Isabela Vasiliu-Scraba - A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? (III)
Magda Ursache - Jogging prin mass-media. Românește sau post-românește.
Petru Romoșan - Cine a mai colaborat cu Securitatea.


  A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? (III)

        Relatarea vizitei la Groningen – cu un ton de-a dreptul insolent – o aflăm în scrisoarea lui Culianu expediată la Chicago pe 18 septembrie 1984 din care reiese că scopul vizitei bătrânului savant Eliade nu a putut fi atins: „…unele lucruri n-au fost perfecte. De exemplu, când Doamna dorea țigări, ar fi trebuit să alerg și să le procur; iar când Dl. Profesor a dorit volumul Die Mitte der Welt, la Amsterdam, aș fi avut (cred) timp să mă duc să-l caut” (I.P. Culianu, 18 sept. 1984).
        Din puținele cărți ale sale tipărite pe hârtie proastă în România comunistă, savantul Eliade sesizase de multă vreme strategia de insinuare a unor „grile de citire” în prefețe ori postfețe de cărți pe care figura drept autor. Spălarea creierelor din vremea comunismului apare perfect diagnosticată într-una din poeziile exilatului Horia Stamatu („cel mai mare poet al exilului românesc”): „O țară cu suflete spălate/ și puse în ordine pe gard/ e paradisul neîncetat făgăduit/ dar niciodată ajuns și pătat mereu cu sânge” (H. Stamatu, Jurnal 77, în „Revista Scriitorilor Români”, München, nr.15/1978, p.29). Fragmentul citat nu se referă neapărat la „sufletele spălate” ale manipulatorilor (manipulați), adică la „trimișii stăpânirii” și la beneficiarii comunismului și post-comunismului (apud. Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, pp. 59-89; vezi și fotografiile de după 1990 ale oficialului A. Pleșu difuzate pe 11 martie 2014 la o emisiune de televiziune: https://www.youtube.com/watch?v=amGi8YBZ5nE).
        Adăugând o postfață la modesta lucrare despre Eliade publicată de I.P. Culianu la 28 de ani la o editură oarecare din Italia (lucrare nereușită pe care asistentul de română o voise prefațată de Eliade, chiar prin subterfugiul publicării unui fragment de scrisoare), Sorin Antohi (unul dintre editorii foilor răzlețe rămase după asasinarea lui I.P. Culianu) a colportat în 1998 falsuri istorice puse în circulație de revista israeliană „Toladot” (nr.1/1972) spre blocarea Premiului Nobel la care Mircea Eliade a fost nominalizat. Dezinteresat de sutele de mii de români care după 23 august 1944 au fost asasinați după gratiile temnițelor politice, altfel spus, având un suflet la fel de bine „spălat” ca cel al fostului comunist Culianu, turnătorul Sorin Antohi (vezi „Am turnat la Securitate”, în „Cotidianul” din 5 sept. 2006) folosește postfața întru difuzarea unei imagini false și răuvoitoare despre Mircea Eliade care a fost considerat pe bună dreptate „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”.
        Turnătorul Antohi scrie că după moartea lui Mircea Eliade „chiar persoane străine de opera literară și academică a lui Eliade încep să-l cunoască ca anti-semit, pronazist, membru zelos al Gărzii de Fier, admirator al lui Codreanu și, deci, figură sinistră a reacțiunii”. Mai încolo plasează oarece concluzii. După ce-l citează pe asistentul de română de la Groningen care notase prin foile sale răzlețe că Eliade ar fi fost „mai aproape de Garda de Fier decât i-ar fi plăcut lui să creadă”, Sorin Antohi adaugă din burtă cu un ton sentențios: „Culianu nu mai neagă evidențele” (apud. S. Antohi, postfață la vol.: I.P. Culianu, Mircea Eliade, București, 1998, p. 305). Care evidențe?
        În aceeași postfață, Sorin Antohi, care abia în 2007 a recunoscut că nu are titlul de doctor așa cum a pretins, nu ratează ocazia de a face oarecare reclamă himericei Școli de la Păltiniș negată de Noica, scriind că relația dintre Culianu și Eliade ar fi fost asemănătoare cu relația dintre auto-desemnații discipoli ai lui Noica și „maestrul” de la Păltiniș, căruia comunistul G. Liiceanu (făcându-se a nu fi aflat de mulțimea de martiri ai închisorilor politice comuniste) îi spunea că n-o să creadă „niciodată într-o idee care e promovată prin violență” (Obs. Cult., nr. 302-303/ 2006 ).
