Isabela Vasiliu-Scraba - Monada fara ferestre a incompetentei unui editor al lui Nae Ionescu(II).
Magda Ursache - Comunism după comunism.
Simona-Grazia Dima - O dezbatere literară la Zilele revistei Acolada.


            Monada fără ferestre a incompetenței unui
                      editor al lui Nae Ionescu (II)

        Dar să revenim la „Tratatul de metafizică” din 1936-1937. Abia după cinci prelegeri, dacă ar fi să ne luăm după titlurile propuse de Marin Diaconu, Nae Ionescu ar ajunge la „obiectul metafizicii” (prelegerea a VI-a). Imediat după aceea ar fi abordat unele probleme legate de „trăirea existenței prin mistică, religie și metafizică”.
        După „trăirea existenței...”, în cursul al VIII-lea (spre a o încurca și mai mult pe Jeni Acterian, studenta care-i punea note în jurnalul ei personal), Nae Ionescu ar fi tratat despre „ființă și trăire”, în al IX-lea despre „determinațiile ființei”, pentru ca în cel de-al X-lea curs să ajungă să discute despre „timp ca formă a existenței”, iar în cel de-al XI-lea curs despre „modurile de manifestare ale timpului”.
        Cursurile următoare, la care stenogramele lipsesc, după notele rămase de la dl. Nestor Ignat, publicate în carte, ar fi fost, unul despre „spațiu” (al XII-lea) și celălalt despre „materie” (al XIII-lea). După acestea, Nae Ionescu ar fi vorbit două cursuri despre problema „libertății” (cursurile XIV și XV).
        În al XVI-lea curs el ar fi vorbit despre „cunoaștere ca raport între om și existență”, urmând să abordeze probleme legate de „cunoaștere-iubire-dăruire-mântuire” (cursul XVII). Apoi vine „metafizica suferinței” (cursul XVIII), „raportul omului cu transcendența” (cursul XIX), pentru ca la cursul al XX-lea să citim sibilinicul titlu „a fi și a nu fi sau ființa ca ființă”, unde Nae Ionescu tratează despre „dăinuirea dincolo de moarte”.
        Cursul al XXI-lea ar trata despre „ființa umană – între întuneric și lumină”, iar la ultimul curs (al XXII-lea) Nae Ionescu ar fi ajuns să înfățișeze auditoriului soluția sa metafizică sunând astfel: „Prin comunitate –pe drumul către Dumnezeu”.
        Într-un articol publicat în 1937, Nae Ionescu observa că există, și este foarte normal să existe, doar „feluri naționale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu”, nu și feluri „individuale”, pentru că „nimeni nu poate ieși din determinantele istorice pentru a trăi cuvântul lui Dumnezeu cum este în sine”. Înainte cu zece ani ținuse un curs despre filozofia protestantismului, din care s-au păstrat stenografiate doar câteva prelegeri.
        Dintre protestanți, anglicanii îi păreau a avea „cea mai vie conștiință a sărăciei lor religioase” (mai, 1926). În fracțiunile sale înaintate, protestantismul s-ar constitui într-un fel de liberă cugetare mistică și religioasă”, văzând în Iisus nu pe fiul coetern Tatălui ci numai... pe cel mai mare dintre păstorii de suflete” (Nae Ionescu). Înscrise în „ideologia juridică” a statului modern, în structura spirituală a acestuia, sectele (mistice sau protestante) ar fi, ca spiritualitate, incomparabil inferioare ortodoxiei. Pe 26 iunie 1926 el scrisese în „Cuvântul” că „Biserica de răsărit păstrează neștirbită tradiția creștinismului, în forma ei cea mai autentică” și că „Luther a vrut să facă creștinism ignorând răsăritul” (N.I.).
        Vom mai zăbovi puțin la titlul propus de Marin Diaconu pentru ultima prelegere a cursului de metafizică din 1936-1937 („Prin comunitate – pe drumul către Dumnezeu”). Pentru că titlul are un marcat aspect de soluție găsită de Profesor și oferită studenților spre folosire, de ca și cum soluția metafizică de echilibrare ar fi încetat să fie personală, cum o declarase Nae Ionescu în repetate rânduri. Or, Nae Ionescu nu a oferit nimănui spre folosire soluția sa metafizică, cum nici un filozof nu a putut vreodată oferi cuiva soluțiile sale. Înseși împrumuturile dintre filozofi, observa cu mare finețe Nae Ionescu, se păstrează la nivel de vocabular, răstălmăcit și acesta.
        Mircea Eliade s-a pronunțat foarte explicit în legătură cu oferta pe care Nae Ionescu o făcea studenților săi: „serii întregi de studenți au fost învățați sistematic să nu creadă în cărți, în teorii generale, în dogme” (vezi Mircea Eliade, Funcția socratică a lui Nae Ionescu, în rev. „Pan”, An I, nr. 3, 1-15 aprilie 1941). Mihai Șora, care l-a avut profesor pe Nae Ionescu chiar în anul universitar 1936-1937, aduce precizarea (pentru unii nespus de binevenită!) că viziunea metafizică a lui Nae Ionescu nu semăna câtuși de puțin cu o „ideologie”, cu un ansamblu de idei „gata răcite și combinate după nevoile cauzei”. Ea era „faptă vie a gândului în căutare de expresie” (vezi Mihai Șora, Profesorul meu, Nae Ionescu, în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de G. Stănescu, 1998, p. 367).
        Aceleași impresii despre cele gândite de Nae Ionescu le găsim și la poetul și eseistul Horia Stamatu (1912-1989), care arăta lămurit cum profesorul Nae Ionescu nu își putea asuma rolul de „ideolog” și nici de „teoretician”, pentru simplul motiv că atât teoria cât și ideologia constituiau pentru filozoful Nae Ionescu „primejdii ale gândirii, de care învăța pe tineri cum să se ferească” (vezi Horia Stamatu, în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de G. Stănescu, 1998, p. 327).
