Elena Popoiu - Ferpar C.D. Zeletin
C.D. Zeletin - IN MEMORIAM. De senectute.
Isabela Vasiliu-Scraba - Chintesenta Trairismului.


        Marți, 18 februarie 2020, la Spitalul „Sf. Ioan” din București, s-a stins din viață, după o îndelungată suferință, reputatul medic și scriitor CONSTANTIN DIMOFTACHE, cunoscut sub pseudonimul C.D. ZELETIN.
        Născut la 13 aprilie 1935, în comuna Burdusaci, județul Tutova, fiu al preotului Nicolae și al învățătoarei Maria Dimoftache, a studiat la Liceul „Codreanu” din Bârlad, perioadă în care a intrat în atmosfera Academiei Bârlădene, fiind cel mai tânăr membru al ei.
        Profesor la catedra de biofizică. Recunoscut ca unul dintre spiritele cele mai rafinate ale culturii românești, a fost membru al Uniunii Scriitorilor, iar, din 1991, președinte fondator al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.
        Cărturarul artist, deopotrivă poet, eseist, memorialist, traducător, a iubit Bârladul, atașându-și cu deosebire numele de Academia Bârlădeană, al cărei Președinte de onoare a fost din 1990. La inițiativa sa, centenara Societate cultural-artistică a realizat un vast program de restituire a valorilor, din care menționăm descoperirea marii pianiste Elena Bibescu, născută Costache Epureanu, celebrată la Bârlad începând din 2002; omagierea, la centenarul morții, a scriitorului Alexandru Vlahuță, iar începând cu anul acesta, la 125 de ani de la naștere, realizarea ediției de Opere complete a lui V.I. Popa, artist de tip renascentist născut la Bârlad. Pentru Academia Bârlădeană, pentru Bârladul cultural, dispariția lui C.D. Zeletin reprezintă o pierdere de nemăsurat !
        Unic gând consolator pentru noi astăzi și împlinire importantă pentru Președintele nostru de onoare: editarea, în chiar acest an, a ultimului din cele 7 volume de Scrieri alcătuind opera unei vieți: a vieții celui pe care doream atât de mult ca, în luna aprilie, să-l sărbătorim la împlinirea vârstei de 85 de ani! Dumnezeu să-l odihnească în pace!
         