        Georg Scherg (1917-2002, Germania), – traducător al volumului noician Modelul cultural european (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4;   https://blogideologic.wordpress.com/2013/06/01/isabela-vasiliu-scraba-sfarsitul-lui-constantin-noica/ ) –, povestea că el, în calitate de vizitator și traducător al lui Noica, este chemat la Securitate să dea informații despre filozoful de la Păltiniș și că probabil mai toți vizitatorii lui Noica sunt chemați la Securitate să-și relateze vizitele. Asemenea relatări au fost cuprinse probabil în cele două dosare care nu au fost micro-filmate, fiind distruse după 1990 când la conducerea S.R.I. a fost un absolvent al Facultății de Filozofie, aflat în bune relații cu cei doi vizitatori mai mediatizați în comunism și post-comunism. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ).
        Presupusa asemănare a relațiilor dintre Noica și comuniștii mediatizați care-l vizitau la Păltiniș cu relația dintre asistentul de română de la Groningen și savantul Mircea Eliade devine oarecum plauzibilă doar dacă ne gândim la asemănarea dintre episodul „țestoasei chioare” și atacarea lui Noica prin cărți tipărite de Editura Humanitas.
        Falsul doctor S. Antohi notează că articolul cu țestoasa ar data din 1981, ceea ce este infirmat de consemnarea din 19 ianuarie 1983, în care Culianu scrie că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, 1998, p. 157).
        Marginalizatul Noica îi trimite lui Duerr la începutul anului 1984 ce scrisese despre Mircea Eliade pentru volumul de omagiere (cf. Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. Muzeul Literaturii, 2010, p.118). La 15 febr. 1984 filozoful de la Păltiniș este pe ascuns înregistrat de Securitate spunând că a avut probleme la Timișoara cu „autoritățile de acolo” (p.119). Putem presupune că tot prin 1983 trebuie să-i fi trimis marxistului H.P. Duerr și muzeograful Andrei Pleșu eseul său minimalizator construit în jurul unei așa-zise „componente sud-est europeană” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor – Andrei Pleșu – despre unul autentic: Mircea Eliade,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ), eseu mediatizat între coperțile a trei volume (unul din 1984, altul din 1987 și ultimul din 1994 scos de fosta Editură Politică în 1984, în vol.: Die Mitte der Welt și trei ani mai târziu în volumul îngrijit de Marin Mincu (M. Eliade e l’Italia , 1987). Articolul muzeografului de la Tescani „exportat” în Germania și Italia a mai fost inclus alături de alte articole scrise înainte de 1990 în culegerea Limba păsărilor (1), scoasă de prietenul său la Editura Humanitas, editură care va umple piața cu atacurile Alexandrei Laignel-Lavastine împotriva lui Noica și Eliade, o autoare cu nume diferite, perfect nepăsătoare (ca toți comuniștii și cripto-comuniștii) față de milioanele de victime ale regimurilor comuniste deținând de departe întâiul loc în ce priveste criminalitatea regimurilor totalitare.
        Fostul comunist Culianu s-a prefăcut și el că n-are habar de lagărele și închisorile politice prin care ocupantul sovietic a impus și menținut la putere comunismul din România. Tematica terorii dictaturii comuniste și a crimei politice a fost discret tratată de Eliade în capodopera sa literară Pe strada Mântuleasa (https://www.scribd.com/doc/221193220/IsabelaVasiliuScrabaEliadeStrMantuleasa ). Aici povestește de „Ana Vogel” ca desemnare vag mascată a puterii represive reprezentată în România comunistă de „patrioții” Alexandru Nicolski, colonelul sovietic Ana Pauker, ministrul Teohari Georgescu sau Alexandru Drăghici, fugit la Budapesta odată cu asasinarea Ceaușeștilor.
        În Italia comunistă (vezi Camilian Demetrescu, Exil, 1997, vol.II, 2009) unde a studiat Culianu, savantul de la Chicago a tot încercat să-i trimită studentului romanul său Noaptea de Sânziene (Paris, 1971), care nu ajungea la destinație așa cum ajungeau ajutoarele bănești (vezi scrisorile profesorului Eliade în vol. Dialoguri întrerupte, Iași, 2004). Culianu (uitând de personajul Bursuc din romanul scris între 1949-1954) consemna că Eliade (doar) prin anii 70 „n-ar fi încetat să scrie nuvele în care figurează un personaj de-ajuns de curios: ofițerul de Securitate. Curios, pentru că Eliade nu-i neagă anumite însușiri (raționalitatea, tenacitatea și patriotismul) ci îi reproșează doar limitele” (I.P. Culianu, „Eliade koan”, în „Lumea liberă românească”, New York, 8 sept. 1990). Lăsând de-o parte gogomănia cu reproșarea limitelor, Culianu pare să nu fi citit romanul La Forêt interdite (Paris, 1955; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene: Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu; https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-bocabrersonajroman/ ) în care chiar depășirea „limitei” dintre tărâmul acesta și celălalt tărâm are loc ca urmare a torturilor din temnița comunistă. Aceeași „trecere” se lasă întrevăzută și prin „fărâmițarea” deținutului politic Fărâmă, anchetat de Ana Vogel.
