C.D. Zeletin - Fericita frătțietate dintre spontan și elaborat în arta scrisului.
Dan Culcer - Din Jurnalul unui vulcanolog (IV).
Isabela Vasiliu-Scraba - Diagrame spirituale.
Magda Ursache - Delicatesele literare ale Otiliei.


Fericita frăţietate dintre spontan şi elaborat în arta scrisului
         
            În numărul din iunie 2015 al revistei „Fântâna din Kos”, publicaţie a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, colegul meu Al.I. Trifan, psihiatru şi scriitor, a cărui intelectualitate am preţuit-o totdeauna mult şi i-am mărturisit-o prea puţin, îşi intitulează editorialul În apărarea literaturii spontane. M-a mirat la început, m-a liniştit până la urmă. Domnia sa este un cărturar de cultură eminamente franceză, ceea ce-i conferă o nobleţe sui-generis, pe care nu toată lumea o poate înţelege. În acest sens, pot spune că este un cărturar de altădată, bine informat şi asupra literaturii actuale, a cărei zeiţă vedetă deţinătoare a mandatului este – evident, fără să absolutizez – elucubraţia... la care Al. Trifan nu aderă. Când, în anul 1956, apărea, pentru întâia oară tradusă în româneşte de către istoriograful G. Brătescu, capodopera de gândire a lui Claude Bernard (1813-1878), Introduction à l'étude de la médecine expérimentale, pe care creatorul fiziologiei române moderne o publicase în anul 1865, deci cu peste 90 de ani în urmă, fecundând importante frământări ştiinţifice şi literare în cultura franceză, m-am întrebat de ce traducerea lui Claude Bernard la noi s-a făcut aşa de târziu. Răspunsul mi l-am dat fără întârziere: medicii români vorbeau curent limba franceză şi pe matricea culturală românească înfloreau în mod fericit altoiurile celei franceze. Medicii – nu numai cei ce se formau în Franţa – citeau deci cărţile franţuzeşti ca pe cele scrise în limba lor natală, ceea ce făcea ca multe tomuri importante de medicină să nu mai aibă pentru ce să fie traduse. Nu era nevoie. Tratatul de anatomie al lui Testut, fără să fi fost tradus în româneşte, l-au studiat zeci şi zeci de mii de studenţi români... Astăzi locul limbii franceze l-a luat rapid şi fără prea multe motivări ale culturii şi vechimii, limba engleză. Ea este vorbită mai mult conjunctural, cerută fiind de imediateţa altor interese decât cele cărturăreşti... Decenii la rând principalul cotidian bucureştean „L'indépendance roumaine”, consistent oricum l-ai fi privit, apărea zilnic în două ediţii: A şi B, adică de dimineaţă şi de seară, nu de puţine ori cu lucruri noi între cele două ediţii. Vă închipuiţi câtă lume citea franţuzeşte la noi, între Războiul pentru Neatârnare şi Al Doilea Război Mondial, intervalul de timp în care a apărut periodicul francez... Ei bine, doctorul Al.I. Trifan este un om de cultură franceză până în rărunchi!
            Citind eseul domniei sale din „Fântâna din Kos”, mărturisesc faptul că, la prima vedere, am tresărit, venindu-mi în gând felul în care se scrie astăzi, când trăim în era tiraniei vorbirii improvizate (căreia din nefericire îi corespund şi structuri improvizate). Îndeobşte, scriitorul (nu spun artistul) scrie aşa cum îi vine, aşa cum ar vorbi cu cineva pe stradă sau peste gard. Poate înregistra şi apoi transcrie „poezia”, mai mult un ameţitor dicteu pitiatic. Este exclusă minima căutare (act de gândire), întârzierea ori revenirea în căutare, fericirea găsirii (vechea „art de trobar”), alegerea, tinderea spre idealitatea vorbirii (al cărei aer, eventual căutat, e compensat de aerul descoperit, ca o răsplată fericită... Vorbirea curentă, dictată de cererile realităţii, exclude cursa rapidă prin labirintul limbii în căutarea expresiei ideale, cum se întâmplă în arta sonetului. Ea soseşte de Sus, nu o scotoceşti cu degetele vibratile printre râmele umede ale propoziţiei ori printre şerpii încolăciţi ai frazei. Literatura spontană, atunci când nu e atentă la dicteul harului, e dirijată – astăzi mai mult ca oricând – de necesitatea comunicării imediate, practice şi tranzacţionale care se vrea nudă. Adică se confundă cu vorbirea. Tudor Arghezi, care scria aşa cum vorbea – rămâne o excepţie, ataşat încă de multă vreme scriitorilor tradiţionalişti. Eventuala ei redundanţă e scăzută din motivele rapidităţii de a se informa, deci ea vizează clipa, nu Timpul – imperiul libertăţii artistului... Maşinăria emisiunii sonore (care începe în creier, ca să se activeze pe urmă prin laringe şi să sufere conversiile aşternerii pe hârtie a cuvintelor, beneficiază de toate automatismele până-ntr-acolo încât poate lăsa impresia că „vorbirea se vorbeşte” de la sine...
            Spontaneitatea nu e acelaşi lucru cu inspiraţia. E doar un parametru psihologic şi nu o hărăzire artistică. În poezie, căci la ea mă voi referi preferenţial, nimerirea cuvântului ideal îi conferă identitate inspiraţiei. Când nu se întâmplă aceasta, vorba lui Eminescu, simţi că pe cap îţi cade cerul... Nu vorbesc despre nimerirea întâmplătoare, fruct inutil al hazardului, ci de nimerirea urmare a căutării. A căutării de către cel cu har. Nimerirea îi exprimă ideea cea mai personală, cheia care deschide zarea imprevizibilului. Ori intrarea în rezonanţă a ceea ce visezi cu expresia peste care dai. Nimerirea exprimă ideea pe care izbuteşti s-o prinzi în negura visării tale. E o fericire. Arta scriitoricească e un caz particular al ei.
            Geneza operei de artă presupune două componente: inspiraţia şi elaborarea. Urmând lui Jacques de Lacretelle (1888-1983), Al.I. Trifan le numeşte talent şi profesionalism. Primul – element născut, nu făcut, al doilea, făcut şi nu născut, ci ivit prin activarea unor însuşiri auxiliare talentului. De acesta din urmă atârnă, în bună măsură, măiestria artistică, atât de ignorată astăzi. Ea este destabilizatoare prin absenţă, cu alte cuvinte, năruitoare a edificiului căruia i se spune, prin convenţie şi emoţie, artă. Jacques de Lacretelle numeşte spontaneitatea (care e proprie artei) talent şi măiestria artistică profesionalism, deşi măiestria artistică e o latură – cea mai cultivabilă – a talentului. Convieţuirea lor este condiţie sine qua non a operei de artă. Separate, talentul se risipeşte în neant, pierde punctele cardinale, iar măiestria artistică singură nu are obiect. De notat însă faptul că, în absenţa talentului, măiestria artistică îi poate mima existenţa. Falacioasă, această virtuozitate a ei umple istoriile literare...
            Jacques de Lacretelle conservă – în eseul invocat de Al.I. Trifan – înţelesul primar al termenului amator, care descinde din latinescul amator, adică acel care înfăptuieşte în artă ceva din iubire. Într-adevăr, fără iubire nu poate fi artă... Înţelesul cuvântului amator aşa s-ar fi cuvenit să rămână, nu să evolueze spre accepţiunea peiorativă de astăzi, sinonim, într-o oarecare măsură, cuvântului veleitar. Aşijderea noţiunea de diletant, care înseamnă astăzi aproape acelaşi lucru cu amator, şi nu un scriitor care creează cu bucurie, din plăcere.
            Limba însă, moloh acerebral, le-a dus sensul unde a vrut ea, nu unde l-a fixat omul, adică la accepţiunea coborâtoare de astăzi... Altfel, n-ar fi o ruşine ca un artist veritabil să spună despre sine că este amator sau diletant, atâta vreme cât dincolo de opera lui stă iubirea şi bucuria, care certifică creaţia. Această evoluţie semantică spre depreciativ a avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea şi s-ar putea să fi apărut din nevoia de a găsi un termen pentru artistul veleitar, la izvorul determinării lui stă voinţa şi lipseşte tocmai iubirea (amatorul) sau bucuria (diletantul). Şi unul şi altul lasă impresia falsă că pot face bine ceea ce fac discutabil bine, şi că pot face orice în vreme ce nu ştiu să facă în demersul în care se implică... De altfel, şi cuvântul veleitar a fost adoptat de către limba română în acelaşi sfârşit de secol XIX, din aceeaşi limbă franceză, chit că aceasta îl adoptase cu trei secole în urmă din aceeaşi limbă latină...
            Prin introducerea cuvintelor amatorism, diletantism şi veleitarism, limba română s-a îmbogăţit, iar cuvântul artă a rămas în situaţia de a nu mai evolua în derivate lexicale ori în familii de cuvinte care să exprime, sau măcar să sugereze, conţinutul de iubire şi bucurie pe care le presupune. Dar iarăşi spun: limba merge, în timp, unde vrea ea, nu unde vrem noi ori spre acolo unde o dirijează dispoziţii academice sau aulice...
            Dar Al.I. Trifan trăieşte o veritabilă bucurie descoperind la o reluare târzie (ciclul de eseuri Biblioteca din pod, publicate în săptămânalul „Viaţa medicală”) a volumului de eseuri L'Ecrivain public al lui Jacques de Lacretelle. Aici dă peste un capitol intitulat Mari Amatori, în care domnia sa se regăseşte, şi încă bucuros. Amatorul, scrie Jacques de Lacretelle, care îl citează pe Abel Bonnard, e numit şi om liber, plasând printre oamenii liberi nume ilustre, cum ar fi Gobineau. Amatorul, în această accepţiune, nu este niciodată acoperit de meserie, elanul provenindu-i din adâncurile personalităţii sale, din misterioasa dispoziţie primară care-l face să rămână mereu viu. El este cu totul altceva decât amatorul în accepţiunea coborâtoare a termenului, cu totul altceva şi decât diletantul, căci tot ce săvârşeşte e fruct al unei mari bucurii de fundament. Dar Abel Bonnard nu face decât să restabilească autoritatea etimologiei primare a termenului amator, ţâşnind din adâncuri ca un gheizer solitar. În el a biruit lucrul făcut din chemare, din har, din talent, nu din hotărârea pe care omul o ia el singur asupră-şi, fără a se confrunta cu adagiul gnosi teavton (cunoaşte-te pe tine însuţi) al lui Socrate şi fără a se întreba serios şi adânc asupra existenţei vreunei meniri ce ar avea-o în lumea aceasta...
            Fără plăcerea iubirii şi fără bucuria descoperirii (trovatori, trubadurii, truverii!) frumuseţii din adevăr, scrisul amatorilor şi al diletanţilor este un fel de budism literar, căci inexistenţa sau reprimarea dorinţei de a ajunge sub fasciculul de lumină al iubirii şi al bucuriei, în miezul transcendental al lucrurilor şi al stărilor e un fel de a trăi sub coaja fructului care e viaţa. Amatorismul în accepţiunea lui iniţială este asemeni cu tresărirea din nirvana a budistului care aude o chemare sosită din lumea lăsată în urmă. Pe de altă parte, amatorismul şi diletantismul în sensul pe care-l au astăzi au ajuns un soi de neoprotestantism semantic, atâta vreme cât se desprind de accepţiunea filozofică fundamentală de iubire şi plăcere (bucurie), concepte milenare în filozofie şi în artă. Hedonismul renascentist italian o poate dovedi oricând, cel mai lesne prin poezia de jubilaţie. Un exemplu grăitor rămâne exortaţia lui Lorenzo de' Medici concentrată în refrenul cântecului de carnaval Trionfo di Baco e Ariana (Triumful lui Bacchus şi al Ariadnei):
                                             Chi vuol esser lieto sia!
                                             Di doman non c'é certezza!
                                             