        Citind titlul „Prin comunitate – pe drumul către Dumnezeu”, unii cititori s-ar mai putea gândi că titlul dat de Marin Diaconu celei de-a XXII-a prelegeri s-ar potrivi la fel de bine și pentru prelegerea a XVII-a, intitulată de îngrijitorul textului „Cunoaștere – iubire – dăruire – mântuire”. Pentru că și în prelegerea a XVII-a se găsește (printre altele) sfera problematică semnalată de titlul pus ultimei prelegeri. Dar să încercăm să readucem lucrurile pe făgașul lor. La ultimul curs, Nae Ionescu nici nu dezvăluie soluția de echilibrare pentru neliniștea sa metafizică, nici nu propune în folosul altora soluția sa. Cu tot aspectul ei personal, soluția a prins contur (sau, dacă vrem, „s-a dezvăluit”) pe parcursul unui întreg an universitar, așa cum ne putem da seama citind acum, după mai bine de șapte decenii, ultimele sale prelegeri pe tema metafizicii.
        În încheierea discuției despre „cele de dincolo”, subiect ce ar constitui, în opinia lui Nae Ionescu (dar nu numai în opinia lui!), obiectul metafizicii, gânditorul creștin a tratat despre „singularitatea, unicitatea” pe care Dumnezeu o capătă din perspectiva celui care tinde spre împlinirea ființei sale, conștient că împlinirea sa este cu neputință de realizat în cazul când ar face abstracție de neamul, „de pământul”, din care s-a ivit.
        Națiunea definește pe fiecare om, dar nu trebuie făcută confuzia între „cuvântul lui Dumnezeu, care e absolut” și „trăirea cuvântului lui Dumnezeu de către oameni, care trăire, fiind fapt istoric, nu poate fi decât relativă” (vezi Nae Ionescu, Naționalism și ortodoxie, în rev. „Predania”, nr. 8-9/ 1937). Încă și mai limpede, Nae Ionescu arăta că „a crede că se poate trece, în veac încă, peste hotarele confesionale și politice, însemnează a uita că și istoria tot de Dumnezeu e făcută, și a socoti că se poate anula realitatea formelor de viață, așa cum le-a lăsat Dumnezeu” (Ibid.). Gândind asupra lumii, metafizicianul Nae Ionescu se situa pe pozițiile unei „umile supuneri în fața realului” (vezi „Cuvântul” din 10 febr. 1938), metoda sa fiind prin excelență „descriptivă”. Nae Ionescu nu credea în „teoria omului creator de istorie”. Însăși „ideologia”, după Nae Ionescu, n-ar fi altceva decât „un cuvânt scornit de ideologi (...), care au inventat teoria omului creator de istorie” (Ibid.).
         Problema „singularității” lui Dumnezeu poate părea nouă. În fapt, ea este veche de când lumea. Iar Nae Ionescu era perfect conștient de vechimea ei, după cum era conștient și de necesitatea actualizării ei. La drept vorbind, încă de pe timpul lui Platon, pentru un filozof (termen platonic corespunzător „celui ce se vrea împlinit în ființa sa”) era exclusă „uitarea pământului din care s-a ivit”, ca să folosim cuvintele lui Nae Ionescu. Pentru Platon, asta nu echivala cu altceva decât cu respectarea legilor cetății, cu îndeplinirea îndatoririlor față de cetatea în care s-a născut filozoful (cel mai indicat să propună noi legi), iar în cazul filozofului-metec, a îndatoririlor față de cetatea care-l adăpostește (vezi Platon, Politeia, 520 b-c). Fiindcă numai având îndatoriri precum ceilalți, respectând aceleași legi (și nu unele speciale pentru ei), metecii se integrau printre ceilalți cetățeni ai polisului grecesc în care se stabiliseră.
        Abandonând comentariile în jurul ultimului titlu, fiindcă el îmbie și la alte comentarii, ne vom întoarce să privim toate titlurile propuse de Marin Diaconu pentru cele douăzeci și două de prelegeri. Oferă aceste titluri impresia unei gândiri unitare? A unei originale viziuni metafizice? Nicidecum! Dacă ne-am lua după ele, am crede că avem de-a face cu o perfect arbitrară suită de probleme expuse după o totală lipsă a unui plan de gândire.
        Mai mult, pe alocuri, titlurile de curs propuse de Marin Diaconu dau chiar impresia de fișe desprinse dintr-un dicționar, fișe din care se poate citi ce este cu „timpul”, cu „spațiul”, cu „materia”, cum este cu problema libertății. Poate oare fi pusă pe seama lui Nae Ionescu această harababură ieșită dintr-o suită de titluri care nu-i aparțin? Fără îndoială că nu! Ceea ce nu înseamnă că reeditarea din 2005 (vezi Nae Ionescu, Opere, vol. II, Ed. Roza vânturilor, București) a ținut seamă de opiniile mele critice exprimate încă din anul 2000.

                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA



                           Comunism după comunism

        Marii de-construiri (de-mitificări) întreprinse de staliniști i-a urmat, post annum 1989, de-construirea a tot ce s-a scris bun în regimul comunist: „căpitanul” Noica, batjocorit în emisiunea politicofonică a lui Iosif Sava, a fost declarat de o analistă „reeducat mental”, făcând parte dintre „decăzuți”. Tot la Sava, Marin Preda era „sadicul” care, după o sursă, ar fi aruncat pisici în foc. S-a cerut ritos depredizarea, debrebanizarea, debuzurizarea prozei. „Pa, Toni!”, s-a despărțit de Anton Dumitriu un scriitor de prozucă, unde nara cum un autopsier violează în morgă un cadavru și – minune!  – moarta învie.
        După ceva vreme, s-a încercat discreditarea, ca „urechi securistice”, a lui Doinaș, Carandino, Balotă, Cezar Ivănescu, crezuți fiind ad litteram ofițerii „seci”, cum le spune Luca Pițu. Cine-i bate în informări și dezinformări? S-a taxat la repezeală slăbiciunea victimei, nu ticăloșia anchetatorului.Incomodul Marius Oprea a fost acuzat și el de judele C. Turianu, fost membru CNSAS, că își turna colegii care ascultau Europa Liberă.