        Să ne întoarcem însă la anul când doctorandul Culianu (care avea să-și treacă doctoratul de stat după moartea lui Eliade) a fost publicat la Paris cu ajutorul „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”. În 1984, deplasării inutile până la Groningen i-a urmat ruinarea colaborării la cartea proiectată să apară la Hachette într-o colecție îngrijită de disidentul Paul Goma, fost deținut politic. Colaborarea îi fusese propusă lui Culianu de academicianul Mircea Eliade ca să realizeze împreună un volum eventual intitulat Dialogues interrompus. Titlu nefolosit din cauza nefinisării cărții pe tema literaturii eliadești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc; în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.-martie, 2010, p.1 și p.5;
https://www.scribd.com/doc/164683887/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCulianuRatat ) a fost „recuperat” de ieșeni și utilizat pentru publicarea scrisorilor primite la Groningen.
        Deși tânărul „olandez” (Culianu luase cetățenia olandeză) avusese prilejul să constate cât de eficient fusese ajutorul pe care i l-a dat profesorul Eliade nu doar la trecerea examenului la Sorbona cu o lucrare șchiopătând la capitolul bibliografic, dar și la publicarea ei în Franța, unde scrierile lui Mircea Eliade erau „adevărate evenimente în gândirea Occidentului” (Jean Marie Le Clézio), cartea proiectată a fi despre literatura lui Eliade l-ar fi obligat pe Culianu să citească atent niște scrieri pe care le citise cam pe sărite. Adevărată osteneală de prisos, fiindcă oricum și-a văzut apărute două volume (Eros și Magie și Experiences de l’extase). Al doilea volum era chiar teza de 3-ème cicle pe care Culianu a trecut-o în 1980 cu academicianul Mircea Eliade, președinte al comisiei de examinare, președinte care avusese grijă să fie o comisie favorabilă candidatului. Osteneala cu un al treilea volum încă nescris era de neînchipuit, preocupat cum era el să-și traducă și să-și publice și în Italia cele două cărți apărute în Franța.
        Referitor la nivelul destul de incipient al tezei de istoria religiilor scrisă de asistentul de română, Mircea Eliade îi atrăsese lui Culianu atenția că profesorul Betz de la Chicago a considerat „insuficient documentat” volumul Psychanodia, traducerea în engleză a cărții Experiences de l’extase (apărută cu sprijinul lui Eliade la Payot în 1984). Chiar și după trei ani de la susținerea tezei de 3-ème, la sfârşitul Psyhanodiei (1983), asistentul lui Noomen nu a putut trece decât cinci repere în dreptul numelui său: micul grupaj de articole şi studii intitulat Iter in silvis publicat la o editură oarecare din Messina (1981) și trei articole.
        Cu generozitatea sa caracteristică, Mircea Eliade îl anunță pe Culianu în 14 febr. 1985 că i-a dat lui David Brent exemplarul său cu dedicație al tezei Experience de l’extase. Nefiind acceptată de University of Chicago Press, cartea de la Payot a apărut în 1991 sub alt titlu (Out of this World) cu niște completări din lecturi nedigerate (vezi interviul lui Culianu din febr.1990 din Italia) la „Shambala” din Boston, editură profilată pe ocultisme. Cealaltă carte din 1984 (Eros și magie), la insistențele lui Eliade, a fost publicată de David Brent (desemnat de Cristinel Eliade să dețină drepturile de autor ale lui Mircea Eliade). Tradus în engleză, volumul a apărut în 1987, după moartea marelui savant Eliade. Era tocmai anul în care Culianu a trecut în Franța (la zece ani de la înscriere) examenul pentru doctoratul de stat în istoria religiilor.
        Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985, tânărul Ioan Petru Culianu a ţinut morţiş să-i facă (așa-zisului său maestru) dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin nepotrivite abordări „securisto/comuniste” ale unor scrieri literare de sorginte filozofică axate în principal pe comunicarea dintre lumea de aici și lumea de dincolo, constrângere politică-libertate spirituală, trup-spirit, profan-sacru (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ianuarie-martie 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ).
        Filozoful religiilor încadra într-un „univers paralel” misiunea poetului adevărat de a-și difuza cu orice risc poezia, chiar coborând „printre lupi și mistreți”. Căci Eliade știa – de când făcea publicistică anti-comunistă în revistele exilaților din America sau din Franța –, că în România ciuntită de Basarabia, de Bucovina de Nord și de Ținutul Herții cultura oficială este falsificată în întregime, nu numai „istoria, filologia, istoria literară” pe care i le-a enumerat într-o scrisoare tânărului cripto-comunist, extrem de probabil și informator al Securității. Chiar despre Eliade, pe care l-a curtat ani în șir.