                                             (Cine vrea să fie vesel să fie:
                                              Ce-o fi mâine nu se ştie!)
            În fundalul acestui îndemn se aflau filozofii neoplatonici: mai întâi Gemistos Pleton, iar după ei contemporanii lui Lorenzo de' Medici, Marsilio Ficino, Cristoforo Landino ş.a. Lorenzo de' Medici exalta bucuriile scurte şi repetate, evident bucurii senzoriale, contiguitatea lor permanentă şi nu profunzimea lor sau a celor câte mai sunt dincolo de ele: nu-i interesa adâncimea din care vin, ci numai vibraţia stărilor actuale pe care o produc exaltările, nu plonjarea în adânc...
            Conservator, Lacretelle încerca să apere autoritatea înţelesului primar al termenului amator când el o luase deja pe căi greşite, dar fecundante în privinţa îmbogăţirii limbii cu nuanţe ale unor noţiuni ce nu-şi aflaseră încă nume. Era o revoluţie justă în intenţie, dar eşuată sub presiunea nevoii de îmbogăţire a limbii. Un De profundis clamavi ineficient, dar just şi plin de învăţături.
            Amatorismul şi diletantismul în sensul lor depreciativ nu sunt singure în ambiguitatea lor. Le stă alături noţiunea de calofilie, prin care se înţelege, la izvorul ei etimologic, iubirea de frumuseţe în sensul platonic: Dumnezeu nu este frumos; El este Frumuseţea supremă... Cu trecerea vremii însă, termenul a evoluat spre înţelesul excesului de grijă pentru frumuseţea expresiei, a cizelării extreme şi nu a frumuseţii unei opere artistice în integralitatea ei, la care ia parte şi fondul, nu numai suprafaţa, prima care se oferă percepţiei senzoriale. Sculptura lui Michelangelo Pietà Rondanini ce pare nedusă până la capăt, oferă calofilia în sensul ei genuin, în timp ce refuză calofilia în sensul ei coborâtor, manierist. Măiestria artistică s-a convertit în măiestrie a gândirii, acolo unde se întâlneşte şi se îmbină Frumuseţea cu Binele şi cu Adevărul. În frumuseţea austeră proprie Providenţei.

                                                                                 C.D.ZELETIN

                                              Bucureşti, 24 noiembrie 2015




                Din Jurnalul unui vulcanolog (IV)
         
        6 februarie 1985
             Aflu că fostul „activist” superior Chivu Stoica, compromis, s-a sinucis. Aurel Decei, răpit în Berlinul de Vest şi adus în ţară, băgat la puşcărie. Vechituri ieşite la suprafaţă acum.
         
        Citesc undeva şi prelucrez:
        „în latine latrine
        la tine, la mine
        latrine şovine
        murmur sugrum
        şezînd pe vine”
         
        19.000 de emigranţi în Israel, RFG, SUA din România pe 1984.
         
        15 februarie 1985
             Am stat azi acasă. Maria îmi spune că dimineaţa i-a fost dor să ne iubim. Şi mie. Dar cu atîţia prin preajmă, cu Matei flămînd, cu frigul din camere... Maria mi-a pus o bandă pe care înregistrase un poem nou: Tablou de familie (compunere) – excelent – citit sacadat cu pauze precum în lectura presupusei autoare, o şcolăriţă „tembelizată” de slogane.
             Scriu scrisori toată după-amiaza. Încerc să-mi asigur drumul la Bruxelles, pentru colocviul despre utopie, organizat de Societatea sociologilor de limbă franceză. Dar nu am asiguraţi banii.
             Sper să obţin, prin Tudor Ionescu[i], colecţia Cahiers du Sud ca să pot face notele la corespondenţa lui Voronca.
         
        16 februarie 1985
             Aflu că emisiunea tv. s-a redus la două ore zilnic, din motive de economie. Probabil că aceste două ore sînt un prelungit telejurnal cu „aventurile lui Nicuşor”. Cum de vreo şase luni am declarat defect televizorul, informaţia mă suprinde nepregătit. Cît timp irosit ar fi fost privind inspidele reportaje şi actualităţi, corurile de laudă şi declaraţiile de adeziune. Cînd te gîndeşti că unii (Ceuca, Urzică) şi-au cumpărat tocmai acum cu vreo zece mii de lei televizoare pentru emisiunile color. Neantul, absurdul, ridicolul se pot vedea – prescurtate – în culori.
      Am primit cîteva cărţi interesante: „Les nations romantiques” de Jean Plumyène (Historie du nationalisme. Le XIXe siècle), Fayard, o mai veche carte a lui Droz despre „Europa centrală”, o biografie a lui Nietzsche (primele două tomuri), „Expression de la folie” de Hans Prinzhorn (clasică pentru arta alienaţilor mintali), volumul III din Historie des croyances et des idées religieuses a lui Mircea Eliade şi o carte de sociologia textului literar („usages sociaux des fictions”), La valeur litteraire de Lafarge. Trebuie să confirm la fundaţie [ii].
             Găsesc în Plumyène date despre Protocoalele înţelepţilor Sionului, contrafacere produsă în Rusia, text tipic propagandei antisemite, pe care l-am regăsit editat în anii războiului şi interzis în Publicaţii interzise. Scriu pe genunchi. Copiii se pregătesc de culcare. Toţi sînt răciţi. În casă sînt 150 C. Frig. Afară cel puţin – 20 grade C.
         
        17 februarie 1985
             Să încerc o reînviere a spiritului dialogal. Ceea ce publicăm noi nu este un dialog ci un interviu clasic, „interogatorul” nu participă ci incită la mărturisiri, la exprimarea unor opinii. Nu-şi contrazice partenerul, nu-i comentează sau montează sau critică opiniile. De aceea, rare fiind dialogurile, se impune să încerc a realiza măcar unul pe o temă şi nu prin sărituri nemotivate ci prin convergenţe în dispută. Cu cine? Cu un critic, cu un prozator? Cu Marian Popa sau cu Iova!! Am să încerc mîine sau poimîine să scriu o scrisoare pe tema naţionalismului.
             Extinderea forţată a modelului ortodox asupra Europei „socialiste”, încă o dovadă a aculturaţiei violente. Legile cu privire la desfiinţarea ordinelor religioase, la obligativitatea solicitării aprobării de stat pentru numirea clericilor (iar alegerea lor preaprobată), desfiinţarea cultului greco-catolic etc. Trimiterea clericilor la reeducare în agricultură sau uzine.
             Să notez că preotul Marica Liviu, nepot al Tatei, ar fi stat ascuns cîţiva ani pentru că nu era de acord să se integreze în ortodoxie (Bonț-Gherla). Mort acum de ciroză, se pare. Era mare amator de horincă. Am băut cu el în iarna lui 1963 când am locuit în casa parohială și am scotocit podul acesteia, găsind colecții complete din excelentele reviste literare ardelene dintre cele două războaie, Abecedar (Brad) și Pagini literare (Teodor Mureșan, Turda)
         
        18 februarie 1985
             Am primit „observaţiile” cenzorului Velescu, de la Direcţia publicaţii a Consiliului culturii. Materialul lui I.P. Culianu, tradus de mine, un studiu despre Eminescu, a fost respins definitiv pentru că IPC a fost auzit vorbind la „Europa liberă” într-o masă rotundă pe teme culturale. Studiul meu (partea I-a) despre Listele de „uvrajuri prohibarisite”[iii] – amînat. Mi se cere să-l predau pentru a fi citit în prealabil integral. Traducerile lui A. Fischof din poeţi israelieni – amînate pentru a se verifica persoana traducătorului [emigrat în Israel sau în curs de emigrare, nu mai țin minte].
             M-am înţeles cu Moraru să predau o recenzie la Adrian Dinu Rachieru (sociologia literaturii). Voi trimite la Revista de teorie şi istorie literară studiul despre aculturaţie precum şi traducerea din Culianu.
             I-am scris lui Norman Manea. Am trimis fişa pentru Dicţionarul bibliografic al Uniunii Scriitorilor.
         