        Prof. Elena Popoiu, vicepreședinte Academia Bârlădeană



        IN MEMORIAM
         
                                  De  senectute
         
               Parcă mi-ar veni uneori să spun, astăzi, când stau să trec în al 80-lea an de viaţă, că e mai bine să fii copil, să te bucuri fără să-ţi dai dai seama de cele dumnezeieşti ale lumii, decât matur, copt – sau chiar răscopt! – să trebuiască să iei o poziţie sau alta asupra celor omeneşti, în speranţa că lumea, încremenită în felul ei de a fi, se va schimba... Crescând, copilul ce eram a început să ia parte la dezdumnezeirea lumii, la aparenta dezdumnezeire a lumii.
               Odată cu înaintarea în vârstă a fiinţei omeneşti, Dumnezeu scade în concreteţe şi creşte în abstracţie. Acesta este sporul cel adevărat, acesta trebuie să fie câştigul bătrâneţii. De fapt, vârstnicul nu face altceva decât să se întoarcă apropiindu-se progresiv de izvorul Lui, izvorul unic a toate, pe care dacă fragedul copil nu-l percepe, răscoptul matur îl gândeşte. Nici n-ar fi bine altfel: în fragedul copil ideea este fragilă. Îi trebuie şi ideii timp să se împlinească, să se maturizeze, şi asta nu se poate săvârşi decât cu ajutorul trecerii anilor. Deci, anii ne sunt trebuincioşi, utili, pentru a-L vedea pe Cel care pururi nu se vede... Cedând voluptăţilor reveriei, mă întreb cum ar fi fost mai bine. Copil nu poţi să rămâi veşnic pentru a te bucura genuin de splendoarea a toate în care El se arată ca semn pe care nici nu-ţi pui problema să-l dezlegi, iar, pe de altă parte, nu te poţi naşte de-a gata adult...
               Folosind termeni ai fizicii, vârsta în momentul startului pare un gaz foarte dens, cuibărit cu toate ale ei, tainic, în inima copilului. Timpul care trece, cu ţârâită de ceas atomic, prin creier, îl afânează până în clipa insesizabilă când, numind organul prin funcţie, îi spunem minte. Pentru neoplatonicienii italieni, intelletto avea şi sensul de Dumnezeu. Salt de la concreteţea unui viscer la abstracţia foarte complicată a funcţiei lui. Cred că primul semn al conştiinţei se arată atunci când copilul spune eu. Până atunci s-a dezvoltat; după momentul acesta, chiar dacă creşte, i se ivesc fiorii cei mai firavi ai îmbătrânirii, care nu îndrăznesc să se arate în vreun fel în trupul dumnezeiesc al pruncului... Puţin mai târziu, „dinţii de lapte” ar fi unul din aceşti fiori metaforici... Dacă stăm să ne gândim bine, „de lapte” e un pseudonim, deoarece suptul n-are nici într-un fel nevoie de ei...
               În tinereţe aveam prieteni în vârstă, cărturari mai ales. Mă fascinau. În discuţiile cu tata, mama chiar mă numea prin locuţiunea „Dada, cu moşnegii lui!”, care spunea, de altfel, mai multe... Acum, bătrân, nu mai am prieteni în vârstă şi nici nu caut să-i am. Acei din vremea tinereţii, înainte de a fi bătrâni, erau aleşii, fiinţele rare, oameni providenţiali şi personalităţi exponenţiale. Mari artişti. Mari gânditori. Îi admiram. Acum ce să fac: să admir bătrânii pentru că sunt bătrâni? Să mulţumească lui Dumnezeu şi să continue să existe...
               Mi-a rămas în minte, încă din copilărie, o vorbă din bătrâni, pe care, de altfel, am auzit-o o singură dată: „Vârstele se-ajung”. Adică: ori 70, ori 80, ori 90. Zicerea aceasta nu este izvoditoare de speranţă, ci, dimpotrivă, de îngrijorare. Dacă lumea nu-i mai discerne, e de presupus că au fost supuşi unei omogenizări care nu le mai îngăduie nici lor să se deosebească unii de alţii. Vârsta e o zonă, nu un punct, e un fel de comunism regresiv, în care profilul personal se şterge, se toceşte, nu mai este expresiv, împins către profilul de obşte. Ce înseamnă, în fond, că vârstele se-ajung? Cei care îmbătrânesc mai încet sunt ajunşi din urmă de cei care îmbătrânesc mai repede. Dacă e zonă, nu mai este hotar tras cu aţa. Deci, împlinirea unei vârste, 80 să zicem, e mai mult un simbol: e cu putinţă să-i fi împlinit încă la 70, ori să-i împlineşti la 90...
               Ceea ce mi se pare însă primejdios vârstelor acestora nu este atât satârul bolii ce-ţi stă permanent de-asupra capului – bolile se mai pot trata – ci descoperirea de plăceri în neputinţă. O iluzie fără aripi. Ei i se poate adăuga anozognozia, adică faptul de a nu-ţi da seama exact de starea în care te afli, şi care, evident, este morbidă. Scria Michelangelo:
        La mia allegrezz' è la maninconia 
        E 'l mio riposo son questi disagi...,
        în poezia ce poartă numărul 267:
        Găsesc plăcere în melancolie
        Şi-odihnă în necazurile-aceste...
               ... Şi să nu uităm că marele artist se apropia atunci de 70 de ani!