        Împușcarea profesorului Culianu la Chicago – în ceafă, în WC-ul universității pe 21 mai 1991 de către trimișii Securității din țară, după cum concluzionase poliția americană (2), a fost interpretată de nepotul lui Leonte Răutu (/ Oigenstein) ca o „execuţie cvasi-rituală” a unui trădător cu mesajul: „cine face ca el, ca el va păţi” (cf. Andrei Oişteanu/ Oigenstein, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, august 2011, p.7065).
         
                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA
         
        NOTE ȘI CONSIDERAȚII MARGINALE

        1.Culegerile de articole care formează opera lui Andrei Pleșu, traduse „la București și editate în Franța /…/ nici nu se vând, nici nu sînt considerate cărți. Ele sînt trecute ca broșuri în fișierul general ținut de editorii francezi, deci nu intră în cataloagele generale ale editurilor” (Radu Portocală, fost director al I.C.R, Paris).
        2.Pe 10 iulie 1999 criticul Cristian Livescu din Piatra Neamț semnala „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România și că el trebuie doar prins, anchetat și dat pe mâna justiției. Față de masiva propagandă prin care în țară Culianu este „cocoțat deasupra lui Eliade” (cf. Petru Ursache), dincolo de granițele României, Ioan Petru Culianu „nu e un subiect special în mediile occidentale pe unde se întâmplă să respir” (Cristian Bădiliță, e-mail din 6 febr. 2017). Tunând și fulgerând împotriva lățirii gnosticismului în lumea de azi, Etienne Couvert se referă la un moment dat la „marele scriitor Mircea Eliade” (vezi conferința „Gnoza, tumoarea din sânul Bisericii” postată în 2015; https://www.youtube.com/watch?v=oC1ScI0R9vg&feature=share ). Numai românilor – posesori (sau nu) ai titlurilor de „doctor” în Culianu , li s-a indus reflexul ca la auzul cuvântului „gnosticism” să-l menționeze automat pe I.P. Culianu.



  Jogging prin mass-media

                  Românește sau post-românește?

        Cine mai ascultă de vorba veche, Caesar non supra grammaticos? Nici măcar miniștrii Învățământului, oricum i-ar chema. Cineva din lungul lor șir postsocialist pleda pentru o nou-nouță lege a educației, „celenlalte” fiind blamabile. Ca și „celănlalt”, un deputat PSD, ordonând publicului său, pe o rețea de socializare: „Pune-ți (sic) mâna pe carte!”, dar uitînd s-o facă pentru el însuși. Un politician încerca recent o apărare a românei standard contra stricătorilor de limbă, în acești termeni: „Băi, voi trebuiți (sic) amendați!” Aferim, zic: amendă să vină, așa cum a cerut George Pruteanu, înnebunindu-i pe toți vorbitorii de limbă strâmbată. Nu le-ar strica infractorilor gramaticali nici condamnări fără amnistie, cuvânt pe care știriștii îl pronunță accentuând nonșalant primul i. Iar complici, cu accent pe o, sunt mulți: cei care scriu pe burtiere însă-și, cu cratimă, ca și mă-ta; fetele decoltate generos care scapă pe gurițe sintagme ca „pictări murale” (știre din 8 mai 2019, despre Cazinoul din Constanța) sau ne anunță că vom plăti facturi grele, cu accent pe a (oare cuvântul e scris într-o ortografiere specială: fucktură?). Alain Jupé devine Jup și Jean-Claude Junker pare a-l avea în nume pe j de la junghi. „Bliuza Matiz”, i-a spus iei lui Matisse o teleastă cu un Matiz în garaj și a fost subclasată de o actriță de telenovele care a pronunțat Carajan, ca și cum ar fi fost Jan de la Craiova. Într-o joi, la Realitatea TV, o blondă era convinsă că vine un agarici (a vrut să zică un jandarm, că de Agarici, aviatorul vânător de comuniști, habar n-avea). Probabil era vorba de jandarmi haini, cu accent pe a, cum îi numea un slobozean după 10 august, 2019.
        Pițaro pentru Pissaro? Mai treacă-meargă pentru știutorii de carte mai multă sau mai puțină. Antologică a fost însă întrebarea lui Tuncay: „Știați că există dragoste pilatonică?” Nu de la Platon, ci de la Pilate, pesemne. Tuncay are scuza că-i turc, dar ce te faci cu limba rectorală. Un domn post-rector, acum parlamentar, care a pus „Cuza” pe lei, are probleme cu virgula între subiect și predicat. La urma urmelor, e bine să avem virgule în plus, că altceva... Rectorul de la Universitatea „Ștefan cel Mare” – Suceava spune pamblică, dar publică în reviste ISU. Un președinte de Senat de la noi, din Ieș nu se lasă mai prejos, întâmpinându-și oaspeții, la Conferința internațională „Cărțile care ne-au făcut oameni” (Iași, 26 mai 2018), într-o exprimare într-adevăr deosebită: „Suntem deosebiți de bucuroși...”