        Nu indiferenții sau ostilii față de propaganda comunistă, nu nealiniații, ca Stelaru ori Tonegaru, au fost re-vizitați, re-editați, re-comentați, ci teziștii prop-agitatori, ca Ovid Crohmălniceanu, care-i mâna în frontul realist-socialist. Lui nu i s-a dat out din literatură, ci celor mai mult sau mai puțin acomodanți, sub presiunea pușcărizării, marginalizării, morții civice.
        Pavel Apostol, distrugătorul lui Blaga, își spală/albește/apretează, în tiraj considerabil, biografia, în timp ce despre poetul Luminii critica de școală nouă declară că nu mai e citit decât de „tonții mioritici”. Asistăm iarăși la „o năruire de statui”, spre a-i spune ca Al. Philippide. S-a inventat Clubul inocenților, care ar fi urmat doctrina numai și numai din naivitate și din bunăcredință. Scuze se găsesc pentru Miron Radu Paraschivescu, un biet cobai care s-a lăsat amăgit de utopie, nu și pentru Arghezi, pe care cobaiul a avut puterea politică de a-l scoate aproape zece ani din literatură. Se știe data (1946) când G. Călinescu, „tinicheaua” după A. Marino („Luați tinicheaua Călinescu de pe piciorul meu”, striga polifonic la Sava, în emisiune), a schimbat Cronica mizantropului cu Cronica optimistului, dar George Ivașcu e apreciat ca presar iscusit, deși îi păzea gura Profesorului, să nu devieze cumva la cursuri. Atunci, Al. Piru a rămas, din octombrie ’47, fără semnătură timp de 14 ani pentru că îl ironizase puțintel pe Marcel Breslașu. În Niște fabule mari și mici pentru mici și mari (Ed. Cultura Națională, 1946), Breslașu pusese greierele să „mârâie”. „Oportunistul” G. Călinescu i-a sărit în ajutor. Ajuns, după eliminarea din Universitate, director al Institutului de Istorie literară și Folklor, din 4 nov.1949, i-a cerut lui Traian Săvulescu să-l ajute în „cazul soților Piru.” Pe botanistul Traian Săvulescu regimul burghezo-moșieresc l-a format, cel proletar l-a deformat. Academician din 1936, a devenit Președinte de onoare al Academiei RPR. Halal onoare! Deși bun om de știință, l-a numit pe Stalin „corifeu al științei” și l-a plâns la moarte. După Reforma din ’48, și-a eliminat colegii universitari, dar a fost și el înlocuit, ca vicepreședinte al guvernului Groza, cu Ana Pauker, „tovarășa de fier”.
        În acele vremi de cedare, Călinescu l-a susținut, cât a putut, pe Vladimir Streinu. Tot Călinescu l-a angajat la Institut pe Dinu Pillat, de unde l-a epurat Zoe Dumitrescu-Bușulenga. În același an, 1947, Nina Cassian l-a scos din teatru pe Ion Luca. Descoperise asemănarea arhierelui Ana cu... Ana Pauker, în Salba reginei (Editura Fundațiilor, 1946). Cronica Ninoșkăi, din „Națiunea”, 15 septembrie ’47, unde era acuzat de antisemitism, l-a distrus definitiv pe Ion Luca. Pe savantul  Petru Caraman nu l-a ajutat nimeni când a fost arestat, în 47, după ce l-a picat la examenul de Slavistică pe Otto Schechter, șef al Secrității ieșene.
        Arhipelagul ororii e sintagma lui Virgil Ierunca. În carceră, Gyr îi cerea lui Dumnezeu dreptul de a urî. A murit încet, neștiut, de congestie cerebrală, în 29 aprilie 1975, dar domnul Alexandru Florian îl mai trage încă pe dreapta extremă, refolosind tipicul „stalinian” al proceselor. Și pe Nichifor Crainic. Și pe Mircea Vulcănescu. Iar noi întâi tolerăm blasfemia, apoi ea devine „normală”. De modele etice n-avem nevoie.
        „Lichea simpatică” e, pentru Niculae Gheran, Mircea Sântimbreanu, activ PCR., numit asistent universitar înainte de a obține diploma: „Politica struțului e cea mai indicată: bagi capul în nisip și nu vezi, nu auzi nimic. Te pune naiba să deschizi gura, să comentezi bazaconiile din jur, ai încurcat-o.” Dar câți intelectuali elastici n-au pactizat cu Puterea, ca să n-o încurce! Cei slabi de constituție, ca țânțarul lui Topârceanu, au mai cedat.
        Au intrat în ARLUS (12 noiembrie ’44): D.Gusti, N.Bagdasar, D.Danielopol. Președinți: Al. Rosetti și N.D. Cocea. Și-mi amintesc de mâhnirea lui I.D.Sîrbu că Negoițescu, Doinaș, Regman s-au înscris la comuniști (scrisoare din 23 octombrie ’46, adusă la lumină de Dumitru Velea), față în față cu delimitările (ca să nu le zic vituperări ) din scrisorile lui Mircea Zaciu, el însuși protejat de Gogu Rădulescu.
        Fapt rar: Panait Istrati s-a spovedit ca învins de comunism. Tatulici, mâna stângă a lui Nicu Ceaușescu, încearcă alt tip de scuză: „Mare brânză nu înțelegeam”. Doar propaganda ar fi fost vinovată că l-a sedus. De abandonat n-a fost abandonat nici de televiziunea iliescă.
         După Gheorghiu-Dej, teroarea directă  se estompase; teroarea ceaușistă era mai difuză, puteai, cumva, să te sustragi. Planul de pierzania elitei nu s-a mai aplicat cu atâta zel ca în anii 50.Cum l-a schilodit pe Herseni marxismul știm. Știm și cum a fost umilită, deformată elita, până să fie distrusă. Cazul Crainic, etichetat acum „teolog de mâna a doua”. Cazul Voiculescu, înșelat și el să scrie la „Glasul patriei”, ca și Ion Vinea, Cezar Petrescu, Streinu, Romulus Dianu...
