Ulmeanu Radu - Director general
Gheorghe Grigurcu - Director al revistei Acolada


         
Radu Ulmeanu
        Director general

        Născut la 25 ianuarie 1946, în comuna Ulmeni, judeţul Maramureş
    Studii: UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ, ROMÂNIA, Facultatea de Litere. Poet. Profesor de limba şi literatura română. Director fondator al Casei de Editură Pleiade şi al revistelor de literatură „Pleiade” şi „Acolada”, director fondator al Societăţii de Televiziune prin Cablu Samtel din Satu Mare. A condus ca director Studioul TV şi Radio Samtel Satu Mare. 

Debutul literar:
        – în presă: O pagină de poezii cu articolul de prezentare „Radu Ulmeanu: O dimineaţă frenetică” de Geo Dumitrescu, în „Contemporanul”, 1966;
        – în volum: „Eu port această fiinţă”, Antologie de poezie tânără de Nicolae Prelipceanu, Editura Dacia, Cluj, 1972;
         
        Volume publicate 
       
Poezie

       
„Patinoar”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979;
        „Un domeniu al meu”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982;
        „Astrele negre”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983;
        „Sintagmele noptii”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987;
        „Sonete din Nord”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990;
        „Ce mai e nou cu Apocalipsa”, Ed. Helicon, Timişoara, 1997,
        „Climatul fulgerului. Poeme regăsite”, Editura Dacia, Cluj, 1991,
        „Laptele negru”, Antologie în selecția autorului, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Editura Brumar, 2008,
        „Prăpastia numelui”, Editura Pleiade 2009,
        „Ospeţele iubirii”, Antologie în selecția autorului, Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera Omnia, 2012,
        „Ceea ce suntem”, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Ed. Pleiade, 2017,
        „Sonete”, Ed. Grinta, 2018.
         
        Antologii
        „Eu port această fiinţă. Antologie de poezie tânără”, Ed. Dacia, 1972;
        „Antologia poeţilor tineri” de George Alboiu, Ed. Cartea Românească, 1982;
        „Ierarhiile pergamentelor, Casa de Editură PANTEON, 1995;
        „O mie şi una de poezii româneşti”, antologie de Laurenţiu Ulici, Ed. DU Style, Bucureşti, 1997.
         
        Romane
         
        „Chermeza sinucigaşilor”, ediția I, prefață de Tudorel Urian, Editura Pleiade, 2009;
        „Chermeza sinucigașilor”, ediția a II-a, prefață de Tudorel Urian, postfață de Ion Zubașcu, Editura Grinta, 1916;
        „Siberii”, prefață de Ion Cristofor, Editura Tribuna, 2017.
         