        Cum vorbesc știriștii știm cu toții. Nu vreau să mai aud țacru pentru sacru, nici Pailament pentru Parlament, însă au câștig la angajare sâsâiții, rârâiții, bâlbâiții, cu multe piercinguri pe limbă. Avem strică-limba breaking news-urilor, dar și strică-limba reclamelor „Uitați de grătarurile care ard!” Ei da, ne-am scos: pătele se scot una-două, bem lapte de kapră sau sheik de șeik. Tigaia Diamond e atât de oau, după cheful chefilor, salteaua Dormeo e și ea atât de oau, cafeaua 3 în 1 e foarte oau.Teleconsumatorii Vetelor și Savetelor au nevoie de WOW! Nu mai folosesc decât interjecții up-datate, nici ah, nici oh, nici vai. Cunoscutul și buclucaș apare unde nu te aștepți. Ministrul Breaz îl apreciază pe Caramitru „ca și actor”. Poate de aceea îl înlocuim cu &, ca Stelian Tănase: Vară & fum. Fun? Cât cuprinde! Mașina de loisir inaptă și ineptă e mereu în priză.
         Cei mai culi(sic) artiști sunt la ProTV. De ludici ce suntem, scriem cooltură ca să fie cool, cul-tour ca să fie ca-n... franceză și ne prăpădim de râs. Recunosc: râsul nu-i al meu cînd văd numele lui Coșbuc scris Coș-book și Hord-ou pentru Hordou. Dar eu sunt o uzată și o depășită, pledînd pentru literatură amprentată etnic, nu dezetnicizată. Am, aproape pentru tipar, Amintiri din Epoca Mașinii de Scris. Poetul și eseistul Dan Anghelescu îi spune mașinul de scris; îl avertizez că Ordinatoarea e și mai rea. Nu atac internetul, cum a fost acuzat acad. Ioan-Aurel Pop: Google e util când e folosit cum trebuie, altfel e.. goaglă. Ca o cântăreață cu strungăreață de muzică populară, grăind cam așa: „Da na, sunt tânără, na, e dificil, da na, să știi că nu, da na...!” Că-ți vine să strigi la biata făptură: Dacă nu poți vorbi, atunci cântă, na!
        „Te plângi că se scurtează limba?, mă ceartă un prieten cu umor și are dreptate: multe cuvinte se lungesc. Un modist cere mai multă manualitate și acuză falsificabilitatea”. X se bucură de „favorabilitatea partidului”, un medic ne vorbește despre digestibilitate, însă tendinței de a lungi cuvintele într-un mod ridicol i se opune cealaltă: a le scurta. O comentatoare cu stil spune „E țiplă!” pentru „E impecabilă!”, dar și „O dă de gard” când ținuta îi displace, Dumnezeu știe de ce.
        Cât despre moderatoare, ele își abuzează verbal invitații, vorbesc peste invitați, îi bruschează așa cum le duce capul și gândirea. Sunt up când n-au cap. Am scăpat de Grecu și am dat peste Rifai. Cel mai puternic mușchi al corpului uman e limba, iar moderatoarele o dovedesc cu asupra de măsură. Răul audiovizual promovează vorbitori de vrute și nevrute, cu simț moral (dar și gramatical) minim. Cacolalia lu’ Cocuța a ajuns de pomină. Sindromul Tourette, boala înjurăturii, a vorbirii licențioase, a cuprins televiziunile, iar deformanta lume media n-a dat încă tot ce poate. O să ne lase „buj-bei”, cum spunea o realizatoare de emisiuni, despre care s-a dat știre că mănâncă viermi. Poate de aici i s-a tras. Știți cum se scrie succes pe sticlă? Suxcess.