        Cred că afirmația cea mai aberantă a apărut de sub pixul unui fost activist, susținând că niciodată, niciunde, nicăieri în lume nu s-a construit comunism. Pe cale de consecință, nu putem condamna comunismul și nici victime ale lui n-au putut să fie. Nazism, da, comunism, nu. În alternativa fascism – comunism, avantaj serviciu are mereu comunismul. A fost ceva dictatură, dar de dezvoltare, cum o numea ministrul de Externe Ștefan Andrei, care-și deplângea nevasta că îmbrăcase trei ani la rând aceeași rochie, de revelion.
        Acum se cere lynching pentru anticomuniști (atenție: criza de argumente duce la violență). Mai e puțin și anticomuniștii ajung din nou „elemente ostile progresului”, reacționari puși pe rele, ratați, resentimentari, subiectivi. Iar „obiectivii” care reprezentau în lumini fără umbre societatea socialistă, ca-n filmul sovietic Toată lumea râde, cântă și dansează, se cocoață iarăși „pe umerii lui Marx”. Ca să nu ne mai fie antipatic, se propune chiar „o beție cu Marx.”
        Ion Simuț vede conformismul anticomunist și-i dau dreptate dacă mă gândesc la inflația de disidenți, cărora Marian Munteanu (aproape să fie ucis de minerii lui Iliescu) le spune „combatanți de bucătărie”. După căderea blocului comunist, au apărut și combatanți de bloc, ca la mine, în B5. Și mai nou, combatanți de facebook.
        Comunismul poate fi reformabil? Am văzut ce reformabil a fost în fosta URSS. Pe Marx, francezul Houellbecq îl așează lângă „reformatorii sociali” Proudhon, Comte, Fourier, Owen, Carlyle... De ce să mă mir? Ciu-en-lai a devenit comunist în Franța, în 1921. Ho Și Min și Pol Pot au fost membri ai PC francez, pe timpul lui Stalin.
        Llosa a tras un semnal de alarmă privind faptul că se poate reveni la o formă periculoasă a comunismului. Mie mi se pare că a și devenit periculos. Slavă lui Dumnezeu adevărat și bun, nu lui Popescu-Dumnezeu, că sunt și tineri care s-au deșteptat. Grupul NOI, care a protestat contra reclamei Emag, lipind pe marele panou o corijare: „Ma(r)ximă perversitate!” Sub „pura Pauker”, nimeni, nici un angajat în cabinetul oratoarei kominterniste nu putea lupta pentru libertate în fiecare zi. Nici măcar filosoful Mihai Șora. Scrie Paul Goma în Ostinato: „Cumplită pedeapsă, libertatea să-ți fie mai închisoare decât închisoarea.”
        Ca să nu fie inutilă cunoașterea (v. Jean-François Revel, Cunoașterea inutilă, Humanitas, 2007), tânăra generație trebuie să știe că pentru Lenin ceea ce numea el „dușmanii poporului” erau „gândaci” buni de strivit. Stalin a transformat Siberia într-un osuar, iar noi, Bărăganul. Dumnezeu a murit în Bărăgan, ne spune Victor Aciocîrlănoaie, deportat acolo; cartea a fost comparată – o repet – de Ioan Es. Pop cu Amintiri din casa morților de Dostoievski. Iar Lubianka românească, aidoma celei sovietice, s-a numit Gherla. Sau Sighet. Sau Aiud. Sau Jilava. Casimca le-a concurat în forță. Și Fort 13. În Cumplite încercări, Doamne! (Editura Christiana, Buc.,2011), Marcel Petrișor îi face un portret lui Maromet. Monstrul se întreba, bâlbâit și foarte nedumerit, de ce proștii de nemți au avut nevoie de „A-a-ausch-wi-wi-tzul lor”, când dușmanii puteau fi fierți „în zeama lor”. „Și la foc mic, adaugă Petru Ursache, în Casimca, după program bine ticluit.” Notează P. Ursache, în Istorie, genocid, etnocid: „După cum se vede de la distanță, șirul relelor nu e întrerupt, cel puțin din secolul trecut până astăzi. Schimbată e doar masca. Să nu ne pierdem memoria și nici să nu ne lăsăm atrași de acea parte a propagandisticii care încearcă din răsputeri să arunce pete colorate în calea răului. Dacă am căzut victime împrejurărilor, care cu ușurință, care opunându-se cu demnitate, se cuvine să-i avertizăm pe cei ce vin din urmă să nu cadă în aceleași curse.” Iar traseul lui profesional a fost cursă cu obstacole.
        În junele nostru postcomunism, nu s-a înfăptuit epurarea godzilelor staliniste. O începuse foarte timid Ceaușescu, dar n-a mers până la capăt, ceea ce i-a fost fatal. Ce mai căuta Valter Roman în fruntea Editurii Politice? Dar Teohari Georgescu, șef de tipografie? După ’89, au fost lustrați cei din aparat? Nu, iar parlamentarii nu se simt frustrați că n-au făcut nimic în privința asta. Tartorii, directori ai torturii au primit cât au trăit pensii grase. Iar călăii diabolici ai deținuților politici uite că au trăit mai mult decât victimele lor. GDS, fondat de intens anticeaușistul Brucan, a fost solidar cu procurorul Augustin Lazăr, care a anunțat (ce tupeu!) că îi va transmite premiul său de mare anticorupt disidentului Iulius Filip. Radu Filipescu a cerut ștergerea dintre membrii fondatori ai GDS. Johannis nu l-a pus pe Lazăr sub îndoială. L-a decorat în 18 aprilie 2019. I-a dat Crucea națională. Serviciul Credincios, clasa a III-a.