        Publicistică
         
        „Politica, o comedie cu final cunoscut”, Editura Dacia XXI, 2011
         
        Referințe critice
        În reviste
         
        Gheorghe Pituţ, „Neobosita căutare a luminii”, în „Luceafărul”, anul XXII, nr. 14 (884) Sâmbătă 7 aprilie 1979;
        Nicolae Ciobanu, „Un elegiac modern”, în „Luceafărul”, nr. 14 (884), Anul XXII, 7 aprilie;1979; 
        Laurenţiu Ulici, „Prima verba. Un poet.”, în „România literară”, Anul XII, nr.25, joi 21
iunie:  1979;
        Adrian Popescu, „Ipostaze lirice”, în „Steaua”, Anul XXX, nr. 6 (385), iunie 1979;
        Eugen Simion, „Tineri poeţi”, în „România literară”, nr.33, Anul XII, joi, 16 august 1979;
        Ion Murgeanu, „Ceva foarte aproape de torţă”, în „România liberă”, Anul XXXVII, nr. 10864,
marţi; 2 octombrie 1979
        Dan Ciachir, „Un debut remarcabil”, în ”Săptămâna culturală a capitalei”, Serie nouă, nr. 470,
7 decembrie, 1979;
        I.(on) B.(ledea), „Starea de poezie”, în „Cronica sătmăreană”, Anul XV, nr.3836 (4115), 28 martie 1982;
        Fanache, „Radu Ulmeanu – Un domeniu al meu”, în „Steaua”, Anul XXXIII, nr. 7, 1982;
        Radu Săplăcan, „Radu Ulmeanu: Un domeniu al meu”, în „Tribuna”, nr.27 (1333), Anul XXVI, 8
iulie 1982;
        Nae Antonescu, „Radu Ulmeanu. «Un domeniu al meu»”, în „România literară”, Anul XV, nr.37,
joi 9 septembrie 1982;
        Constant Călinescu, „Un domeniu al meu”, în „Luceafărul”, Anul XXVI, nr. 6 (1084 &nbs),
12, februarie, 1983;
        Cristian Livescu, „Radu Ulmeanu: Astrele Negre”, în „Convorbiri literare”, nr. 4, aprilie 1984; 
Miron Blaga, „Astrele negre”, în „Familia”, Seria a V-a, ianuarie 1985, Anul 21 (121), nr.1 (233); 
        Laurenţiu Ulici, „Promoţia ’70. Ardelenii (XXI)”, în „România literară”, Anul XX, nr.3,
joi: 15 ianuarie; 1987
        Marian Papahagi, „O cale a poeziei”, în „Tribuna”, nr. 32 (1598), Anul XXXI, 6 august 1987;
        Nicolae Manolescu, „Actualitatea literară. Doi poeţi”, în „România literară”, nr.43, 22 octombrie;
1987
        Valentin F. Mihăescu, „Radu Ulmeanu: «Sintagmele nopţii»”, în Luceafărul, nr.46, 14 noiembrie
1987;
        Nae Antonescu, „Radu Ulmeanu: «Sintagmele nopţii», în „Steaua”, Anul XXXVII, nr. 12,
decembrie; 1987
        Radu G. Ţeposu, „Radu Ulmeanu. «Sintagmele nopţii»”, în „Tribuna României”, Anul XVII, nr. 363; 1988 
        Alexandru Pintescu, „Diptic liric”, în „Atitudinea”, Anul I, nr. 2 (5), august 1990;
        Dora Mircea-Radu, „Geometria unui «sistem» poetic?” în Steaua, nr.1, 2002, Anul LIII;
        Ion Pop: „Cosmosul suav”, în „România literară” nr. 45, 14/11/2008 – 21/11/2008;
        Gheorghe Grigurcu: „Profil de poet”, prefață la antologia „Radu Ulmeanu. Laptele negru”, 2008;
        Ion Zubaşcu: „Chermeza sinucigaşilor” – romanul unei tragedii naţionale, în „Familia” nr. 11-12,
noiembrie-decembrie 2009;
        Ion Zubaşcu: „Nucleul de rezistenţă al poeziei lui Radu Ulmeanu”, în Tribuna nr. 181, 16-31
martie 2010;
        Barbu Cioculescu: „Ante Portas”. Prefaţă la antologia „Ospeţele iubirii”, 2012;
        Alex. Ştefănescu: „De ce nu este această antologie o carte ca oricare alta”. Prefaţă la antologia
„Ospeţele iubirii”, 2012;
        Petru URSACHE: „Lecţia lui Orfeu”, în Convorbiri literare, nr. 8 (200), august 2012;
        Adrian Dinu RACHIERU: „Radu Ulmeanu şi «asumarea infernului», în Dacia literară, nr. 7-8,
2012;
        Viorel Mureșan: „Rostind cuvintele revelației”, în Familia, nr. 9 (610), septembrie 2016;
         Barbu Cioculescu, „Era tânăr, era frumos…”, în Acolada, nr, 12, decembrie 2017;
        Adrian Țion, „O metaforă a pustiului existențial”, În Tribuna, nr. 369, serie nouă, 16-31 ianuarie 2018;
        Ștefan Ion Ghilimescu, „Să condamni nedreptatea şi (sau) să rabzi pentru a fi mântuit”, în Argeș, nr. 2, februarie, 2018;
        Tudorel Urian, „Destine în tranziție”, în Luceafărul de dimineață, 2018
        Constantin Trandafir, „Un roman autobiografic”, în Viața Românească, nr. 4, aprilie, 2018;
        Cătălin Șușu, „O excepțională reușită scriitoricească”, în Argeș, nr. 4, aprilie 2018;
        Andrei Moldovan, „Îngerii de închinat ai lui Radu Ulmeanu”, în Pro Saeculum, nr. 7-8, 2018;
        Ada D. Cruceanu, „Siberiile lui RaduUlmeanu”, în Viața Românească, nr. 1-2, 2019.
         
         
În volume
        Laurenţiu Ulici, „Literatura română contemporană”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, pg. 158-160;
        Ion Rotaru, „O istorie a literaturii române”, Vol. 5. „Poezia românească de la al doilea război
mondial până în anul 2000”, Editura Niculescu, Bucureşti, 2000, p. 523-525;
        George Vulturescu, „Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului – Dicţionar 1700-2000”, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2000, p. 243-248;
        Marian Popa, „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, Vol. II, p.545.
        Dumitru Augustin Doman: „Radu Ulmeanu. În preajma revoluţiei”, în „Cititorul de roman”,
Editura Pământul, Piteşti, 2010
        Gheorghe Grigurcu: „Un analist auster”, prefață la volumul „Politica, o comedie cu final
cunoscut”, Editura Dacia XXI, 2011;
        Ion Cristofor: „Un fabulos roman autobiografic”, prefață la romanul „Siberii”, Editura Tribuna,
2017
         