        Și pentru că am ajuns la capete politice, putem să-l felicităm pe Tăriceanu că a impus acuzativul („programul care”) scurtat de prepoziția pe, ca de cap. Capul lui Care vrem! „O autostradă cap-coadă” promite premierul Dăncilă, după ce a declarat că „referendumul nu are niciun sorți (sic) de izbândă”. „Sunt perfecționistă”, crede V.V. Dăncilă când e ea însăși, scăpată de „tiranul” Dragnea, care a dus-o în lesă, ca pe un animăluț de companie, la scaunul de premier, deși doamna n-ar fi dorit. O fi vrut să spună: „mă cred perfecționistă”. „Spun lucruri” e un parazit mental care i-a intrat adânc în vorbire. Iohannis o concurează pe Dăncilă în perle lingvistice; în sudalme, Băsescu e imposibil de concurat. Măcar Președintele a renunțat la cel mai rar cuvânt pe care l-am auzit de la Domnia Sa: țopăială. Nu și la responsabilitate în loc de răspundere, deși ultimul cuvânt ar fi mai rapid de pronunțat. Cu mâna dreaptă-n stânga, intră-n silenzio stampa când caută și caută, ca Parsifal, întrebarea pentru referendum. Dar să nu-l invinuim (cu i pentru î) de ce nu poate face. Oricum, iohanneza tărăgănată e mai acordată decît dancileza. „Orice om îi este frică”, dă Dăncilă interviu adevărat, pe adevărul.ro. Dacă nelipsita-i broșă ar vorbi, ar spune că, în postura de ioropeană emancipată, are feblețe pentru Timmermans, nu ca adversarul Pleșoianu. Nimic nu-i mai vizibil și mai previzibil că va scăpa de el fără frică, fără teamă, că-i mai învățat și mai gramat. Și așa ar putea „ascalada”, cum zice Becali, la funcția de președinte de țară, ca să pună vârf la căpița PSD-ului. Iată cum (www.ziare.com): „sunt un om puternic, chiar dacă mulți au spus că sunt femeie” Întreb: nu toți?
         Alte exemple din eșichierul politic? Niculae Gheran, din pragul celor 90 de ani, îi spune
„pișicherul politic” (în interviul luat de Virgil Rațiu). A auzit și văzut destule și îi este cam destul.  Toți știm că o expresie latină e un supliciu pentru politicieni. Doar n-o să-i trimitem la Școala Ardeleană, care aud că a fost scoasă din manuale. „Ecțetera”, zicea premierul și poetul Radu Vasile; „și etîcî”, îi răspundea ca un ecou o ziaristă. Știi latină, ai acces la italiană, franceză, spaniolă, portugheză... Renunță școala la latină? Dar vita sine cultura quasi imago mortis est. Ei și? Facem din româna standard o limbă de arhivă, o trimitem acolo, că nu-i de seamă, e pentru slugi și trecem la „wrong-gleză”, cum o numește acad. Eugen Simion. „Sfîrșitul e aproape când graiurile se vor amesteca”, spunea Mitropolitul Varlaam. E vechi, donle! Zimcescu de la TVR1 vrea să se audă varianta huligăn, deși avem huliganii noștri. Costi Rogozanu ne avertizează: „Provoc demigiuri.” Furculisionul Chiriței, nica tătă! Este un must să fim șeruiți sau să șeruim, ca să devenim intelectuali publici. „Pe tine te-a paparazzat? întreba cineva. „Decât o dată”, venea răspunsul; cu varianta „CORS”, că nu ne mai place DA. De ce-om folosi a updata cînd avem a actualiza? S-a acceptat, în mod rezonabil, pizză, market, link, maus, dar de ce și dil pentru înțelegere, leibăl pentru etichetă și feișăn,, care sună atât de urât și șoubiz, care sună și mai urît.
        Un haos lingvistic fără scăpare ne-a cuprins.Clasa medie superioară (uper middle class, dacă doriți) e pe cale de dispariție, devrme ce și profesorii de română stau prost cu exprimarea.
        De zappat aș mai zappa,însă nu vreau să contribui la popularizarea fraudelor lexicale. Șansele le-ar crește... dramatic, cum spunea o știristă, convinsă că e de bine ce spune, despre șansele USR-iștilor la primăria capitalei. Și asta-mi amintește de un șef peste cultura iașiotă socialistă: credea că execrabil înseamnă excepțional.

                                                                          Magda URSACHE



                  Cine a mai colaborat cu Securitatea?

        Să faci parte din serviciile de informaţii ale ţării tale sau să colaborezi cu aceste servicii ar trebui să fie o onoare şi o datorie. Aşa se întâmplă dintotdeauna în Regatul Unit, unde vechile familii înţeleg ca o obligaţie absolută să-şi apere ţara, în Israel, în SUA, în Franţa, mari democraţii până mai ieri. Aşa se întâmplă azi şi în România, dar într-o formă degradată. Multe mame românce visează cu ochii deschişi să-şi facă odraslele „securişti” pentru salarii grase şi sigure, pentru multiple avantaje, pentru pensii speciale, pentru intrarea în „casta” tribală care domină discreţionar de atâta amar de ani România. De prin 1950 toamna. De pe vremea NKVD-ului, care a fabricat Securitatea folosindu-se de trunchiul decapitat al vechiului SSI din Vechiul Regat al României devenit Republică Populară ocupată de sovietici.