        Spunea Daniel Cristea Enache că demni de respect ar fi „comuniștii defazați, consecvenți totuși unui set de valori”. Nu, pentru mine nu-s. Nici Paul Cornea, nici Paul Georgescu. Paul al doilea, în cronica la Sensul iubirii de Nichita Stănescu (din 1961), decreta că poetul nu este „reprezentativ pentru generația sa”. Că nu-i sufletește erou comunist, că n-are viață bogată comunistă. Iar Nichita Stănescu e blamat în zilele noastre ca „roșu vertical”, în timp ce Georgescu are parte de laudatio, ca subtil prozator. Dan Deșliu e de neiertat pentru batjocorirea rezistenților din munți. Ca și Jebeleanu. Pe Deșliu am fost forțați să-l știm pe de rost în școală, ca model de scriitor, ca „naș Eminescu”, în traducere, Eminescu „al nostru”, adică al proletarului, nu al împăratului, așa cum îi spunea Novicov. Ce știu elevii despre Ion Gavrilă Ogoranu, un brad care nu s-a îndoit și care mărturisea cu modestie: „noi nu putem fi modele, ci numai îndemnuri”?
        „Se poate întâmpla din nou! De aceea vă zic: aduceți-vă aminte, țineți minte și luați aminte!” A spus-o neacomodantul (din familia Goma) Vladimir Bucovski. Iar noi i-am spus „Adio, domnule Goma!”, plângându-ne că nu avem un Havel.
        Ca să nu fiu condamnată că refuz comunismul fără să reflectez, mă documentez și nu-mi place deloc ce văd: că în comportamentul intelighenților se simt încă efectele comunismului. Compromisul e unul. Aci fac din dezideologizare o ideologie, aci devin fideli Băsescului, care a stat doi luștri unde declarase că nu vrea să stea și s-a dovedit tovarășul Petrov. Aci ne spun că nu există societate ideală, regim politic ideal, dar îl legitimează pe Iliescu, în dauna omului fără majusculă și fără epitetul nou, ca Om, cu majusculă. Și cum populația, dar mai ales „pătura” intelectuală, are nevoie mereu de un conducător iubit, s-a ajuns repede la „Iliescu apare, soarele răsare!” Tarele politice i-au fost trecute cu vederea: în special epurarea studenților, fii de cetățeni cu apartenență politică anticomunistă și faptul că a dat start la jaf, abrogând rapid legea veniturilor ilicite.
        Dar câți nu vorbesc de Heidegger în cap cu Gherea, așa cum a scris și Z. Ornea despre C. Stere, în cap cu Gherea? Ni se bagă-n creiere că acțiunea civică, aceea care ține de spațiul național, ar fi limitare. Atunci să forțăm limita! C. Stere n-a stat deoparte de presă în perioada ocupației, a scos la 1 septembrie 1917 ziarul „Lumina”, iar lupta sa „pentru asanarea vieții publice” e pusă sub obroc. Ca și a mandarinului valah Petre Pandrea. Pamfil Șeicaru, singurul ziarist român condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul poporului, e declarat compromis de un pact cu Ceaușescu. Nu Ion Brad, diplomatul „stejarului” din Scornicești. Țic are placă memorială. Nu și Traian Chelariu. Placa așezată de Ion Lazu în memoria eminentului psiholog și logician, exclus din învățămînt în ’50, abia mai stă pe o locuință nelocuită, pe o casă în dărâmare. Aș pune sub ochii fiecărui elev, fiecărui student două propoziții, atât, din jurnalul său: „Am lucrat la ecarisaj. După amiază am tradus Verlaine.” Aceste cuvinte spun totul despre faptul că, deși primise ordin de eliberare, condamnarea la închisoare nu se terminase: țara toată devenise un soi de carceră.
        Anomia, lipsa de reacție, nu-i stimabilă deloc în opinia mea.Avem de ales între l’eloge de la colère și somnul ușor al memoriei, sleep Memory. Sau nu mai avem de ales?  

                                                                          Magda URSACHE



          O dezbatere literară la Zilele revistei „Acolada”,
                            19 septembrie 2019
        Dezbaterea cu titlul Curente și tendințe în poezia noastră contemporană. Cetatea poeziei sau poezia cetății? s-a desfășurat miercuri, 18 septembrie, la Zilele revistei „Acolada” din Satu Mare, într-un climat de exemplară empatie și încredere între participanți, ceea ce a conferit o deplină sinceritate punctelor de vedere expuse, îngăduind emiterea cu eleganță a unor opinii distincte, ba chiar, uneori, divergente. Un indiscutabil catalizator al discuțiilor l-a constituit eseul de o remarcabilă densitate ideatică, trimis (ca simbol al prezenței sale intelectuale între noi, în mod compensatoriu față de absența sa fizică, petrecută din rațiuni obiective) de apreciatul colaborator al revistei, criticul Constantin Trandafir. Acest text, reprodus în numărul precedent al revistei, conține majoritatea conceptelor și a cuvintelor-cheie atinse de vorbitori: singularitate, valoare, tradiție și inovație, înstrăinare, cenacluri, biografism, modernism, etică, postmodernism, religie, poezie religioasă, spiritualitate, globalizare, suprarealism, solemnitate, implicare, legitimitate, internet, globalizare etc. Vorbitorii nu au dorit nicio clipă să dea verdicte sau să tragă concluzii definitive, ci doar să schițeze în chip ludic, însă cu indeniabilă gravitate implicită, câteva repere pe un drum fără sfârșit, acela al genezei și al receptării poeziei române actuale, aflată într-o impetuoasă mișcare și, totodată, într-o evoluție impredictibilă.