       
Texte critice
        Gheorghe Pituţ (1979): „Poezia are în viziunea acestui poet concreteţea realului animat de
manifestări demoniace(...) Un avânt asemănător celui ce dezechilibra sensibilitatea lui Rimbaud imprimă unor versuri un dinamism de transă”.
        Eugen Simion (1979): „RADU ULMEANU este un imagist euforic, din când în când ironic ca toţi debutanţii din ultimii ani, însă mai talentat decât mulţi dintre ei şi mai străin de clişeele solemne care circulă. Versul trece, fără dificultate, de la Ardealul scăldat în culori de duminică, locul natal al poetului, la «trosnetul greu» al instinctelor şi de aici, fără o pregătire specială, la imaginile suave ale iubirii. Punctul de plecare poate fi Blaga («marea tăcere», soarele care loveşte cu pumnii în trupul femeii, îngerii cu unghiile de ceară care mor într-un paradis de miresme, aerul ce pune «cu degete negre» un văl peste faţa aceleiaşi femei sau a alteia, prânzul unei şopârle, ţipând de bucurie, pe stânci de calcar etc.), un Blaga matinal, nespiritualizat, îmbătat de aroma şi lumina unui soare tânăr. Pentru Radu Ulmeanu lucrurile n-au ajuns încă semnele unei existenţe secrete şi ideile nu coboară în mituri. Lirismul lui este mai degrabă senzorial, năzdrăvan tineresc, oprit la jumătatea drumului dintre ironia subţire şi patetismul sentimental.”
        Nicolae Manolescu (1987): „«MEREU însă fratern cu stelele mari ale nopţii»: acest vers din cea
mai recentă carte a lui Radu Ulmeanu («Sintagmele nopţii», Ed. Eminescu) ar putea fi considerat emblematic pentru o bună parte a poeziei lui, aceea de inspiraţie orfică (Orfeu şi Musaios fiind invocaţi nu o dată), sunând amplu-melodios, ca o orgă, ceremonială şi esoterică. Este, în general, cum o arată chiar titlul cărţii de acum, o poezie a nocturnului, cu câteva cosmice imagini recurente: Luna şi alte stele, alcătuind popoarele rotitoare ale galaxiilor, cu murmurul lor astral, dar care sunt şi un mediu cald, fertil şi misterios. Tonalitatea elegiacă, melancolică ne reaminteşte uneori de Rilke şi Blaga (ca şi unele motive), alţi poeţi care merită a fi pomeniţi în apropierea acestui lirism somptuos, aproape liturgic, în discursivitatea căruia descoperim, din când în când, versuri extraordinar de frumoase, ca nişte pietre scumpe montate într-un colier banal (...) Dar există la acest poet inteligent şi cultivat mult mai multe disponibilităţi, cum ar fi de pildă aceea spre abstractul de tip Nichita Stănescu. Renunţând, alteori, să umble «prin zăpada abstracţiunii», Radu Ulmeanu scrie o poezie de dragoste de cea mai pură esenţă eminesciană”.
        Laurenţiu Ulici (1987): „Depărtarea – trăieşte în Satu Mare – şi o anume discreţie a prezenţei,
inclusiv editoriale, au făcut ca unul din cei mai originali poeţi ai promoţiei să fie mai aproape de anonimat decât de consacrare. Radu Ulmeanu a debutat cu poeme de regulă ample, acut vizionare în regim expresionist, viziunile închegându-se când din acumulări de notaţii sustrase realităţii imediate, când din desfăşurări de proiecte imaginare cu pretext sentimental şi miez reflexiv; originalitatea era atât a percepţiei, cât şi a scenariului liric, a interferenţei dicţiunii metaforice cu dicţiunea prozaică, «realistă», a montajului imagistic şi a ordonării sensurilor după principiul vaselor comunicante, prin trecerea unuia în celălalt asigurată de succesiunea unor elemente de univers concret sugestiv alăturate…”
        Marian Papahagi (1987): „Ceea ce este caracteristic peste tot e suflul violent şi chiar paroxistic al dicţiunii, discursivitatea extatică, pregnanţa imaginilor, abundenţa romantică a viziunii (...) Uneori scadenţa versificaţiei şi insistenţa narativ-imagistică aduc aminte de Poe («Îngerul pervers»/ «Un domeniu al meu»). Însă numele chemat cel mai frecvent în memorie, din care provine «orfismul» lui Radu Ulmeanu (...) şi de unde vin şi «îngerii» săi, noptatici, îngrozitori, perverşi sau suavi este, bineînţeles, Rilke. N-am înşirat toate aceste nume pentru a detecta influenţe, ci pentru a stabili o filiaţie: Radu Ulmeanu e un poet subsumabil unei tipologii «romantice» (căreia îi aparţin mai toţi marii poeţi menţionaţi), dar pentru a cărui sensibilitate stilistică au funcţionat şi sugestii expresioniste de toate nuanţele. Poetul vrea să bruscheze percepţia inertă (...), îşi proclamă febrilitatea (...), îşi strigă «fecunda [...] disperare» sau «mareea neagră a disperării», se simte demiurg («poate că acum câţiva ani am creat universul/ şi sufăr de-o amnezie cumplită» – «Măcar stelele»: câtă diferenţă faţă de amnezia suavă a altui echinoxist de marcă, Adrian Popescu!), dar încearcă şi exasperarea de a fi poet («Un domeniu al meu»), exorcizându-şi «monştrii lăuntrici», descoperind (tot în ton expresionist) valenţele sarcasmului, stimulându-şi delirul, cultivând fraza sacadată şi eliptică, discursul spasmodic, nota contrastantă (chiar franciscanismul său eventual e expresionist, lăsându-se în voia unei imaginaţii fecunde, traduse retoric (o retorică tumultuoasă, vitală, chiar şi în disperare). Aceste particularităţi se accentuează şi se nuanţează în «Astrele negre», volumul unde poezia «geometriei», de sugestie nichitastănesciană stă alături de ironie, în timp ce nota deceptivă şi metapoetică devine vizibilă: poetul denunţă dificultatea de a coborî în fenomenal în acelaşi timp în care percepe condiţia intertextuală a scrisului ca pe o dramă (căci totul s-a scris şi «orice împerechere de cuvinte e o pastişă» – «Acest cântec etern»). În contrapunct cu violenţa, discursivitatea şi retorismul de până acum (ce nu lipsesc: «Sufletul meu este hohotul/ care a inventat universul» – «Iată mănuşa»; «Un univers necreat clocoteşte în mine» – «Coboară-te noapte») apar însă şi conturul poetic suav, linia graţioasă...”