        După turnătorul multirol Traian Băsescu, fost preşedinte, candidat de capul lui la
europarlamentare, în ultimele zile de campanie electorală a fost livrat oprobriului public şi distinsul liberal Dinu Zamfirescu. Fără breaking news, fără prime-time sau pagina întâi a ziarelor, care nici nu mai prea există în România integrată în UE şi în NATO. După o viaţă consacrată de Dinu Zamfirescu interesului public românesc, un pitic ascuns într-un birou umbros sau un „comitet” autoîmputernicit a decis că robespierrienii de la CNSAS îl pot lichida moral pe venerabilul liberal (Dinu Zamfirescu are 90 de ani). Sunt, probabil, aceiaşi care au hotărât că Mircea Ionescu-Quintus e modelul moral al liberalilor... Pentru cine lucrează, de fapt, serviciile de informaţii româneşti, pe banii românilor aflaţi sub ocupaţie? Când vor fi şi aceşti „colaboratori” de la CNSAS, „descoperiţi” deja, livraţi şi ei oprobriului public?
        Să continuăm aici lectura cu public a celor două volume intitulate Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt. Masa de manevră a Rusiei şi Ungariei ale generalului (r) Marian V. Ureche (Editura Mara, Bucureşti, 2019). Cartea fostului şef al SIPA, Marian V. Ureche (care s-a ocupat înainte de 1989 succesiv de domeniul universitar şi de sănătate), este un melanj exploziv de istorie, memorii, dezvăluiri, informaţii şocante, polemici care merită toată atenţia. Mai ales pentru că SIPA a fost şi este încă în centrul războiului româno-român pe justiţie care nu se mai termină. În subcapitolul „Câte ceva despre culisele disidenţei şi despre prietenul meu Mihai Botez”, fostul important ofiţer de informaţii scrie negru pe alb: „Vorbim aici despre competenţele şi atribuţiile stricte ale Direcţiei I şi acea parte semnificativă a disidenţei care s-a aflat în atenţia sa. Mai exact, despre disidenţii Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Mihai Botez, care s-au aflat în contactul unora dintre ofiţerii ei. Astfel, Andrei Pleşu era în contactul colonelului Vasile Mălureanu, iar poetul Mircea Dinescu în cel al colonelului Victor Achim. Ambii ofiţeri sunt foarte bine cunoscuţi în mediile de care au răspuns” (vol. 1, p. 53).
        Nu am citit până azi nici o confesiune a lui Andrei Pleşu sau a lui Mircea Dinescu despre „contactul” lor cu ofiţerii de caz, Vasile Mălureanu şi Victor Achim. Contactul a fost plăcut? A fost profitabil? Reciproc avantajos? Au servit ţara sau s-au servit numai pe ei? Au turnat la greu? Desigur, şi Mircea Dinescu, şi Andrei Pleşu au adeverinţe de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică. Direcţia I era totuşi direcţia politică a Securităţii. Poate trebuie să le aşteptăm încă memoriile, cu mărturisiri complete. Dar nu numai că au încălcat grav legea în vigoare atunci când au fost numiţi în Colegiul CNSAS (erau foşti membri PCR, cu funcţii politice chiar – M. Dinescu a fost secretar UTC la Uniunea Scriitorilor, iar A. Pleşu, secretar PCR la Institutul de Istoria Artei), ci s-au instalat foarte agresiv în rolul de „acuzatori publici” ai colaboratorilor cu Securitatea. Şi au fost şi foarte bine răsplătiţi pentru asta, la nivel de secretar de stat, ca membri ai colegiului CNSAS. Ca să nu mai vorbim de prodigioasa carieră postdecembristă a lui Andrei Pleşu.
        „Cât despre relaţia mea cu regretatul matematician Mihai Botez, în presa postdecembristă au apărut mai multe referiri corecte, că s-ar fi aflat în contactul meu. Şi că aş fi urmărit să-l compromit prin lansarea în străinătate a versiunii că mi-ar fi fost informator. Motivul acestui act de „binefacere” lansat după „revoluţie” urmărea două scopuri. De discreditare a sa de către „binevoitorii” respectivi şi de corodare a statutului său de disident şi, bineînţeles, de blamare a subsemnatului şi a Securităţii pentru această „ticăloşie” (vol. 1, p. 54). Cele vreo 10 pagini vibrante, calde, prieteneşti despre matematicianul şi disidentul Mihai Botez sunt pe muchie de cuţit şi, deci, foarte riscante. Fiecare le va citi cum va vrea şi, mai ales, cum va putea. O lectură interesantă va fi, din străinătate, cea a lui Dorin Tudoran, care l-a descoperit pe Mihai Botez în dosarul său de urmărire.