        1 martie 1985
             Primesc două ştiri. Prima la ora 8, în cadrul unei şedinţe (pripite) de redacţie, prin care se anunţă reînfiinţarea postului de secretar responsabil de redacţie şi numirea lui Mihai Sin în acest rol. A doua, mai tîrziu, prin telefonul unui oarecare Carbarău, de la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste, care îmi lasă vorbă că am primit o invitaţie pentru al XII-lea Colocviu al Asociaţiei sociologilor de limbă franceză, la Bruxelles, între 20 şi 24 mai a.c.
             Scriu aici cu o lună mai tîrziu, la 2 aprilie 1985; încerc să reconstitui stările mele succesive. Maria merge iarăşi la slujbă. Ne culcăm zilnic la 2,30, frînţi, şi ne sculăm pe la 7,30. Maria dă ore de engleză ca să mai cîştigăm ceva. Eu încasez 400 de lei lunar pentru articole.
         
        12 mai 1985
             Am reuşit să obţin biletul de călătorie şi azi a telefonat Françoise Agratina [iv] ca să-mi comunice că mi-a trimis cele cerute în contul lui Marcel B. de B. Sper să pot pleca marţi sau miercuri. Îi las pe ai mei pentru o lună. Am o stare de trac, abia mai pot răsufla, stomacul mi-e strîns. Sînt obosit de atîta nesiguranţă, de această dependenţă perpetuă în raport cu bunul plac. Am văzut la Peianov periile, Pietre de rîu a fost amînată fără preaviz şi explicaţie. Voi scrie o scrisoare lui Moraru ca să protestez. Sper că nu el a făcut-o, ci Băciuţ în consens cu Sin. Spaţiu era destul.
         
        20 iunie 1985
             Am aflat la întoarcere că Pietre de rîu a fost scoasă de Florin Ciotea pentru finalul cu Ministerul Adevărului. Nu am de gînd să cer explicaţii ci să încerc să public textul altundeva.
         
        Sovata, 9 iulie 1985
             Reluarea habitudinilor şi a tensiunilor. Maria îmi relatează tratativele ei cu Sin. Aflu astfel că Sin a fost în casa noastră, beat sau grizat, în compania lui Andrei Zanca, acesta turtă. Nu cred că Maria ar fi trebuit să-i primească. În rest, încercările Mariei de a lubrefia fricţiunile cu Sin, oportune poate, mi se par ineficiente. Deosebirea de program social e prea evidentă între noi. Cu Sin nici o împăcare reală nu este posibilă, fiindcă oportunismul şi laşitatea lui n-au margini. Dacă nu ne vom spune pe faţă tot ce ne reproşăm reciproc, dacă nu ne vom descărca „bila” adunată, dacă nu va recunoaşte de faţă cu Moraru toate murdăriile pe care le-a spus despre acesta [cu ocazia încercării de a-l da jos, cu « ajutorul» meu, din funcția de redactor-șef proaspăt numit], dacă, deci, nu vom porni ca după un război pierdut de toţi, nu există nici o şansă de colaborare, altfel decît în cea mai spurcată baltă de compromisuri.
             Am „pierdut”, sper că nu pentru totdeauna, colecţia aproape completă a revistei Cahiers du Sud, numerele care îmi lipseau din Limite, cărţile lui Goma, romanul lui Bujor Nedelcovici etc. Cărţile trimise ca bagaje însoţitoare din Paris au fost reţinute de Vama nr.15 la Budapest Keleti, în urma controlului. Mi s-a dat un act de reţinere. Am aflat că s-ar putea ca acelea, ce vor fi definitiv confiscate, să fie transferate la Biblioteca națională Széchenyi. Am lăsat la Haraszti Luca, secretara Uniunii scriitorilor maghiari, o cerere pentru restituirea cărţilor, care ar urma să fie trimisă forurilor superioare vamale, probabil tot Ministerului de Interne maghiar. Din Sovata i-am scris azi lui Haraszti Luca, în scopul de a o ruga să trimită cererea mea. Nu am de gînd să las lucrurile baltă. Aş putea să protestez la UNESCO, ca ziarist, să trimit o scrisoare la Esprit. Eram un ziarist străin în tranzit către ţara de baştină, pe deasupra şi cu paşaport de serviciu. Nu era de competenţa lor să-mi reţină cărţile, de vreme ce nu le adusesem pentru difuzare în Ungaria.
             Maria se află probabil la Bucureşti în chestiunea volumului său de proză. [Verificare lecțiune]
             Am scris ieri „informarea” pentru Securitate. Desigur, nu am pomenit nimic de cărţile reţinute. Poziţia mea este delicată, sînt prins între două fronturi, dincolo de aparenţe, ambele state sînt tot de aceeaşi natură, poliţistă.
             În Vila scriitorilor, unde stăm cu cei trei copii mai mari, e frig şi umezeală, în bucătăria din subsol chiar igrasie. Fac mîncare pentru toţi. Am reuşit să facem plajă o zi şi jumătate, adică în trei reprize. Azi cerul a fost noros, închis aproape complet, a plouat noaptea trecută iar azi după prînz de cel puţin trei ori.
             Locuieşte aici matematicianul Solomon Marcus. După o discuţie cu Moraru, la banchetul de la lansarea volumelor de poeme ale lui Soril Miavoie şi Lazăr Lădariu, am convenit să fac un dialog cu mai susnumitul. I-am dat vreo douăzeci de întrebări. Evident, unele mai dificile, cu privire la (aluziv) antisemitismul latent din România, altfel multe de natură informativă, despre cariera sa.
             A locuit aici două zile şi Grete Tartler, venită să-şi vadă fiica, pe Ana, care stă cu bunicii. Tudor o simpatizează evident pe fetiţă. I-am dăruit un desen de-al ei, furat de vînt de pe terasa de sus, şi el l-a luat bucuros, îl ţine alături de jucării, pe noptieră. Grete Tartler ne-a oferit două cărţi, una pentru copii şi Melopoietica. Dar nu am văzut-o pe autoare care a stat mai tot timpul în casă, lucrînd la o carte despre cultura arabă, ce trebuie predată rapid în baza unui contract (mi-au spus bunicii).
             Marcus e genul omului interesat de toate, interdisciplinar prin definiţie. Mi-a promis cartea lui despre timp. Îl simt pe aceleaşi poziţii dar, hîrşit, nu se deschide din precauţie. Anul trecut stăteam de vorbă cu Mircea Săndulescu. [A emigrat în SUA.] Ce-o fi făcînd acum?
             În drum am vorbit cu Gatse [v] dar nu am apucat să ne vedem. Mi-a trimis un ajutor.
             Proiectata întîlnire cu Marian Popa la Köln n-a avut loc. Nu ştiu de ce, după ce am stabilit că-l voi rechema cînd sosesc în oraş, ilustrul critic a dispărut şi n-a răspuns nimeni la telefon la nici unul dintre apelurile mele la ore diferite.
         