        Radu G. Ţeposu (1988): „Nişte elegii ale fiinţei sunt poemele lui Radu Ulmeanu din ultima sa carte, încărcate de suflul misterios al unei naturi abstracte şi siderale, dar şi de scenarii mitologice, culturale. În genere, lirica acestui poet se hrăneşte din mari simboluri şi din viziuni încifrate, aproape magice, însă versurile sunt traversate întotdeauna de un lirism genuin care fac palpabile abstracţiunile, topindu-le în efluviile imnice ale discursului. Gesturile oraculare, invocaţiile incantatorii au ceva de psalm graţios, în ale cărui reverberaţii recunoaştem un freamăt cosmic, o convulsie generală, trasă în imagini fanteziste, de apocalipsă diafană, ca în această foarte frumoasă poezie: «Eram buimăcit de mâinile tale sângerând între magnolii sălbatice/ mă trezeam sfâşiat de galopul petalelor din care nu mai ştiam/ ce-mi aparţine şi ce-ţi aparţine, ca şi cum ne-am fi culcat amândoi/ peste ele şi ne-am fi amestecat, cufundat definitiv, în regnul/ acela floral, zdrobitor, ucigaş» («Pe-atunci»). Deşi mişcarea poemului pare frământată, spasmodică, impresia adevărată e totuşi de tulburare graţioasă, întrucât confesia e mereu filtrată prin imaginarul delicat, înclinat către compoziţia stilizată.”
        Ion Pop (2008): „În asemenea versuri se concentrează cumva «programul» vizionar al lui Radu Ulmeanu: efortul dificil al reabilitării unei purităţi în degradare, a unei candori copilăreşti pierdute. Însăşi rostirea poetică pare o înaintare spre dezvrăjirea lumii-cântare, într-o simetrie sugestivă cu ştiutul vers blagian şi cu o frazare de elegie duineză... Cu toate acestea, următoarea carte va fi intitulată «Ce mai e nou cu Apocalipsa» (1997), ca să se demonstreze că lirismul lui Radu Ulmeanu nu poate să nu se întoarcă la mai vechile, permanentele lui nelinişti, abia disimulate de jocul unei fantezii recuperatoare de candori şi frăgezimi din alte vremuri.”
        Gheorghe Grigurcu (2008) „Sub urnirea lentă, studiată a versurilor conţinând aluviunile unor experienţe personale ce rămân în obscuritate, se străvede postura unui poet cu vocaţia concretului, a materialităţii pe care o modelează îndelung ca pe un aluat. Mai curând decât de spirit, Radu Ulmeanu e aţâţat de materie. Aceasta e provocată, chemată la mereu reînnoite confruntări. Sumeţirea argheziană, intransigenţa lui Labiş, ceva din adierea atroce a peisajelor lui Caraion îşi află ecoul (unul umoral, nu de scriitură) în factura acestui discurs ce acordă faptului cotidian un aer de fabulos rece, terifiant. Transpar, fie şi indirect, impulsurile revendicative ale «patimii ţărânii», se percepe, fie şi cu o rezonanţă mai slabă, geamătul satului ancestral în sufletul celui ajuns în «babilonica» urbe modernă... Dificultăţile de integrare au drept consecinţă majoră o bravadă plebeiană împinsă uneori la note luciferice. E revolta «ramurii obscure» împotriva «stăpânilor», dar şi una cu temei mai adânc, a părţii contra întregului, o pornire sacrilegă a dezordinii ce pune în chestiune Ordinea. Revărsarea unui preaplin vital, o desferecare dură a instinctului.
                    Coordonatele acestei perspective poetice sunt pământul şi cerul, într-o geometrie simplă şi orgolioasă. De remarcat că termenii în cauză n-au aci un caracter antagonic, devenind miscibili cu precumpănirea, fireşte, a pământului. În atari circumstanţe, transcendenţa n-ar putea reprezenta decât o aspiraţie ratată. Telurismul funciar îl face pe Radu Ulmeanu să înscrie pe ecranul spiritualităţii nu altceva decât reprezentările umanului nemijlocit, cu încredinţarea că dincolo de hotarele mundane totul e identic cu cele din cuprinsul acestor hotare. Copleşitoare prin virtualitatea necunoscutului pe care i-o prezumăm în mod curent, moartea n-ar fi decât o reluare a celor deja ştiute, cu doar un supliment de solemnitate (ironia nu lipseşte, dar apare într-o variantă dezolată, mohorâtă). E o nivelare, o tasare consolatoare a tărâmurilor.
        O relativă pacificare a producţiei în chestiune, atât de receptive la tensiunile, la urâtul existenţei, se iveşte în direcţia unei armonizări, nu doar de ordinul poeticii, în ciclul de sonete. E ca o ramură de măslin trimisă la un moment dat lumii formelor, cu nădejdea unei reconcilieri de fond sufletesc. În tiparul sonetului, autorul îşi regăseşte latura sentimentală pe care părea a o fi ocultat definitiv, în ardori, în implorări regeneratoare.”
        Ion Zubașcu (2009): „Chermeza sinucigaşilor e unul dintre cele mai puternice romane împotriva comunismului şi Securităţii, scris din perspectiva inocenţei unui scriitor de la marginea ţării care a participat la evenimentele din decembrie 1989 şi, după 20 de ani de aşteptări zadarnice, nu-i mai rămâne decât să depună mărturie curajoasă cu scrisul său valoros despre speranţele înşelate ale unei ţări şi ale unui popor întreg.”
        Ion Zubașcu (2010): „Volumul (Prăpastia numelui) regăseşte forţa celor mai valoroase creaţii ale lui Radu Ulmeanu, de până acum, în cele patru texte finale, patru poeme în proză extraordinare, Pofta istoriei, Animalul de aur, Cutremure şi Pădurea nebună, care pot fi aşezate în descendenţa rimbaldienelor iluminări în Infern, sau a textelor lui Lautréamont, din halucinantele Cântece ale lui Maldoror. În aceste poeme, instinctul poetic al lui Radu Ulmeanu ia în stăpânire un ton epopeic, magmatic, foarte greu de atins, şi doar după o experienţă poetică de o viaţă, în care poate fi spus şi cuprins totul, crima şi extazul, sexul şi moartea, sublimul şi abjecţia, detaliul biografic cel mai crud şi mântuitoarea sacralitate, grotescul şi clipa firească de viaţă, animalitatea sordidă şi cea mai caldă atingere umană, câmpurile bio-electrice ale celulelor şi istoria mare a lumii, cu economia ei implacabilă, carnavalul şi liturghia, apocalipsa şi o nouă, mai promiţătoare geneză: «Ce spun profeţii despre viaţa de apoi? Suntem cu totul mascaţi. Apele bulbucate curg cu un rânjet puternic la vale. Masive muntoase ară în cer vidul unor noi teorii. Pulsează oceanul. Aştri. Marii artişti veghează asupra perfecţiunii creaţiei».
        Radu Ulmeanu ar putea fi un asemenea «mare artist»...”
        Dumitru Augustin Doman (2010): „De fapt, în Chermeza sinucigaşilor sunt împletite bine structural mai multe romane... Deducem că există aici un bun roman realist socio-politic, cu o vedere obiectivă a evenimentelor de dinainte de mişcarea din decembrie, din timpul şi de după această mişcare. Că autorul este un foarte bun şi subtil observator al realităţii demonstrează, să zicem fragmentul despre Adrian Păunescu şi cenaclul său Flacăra, scris mai curând de un analist politic decât de un romancier... Dar în Chermeza sinucigaşilor există şi un roman fantastic, pe paradigma lui Eliade. Este povestea adolescentei Monica pendulând între o lume gregară şi grotescă, fiind violată în mod repetat de un securist şi ispitită insistent de nişte colege lesbiene, pe de o parte, iar pe de altă parte trăind o dureroasă şi romantică poveste de dragoste cu un tânăr mort. Legătura ei amoroasă cu Grigore Lapteş, din final, nu-i aduce liniştea dorită, ci îi e fatală şi ei, ca şi eroului principal.