               Astă noapte, adormind pe semne cu grija că a doua zi va trebui să scriu rândurile aceste, am însăilat versuri în vis. Nu e prima dată când mi se întâmplă. Am scris şi mai demult despre astfel de întâmplări de care am parte... Fireşte, versurile de astă noapte erau în subiect... La trezire, nu mi-am adus aminte decât următorul distih:
        Dau roată cu privirea aducerii aminte,
        Întregii vieţi văd cercul şi-un unghi doar înainte.
               Nostimă, ironică şi tristă geometrie! Se înţelege cred că nu trebuie să spun lucrurilor pe nume...
               Reflectând la scara vârstelor, bătrânii noştri spuneau, despre numărul anilor: 60 sunt cuveniţi, 70 sunt dăruiţi, 80 sunt chinuiţi iar 90 sunt miluiţi...
               Ce pot spune, prin urmare, eu, care m-am bucurat din plin de un număr apreciabil de ani, m-am bucurat de darul anilor?! Să vorbesc de zbuciumul lor, când am fost de atâtea ori fericit şi chiar multă vreme fericit?! Să spun că boala m-a blocat, prin multele ei chipuri, ani mulţi? Nu, deoarece maladiile de care am suferit, şi sufăr, au fost de aşa natură încât pot fi socotite accidente, câtă vreme structura somatică ori cea inefabilă a sufletului şi a minţii nu mi-au fost corupte de stricăciune.
               Nu-i mai puţin adevărat că, la vârsta vibrantă a anilor cuveniţi aflându-mă, a năvălit peste mine obrăznicia socială a vremurilor, încercând să-mi altereze dreptul de a-i trăi liniştit şi după cuviinţă, fără însă a fi izbutit. Dacă m-aş fi supus acestor împrejurări nefaste – evident, vorbesc despre deceniile comunismului – ar fi trebuit să văd soarele amiezii aşa cum îl văd fiinţele subacvatice, eu însă – slavă Domnului! – l-am văzut ca o pasăre în zbor... Cu toate opresiunile, nelegiuirile şi cele câteva crime comise în familia mea...
               M-am născut în anii României Mari. Am avut părinţi minunaţi, încrezători în copiii lor, lăsându-i liberi şi trecând, tocmai din acest motiv, peste relativa lor neascultare. Desigur, existau excepţii, şi în acest caz, puniţia era dură, mai ales din partea tatei, tocmai fiindcă era un sentimental. Mama era foarte egală cu ea însăşi. Sobri şi îngrijoraţi de iadul comunist care-i înconjura, încercând să-i absoarbă. Eu i-am găsit desăvârşiţi.
               Am fraţi iubitori cum nu se mai poate.
               Ici şi colo, în şirul verilor mei, există câte unul înnobilat de geniul dragostei faţă de vărul ce-i sunt.
               Am prieteni, nu mulţi, care sunt lumină pentru viaţa mea, aşa cum sunt finuţele şi finii pe care i-am trecut în braţe prin faţa icoanelor la botez şi care-mi spun Nanu, cel mai frumos cuvânt al bogatei limbi române – şi eu cunosc foarte bine limba română!
               Ce să mai vreau?! L-aş mânia pe Cel de Sus.
               Eu, slabul, mi-am iubit neamul românesc aşa cum mi l-a dat Dumnezeu, care a hotărât să mă ivesc în mijlocul lui şi nu în altă parte. L-am slujit cu armele mele. I-am împărtăşit încercările dureroase, nedrepte şi ofensatoare la care a fost supus, neabătut, fără ca măcar în gând să-i formulez vreo imputare, fiindcă peste toate ale lui şi ale mele stă, deopotrivă, iubirea ce i-o port.
               Şi, totuşi, îmi pare rău că toate simţămintele mele nu au fost absolute. N-a existat în ele, aşa cum aş fi vrut, fermitatea ascezei ori uimirea perceperii lumii ca minune – ceea ce înseamnă, în fond, gândire. Mi-a lipsit harul descoperirii perplexe a felurimii bunătăţii omeneşti şi n-am fost posesorul lipsei totale a aversiunii.
               Şi apoi, frica... Nu atât frica de posibil, cât frica de imposibil. Niciodată n-am ştiut până la capăt ce se poate şi ce nu se poate întâmpla, când mă refer eu la posibil şi când imposibilul îşi poate activa potenţialul virării într-o parte sau alta, spre mine, spre altcineva ori spre toată lumea. Deşi am ştiut, niciodată nu mi-a stat în putinţă să cred că mi-e răul cât hăul...
               De aceea închei reflecţiile mele cu tânguirea către Dumnezeu a celui mai puternic spirit toscan, Michelangelo Buonarroti poetul, poezie ce poartă în ediţiile critice numărul 51 şi începe cu versul Oilmê, oilmê, ch 'i' son tradito..., scrisă când poetul nu împlinise încă 70 de ani, necum 80, în traducerea celui ce semnează aceste rânduri:
        Vai mie, Doamne! Iată, mă trădară
        și zilele ce fug spre veşnicie,
        şi-oglinda tot mai dreaptă şi amară!
        Aşa se-ntâmplă celui ce-ntârzie
        în gândul morţii, trist stăpân,
        şi se trezeşte într-o zi bătrân.
        Regretul şi căinţa nu mă-mbie
        vecin fiind cu moartea triumfală
        şi duşman mie însumi;
        în van suspinul, în zadar e plânsu-mi:
        nu-i pagubă trecutei vremi egală.
         