                                                            Dan CULCER
         
         
        -----------------------------------------------------
        [i]     Tudor Ionescu, cadru didactic universitar la Filologia din Cluj, catedra de franceză, ne-a fost prieten, Silviei și mie, la Cluj în perioada bursei mele doctorale în literatură comparată, adică între 1966 și 1969.
        [ii]    Fondation pour une entr'aide intelectuelle européenne, al cărui secretariat era la Paris, 38,
Bd. Beuamarchais, era o instituție de propagandă anti-comunistă, gestionată și sprijinită financiar de CIA, prin intermediul Congresului pentru libertatea culturii. Activitatea intensă a acestui Congres a durat în perioada Războiului Rece. La data în care benefeciam de bursă, după spusele secretarei, Annette Laborey, CIA nu mai finanța Fundația. Activitate de colectă a finanțărilor devenise grea, ceea ce implica și o reducere globală a resurselor pentru burse, fondul de cumpărare a cărților solicitate de bursieri. Securitatea știa asta, eu nu știam nimic. Voiam să călătoresc și să cumpăr, să citesc cărți. Bursa de 3000 de FF îmi permitea asta. Fondation nu făcea spionaj prin mine. Nu mi s-a cerut nimic, nici măcar informații despre starea lumii din care veneam. Cei de la CIA o cunoșteau mai bine, prin Ambasadele de la fața locului. Probabil că se conta pe rolul asumat voluntar, autonom de bursieri, agenți de influență și propagandă naivi și inconștienți. Fusesem recomandat ca bursier de Virgil Ierunca, pe care îl cunoscusem la Paris în mai 1971, cu ocazia primei mele călătorii în Europa occidentală. V. Ierunca era atunci ziarist, redactor la Radio France Internationale. Eram recomandat lui Ierunca de Ben. Corlaciu, din partea căruia îi aduceam simple salutări. Fuseseră prieteni la București în anii războiului, amândoi cu orientări de stânga. După 1990 au apărut câteva studii bazate pe arhive desecretizate, despre Congresul culturii și despre generoasa Fundație. Notez că Annette Laborey a devenit, după încetarea funcționării Fundației, reprezentanta la Paris a altei Fundații cu funcții asemănătoare, adaptate perioadei de după «implozia» comunismului în Europa de Est, Soros Fondation. Activitatea acestei Soros Fondation pentru o Societate deschisă constă în formarea și finanțarea agenților de influență ai propagandei neo-conservatoare a imperialismului statal nord american. Evident, ca și pentru intelectualii utilizați de Congresul pentru Libertatea Culturii, nu toți aveau acces la Primul Cerc, doar gestionarii primari ai resurselor. Unii din bursierii Soros Fondation sunt executanți inconștienți, care au integrat ideologia pe care o servesc,  iar spiritul lor critic nu mai funcționează. Alții sunt simpli utilizatori descurcăreți ai unor resurse disponibile fără condiționări constrângătoare. Bibliografia e menționată la finele acestui documentar.
        [iii]   Studiul meu, dacă apărea atunci, ar fi fost prima analiză publică a situației cărților epurate și a consecințelor acestor fapte criminale pentru memoria colectivă a poporului român, după 1945, în baza Convenției de armistițiu dintre România învinsă și URSS, pe baza căreia au fost eliminate din bibliotecile României toate cărțile de istoriografie și memorialistică care lezau interesele comuniste sovietice, evreiești, ungurești, aliate etc. Acest studiu a apărut în Vatra după 1990.
        [iv]    Sora lui Alain Paruit (n. Herskovitch), spicher la Europa Liberă — Paris, cu  glas cald, bun de radio,
traducătorul lui Mircea Eliade. Doctoriță, căsătorită, locuind la Rouen, cu inginerul Ase Agratina, basarabean, coleg de liceu, prieten cu Ioan Mușlea din Cluj. Ase Agratina, pentru a o regăsi pe Francoise Herskovitch, a încercat să folosească la Budapesta biletul de avion al unui complice francez. A fost descoperit și a făcut pușcărie în Ungaria, apoi extrădat în România. Finalmente, după demersuri repetate ale familie Herskovitch , a putut emigra legal. Tatăl lui Francosi și a lui Alain, medicul Herskovitch, comunist, fusese rezistent în Franța, brigadist poate în Spania, apoi medic și spion în Franța, în favoarea Uniunii Sovietice. Expulzat în România. Se integrează profesional și politic, fără mari foloase, în pofida serviciilor aduse comunismului sau Sovietelor, sosirea sa căzând prost în perioada când titoismul devenise indezirabil și brigadiștii Războiului civil din Spania erau în curs de eliminare din conducerea aparatul comunist, ca suspecți (anii 1950-1955), pe linia unor măsuri similare cu model sovietic, aplicate în toate coloniile URSS în Europa de Est.
        [v]     Gheorghe Gavril Pop, alias Gavril Ședran, zis Gatse, prieten din Cluj, poet, sculptor, fizician, redactor la
Vatra o vreme, apoi la secția de știință a revistei bucureștene, Contemporanul, sub oblăduirea lui Gheorghe Săsărman, fost coleg de liceu la Școala Medie nr. 4, devenit Liceul Emil Racoviță, pe strada Kogălniceanu din Cluj. În 1985 era deja stabilit în Elveția. De acolo mi-a trimis un ajutor financiar pentru călătoria mea în Europa Occidentală.



                              Diagrame spirituale

        Motto: „Momente de liniște relativă nu avem decât când izbutim în adevăr să depășim istoria și să realizăm împăcările metafizice, în special cea religioasă” (Vasile Băncilă către Lucian Blaga, 28 martie 1945).
         