        Am mai putea vorbi şi de alte romane în Chermeza sinucigaşilor: unul oniric, dar şi unul psihologic. Puţine romane româneşti de astăzi au personaje cu psihologie abisală cum are acesta al lui Radu Ulmeanu care-l contrazice pe Mihai Ralea care susţinea încă din prima jumătate a veacului trecut că nu vom putea avea romane de valoare, scriitorilor români lipsindu-le accesul la personaje de mari adâncimi psihologice.
        Prin suprapunerea mai multor romane tematice într-unul singur, cartea lui Radu Ulmeanu aminteşte de Cel mai iubit dintre pământeni. Dar trimite la acesta şi prin personajul idealist Grigore Lapteş, care, la rândul său, aminteşte de Victor Petrini, şi nu doar prin idealismul lui şi prin poveştile de dragoste nefericite, dar şi prin eşecul existenţial. Dacă la eroul lui Preda e lăsată totuşi o speranţă, în final, pentru cel al lui Ulmeanu totul se încheie cât se poate de tragic. Rezumând, am putea spune că Grigore Lapteş este un Victor Petrini născut cu patruzeci de ani mai târziu.”
        Gheorghe Grigurcu  (2011): „O caracteristică a textelor la care ne referim o constituie aşa zicînd naturaleţea lor. Ele par extrase nemijlocit din experienţa românului cea de toate zilele, din ce constatăm că reprezintă judecata şi simţirea majorităţii concetăţenilor noştri. Autorul n-are nevoie să se folosească de un binoclu sau de o lupă spre a consemna ceea ce se vede de către noi toţi cu ochiul liber. Avem a face în speţă cu un inventar al anomaliilor prezente la tot pasul. Meritul d-lui Ulmeanu e de a-l efectua cu un condei literar care ne oferă frecvent ilustraţii în text, dubluri plastice ale observaţiilor necruţătoare: «Cu spatele astfel asigurat, Marinelul, uitînd să-şi pună bandajul negru pe ochiul nedisciplinat, a scos sabia de la brîu (că teacă nu are) şi a pornit, călare pe Constituţie, la luptă împotriva clasei politice din mijlocul căreia s-a extras el însuşi, precum Afrodita din spumele mării». Ori: «Televiziunile asistă, răpite de farmec, la dansul din buric al lui Mircea Geoană (care ba doboară Guvernul, ba îl pune la loc), la dansul legănat al matrozului pe puntea politichiei dâmboviţene între demisie şi rămînerea în post, nerecunoaşterea şi recunoaşterea independenţei pentru Kosovo (dans la care tocmai s-a alăturat şi pupila prezidenţială, de se răsuceşte bietul Nicu Ceauşescu în mormînt) şi multe alte dansuri pentru care mintea lui Trăsnea ajunge să fie chiar mintea românului cea din urmă». Asemenea imagini constituie unica destindere ce şi-o permite acest analist auster, cu o înclinaţie justiţiară distinctă în babilonia publicisticii noastre curente.
                    Radu Ulmeanu este în prezent coechipierul meu la înfăptuirea revistei Acolada. Mărturisesc că, în momentul în care am pornit la drum, nu-l cunoşteam mai îndeaproape, drept care mă îngrijora gîndul unor posibile neconcordanţe de vederi asupra prezentului. Mă neliniştea, ca să fiu sincer, riscul unei «neutralităţi» multconfortabile în care s-ar fi retranşat d-sa, precum numeroşi condeieri de azi. Din fericire nu s-a întîmplat aşa ceva. M-am convins repede de onestitatea, fermitatea, cutezanţa d-lui Ulmeanu. Mi-am dat seama că punctele noastre de vedere asupra «arzătoarelor» chestiuni ale zilei sunt îmbucurător apropiate, nu o dată pînă la suprapunere. Aşa încît nu-mi rămîne decît să salut latura publicistică a activităţii d-lui Ulmeanu, pe care aş putea-o cuprinde şi în «acolada» propriei mele conştiinţe.”
        Petru Ursache (2012): „La Cezar Ivănescu, răsună mereu versul de spaimă, «Moartea peste tot». Este un refren victorios al lui Thanatos în competiţie eternă cu Eros. La Radu Ulmeanu, «mareea neagră» întrece toată cuprinderea cosmică. Apocalipsa scapă oricărui control, chiar şi lui Dumnezeu, semn că ea şi-a arătat capul încă din geneză. Pare să fie poetizarea unui motiv apocrif sau maniheic, pentru că Dumnezeu îşi arată altă faţă decît aceea cunoscută creştinilor: «Iar inima lui Dumnezeu e o gaură neagră/ în care se resoarbe materia universului/ şi cîntecul, acest cîntec etern ţîşneşte/ din porii abjecţi ai animalului ce cutreieră Apocalipsa».”
        Adrian Dinu Rachieru (2012): „Poet puternic, cu lecturi întinse, metabolizate, Radu Ulmeanu face, paradoxal, figura unui «profet mohorât». «Totul e rană sub haina mea albă» – ne anunţă d-sa. În pofida undei deceptive, vitalismul răzbate gâlgâitor iar directorul Acoladei, urmând a-şi asigura, merituos, o altă vizibilitate, ne anunţă: «Urăsc poezia şi-mi doresc totodată / moartea fierbinte de a trăi».
        A evoluat oare poetul? Negreşit o voce sigură, puternică acum, Radu Ulmeanu dezvăluie o gravitate de fond, asumată în numele unei responsabilităţi vituperante, căzând deseori în sarcasm. Şi care, acceptându-şi propria-i limitare şi finitudine, împinge în paroxism «sfărâmarea făpturii». Apologia iubitei (absentă) convoacă doar «carnea dulce a amintirii»; totuşi, precaritatea biologică rezonează cosmic, invocând «noaptea placentară» sau «galaxiile feline». Viaţa-dezmăţ eliberează un vitalism răsfrânt în biliardul cosmic, developând «feţele» poetului: bacovian (poate) când ne aminteşte de «dizolvarea esenţelor lumii» (v. Ploaie), profetic, anunţând colapsul («Colcăie nebuniile / în paradigma civilizaţiei»; v. Invazie), retrăind, cu «sete de viaţă», vremurile apuse (v. Îmi amintesc) sau gustând aerul tare al libertăţii într-o «bolboroseală maniacală», cu o voce fie îngerească, fie demonizată. În fond, o Epistolă (din 1980), cu dor de cei plecaţi, ne avertiza asupra acestui traseu zigzagat. Venit «din secolul bucuriei şi al disperării», o fiară rănită, oferindu-ne «un chip întunecat», poetul e capabil, deopotrivă, de visătoreală. Încât, contemplându-şi trupul (o «biserică în ruină»), livrând «delicii scabroase», aflând că «la temelia lumii» stă mirosul de hoit, Radu Ulmeanu propune, paradoxal, s-a observat, iubirea ca «soluţie soteriologică». Titlul volumului din urmă poate fi, el însuşi, un argument. Un vizual, aşadar, dovedind o solidă cultură poetică, eliberând pulsiuni contrastative, împăcând violenţa exprimării cu nostalgii paseiste, Radu Ulmeanu, ispitit de a scrie «epopei», şi-a asumat, de fapt, destinul. Şi o mărturiseşte franc: «Din momentul când ai început să scrii, ţi-ai asumat infernul».”