        Vai, Doamne, vai, nenorocire mie,
        că nu găsesc, rememorând trecutul,
        o zi măcar, o zi a mea să fie!
        Speranţei false, patimii deşarte,
        iubind, în lacrimi le-am plătit tributul...
        De ce-i uman nimic nu mă desparte,
        dar astfel stau – şi pot să fac dovadă –
        de adevăr departe
        şi sub ameninţare,
        căci timpul, dac’ar fi să crească, nu să scadă,
        căderea în păcat mi-ar fi mai mare.
         
        Vai, obosit mă duc şi nu ştiu unde,
        şi înainte de-a afla mi-e teamă!
        Mi-o spune şi trecutul – la ce m-aş mai ascunde?
        Acum când vârsta tot mai mult mă schimbă,
        aud a morţii neîndurată limbă
        cum din adâncuri sufletul mi-l cheamă.
        Şi cum ascult disputa lor îmi pare
        – cum nu dă Domnu’- auzul să mă-nşele! –
        că simt pedeapsa vieţii viitoare,
        căci adevărului dând înţelegeri rele,
        azi nu ştiu ce să dau speranţei mele.
                            
                                Bucureşti, 8 aprilie 2015
         
                                   C.D.ZELETIN



                      „Chintesența” Trăirismului
         
        Motto: „Când un om lasă filozofia pentru teologie…e creștin. Și un creștin în Facultatea de Teologie, la București, e un lucru primejdios. Fără nici un fel de ironie, trebuie să recunosc că au dreptate. Între atâția protestanți!” (Nae Ionescu, 15 mai 1926).
         