        La trei ani după ieșirea filosofului Constantin Noica din închisoarea politică în care intrase după ce turnătorul Zigu Ornea (în 1957 redactor la ESPLA) a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel, informatorul Pavel Apostol (braul Erdős) raporta pe 5 oct. 1967 într-o notă că Noica îi consideră „maeştrii” ai Școlii trăiriste pe N. Iorga, V. Pârvan, Alice Voinescu şi Nae Ionescu (vezi sursa „Șerban” în vol. Noica şi Securitatea, Ed. MNLR, Bucureşti, 2009, p.28). Inițiatorul unicei noastre Școli de filosofie este trecut pe ultimul loc, ca nu cumva analfabeții mercenari ai ocupantului sovietic să bănuiască întâietatea maestrului spiritual Nae Ionescu. Petre Pandrea consemna pe 23 octombrie 1954 cum lui Vasile (Laszló) Luca (unealtă moscovită cocoțată pe criterii etnice în postul de ministru al finanțelor) îi trecuse prin cap prin 1948-1949 să omoare vreo treizeci de mii de deținuți politici. Se pare că „urmașul lui Arpad” (cf. Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, București, Ed. Vremea, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea) nu s-a sfiit să avanseze această idee în Consiliul de Miniștri, de la înălțimea postului său de vicepreședinte al Consiliului. După cum mai relatează Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între prima ieșire din închisoare până la a doua sa încarcerare (tot fără condamnare judecătorească), președintele Petru Groza, spre a-l deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi dus pe Laszló-Bácsi (după o beție îndelung prelungită în noapte) să contemple la Observatorul Astronomic din București rotirea armonioasă a stelelor pe cer. A fost ca și cum dr. Petru Groza ar fi vrut să experimenteze cu acel analfabet ministru de finanțe provenit dintr-un „cazangiu leneș și depravat” (ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene punând în relație legea morală din om cu bolta înstelată. Dacă cei 30.000 de deținuții politici (probabil numărul celor arestați în mai 1948) până la urmă n-au fost lichidați, în schimb mulți dintre ei nu au mai apucat să se vadă scăpați din regimul de exterminare la care erau supuși după gratii.
        Despre „gnoseologia” filosofului Lucian Blaga – evacuat în 1948 din Universitate şi din Academie, nu numai din cultura românească, prin suprimarea dreptului de semnătură și prin interzicerea operei filosofice, înlăturată din bibliotecile publice –, iată ce scria Pavel Apostol în calitatea sa de profitor al dictaturii comuniste care-i asigurase după 1945 postul de asistent al profesorului Lucian Blaga: „Înăuntrul idealismului, militând pentru misticism, L. Blaga a ocupat o poziţie de extremă dreapta. De aceea este firesc ca… scrierile lui să se integreze în patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga, în rev. „Cercetări filosofice”, 5/1957, p.120).
        În anul difuzării masive a Faust-ului tradus de Ion Iordan (/Im. Weissglas, poet „arghezian”), articolul turnătorului Pavel Apostol a fost inclus într-o publicație de domeniul filosofiei chiar la vremea când Radio Londra difuzase ştirea că Lucian Blaga figura pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste). După tipărirea (la ESPLA în 1955) excepționalei tălmăciri a Faust-ului goethean realizată de Lucian Blaga, oficialitățile comuniste au hotârât publicarea de către aceeași editură (dar într-un tiraj mult superior, prin colecția „Biblioteca pentru toți”) a două mici volume traduse de Ion Iordan, salariat al „României libere” din 1948 (vezi Goethe, Faust, vol. I-II, ESPLA, București, 1957 și 1958, trad. Ion Iordan).
        Termenii folosiți de informatorul Pavel Apostol ca să descrie contribuția lui Blaga la filosofia europeană erau „omologați” de sistemul de represiune și propagandă ideologică teleghidând omul cel nou („cumințit”), „docilizat” de represaliile sistemului care „metamorfozase” creatorii de geniu în marginalizații noii societăți comuniste, în oameni scoși în afara legii, în „locuitori ai pădurii”. Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre societatea care disciplinează indivizii și cea care a ajuns la performanța tehnică să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19 exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de a urmări și controla mase imense de oameni.
        Refugiul literaților în codru, observa Ernst Junger în Der Waldgand („Drumul codrului”, 1951) ar fi o „ultimă invenție a secolului”, codru fiind pretutindeni unde scriitorul este împins în afara legii, indiferent în ce mare oraș ar continua să-și scrie opera (apud. Octavian Vuia, Muncitorul și nihilismul contemporan în viziunea lui Ernst Junger, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-scriitori-invizibili/). Instrument de luptă politică, materialismul istoric „divinizează istoria în paguba adevărului”, notase Cioran prin caietele lui (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/).
        Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apocaliptic al Raiului spiritual interbelic. În timpul celui de-al doilea război mondial, formulările sale devin (în Jurnalul portughez) din ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa (nu numai) culturală pe care avea s-o aducă cu sine cotropirea sovietică a României (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filosofică asupra istoriei, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).
        Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei culturale, al artei, culturii și filosofiei europene. „Europa crapă – de prostie, de lichelism, de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o epistolă către Emil Cioran. Suplinitorul lui Nae Ionescu la catedra de metafizică îi mai scrisese bursierului Cioran că, deși are o „convingere surdă că totul se va sfârși foarte repede, poate chiar în 30-40 de ani”, el continuă să facă literatură și cultură. Peste ani, Cioran va scrie admirativ: „Une heure de tension, après laquelle, véritable miracle, Mircea Eliade ne paressait pas épuisé et peut-être ne l'était-il pas en effet. C’est comme il possédait l’art de retarder indéfiniment la fatigue.” (Cioran).
        Cititor al romanelor eliadești, tânărul Cioran remarcase atitudinea anti-istorică a lui Eliade, pentru care teoria trăirii și experienței ar avea ca „singură presupoziție lipsa de substanțialitate a vieții” (Cioran). Într-adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui Cioran că „Europa e în comă”, alternativei de a face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, acolo unde realitatea imediată ia chipul „irealității imediate” (Mircea Eliade, 1935). Și lui Vintilă Horia încercase Eliade a-i lămuri într-o scrisoare simpatia sa pentru democrație, invocând anti-istoricitatea unui asemenea regim politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene „nu se putea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istorică. El visează să fie lăsat în pace. Idealul lui: o Elveție oarecare, fără tensiuni și fără evenimente” [Mircea Eliade, 1952, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca (/Anisie) și filosoful Mircea Vulcănescu (bretre Biriș) ca pesonaje ale romanului „Noaptea de Sânziene”],
https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-bocabrersonajroman/.
        Una dintre virtuțile dialecticii propusă de Hegel ar aminti oarecum de armonia necesară între aspectul negator și existența ce se afirmă cu o lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat lui Mircea Eliade o posibilă asemănare între dialectica hegeliană și perechea pe care o formează Mefistofel (spiritul negator și ispititor totodată) cu Faust, omul deschis tuturor experiențelor. Profesorul său Nae Ionescu, la cursul despre Problema mântuirii la Faust, se gândise la o dialectică sui generis, smulsă din hegelianul și exclusivul ei contact cu puterile cotropitoare ale rațiunii. Faimosul filosof a preferat în 1926 să își ancoreze discursul hermeneutic în sfera pătimirilor contrare care se opun una alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu le vorbește studenților săi de un fel de curaj din temere, o temere preschimbată în opusul ei tocmai în momentul în care eroul risca să se prăvălească pe panta disperării (Curs litogr., p.129).
        Poate chiar lectura primului volum (Pe culmile disperării, 1934) publicat de Cioran l-a făcut pe filosoful Vasile Băncilă să remarce că ideea de eternitate a existenței pe cât este de magnifică, pe atât e de cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să dispari complet din lumea asta... Ai vrea să mori, dar moartea adevărată nu e cu putință... Existența e o fatalitate, nu există mijloc de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizicieni” (V. Băncilă, 24 octombrie 1938).
        După moartea lui Nae Ionescu, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (căsătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație oarecum asemănătoare cu cea a lui Nae Ionescu despre temerea preschimbată în opusul ei: „Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezească la o nouă viață” („Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben în uns zu wecken”, Glasperlenspiel, 1943). Gândindu-se la o interpretare a lui Faust axată pe o scenă care să fi fost perpetuată ca atare în toți anii de progresivă redactare a poemului, Nae Ionescu se oprise la versul în care Goethe semnalează apariția îngrijorării (temerii, „die Sorge”) în sufletul lui Faust („Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”). În originala sa interpretare, inițiatorul Școlii trăiriste constată că suferința depresiei pricinuită de temerea ascunsă în „cutele cele mai adânci ale sufletului” s-ar fi transformat, într-o a doua instanță, într-un „element de potențare a puterilor lui Faust”.
        Despre interpretarea pe care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean, Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de impresionat a fost (pe când era student) de prelegerile despre Faust și problema salvării ținute în Amfiteatrul „Titu Maiorescu” de la Universitatea din București (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/). De la Nae Ionescu studenții nu auzeau lucrurile care se vehiculau în mediul școlăresc despre epoca renascentistă. Ei aflau cu surprindere că în Renaștere au căpătat o nouă viață științele oculte „căzute în uitare din pricina raționalismului scolastic” (Nae Ionescu). Faust-ul lui Goethe se încadra în tipul renascentist de om interesat de foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte.
        Pornind de la premisa că problema lui Faust nu este alta decât problema mântuirii omului în general, Nae Ionescu vorbise studenților despre creștinismul care a pus problema păcatului originar ca un fel de răspuns la filosofia neo-platonică, poate prea îmbibată de sentimentul naturii. Renașterea ar fi revalorizat sentimentul naturii, apogeul fiind atins cu scrierile unui Kant impresionat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau (vezi Problema salvării la Faust. Curs litografiat, p.10). Profesorul mai precizase că omenirea se află acum într-o perioadă de post-naturalism. În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a tratat despre nevoia general umană de închegare a unei viziuni de ansamblu asupra existenței care să-i asigure omului liniștea de care are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual. Inițiatorul Școlii trăiriste subliniase că o asemenea echilibrare metafizică nu mai putea fi satisfăcută de mentalitatea științifică (de monismul materialist al științei), cum se întâmplase înainte de primul război mondial. Vădită în interesul tot mai mare pentru problematica religioasă, dar și în creșterea ariei de răspândire a modelor „spiritualiste”, preocuparea metafizică îi apărea că se îndreaptă cu hotărâre într-o altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția nae-ionesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/. Numai că omenirea ar fi în general puțin conștientă de timpurile pe care le trăiește. Poate de aceea oamenii caută într-un mod dezorganizat calea de rezolvare a necesității metafizice pe care o resimt în mod confuz.
        În viziunea lui Goethe, doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura – prin firea ei – nu se lasă despuiată de taine. Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: „Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” („Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despuiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga.)