        Viorel Mureșan (2016): Folosind același limbaj, aceiași tropi, când exprimă comuniunea sa cu divinitatea ori când scrie poezie erotică, pentru a ne rezuma la cele două teme mari ale cărții, lirica lui Radu Ulmeanu ni se înfățișează ca o dezvăluire, ca o revelație ce ne trimite la originea ei cea mai îndepărtată, mitică… Ceea ce suntem este o carte de poeme gândită unitar și construită, de la un capăt la altul, în conformitate cu pravile estetice imprescriptibile. Marea temă a genezei o deschide iar, după ce întreaga zbatere existențială ni se înfățișează în straie poetice, o întâlnim din nou în final, ca o „însumare de harfe resfirate”: „Să te dezmierd de la o zi la alta/ cu-un cântec, ori cu pensula, ori dalta/ mereu îmi vine, ca o sărbătoare/ a ființei mele tandre, muritoare” (Facere, p.126). Loc de întâlnire al câtorva curente de creație, poezia lui Radu Ulmeanu oferă imaginea unui elegiac cu gustul parabolei, pe alocuri fantezist și ironic. Cântecul este cel care leagă puterea creatoare de creația însăși. Poate că nu întâmplător, zece dintre texte se intitulează Cântec sau conțin, în titlu, termeni din același câmp semantic. Iar fiecare poem în parte e o serbare a imaginației creatoare.”
        Ion Cristofor (2017): „Romanul Siberii prezintă un tablou întunecat al societății totalitariste contemporane, văzută în cele mai sumbre și violente culori. Defilează în acest veritabil «bâlci al deșertăciunilor» (comuniste și postcomuniste) personaje abominabile, cum ar fi sinistrul Petru Cionteleu, coleg cu tânărul dascăl  la școala rurală din Baia de Aur, autor al unui incest și al unui teribil infanticid. Aceste păcate nu-l vor împiedica să ajungă în poziția de mare «mahăr de partid». Reîntors în orașul natal, poetul marginalizat, rămas în aceeași postură de profesor navetist, va intra sub supravegherea unei sinistre perechi de securiști. Tereza Marchiș, colonel de securitate și soțul ei, Dorel (informator încă din liceu, pictor cu veleități de poet), îl «vor prelucra din toate părțile». Perfida femeie comisar (devenită sereistă după 1990) va acționa «în toate ocaziile pentru a-i băga bețe în roate» ori de câte ori poetul (ce conduce un cenaclu literar la Scuteni) încerca «să facă o mișcare prin care să-și îmbunătățească situația». Drama intelectuală a scriitorului, prins între roțile dințate ale mecanismului unei istorii neiertătoare, e impecabil surprinsă în această metaficțiune. Siberii e mai mult decât o autobiografie mascată a poetului Radu Ulmeanu, utilizând strategii narative diverse, fiind un roman hibrid, ce înglobează cele mai compozite texte: nenumărate poezii și proze ale tânărului Vlad, scrisorile primului său editor (Florin Mugur), dar și ale altora, reflecțiile existențialiste ale junelui exasperat de ticăloșia din jur, de trădarea prietenilor (dintre care îl amintim doar pe alunecosul Mircea Mocanu, devenit editor falimentar după 1990), dar și depozițiile unor securiști care-i redactează dosarul de urmărire informativă (DUI-ul consultat la CNSAS) etc. O fascinantă operă, cu o structură binară roman-autobiografie, în care se intersectează mai multe tipuri de scriitură, Siberii e un fabulos roman anticomunist, o metaficțiune ce înglobează numeroase documente de istorie, ce dinamitează o epocă (cea comunistă) și pune în lumină fața schimonosită și convulsiile istoriei contemporane, din care fantomele trecutului nu s-au retras definitiv. Siberii este, fără îndoială, capodopera autorului, o carte ce nu va trece neobservată nici de prietenii, nici de inamicii săi, dar mai ales de cititorii onești, avizi de a cunoaște până la capăt adevărul bolgiilor dantești prin care ne invită Radu Ulmeanu, romancier desfășurându-se și aici cu un strălucitor talent, cu o uimitoare originalitate a scriiturii.”
        Adrian Țion (2018): „E greu să rezumi într-o pagină conținutul epic și ideatic al unui roman atât de complex cum este Siberii de Radu Ulmeanu. Pornind de la datele biografice, prozatorul vrea să cuprindă și reușește în mare măsură să panorameze violent, cu patimă de prozator versat, o întreagă epocă de creștere și descreștere a regimului comunist din România, la care adaugă răsăritul și apusul iluziilor nostre despre democrație. Nu știu dacă Siberii este „capodopera autorului”, așa cum subliniază entuziast Ion Cristofor în prefață. Asta ar însemna să-i ignorăm creația poetică și ea exemplară, dar sunt sigur că nu greșesc considerându-l un roman de referință scris în ultimii ani la noi.”
        Ștefan Ion Ghilimescu (2018): „Quatuor(ul) alămurilor lui Radu Ulmeanu se încheie, dacă ignorăm apendicele despre tehnicele retrăirii încarnărilor sucesive, prin experienţa respiraţiei integratoare (şi insertul final ar merita cu prisosinţă o discuţie separată, vizavi de o posibilă reinterpretare a întregului), cu câteva note de mare rafinament prozastic, o bijuterie în tot cazul care pune în scenă cu un aplomb literar absolut remarcabil povestea plină de peripeţii a unei călătorii în Occident, făcută cu autoturismul prin ’92: beletristică la superlativ, echilibru perfect, rafinament şi superioară detaşare ironică. Un eşantion materiam superabat opus! Dacă ar fi fost să decid eu, cu această piesă de aleasă virtuozitate ar fi trebuit să pună punct autorul nostru atât de originalei sale producţii epice, fiindcă în ea este indubitabil vârful însorit al muntelui şi tot aici locul încununării. Dar, domnia sa iată că nu o face şi ne invită pe fiecare, după puteri, să privim totul, la sfârşit de drum, eventual, din perspectiva unei mize cristice, atotiertătoare… Cine va răbda până în clipa din urmă va fi mântuit, sună cuvântul Evangheliei…”