        În mod firesc, în această subtilă panoramare, tonul l-a dat criticul Ion Pop, de o viață preocupat să redea, în plan exegetic, un profil cât mai credibil și nuanțat al poeziei române. Aflat în mare vervă, profesorul s-a referit la necesitatea de a nuanța și particulariza fenomenele. Bunăoară, s-a declarat un inamic al clișeelor și al lipsei de reflecție asupra unor concepte vivante – cele ale scrisului, ale dinamicii textuale a lirismului. Obiecția domniei-sale vizează receptarea rezervată optzeciștilor, plasați în solidar și deci în chip nediferențiat, sub aceeași umbrelă stilistică, de o manieră simplificatoare ce nu a reușit să acopere decât foarte puțin din varietatea și complexitatea fenomenului reprezentat de ei. S-a generat, astfel, o eroare de interpretare. Distinsul critic ne mărturisește că, pe măsura amplului studiu efectuat asupra generației ’80, el este din ce în ce mai convins de valabilitatea paradigmei statuate în cultura românească de generația ’60 a poeziei românești. În ea se cristalizează o formulă constant valabilă în multe privințe, încât a o arunca la lada de gunoi a istoriei literare este mai mult decât o inexactitate, este o obrăznicie, expresia unei brutalități instalate într-o lume populată de fracturism și alte -isme. Trecând la fracturism, cât din el este realmente un program literar rămâne, în opinia sa, de discutat. Desigur că în acest tip de orientare se percepe lesne reacția la realitatea cenușie, în mod similar cu protestul altor tineri, care, însă, au generalizat și ei prea mult. Inevitabil, demersul a avut un anumit ecou, ca reacție la estetismul antecesorilor. Dar eliberarea absolută de constrângerile limbajului este o iluzie: și optzeciștii au fost la fel de angajați în limbaj ca predecesorii lor, dincolo de diferențele concrete de ars poetica. Mircea Cărtărescu face, în acest context, o trimitere surprinzătoare la Giambattista Marino: „Dacă nu poți fi poet, mergi la țesală”, ceea ce, în pofida hiperbolizării, indică o conștiință limpede a literarității. Nu se poate nega faptul că orice poet veritabil este un artizan al limbajului. Unii poeți douămiiști, precum Ianuș sau Urmanov, au profesat un avangardism violent, potențat de un limbaj pe măsură, atitudini urmate, surprinzător, de o imagistică religioasă, consecință a călugăririi acestor autori, fapt literar, iar nu de viață. O subtilă observație a profesorului Ion Pop se referă la starea de disjuncție reflectată de cele două lumi în care au gravitat cei doi creatori, ambele necomunicante, rămase complet separate și în opoziție una față de alta. Altă remarcă, la fel de subtilă și emisă tot în siajul celor afirmate anterior, vizează diferența dintre poezia pe teme religioase și poezia religioasă veritabilă, prima, cantonată iremediabil pe un palier pur ilustrativ, fără autentic suflu și zbucium existențial. Rămâne de văzut câtă sinceritate există în demersurile ce se pretind a fi de ordin poetic-religios. De altfel, sintagma poezie religioasă e periculoasă, în măsura în care tocmai poezia se poate pierde – prin apăsarea pe conținut, pe mesajul moral, fad și irelevant la nivel artistic.
        În continuare, profesorul Ion Pop abordează chestiunea, la fel de discutabilă, a generațiilor creatoare. Marin Mincu a încercat să găsească tinere talente, se pare că a reușit doar într-o mică măsură. Nici Laurențiu Ulici, crede domnia-sa, nu a avut dreptate să împartă poezia pe generații aferente unor decenii, idee care i se pare o indiscutabilă exagerare, dar și o „treabă neserioasă”, poeții neputând fi clasificați cu temeinicie după deceniile debutului și ale afirmării lor. Dacă încercăm să sesizăm ce anume diferențiază poeții în funcție de criteriul generaționist, vom remarca, poate, la nouăzeciști, de pildă, un mic plus al apropierii de viața imediată. Nouăzecismul e, totuși, în esență, o prelungire a optzecismului, cu acea mică diferență enunțată anterior. Profesorul Ion Pop afirmă că poeții clujeni au, în context românesc, meritul de a fi reontologizat poezia. Ei i-au redat poeziei deschiderea față de misterul existenței. Vlad Moldovan, de exemplu, a realizat o poezie remarcabilă, deși a pus un accent exagerat pe limbajul de calculator. Dincolo de asta, textul său poetic relevă o suferință reală. În ansamblu, peisajul actual al poeziei se află în plin proces de sedimentare, dar datul fundamental rămâne cel de sorginte neoavangardistă, capabil să pună în ecuație existența și poezia. După Ion Pop,la o privire de ansamblu, lirica pare a ține, în epoca actuală, de un „cerc al poeților dispăruți”, în sensul că ea se cantonează într-un grup fatalmente elitist, unde spirite elevate, racordate corespunzător, comunică prin înălțimi, prin antene speciale. Se comunică așadar pe deasupra realității sociale, fapt, în opinia sa, discutabil, deoarece exegetul clujean crede că poezia poate exista și altfel, articulând un nu hotărât în fața imposturii, a falsității și a mediocrității. În nămolul societății actuale, poezia trebuie să se trezească, să exprime un protest al creatorilor, căci revolta e în cel mai înalt grad necesară. E indispensabil să se înregistreze în istorie faptul că au existat strigăte, chiar urlete.
        Dumitru Păcuraru (amfitrionul întâlnirii, alături de poetul Radu Ulmeanu, directorul revistei Acolada) intervine pentru a nuanța conceptul de generație. Ca poet optzecist, cum se consideră, este de părere că generațiile reprezintă, în sine, benefice acumulări. Laurențiu Ulici, într-o confesiune de ordin personal pe care i-a încredințat-o, a recurs la acest sistem de grupare a poeților din simplul considerent că „există prea mulți poeți în România, de aceea nu știi să-i grupezi”. În ciuda acestei justificări, profesorul Ion Pop rămâne inflexibil în dezavuarea criteriului temporal, utilizat pentru a departaja poeții, din motivul evident că deceniile își pierd relevanța la scara sutelor de ani. 
        Nici criticul Tudorel Urian nu e convins de inflexibilitatea unor criterii exterioare, nici măcar de posibilitatea existenței unei apartenențe precise a poeților la o orientare anume. Asemenea înregimentări sunt, în esență, false, întrucât fiecare poet întruchipează o individualitate irepetabilă, generată de o multitudine de maniere de a scrie. Se pot sau nu opera afilieri, dar nu se poate ocoli necesitatea receptării nuanțate a fiecărui creator.