        Descurajarea în fața eșecurilor sale, vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă (pe calea cunoașterii magice) ușa tainelor naturii fără să reușească, îl duce pe erou la concluzia că nimic din ceea ce au făcut alții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile goetheene care exprimă asemenea constatare: „Das Pergament, ist das der heil’ge Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewonnen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele quillt.” (în traducerea lui Blaga: „Socoți că pergamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va stâmpăra ?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar când izvoru-i chiar simțirea ta.”
        Nae Ionescu ajunsese și el la acest adevăr, formulat în articolul Filosofie românească din 1921. : „pentru un singur lucru sunt oamenii impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate fi vorba decât de zămislire. Proprie”.
        Iosif Nădejde, cel care a tradus în proză Partea întâi din Faust, nu înțelege pasajul, comentând în notele de subsol lipsa de utilitate a moștenirii părintești (Goethe, Faust, ediția a doua, 1938, p. 28). Sesizând adevărul ascuns în unele versuri goetheene neînțelese de unii traducători, profesorul de metafizică de la Universitatea bucureșteană s-a oprit așadar la un mare adevăr, spre a-l transfera în cadrul lărgit al unei situații general valabile, anume că orice bun pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți.
        La Goethe, argumentarea faptului că vremurile trecute („Die Zeiten der Vergangenheit”) rămân pentru noi „o carte cu șapte peceți” urmează unui prim moment ironic prin care Faust este pus să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progresul civilizației și culturii omenești, se crede la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aici se poate observa superioritatea traducerii lui Blaga, unde ideile sunt urmărite îndeaproape, așa cum apar ele în originalul german.
        Poetul-filosof traduce corect, păstrând ironia acolo unde o pune Goethe. În schimb, Ion Iordan operează două semnificative modificări ale înțelesului, prin menținerea accentului ironic și în versul următor, acolo unde Goethe nu-l mai pune: „Dar știi că vremurile răposate/ Sunt pentru noi o carte cu peceți” („Die Zeiten der Vergangenheit/ Sind uns ein Buch mit sieben Siegeln”).
        În dezacord cu părerea exprimată de Goethe, tălmăcirea „arghezianului” aduce un accent ironic suplimentar, vizând trecutul care ar fi fost, vezi Doamne, „răposat”. Menite a sugera cât este de radicală inaccesibilitatea unei anume cunoașteri, cele șapte sigilii, făcând figurație într-un nou context, virează înțelesul propriu înspre sensul noului context imaginat de „progresistul” Ion Iordan, ca și cum rolul sigiliilor ar fi fost să pecetluiască mai degrabă trecutul „răposat” decât misterul acelor adevăruri extrem de greu transmisibile.
        Aprofundând ideea inaccesibilității, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut) că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine mai mult decât problematică și datorită faptului că în general scrierile sînt asemenea unor oglinzi. De aceea, după efortul de citire nu se ajunge – cum se crede în mod naiv – la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții nu-i va apărea cititorului nicicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului ce a străbătut veacurile, ci propriul chip, întrucât fiecare cititor nu pricepe dintr-o carte decât ce poate el să priceapă. „Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ în dem die Zeiten sich bespiegeln”.
        Iosif Nădejde traduce confuz: „ceea ce numești spiritul vremurilor nu e în fond decât spiritul acelor domni în cari se oglindesc vremurile”. Doar în tălmăcirea lui Blaga ideile se limpezesc: „Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe mai consemnează că, atunci când cititorul este incult, oglindirea este atât jalnică, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire („Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”).
        Traducerea propusă de Ion Iordan (/Weissglas) iarăși alterează ideea, perpetuând acel sens ironic pe care l-a mai folosit când nu a fost cazul: „Ce duhul vremilor la voi se cheamă,/ E numai duhul unor nătăfleți,/ În care s-oglindesc, de bună seamă”. În fapt, spre sfârșitul discuției cu Wagner, Faust afirmase că pentru o singură categorie de cititori știința vremurilor trecute s-ar reduce la un morman de vechituri din care s-ar putea folosi doar ceva maxime morale – cu efect în fața publicului de bâlci –- și câteva subiecte istorice pentru teatrele de marionete. Iar această categorie este reprezentată în exclusivitate de „progresiști”, de oameni care se cred mai înaintați în cunoaștere decât înțelepții de odinioară. „Ein Kehrichfass und eine Rumpelkammer,/ Und hoechstens eine Haupt- und Staatsaktion/ Mit trefflichen pragmatischen Maximen,/ Wie sie den Puppen wohl im Munde ziemen! („o ladă cu gunoaie, o cameră cu vechituri,/ Ici-colo cu vreo acțiune/ De stat, cu maxime pragmatice/ Pentru prilejuri diferite – bune,/ Menite a fi spuse de păpuși.” (trad. Lucian Blaga).
        Din nefericire, Ion Iordan are mereu dificultăți în urmărirea ideilor (vezi Goethe, Faust, vol. I, ESPLA, București, colecția „Biblioteca pentru toți”, 1957). După ce întunecase cât a putut el de tare acel sens privitor la dificultatea de înțelegere a scrierilor înaintașilor, sugerat prin intermediul ideii de oglindire a sluțeniei chipului cititorului, acest traducător face să fie regretată chiar și puțina atenție ce a fost acordată lucrurilor prăfuite de vreme. Simpatiile lui Ion Iordan par a se îndrepta către tabăra „progresiștilor”, a celor care nu privesc cu ochi buni valorile trecutului. La Im. Weissglas (/Ion Iordan), desconsiderarea trecutului se ivește în niște versuri nespus de vioaie: „Și-atunci se-ntâmplă, deseori, ce jale !/ Că-și iau mulți tălpășița, de-au privit : Tot vechituri, mormane de mardale,/ O piesă doar, cu izu-i prăfuit,/ Cu pilde răsuflate, de-o măsură/ C-un joc de păpușari ce dau din gură”.
        Nae Ionescu, pe care toți impostorii din domeniul filosofiei l-au acuzat că folosește idei luate de-a gata de la alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002) știa foarte bine că moștenirea spirituală a omenirii nu se poate întrebuința, că ideile „luate de-a gata” nu pot fi folosite.
        Dar să revenim la „grija încuibată în fundul inimii” (Goethe, Faust, trad. Iosif Nădejde) care te silește „să te temi de ceea ce nu va lovi,/ și să deplângi ce niciodată n-ai pierdut” (trad. L. Blaga; „Du bebst vor allem, was nicht trifft,/ Und was du nie verlierst, das musst du stets beweinen”), la acea Sorge decriptată de Nae Ionescu drept teamă și descurajare urmată de exaltare. Grija apare după intermezzo oferit de convorbirea lui Faust cu Wagner – care, în opinia filosofului Nae Ionescu, este omul obișnuit, „cercetătorul științific stăpân pe metoda de lucru, fără a stăpâni spiritul însuși al lucrurilor” (Nae Ionescu, Metafizică Problema salvării în Faust al lui Goethe. 1926-1927, curs litogr., Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, 1927, p.129, ed.II-a 1996, ed. III-a 2000).
        Sosirea lui Wagner după întrevederea lui Faust cu Duhul pământului ar marca abandonarea căii contemplative de mântuire (Nae Ionescu), acea cale de care Duhul îi zisese că ar fi singura accesibilă pentru el, cu precizarea că i-ar fi „accesibilă” nu exact la nivelul sperat de Faust, ci numai la nivelul înțelegerii omenești („Du gleichst dem Geist, den du begreifst,/Nicht mir!” ; „Tu semeni duhului de-l înțelegi,/ Nu mie!” – trad. Lucian Blaga, ESPLA, București, 1955).
        După cum îl închipuie Goethe, Faust ar fi omul mereu schimbător, omul care și atunci când știe (prin magie) tot, nu ajunge prin aceasta să se liniștească, pe de-o parte pentru că puțina sa putere nu-i permite acest lucru, iar pe de altă parte pentru că el este neliniștit prin însăși natura sa. Fără să-și poată explica de unde-i vine deznădejdea, și nici de unde provine boarea de liniște asemenea luminii revărsată noaptea de văpaia lunii, ajuns pe punctul de a sorbi licoarea otrăvită și gata fiind să străbată eterul „Spre-o țintă nouă de activitate pură” (trad. L. Blaga : „Auf neuer Bahn den Aether zu durchdringen,/ Zu neuen Sphaeren reiner Taetigkeit”), Faust aude Corul îngerilor din dimineața Învierii, apoi Corul femeilor, urmat iarăși de Corul îngerilor, își amintește filmul vieții și revine pe pământ. Adică renunță să mai îndrăznească a deschide porțile „pe lângă care / atât de bucuros se furișează fiecare!” trad. Lucian Blaga; „Vermesse dich, die Pforten aufzureissen,/ Von denen jeder gern vorueberschleicht.”).
        Când Faust intenționase să renunțe la materialitatea sa întorcând spatele Soarelui, ca fiu al pământului („Erdensonne”), el a fost cuprins în cele mai adânci cute ale sufletului său de acea Sorge care s-a dovedit a fi de o primă și de o a doua instanță. În mod paradoxal, chiar deznădejdea de primă instanță ar fi (după Nae Ionescu) aceea care îi potențează mai apoi forțele până a-l face să vorbească de demnitatea omenească.
        În monologul său de după îndepărtarea lui Wagner, Faust spune că, după ce va fi întors spatele soarelui pământesc, adică timpului care măsoară trecerea vieții pe Pământ, va veni clipa să probeze că demnitatea omului care făptuiește nu este mai prejos de măreția Zeilor („E timpul, în sfârșit, să dovedești cu fapte/ Că bărbăteasca demnitate/ Nu-i mai prejos de măreția cea zeiască”, trad. Lucian Blaga; „Hier ist der Zeit, durch Taten zu beweisen,/ Dass anneswuerde nicht Goetterhoehe weicht”).
        Eroul poemului este, în esența sa, așa cum a fost descris de la bun început: omul care vrea să ia pământului cele mai înalte bucurii și de pe firmament cele mai frumoase stele. Fiind schimbător prin însăși natura sa, Faust întâi este descurajat, pentru ca apoi iar să se ridice printr-o nouă potențare a avântului său spiritual. Nae Ionescu subliniază faptul că, atunci când Faust vrea să ia fiola cu otravă, el nu se comportă ca un înfrânt. Pentru că tocmai în acele clipe Faust vorbește de demnitatea omului, considerând moartea ca o trecere în alt plan de realitate la care ar ajunge dacă ar bea otrava. Și întrucât nimic nu poate fi întrebuințat dacă nu este cunoscut, chiar și pentru a se folosi de moarte, Faust trebuie să o cunoască. Să știe că nu este sfârșitul, că este o altă lume unde există posibilități de activitate pură. „Murire și nemurire sînt destine legate împreună – scria Octavian Vuia. Dar nemurirea nu se poate câștiga, ci este un dar dumnezeiesc”, mai observa el (vezi Octavian Vuia, Întoarcerea lui Zamolxe, Ed. Jurnalul Literar, 2000, p. 84). Or, acesta este tocmai aspectul fundamental al problemei. Iar dacă Nae Ionescu nu l-a menționat, a fost pentru a nu deschide o nouă discuție, a nu părăsi domeniul marcat de el prin polii cunoașterii și acțiunii.
        Vorbind despre cunoașterea îngerească, spre a interpreta momentul în care Faust se înalță pe sine spunând că prin magie a putut privi în oglindă adevărul absolut și că a fost ajuns o clipă pe treapta cea mai de sus din ierarhia ce domnește în stihiile cetelor îngerești, Nae Ionescu s-a oprit foarte puțin la descrierea deznădejdii care-l face pe Faust să se gândească în treacăt și la posibilitatea pe care ar fi avut-o să risipească bunurile părintești, în loc să asude în laboratorul său cu puținul moștenit („Weit besser haett ich doch mein weniges verprasst,/Als mit dem wenigen belastet hier zu schwitzen!”; „Mai bine-agoniseala s-o fi risipit,/ Decât cu ea în cârcă să asud aci!” – trad. Lucian Blaga).
        Preocupat de țelul cel mai înalt al unei vieți omenești, de cea mai importantă problemă a omului, aceea de a-și găsi în registru religios echilibrul personal, profesorul de metafizică a preferat să vorbească la acel curs ținut în toamna și iarna anului 1926 de neodihna atât de caracteristică omului în general, de pendularea lui Faust între ideal și material, între dorința lui de a cunoaște și simpla dorință de a-și trăi viața ca un om lipsit de idealuri înalte. În treacăt, Nae Ionescu a amintit și de metafizica greacă, fără a-l invoca pe filosoful eleat care spunea că „același lucru este a gândi și a fi”, dar accentuând asupra ideii filosofice grecești după care Zeul cunoaște în același moment în care creează, pentru a ajunge, către finalul interpretării sale, la acea idee care leagă cunoașterea de trăire, prin trecerea dincolo de cunoaștere, în domeniul creării.
        Virgil Ierunca scria prin anii şaizeci că Emil Cioran îi vorbise două ceasuri de profesorul de metafizică
ce făcuse faima universităţii bucureştene în perioada interbelică. Poate nu numai filosofia lui Nae Ionescu, dar şi cele aflate în cursul acelei întrevederi l-au făcut apoi să scrie că „în istoria spiritualităţii neamului nostru, Nae Ionescu va figura ca una din realizările lui cele mai împlinite” (Virgil Ierunca).