         

Gheorghe Grigurcu – Director al revistei „Acolada”

       
          Născut la 16 aprilie 1936, în oraşul Soroca (Basarabia – România). Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj, doctor în ştiinţe filologice al Universităţii din Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A cunoscut două refugii, în 1940, din Ardealul de Nord, şi în 1944, din Basarabia. Marginalizat şi prigonit de regimul comunist şi de Securitate, din pricina atitudinilor sale neconvenabile acestora. În perioada 1974 – 1989 n-a avut dreptul de-a fi într-un serviciu şi nici pe cel de-a locui într-un centru cultural. Profund dezamăgit de situaţia României după 1989. Fost redactor al revistelor „Familia”, „Contemporanul – Ideea europeană”, „Viaţa Românească”, director al revistei „Columna”, care şi-a încetat în scurtă vreme apariţia din lipsă de susţinere financiară. Director al revistei „Acolada”. Colaborator al celor mai importante reviste literare din ţară. Distincţii : Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ale revistelor „Familia”, „Convorbiri literare”, „Euphorion”, „Mozaic”, „Cuget liber”, Premiul naţional Tudor Arghezi (Târgu-Cărbuneşti), Premiul oraşului Bistriţa, premiul Serilor de la Brădiceni, premiul Festivalului internaţional de poezie Emia (Deva), premiul Asociaţiei culturale Duiliu Zamfirescu (Focşani), premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, premiul oraşului Beclean, premiul de poezie (Deseşti, Sighet), premiul Virgil Mazilescu (Corabia), premiul Consiliului judeţean Gorj.
         