        Ion Pop întărește ideea inexistenței unui model infailibil, prin reamintirea faptului că anumite modele își schimbă la un moment dat ponderea și semnificația. Cazul lui Lucian Blaga vorbește de la sine: stilul său lipsit de ironie, de un expresionism foarte stilizat, intens spiritualizat, nu mai este funcțional tale quale în zilele noastre. Bacovia s-a instalat mai credibil, în conformitate cu un climat actual – lumea de azi fiind aproape unanim percepută drept una a precarității, a marginalității. Gustul literar derivă, în cele din urmă, dintr-o inevitabilă placare pe realitate, fenomen izbitor în cazul lui Arghezi, cel mai mare poet român, în opinia sa, intrat totuși într-o vădită eclipsă. Din păcate, Arghezi nu mai este venerat, în pofida stilului strălucit, a cultivării superlative a limbii române, fiindcă interesul nu se mai îndreaptă astăzi în această direcție.
        Tulburătoare, intervenția lui Ioan Moldovan vizează suferința creatorului de a-și vedea pus în discuție propriul univers și propriile unelte, adică limba însăși. Tânărul poet de azi nu mai posedă un intim contact cu limba lui. El doar apasă pe o tastatură și găsește, oferit de-a gata, un anumit instrumentar, dat în limba engleză. Ce înseamnă, în aceste circumstanțe, a fi poet în limba română? I. Moldovan detectează în scrisul contemporan al multor tineri un sfârșit al farmecului oferit odinioară în poezie de personalizarea individului, a familiei, a nației și simte o mare tristețe la adresa acestor poeți, care nu au crescut artistic în limba lor, cea română. Se înregistrează, în consecință, un eveniment dramatic – moartea carnației poeziei, căci ea nu poate trăi doar prin ideea descărnată. Limbajul multor poeți tineri se prezintă, prin lipsa comunicării cu spiritul limbii române, ca unul ațos, lipsit de frumusețe clasică, diluat și nesubstanțial. Experiența zilelor revistei Familia se arată și ea a fi una grăitoare: tinerii, nedoritori să se raporteze decât la propriul anturaj, pleacă îndată după ce și-au ridicat trofeele, deși mai vârstnicii confrați i-au ascultat cu politețe și atenție; fapt regretabil, fiindcă poezia română e fabuloasă, „putem spune că poporul acesta are ceva de oferit și momentan nu are cui”. Poetul tânăr nu se mai bucură de jocul cuvintelor, lumea sa este unilaterală, posomorâtă. Poezia, literatura, însă, continuă, desigur, volens nolens.
        Petronela Moldovan este de părere că, de fapt, poezia nu are vârstă, dar socotește necesar să fie întrebați chiar tinerii despre implicarea lor în această problematică. Ea dă exemplul revelației mărturisite de Dan Sociu, încadrabilă în filonul sacralității, fie și una nu neapărat creștină, ca un caz de evoluție imprevizibilă a lirismului. Doamna P. Moldovan polemizează cu finețe atât cu poetul mainimicului, cât și cu Ion Pop, profesorul-model. Ea însăși profesoară, știe că tinerii nu mai au o situare mitizantă față de cuvânt. Optzecismul, inițial gregar, presupunea totuși o asumare culturală consistentă, poetul optzecist fiind pe deplin conștient că vine de pe o platformă culturală. Tinerii de azi, în schimb, nu au această ascendență. Ei fac poezie din perspectiva străzii. Deși se socotesc sosiți dinspre concretul realității, nu au cum să nu simtă vidul metafizic.
        Tudorel Urian face observația esențială că focarul, centrul motivațional al existenței, este cel care determină arta. Poezia de azi diferă așa de mult față de cea a antecesorilor întrucât centrul existenței s-a schimbat între timp – acum sunt exaltate alte valori, îndeosebi cele tehnologice. Ion Pop amintește că au făcut elogiul mașinii și cei de mai demult, la care Tudorel Urian dă un răspuns convingător: universul celor de azi e făcut din bucăți, din fragmente, în vreme ce înainte viziunea integratoare mai funcționa, iar esteticul avea o certă predominanță. În acest moment, am intervenit în discuție și eu, semnatara acestor rânduri, cu o întrebare mai degrabă retorică, și anume dacă domeniul esteticului mai e relevant în lumea de astăzi, când se vorbește frecvent despre studii culturale, iar esteticul a intrat într-un con de umbră. Mi-am exprimat și părerea că, deși suntem, ca români, oarecum întârziați, în privința evoluției sociale – în sensul aderenței preponderente la un tip de societate tradițională, situație accentuată, până în contemporaneitatea apropiată, de izolaționismul socialist, am păstrat ceva din percepția sacrală a literaturii. Scriind aceste rânduri, spicuiesc din cele afirmate de Mircea Martin, într-o conferință:„Pe fondul unui proces de marginalizare a literaturii înseși, remarcăm o gravă criză de reprezentare a studiilor literare, care și-au pierdut locul important deținut cândva în ceea ce se numea Bildung. Mai grav mi se pare faptul că literatura tinde să dispară chiar din cuprinsul studiilor care-i poartă numele. După o teorie literară înțeleasă și practicată în anii ’60–’70 ai secolului trecut ca teorie a literarității și după o istorie literară axată pe opere canonice, avem, începând din anii ’80, o teorie literară concepută ca teorie culturală și o istorie literară concepută ca istorie culturală. Literarul nu se mai opune culturalului, autonomia trece în heteronomie, formalismul în conținutism. Din orice perspectivă am privi lucrurile, ceea ce se pierde este diferența literară. Or, tocmai diferența literară, adică valoarea literară, ar trebui să rămână”. Această evoluție mi se pare un real motiv de îngrijorare. Am precizat că problema respectivă prezintă o legătură, fie și îndepărtată, cu un factor de asemenea destabilizator: ruperea unui alt reper tradițional (în sferele înalte ale culturii, de această dată): desființarea coexistenței literaturii cu filologia, binecunoscută cutumă europeană. Facultatea de profil a literaților era una de litere și filosofie, cugetarea meditativă se năștea din aceeași sursă ca literatura (studiile lui Tudor Vianu sunt de referință). Astfel, se cunoșteau ab initio marile întrebări ale omului, formulate de filosofi încă de la începuturile civilizației, și nu se repetau inutil anumite faze deja consumate. Acest tip de culturalizare presupunea o viziune globală, solidară, valorizând trecutul și prezentul deopotrivă. Dilemele de azi au fost trăite, apoi exprimate, succesiv, iar scriitorii ar avea numai de câștigat prin familiarizarea lor cu istoria gândirii și a culturii universale, de la începutul formării lor. T.S. Eliot explica, în eseurile sale, importanța întrepătrunderii prezentului cu trecutul și reciproc. În replica sa, Tudorel Urian desemnează ca fiind vinovată de această stare de lucruri situația generată de internet – regretabila împrăștiere mentală, diminuarea capacității de concentrare: tinerii nu mai pot fi atenți până la finele unei cărți, nu mai citesc până la capăt un roman.