                                                                                 Isabela Vasiliu-Scraba



                      Delicatesele literare ale Otiliei
         
                                                 „Îmi învățam cuvintele să iubească
                                                 le arătam inima
                                                 și nu mă lăsam pînă când silabele
                                                 lor nu începeau să vorbească...”
                                                       Nichita Stănescu – Ars poetica
         
        Drușca. Povești de la marginea pădurii (Editura Eikon, București, 2017) face parte dintre cărțile care mușcă din tine, ca și Cozonac. Transilvania a îngeresei cu pălărie verde, Adina Kereneș. Domnuca Otilia Țeposu e o aleasă a Cuvântului, și în poezie, și în proză. Deține memoria durerii ca nimeni altcineva, e o virtuoză a prozei scurte (esențe în sticle mici, decantate cu răbdare). Jitia de cărțar, cum scrie Varlaam, omul Sfintei Cazanii, presupune smerenie. Personajul său, micuța drușcă, este panteistă, sentimentală, melancolică. Sunt trăsăturile prime (să nu uit candoarea) ale copilei care nu s-a grăbit să vorbească; nici autoarea nu s-a grăbit să tipărească, poate pentru că e leită personajului său. Orice prozator când scrie se și descrie. E calamburul lui Octavian Paler.
        Otilia stă răbdătoare în scriptoriu, știe (de la Arghezi) că „suișul e greu și-l sui cu povara mea încet-încet”, cuvintele bune vin pe vârful picioarelor și nu în fugă.
        Otiliei Țeposu nu-i place să iasă în vitrină, ca „popularii” de scenă deschisă, cu prea multe orgolii, cu prea multe vise de mărire. Îmi veți spune că nu-i mare lucru ce ai de aflat despre viețuca unei fetițe, că nu intră în „orizontul de așteptare” (Hans Robert Jauss, Erwartungs) al „genialoizilor”. Numai că ei nu știu ce pierd: poveștile Domnucăi se citesc febricitând, febricitând... Îți dorești să nu termini lectura, să fie un long-seller. Un best-seller se fabrică, un long-seller se creează. În ce mă privește, găsesc că autorii „ex-centrici” sunt, de multe ori, cei mai buni. Ce scrie Otilia Țeposu nu e proză mainstream, literatură de centru, ci literatură pur și simplu. Și asta „pe cititelea, nu pe necititelea”. Să știi să pierzi ca un câștigător e o poruncă după care mă conduc și eu când scriu proză. Strategia succesului îmi rămâne ca o limbă neînțeleasă, străină. Îmi amintesc mereu de Joseph Brodsky. Întrebat de o judecătoare ce ocupație are, i-a răspuns cam încurcat: „Poet, presupun.”
        Și-am zis fir de calomfir: Otilia ne spune lucruri mici, la îndemână, care aduc zâmbet, dar și o tristețe grea, o amărăciune amară. N-am citit demult o carte atât de tristă, care să mă întristeze atât. Am încheiat lectura, povestea a fost spusă, s-a sfârșit, dar am luat-o de la capăt. Era acolo o lume pierdută și de mine, și de Til; o îngustare a vieții, comună mie și Otiliei Țeposu. Am împărțit timpul cu Petru 50 de ani. Când m-am întors de la clinica aceea blestemată, definitiv singură, lumea devenise dez-armonică. Da, am scris corect: dez-armonică. Bătrânu meu a plecat de Pobrejanie, de Schimbarea la Față, din august 2013, „când se răsucea căldura spre frig, ultima mare sărbătoare a verii.” Pe urmă, nicio vară n-a fost vară. Nicio „vară a bătrânilor” (vara Sfîntului Martin ,vara indiană ,vara de noiembrie, sau cum mai vreți să-i spuneți) n-a mai venit. Ultima a fost în 2012.
        Otilia (Tilike), cu umbra pădurii de la marginea casei după ea, are o delectare preferată: dialogul interior. E o micuță filosoafă. Copila nu vorbește mult; n-are nevoie decât de dialogul ei interior. E și greu să vorbești cu cuvintele astea arhaice; să spui la dulap credenț și la dop astupuș, la raft stălajie, la sobă șporiu, la fierăstrău sirisău, la leagăn huțuț, la voalul miresei șlaier, la petrolul pentru lampa cu gaz fotoghin și bunicului Nicolaie, Mikloș. Aromânii spun la a vorbi: a zburra. Și Otilia, când a vorbit, în fine, a zburat.
        Prozatoarei nu-i pasă de mode literare, de experimente epice, nu-i atentă la mutațiile gustului. Blaga n-a fost „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”? Fetița are ludopoietica ei. Spune „minciuni înflorite”, cum îmi spunea și mie Petru. Le credeam, era foarte convingător. În primăvara când ne-am cunoscut, m-a păcălit că puful de la plopi era puf de cuci. Un cal albastru nu mi-a cumpărat, ca Otiliei tatăl ei, dar am avut mulți câini imaginari. Iar poveștile Bunei sunt uluitoare, exagerate, „mult peste realitate”, așadar de crezut. Înainte de Crăciun, îi spune Buna, când cade prima ninsoare, îngerii își scutură penele. Și copila face îngeri pe zăpadă, căzînd pe spate, în omăt, cu mâinile (a aripi) desfăcute.
        Cine vorbește de carențele comportamentului românesc generalizând (detest generalizările antiromânești și orice fel de generalizări) ar fi trebuit s-o cunoască pe Buna. A avut Buna năzuință spre lux, îmbrăcăminte scumpă, trai pe vătrai, fără grijă, doar consum-consum-consum? Nici pomeneală. Lumea ei n-a fost atinsă de macdonaldizare. Bucătăria amiroase a „petrinjei, morareu și zeleru”, „caveiul” de dimineață e din cicoare. Ceai din mentă pisicească îmi făcea și țărănușul meu, în timpul deselor, sâcâitoarelor mele răceli și, la nevoie mare, „ceai popăsc”.
        Buna Catița e socăciță de nunți, bucătăreasă peste oale și cratițe uriașe, gătind cu exact „șasă sute trizăci și două de ouă proaspete, fărină, un sac, mniere, douăzăci și cinci de kile”, ceea ce i-ar fi intimidat pe „chefi la cuțite”. Din protocol: la sfârșit, „scurgea un păhăraș de răchie”, îndulcită cu „miere amestecată cu chimin prăjit”.
        „Iar când Buna n-a mai fost, am știut că au murit poveștile socăcițelor de altădată”. Au înmormântat-o cu năframa ei albă, de „văduvă curată”, singură de 30 de ani. Cum i-ar spune prozatoarea Mihaela Malea Stroe: călugăriță albă. Nu, Domnucă, poveștile socăcițelor n-au murit. Le-a înviat un scriitor „de colecție”, Radu Anton Roman, pedagogul târgoveț, iubitor de rafinată bucătărie țărănească.
        Otilia Țeposu e și ea iubitoare de rafinate bucate, ca R.A. Roman, dar de „rețetele cercate” ale Bunei. În răspăr, ca și R.A.R., cu robotizarea mesei, după codul americanului grăbit: Înghite pe repede chifteaua în pâine, aripioara KFC, baconul fierbinte, gogoașa rece. Spunea cineva, pe un canal TV, că nu avem bucătărie românească, națională. Cum îndrăznim să ne comparăm cu francezii și cu cele 365 de feluri de brânză, câte una pentru fiecare zi a anului? Sarma, musaca, ciorbă, tuslama vin de la turci, enumera satisfăcut teleastul.
        Cum veacul înaintează, mâncările europenești au luat locul celor turcești. Bonjuriștii au adus cofeturile pentru duduci (nu baclavale), „oranjate”, cum le zicea Kogălniceanu, limonade (nu brahă), înghețate (nu sorbete turcesc), caramele (nu alune și năut) și altele, și altele. Totuși, Abatele de Marenne a fost sedus de modelul alimentar țărănesc, de care râdea teleastul subțire pe motiv că „ fasfudul” e mai curat. Trebuia să fim judecați ca barbari, ca primitivi care consumă nespălați, cu mâna, mici, când ar putea consuma hamburgher. „FAST-FOOD înseamnă higienă venită din SUA, nu din China”, conchidea chicotind insul, în emisiune. Așa-i când te bagi într-o oală care nu-ți fierbe: nu auzise de „lunea curată”, de „marțea vaselor”, de marea „spălăcanie a oalelor”, purificate în vederea postului. Râdea de ce nu înțelegea: rânduiala mesei ritualice de Paște, cu lumină, ouă înstruțate și vin curat. Coeziune de grup la fast-food? Ce departe este de ospățul comun sătesc, la mari sărbători. „Turtele nedospite nu le-a inventat fas’fudul , cât despre müsli am mâncat toată copilăria: boabe de mei, orz, porumb, pisate în piuă de lemn, măcinate mare la râșniță de piatră, împreună cu laptele”, ricana Petru. Țăranca pune-n scăldătoare nu cola, ci lapte. Franța ne-a culturalizat gastronomic. America? America ne-a analfabetizat.” Cartea lui Petru Ursache, Gastrosofia sau Bucătăria vie, despre hrană ca marcă a identității etnice, e memorabilă, de recitit. Cu Bătrânu meu, bucătăria devenea bookătărie, aflam ce voiam să știu despre zile și munci, despre zile și sărbători din calendarul alimentar, respectat cu strictețe.