        Cărţi publicate
        Poezie
        „Un trandafir învaţă matematica” (1968),
        „Trei nori” (1969), „
        „Rîul incinerat” (1971),
        „Salută viaţa” (1972),
        „Înflorirea lucrurilor” (1973),
        „Apologii” (1975),
        „Rigoarea văzduhului” (1978),
        „Contemplaţii” (1984),
        „Cotidiene” (1986),
        „Oglinda şi vidul” (1993),
        „Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului” (1996),
        „Nimic n-ar trebui să cadă” (1997),
        „Amarul Tîrg” (1997),
        „Dealul purtat de scripeţi” (1999),
        „Spaţiul dintre corole” (2000),
        „Acul şi steaua” (2001),
        „De unde pînă unde” (2002),
        „Natură moartă şi vie„ (2003),
        „Un trandafir învaţă matematica” – ediţie definitivă a creaţiei poetice de pînă în anul 2000 (2004),
        „Calendar” (2004),
        „Fiindcă” (2005),
        „Castele în Spania” (2005),
        „Şterge soarele de praf cu o cîrpă” (2006).
         
Critică, istorie literară, publicistică
        „Miron Pompiliu şi Junimea” (1969),
        „Teritoriu liric” (1972),
        „Idei şi forme critice” (1973),
        „Bacovia – un antisentimental” (1974),
        „Poeţi români de azi” (1979),
        „Critici români de azi” (1981),
        „Printre critici” (1983),
        „Existenţa poeziei” (1986),
        „De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş” (1989),
        „Peisaj critic”, I (1993),
        „Peisaj critic”, II (1997),
        „E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori” (1997),
        „Cum am devenit stalinist” (1997),
        „A doua viaţă” (1997),
        „Imposibila neutralitate” (1997),
        „Dialoguri crude şi insolite” (1999),
        „Amurgul idolilor” (1999),
        „Peisaj critic”, III (1999),
        „Poezie română contemporană”, I, II, (2000),
        „Amintiri din epoca de platină” (2000),
        „În răspăr” (2001),
        „Repere critice” (2001),
        „În jurul libertăţii” (2003),
        „În pădurea de metafore” (2003),
        „Post-texte” (2003),
        „Jocul literaturii şi al sorţii” (2004),
        „De la un critic la altul” (2005),
        „La ce oră vine dentistul” (2005),
        „Fişele unui memorialist” (2006),
        „Opinii în genere inconfortabile” (2007).
         
Referinţe critice
         
        „Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios şi, în acelaşi timp mai productiv, indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii” (Ana Blandiana).
         
        „Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeţi afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziţia poemului. (…)Aceste şocuri imagistice în lanţ, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci şi frumoase ca nişte perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).
         
        „Gheorghe Grigurcu este un nume de primă mărime al literaturii contemporane” (Mircea Martin). 

        „Un simbol al intransigenţei devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulţi ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…) Cel care are dreptate în absolut este, bineînţeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex. Ştefănescu).
         
        „Gheorghe Grigurcu este o figură deosebit de importantă a criticii româneşti actuale, în tradiţia ei cea mai înaltă şi mai fecundă”. „Un lirism sever şi foarte adînc, de parcă poetul privindu-se în oglinda neîndurată mereu o sparge cu o calmă asprime; cel ce priveşte şi cel ce – dintre cioburile cu mare grijă şi simplitate recompuse, dînd acum reflexe multiple, complicate, ca limpezi încifrări – nu pregetă să răspundă, întemeiază un dialog pythic” (Ion Negoiţescu).
         
        „Grigurcu este, trebuie spus limpede, nu doar unul dintre criticii de prim plan ai actualităţii literare, ci şi un scriitor autentic, un portretist de mare forţă expresivă, de obicei amar, corosiv, acid, îmbinînd o plasticitate verbală de factură argheziană cu înşelătoare abstractizări dospind sarcasme, în linia ironiei sceptice şi intelectualizante a lui E. Lovinescu” (Mircea Iorgulescu). 

         „Gheorghe Grigurcu nu este criticul care a scris mai întîi versuri, ca Perpessicius, nici criticul care poate scrie şi poezie, precum G. Călinescu, ci criticul integral şi poetul deplin” (Barbu Cioculescu)

        „Grigurcu este un cărturar şi un om de literă şi de cuvînt cu care s-ar mîndri oricare altă comunitate europeană, cu excepţia românilor” (Paul Goma).
         
        „Contemplaţiile lui Gheorghe Grigurcu constituie bilanţul edificator al unei creaţii reprezentative pentru momentul actual al liricii româneşti” (Ion Pop).
         
        „Citindu-i volumele şi articolele, preţuirea mea pentru talentul şi simţul său critic a devenit admiraţie, iar această admiraţie e în continuă creştere” (Alexandru Paleologu).
         
        „Critica lui Gheorghe Grigurcu este un îndreptar etic şi estetic fără seamăn în peisajul nostru literar” (Virgil Ierunca ).
         
        „Cred că Gheorghe Grigurcu este continuatorul cel mai fidel al spiritului lui E.Lovinescu” (Monica Lovinescu ).