        Colonelul Victor Achim a fondat după 1989 şi coordonează până azi Editura PACO, o editură consacrată în principal scrierilor foştilor ofiţeri de informaţii. Generalul Vasile Mălureanu, care s-a ocupat ani buni de cultură, presă, uniuni de creaţie şi a avut şi alte însărcinări importante, e autorul unei cărţi sobre pornind de la un domeniu pe care l-a vegheat, Apărarea ordinii constituţionale: perspectiva unui ofiţer de informaţii (Editura PACO, Bucureşti 2016). „Ambii [Vasile Mălureanu şi Victor Achim – n.n.] sunt nişte blajini. N-au avut – ca foarte mulţi alţi colegi – nici un fel de reproşuri înainte sau după evenimentele din 1989. Se subînţelege că nici din partea lui Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, care au fost în contactul lor” (vol. 1, p. 54).
        Călin Popescu Tăriceanu se pregăteşte să candideze la preşedinţia României. Generalul (r) Marian V. Ureche ne reaminteşte oportun: „În prima parte a anului 2006, ca membru al Colegiului CNSAS [e vorba de magistratul Corneliu Turianu, „fost şef al Tribunalului Municipiului Bucureşti, fost judecător la Curtea Supremă de Justiţie, fost senator (1996-2000) PNŢ-CD, fost profesor universitar şi conducător de doctorate” – n.a.], mai exact în cursul lunii aprilie, la o emisiune de televiziune, [Corneliu Turianu – n.n.] a susţinut că premierul Călin Popescu Tăriceanu ar fi fost informator al Securităţii, figurând pe o listă de 60 de politicieni care ar fi colaborat cu acest organ. Ulterior, CNSAS a revenit asupra acestor acuze, eliberând o adeverinţă din care rezultă că premierul nu ar fi fost colaborator al poliţiei politice comuniste” (vol. 2, p. 111). Valoarea acestor adeverinţe eliberate de CNSAS e recunoscută azi... internaţional.
        Generalul autor nu se hotărăşte: Călin Popescu Tăriceanu a fost colaborator al Securităţii (şi mai este?) sau este şi a fost colaborator al lui Rudas Ernö şi al AVO maghiar? Pentru mulţi observatori e destul de simplu. Se poate explica altfel cariera politică lungă a totuşi mediocrului Tăriceanu decât prin sprijinul Securităţii, vechi şi noi, aceeaşi? Desigur, se pot formula mai multe întrebări. De exemplu, se poate pune şi întrebarea: cine a cedat Ungariei şi unor alte interese străine moştenirea Gojdu? Tăriceanu, în calitatea lui de prim-ministru, împreună cu Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de Externe, sau Securitatea? Şi se deschid şi alte perspective la fel de abisale, începând deja cu cariera de colaborator al Securităţii încă din anii ’50 a lui Dan Amedeo Lăzărescu, tatăl adoptiv al lui Călin Popescu Tăriceanu.
        Într-un alt întreg subcapitol, autorul cărţii Serviciul de Informaţii al Justiţiei..., generalul (r) Marian V. Ureche, se străduieşte (tot cu ajutorul judecătorului Corneliu Turianu, fost membru în Colegiul CNSAS) să probeze că Marius Oprea a colaborat şi cu Securitatea, şi cu un serviciu de informaţii străin şi reuşeşte. Printre altele, cum s-a mai afirmat public, Marius Oprea şi-ar fi turnat nişte colegi de cameră din căminul studenţesc în care locuia că ascultau Europa liberă. Dar asta pare să fi fost doar începutul. Generalul Ureche citează, la rândul lui, din Interesul public, 10 septembrie 2013: „O declaraţie dată la Securitate şi semnată de Marius Oprea în august 1988 a fost descoperită în dosarul lui Caius Dobrescu, un prieten de-al lui Oprea, şi a fost publicată recent în presa centrală [...] Chiar dacă ofiţerul de la contraspionajul Braşov care l-a avut în legătură pe Marius Oprea, colonelul Nicolae Sălăjan, a ales să tacă, poate şi datorită unor relaţii de afaceri derulate ulterior, alţi ofiţeri care au avut acces la acest caz preferă să vorbească. Aşa s-a ajuns ca, de pildă, în mai 2006, liderul Partidului Conservator, Dan Voiculescu, să-i trimită o scrisoare lui Marius Oprea în care să-l acuze că ar fi „informator de Securitate acoperit” şi „agent străin” (vol. 2, pp. 117-118).
        La ce concluzii poţi să ajungi azi, în 2019, după avalanşa de dezvăluiri din ultimii 20 de ani? Dar cele două volume ale lui Marian V. Ureche sunt departe de a-şi fi epuizat „surprizele”, bombele, mai ales în ceea ce priveşte justiţia, un teritoriu care merită cercetat separat.

                                                                          Petru ROMOȘAN