        Ioan F. Pop, provocat de imperativul lui Platon referitor la eliminarea poeților, desprinde o metaforă: fiecare poet e o cetate asediată, dar, în același timp, reinventează pe cont propriu lirismul. Deși adept al unei viziuni de coloratură negativă asupra contingenței, nu se dezice de convingerea lui Heidegger, conform căreia destinul națiunilor se regăsește în poezie. Asta fiindcă ea constituie un anticorp social, o împotrivire decisivă la haos. I se pare fals îndemnul de a ne situa în stradă pentru a scrie poezie, fiindcă aceasta nu s-a născut acolo. Poezia va putea, păstrându-și prestanța specifică, să fie poezie, oriunde s-ar situa. Trist însă este că azi nu mai există criterii, oricine poate lăuda sau critica o carte, postmodernismul a distrus axiologicul. Într-un asemenea context, intuiția intră în scenă pentru a contracara apoeticul, fiindcă ea deține componente iraționale, esențiale pentru a depăși orice dificultate. În cultura românească, una relativ tânără, ar fi indispensabilă existența unor creații vaste, cantitativul având și el un rol important în structurarea unei identități naționale. Cu opere consistente vom putea să ieșim, elocvent, în cetate (și pe mapamond).
        Odată atinsă chestiunea identității naționale, atât de controversată în momentul de față, prestigiosul istoric literar clujean Mircea Popa se referă la conceptul de poezie a cetății. Sintagma poate fi încadrată într-un perimetru precis, legat de profilul acelui poet ce știe răspunde la problemele istoricității, ale timpului său. Poezia transilvăneană, remarcă el cu satisfacție, a dat răspunsul la întrebarea ce este poezia cetății, prin creatori precum Andrei Mureșanu, George Coșbuc, Octavian Goga, Aron Cotruș și mulți alții. Povestește un fapt recent: la Alba Iulia a ascultat un recital poetic și, totuși, se mărturisește dezamăgit că în cetatea Unirii niciunul dintre poeții români contemporani nu a atins coarda profetică, cea a familiei, a realităților purtate, ancestral, de noi. Valoroase poezii de factură modernă a ascultat, nu se îndoiește, dar mai există oare poezia cetății, fundamentală și ea într-un anume spațiu sufletesc? Poate că da, poate că nu, fiindcă s-a schimbat însuși modul nostru de a sesiza realitatea. Nu mai gustăm azi poeme despre patrie, ne par terne. Ion Simuț i-a criticat pe bună dreptate pe cei care scriu ca la 1848, este evident că, în destule cazuri, citim o poezie perimată. Unele reviste perpetuează acest mod trivial, simpluț de a scrie poezie, dar azi gustăm un alt fel de lirism, mult mai rafinat.
        Ion Cristofor subliniază, la rându-i, rolul tradiției în cultură. Aduce un omagiu echinoxiștilor, străini de competiția brutală, oameni de cultură care s-au format în substanța strălucitelor opere literare și filosofice ale umanității. În schimb, mulți poeți tineri de azi nu mai citesc, nu au cultul tradiției și, astfel, „redescoperă apa caldă”, dar în România se află, chiar și acum, scriitori de certă valoare, oricând găsim aici treizeci de mari poeți, demni de premiul Nobel. Ceea ce lipsește este dialogul, comunicarea. De asemenea, nu există o critică serioasă, spiritele care ar trebui să o ilustreze se împuținează. Totuși, să nu ignorăm fluxul reparator al istoriei, acele corsi e ricorsi firești, care ne dau încredere că poezia și cultura se vor reașeza în matca lor firească. Eu, semnatara rândurilor de față, am completat aceste idei, subliniind că pesimismul nu se justifică în literatură, căci ea posedă, constitutiv, capacitatea de a naște,chiar și din deznădejde, universuri alternative. Nimic nu este pierdut.
        În mod liniștitor, Ion Pop observă că tinerii se reîntorc în cele din urmă la clasicitate, la modele. În Franța de studiază iarăși latina în școli. Mircea Popa vorbește despre excelentele antologii realizate recent din scrierile Școlii Ardelene, precum și cele de literatură veche și clasică, de mare ajutor în redescoperirea filoanelor care au alimentat literatura noastră. Redescoperirea unor scrieri iluministe, superior realizate din punct de vedere stilistic și expresiv, ne încurajează să privim spre o recuperare armonioasă a componentelor culturii noastre. În această notă de serenitate vigilentă și activă s-a încheiat dezbaterea, în ambianța aristocratică a sălii de conferințe a Vilei Poesis, nu departe de o imensă grădină brăzdată de cărări despre care nu știm dacă se bifurcă sau nu, dar ne consolează, stimulativ, prin frumusețe și ne fac să visăm aievea la continuitatea și la dăinuirea poeziei adevărate. 

                                                                          Simona-Grazia DIMA