        Otilia Țeposu nu uită nici de ofranda moșilor, ca spirite tutelare: „Când se culegeau merele, în fiecare măr se lăsau câteva pe crengi, pentru păsările care nu plecau în țările calde, dar și pentru cei plecați în altă lume, ca să le lumineze calea înapoi pe cărările cerului”. „La Lăsat de Sec, îmi spunea Petru, după ce toți cei vii mănâncă, vine rândul morților. Se lasă pe masă, peste noapte, sare, pâine, vin. Resturile de pâine e bine să se arunce pe o apă curgătoare.”
        Un dicton oriental hotărăște: Ești și devii ceea ce mănânci. Til, cu bucurie curată de copil, ronțăie zahăr pe sfoară, aghistine (castane) și ribizli (rebrize, în Moldova), gustă cleiul de vișin, leurdă cât de multă, măcrișul cucului și alte bunătățuri. „Leac de supărare”? Oțetul furnicilor. De aici încolo, dacă vreți să știți cum se obține, citiți cartea. Dar vă avertizez că lectura trebuie să fie empatică.
        Bucătăria Bunei e magică. Bucatele sunt senzuale de-a dreptul: mărul copt, în miez cu dulceață de prune verzi, laptele de pasăre cu „garnitură” de muguri proaspeți de brad... Buna deține arta de a face țitromoc (pain de Spain de Maramureș) și silvoiz (magiun); știe cine alege hrana spirituală și cine tăria, oferită cumpătat, nu cu oala, ci cu păhărașul.
        Otilia adaugă un pic de sare (sal sapientiae) în delicatesele sale literare, de care n-au habar scriitoresele care dau cu telul în sufleu. Eu, una, nu știu să gătesc, rămân o voce din off-ul bucătăriei, o ageamie de cuhnie moldavă, care nu pricepea ce-i leica, alivanca și chișca și nu deosebea pătrunjelul de hasmațuchi. Îmi place Păstorel, dar nu neapărat pentru De re culinaria; Brillat Savarin m-a atras, din sumarul Fiziologiei gustului, cu Teoria prăjelii ori cu textul Despre virtutea erotică a trufelor. O fi invraisemblable Savarin, dar eu depind de Cuvintele bune de mâncat ale Otiliei: unse cu miere, trase-n unt cu hrean ori în țidără (oțet de mere pădurețe), dezosate, împănate cu „nunta usturoiului”, cu ochi negri de piper... Nu rămân nepăsătoare la exercițiul calofil, dimpotrivă, dar mă țin că stilul e y compris, îl ai înăuntru ori nu. Abia dacă-l dorești e Fata Morgana.
        În cartea Otiliei Țeposu personajele sunt de poveste: și Ciurli, motanul gras și plictisit, și fratele de iarnă, câinele Leuțu, și măgarul lui Ioli care mănâncă aritmetica, de rămâne copila cu tabla înmulțirii neînvățată, și capra lui Feri, poreclită Cerbu, luptând cu coarnele contra câinilor și lupilor, ba chiar îi învinge. Personajul cel mai drag lui Til e Matrona, bivolița mare și neagră, cu cel mai dulce lapte din lume. Noaptea, întunericul se face mare și cald, ca burta Matronei. Eu am ales dintre toate vulpea căzută în caliscă. Preferă să se elibereze rozându-și piciorul, lăsându-l însângerat în urmă, ca să scape de capcană. Prețul libertății.
        Unchiașul Petrea a avut de-a face cu Muma Pădurii care l-a prins tăind lemne și l-a bătut măr (ce bună ar fi Muma asta, să oprească defrișările ilegale, în locul președintelui nost’!). Trebuie spus că ele, poveștile, sunt personaje însuflețite, alături de oameni, animale, ulițe, case. Într-un soi de hartă afectivă a casei, se află pragul și podul; într-un joc de-a geografia, „pădurea de la capătul gardului”, făcută cu pasul pe cărări și poteci, privită mult, până când o vezi. „Așa mi-a spus Buna, să tac în pădure, ca să aud mai bine”. Și „Păstrăvoaica”, poreclită așa din cauza obrazului pistruiat de soare, punctat ca păstrăvii, care crește în ploaie ca o plantă, privește până când vede. Seara vine totdeauna „pe furiș”, din pădure, primăvara la fel, toamna la fel. Totul e frumos acolo. Și Muma Pădurii e frumoasă. Fetița colindă copacii, ciocănindu-le în trunchi: „Slobod îi a colinda?” și le cântă la fiecare colinda cu „măruțu mărgăritar”. Unde să fugim de acasă decât în pădure? Otilia tot trage la pădure, cum o ceartă Buna când fuge de acasă, dar ajunge în pădurea narativă, cum o numește Umberto Eco. Unchiașul Andriș, fratele Bunei, merge la pământul lui, departe de casă, să stea de vorbă cu el, cum ar sta cu un prieten. Iar bunicul Niculaie sădea câte un măr pentru fiecare băiat născut – patru – numindu-l cu numele omenesc. În grădina dragii mele Simona Fusaru se află un nuc sădit de ea. Se cheamă nucul lui Petru. Petru Ursache.
        Cum trăiești așa mori. „O viață și cu-a morții două”, spune marele anonim. Seara, vara, bărbatul își bate coasa cu meșteșug, înainte de a începe cositul. Până la capăt. În lan, pe crucea de tablă și scândura de lemn stă scris că acolo a murit trăznit Ion a lui Bud și că „doarme amu pe veci cu coasa dempreună”.
        Urmăresc aproape cu neliniște incipit-ul autorilor importanți. Antonio Tabucchi începe astfel Piața Italiei (trad. Grigore Arbore): „Unicul lucru pe care Garibaldo nu-l înțelegea de la viață era moartea”. „Nu știam atunci (de „ziua dușilor”, nota mea, Magda U) ce înseamnă moartea”, scrie Otilia Țeposu. O privește până când vede și știe. Și eu cred că nu călcâiul e vulnerabil, ci privirea. Moș Petrea, care aducea bradul cu o zi înainte de Crăciun, nu s-a mai întors din pădure. A căzut pe marginea Văii Albe și l-au găsit copiii. „Atunci, în anul acela, am văzut iarna din ochii lui încremeniți de ger.” La patru ani, au făcut-o drușcă. În Sadoveanu, însoțitoarea miresei; la Otilia Țeposu, însoțitoarea mortului. „Drușca mortului, că zicea mătușa lui Sâmnionuc că nu se poate muri fără drușcă, dacă nu s-a însurat încă.” Til a fost drușcă pentru băiețelul de 11 ani, mort de „gălbinare neagră”. A stat cu cununa din flori de hârtie pe cap, lângă copârșeu, să țină lumânarea-melc, simbolul trupului celui plecat, cu grijă să nu se stingă. Til a auzit și a văzut pentru el, dar n-a putut mânca tăițeii cu lapte de la pomană: „Nici atunci și nici niciodată de atunci înainte, pentru că morții nu mai mănâncă”. Dar poate că cei duși se întorc, an de an, „să se încălzească la focul Crăciunului nostru”, deși acolo la ei e lumină neînserată. Ni se așează alături, așa, mai „stingheri ca și cum le-ar fi frig.”
        Când omori din greșeală o vietate, o furnică, un brotac, o gărgăriță, trebuie să stai lângă ea până ce sufletul îi zboară în altă lume. Asta credea și Petru. A rămas de veghe o noapte lângă cioruca adusă în casă, căzută din cuib. A încercat s-o hrănească. Dimineață, a dat din cap: „Nu”.
        Otilia Țeposu se pricepe la moarte, dar se pricepe și la îngeri. Am și eu unul pe umărul stâng, al inimii. E ușor ca o boare, deși, la greu, îngerului îi pot crește în loc de aripi cârji. De sprijin. Unde poate fi deslușit îngerul? Într-o lacrimă de bărbat e ca de-acolo. „Odată în sclipirea rece, argintie a unei seringi, altădată în dunga subțire lăsată de-un vin bun pe buza unui pahar și într-o dimineață, devreme de tot, chiar în stropii străvezii pe care spuma mării i-a lăsat pe-o piatră”. Prozatoarea are pasiunea detaliului. Și eu sunt captată de detalii. Sorin Lavric crede că „viața e detaliu, iar literatura, sesizând detaliul, înfățișează viața.” A scrie = a trăi, oricât de banală e formula.
        De la Serge Doubrovsky cetire: „Scriindu-mi existența, mi-o oxigenez.” Așa este, dar în confesiunile Otiliei, ca de la prieten la prieten (un romantic german definea cărțile ca „scrisori mai groase scrise prietenilor”), se simte teama autoarei de a „literaturiza” momentul grav, tragic: „dar povestea asta chiar nu pot să v-o spun”. E povestea celei dintâi născute, „cu aripile strânse frumușel”, înger mic „lipit de îngerul mare”.
        Da, Drușca este alt-ceva, cum ortografiază optzeciștii. E o lectură-minune, într-o lume urâtă, pentru ceasuri de restriște. Într-un Babilon al modelor împrumutate, up-datate, Otilia Țeposu nu se lasă momită de Zeitgeist. Poveștile ei „au coborât de foarte departe, printr-o ciudată alchimie a neamurilor și a generațiilor, din vremuri pe care nu le-am trăit, dar de care totuși, în mod ciudat, îmi amintesc uneori, așa cum poți să-ți aduci aminte de o umbră străvezie.” Ciudat? Ba firesc, pentru cei cu Einfühlung, cu simțire. Vin de la Mama, de la Buna, de la Buna Bunii, „de la Buna cea mare, Buna tuturor din care se trag toate câte sunt pe lumea asta, oameni, lucruri și animale”.
        Cu Otilia am stat de vorbă într-o locantă a Ieșilor. Pe perete, un afiș vechi, o reclamă la filmul Casablanca. Humphrey Bogart îi spunea pianistului: Play it again, Sam! O rog și eu: Spune-ne din nou o poveste de demult, Domnucă, întoarce-ne la matcă!
         
                                             Magda URSACHE