        Convingerea filozofului Nae Ionescu era că metafizica, dacă este încă posibilă în lumea modernă, este posibilă doar în estul Europei, unde planul realității nu a fost înlocuit cu planul cunoașterii, aici dăinuind o viziune substanțialistă de obârșie aristotelică. Un fost student de-al său transcrie următoarele gânduri naeionesciene din 1922: „Noi ne desolidarizăm cu mentalitatea materialistă ce domină secolul. Noi ucidem în noi înșine o lume pentru a ridica alta, înaltă până la cer. Domnia absolută a materiei e răsturnată, pentru a fi înlocuită cu aceea a spiritului” (Horia Stamatu, 1878-1978: Independență, libertate, cultură, I-II, în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, București, Criterion Publishing Co, 1998, pp. 326-348).
        În vara lui 1926 Nae Ionescu semnala criza religioasă a preoților tineri care s-ar fi datorat „grozavei ignoranțe în cele sfinte ca și iacobinismului total lipsit de adâncime sufletească a învățământului nostru teologic” (2 iunie 1926). Preoții ar fi victimele „unei biserici până mai ieri analfabete terorizate de prestigiul calp al științei cu care a avut atingeri periferice”. Adevărul științific la dispoziția rațiunii omenești ar fi nu doar „beteag” ci și „protestantism de cea mai săracă speță” (N.I., Pentru reintrarea în ortodoxie, 27 febr. 1929).
        La moartea lui Emile Boutroux, Nae Ionescu a publicat un text despre filozoful care „a provocat mișcare” când „filozofia amenința să se științifizeze” (în „Ideea Europeană”, febr. 1922), atacând „pretențiunile dogmatice ale metodei științifice” (vezi Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, București, 1993, p. 108).
        Inițiatorul Școlii trăiriste era de părere că intrușii într-ale filozofiei se recunosc după filozofia lor literaturizantă, ivită dintr-o înclinație spre visare, și după exaltările lor anti-intelectuale. Ei ar fi generat reacția împotriva misticismului. De fapt împotriva unui fals misticism, fiindcă adevăratul misticism „presupune o disciplină cel puțin tot așa de strânsă și de aspră ca a logicii formale” (Nae Ionescu). Pe de altă parte, nu trebuie uitat că misticismul este o „formă de viață spirituală care se realizează numai în planul religios al existenței” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu sau credința creatoare de cultură; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/.
        În lista de lecturi obligatorii pentru orientarea în domeniul filozofiei religiunilor, Nae Ionescu l-a trecut în 1923 pe Emile Boutroux cu volumul Science et religion dans la philosophie contemporaine pe care îl considera „cea mai semnificativă scriere a filozofului care își încheiase studiile cu faimoasa teză din 1874 despre contingența legilor naturii. În memorabilul articol din „Ideea europeană” îl așezase pe Boutroux alături de Fouillée ca „cel mai de seamă și mai sugestiv reprezentant al mișcării anti-intelectualiste, așa cum a fost o vreme Simmel în Germania, James în America și mai târziu Poincaré și Bergson în Franța. Răsturnarea dogmatismului științific și reintegrarea metafizicii în drepturile sale…își au izvorul în speculația filozofică a lui Boutroux” (Nae Ionescu, febr. 1922).
        Într-o scrisoare din 1926 către discipolul său Vasile Băncilă, aflat la studii post-universitare în Franța, metafizicianul Nae Ionescu îi comunica intenția sa de a trece la Teologie, îndemnat de profesorul Simion Mehedinți și de Rădulescu-Motru care tocmai îi „întrerupsese” cursul despre Faust și problema mântuirii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu;
hhtps://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/. Pe atunci Patriarhul Miron Cristea era încântat de proiect. Mai puțin bucuroși s-au arătat cei de la Facultatea de Teologie. Când s-a instituit însă regența și jurnalistul filozof a pus în discuție legalitatea „cumulului de funcții” ale Patriarhului Miron, s-a produs o adevărată furtună. Părerea lui Nae Ionescu a iscat riposta preotului de la Biserica Popa Chițu care a primit probabil sarcina nu doar să scrie împotriva lui Nae Ionescu, ci să-l dea și în judecată, atac dezamorsat prin plecarea reclamantului în Franța, trimis de Miron Cristea la biserica română din Paris.
        La vremea când în cultura română domnea curentul realist-socialist, trăiristul Noica remarcase refuzul ideologilor cu putere de decizie de a recunoaște Școala trăiristă din care știa bine că face parte, alături de Mircea Eliade, Cioran, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Constantin Floru, George Racoveanu, Horia Stamatu, Ernest Bernea și alți foști studenți și admiratori ai profesorului Nae Ionescu, inițiatorul unicei școli de gândire existentă vreodată în România.
        Trăiristul Mircea Eliade știa de la primele timide „recuperări” în cultura românească (supravegheată fără-ncetare) că abia după moarte va fi „recunoscut, oficial, și de neamul din care face parte” (M.E., 16 iunie 1970). Prin 1938, înainte să fi fost arestat la ordinul lui Carol al II-lea care-i suprimase patru ani ziarul „Cuvântul”, Nae Ionescu scrisese că-i este imposibil să înțeleagă „dialectica marxistă” care-i pare o „impostură metafizică”. Articolul său, intitulat „Când sunt utile discuțiile și când nu”, s-a publicat în „Cuvântul” în cele trei luni de reapariție începută din 21 ianuarie 1938.
        Despre „obscurantismul pervers” al ideologilor comuniști care au „ajuns la cel mai total sistem de minciuni” îi scria Horia Stamatu lui Eliade pe 3 martie 1974. Citise prefața lui Dumitru Micu la volumul Maitrey. Nuntă în cer (București, EPL, 1969) și fusese revoltat de puzderia de neadevăruri servite odată cu reintroducerea lui Mircea Eliade după un sfert de veac de interdicție. În exil fiind, Horia Stamatu credea că inepțiile vehiculate i-ar aparține universitarului D. Micu, fără a-și imagina că prefațatorul este doar pe post de mic difuzor care transmite mai departe ce este obligatoriu a fi spus (la vremea realismului socialist) despre interbelici și în mod special despre strălucitorul filozof Nae Ionescu. Pentru istoricul literar Marian Popa întreaga operă de popularizare a lui Micu s-ar situa „în limitele tolerabilului oficial” (Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 1100).
        Și totuși, la prima tipărire post-comunistă a romanului eliadesc Noaptea de Sânziene (pe hârtie de cea mai proastă calitate), în postfață, Dumitru Micu scrie că Mircea Eliade tratează în roman și tema închisorilor politice comuniste. Ani de zile apoi (în tot felul de studii și chiar în teze de doctorat) s-a trecut sub tăcere acest aspect central al beletristicii eliadești de după 1945. De vreo trei ori i-a trimis academicianul Mircea Eliade în Italia studentului Culianu Noaptea de Sânziene publicată în românește la Paris. De fiecare dată „trimisul stăpânirii” (i.e. Ioan Petru Culianu, cf. Virgil Ierunca) se făcea că n-a primit-o, de parcă ar fi funcționat și în Italia sechestrarea securisto-comunistă a pachetelor (vezi corespondența publicată în 2004, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu turnător al savantului Eliade?”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/.
        Frica cea mare a păzitorilor îndobitocirii ideologice comuniste a fost, pe toată durata totalitarismului comunist și chiar după 1990, să nu se afle amploarea atrocităților comise la vremea regimului polițienesc instalat după ocupația rusească (vezi Testis Dacicus/ prof. George Manu, România sub ocupație rusească, București, Ed. Mica Valahie, 2011, carte scoasă de fiul autorului și nedifuzată, aproape imposibil de cumpărat, universitarul George Manu fiind ucis în temnița politică; a se vedea și Monumentul vicțimelor și harta gulagului comunist din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția).
        La un deceniu după căderea comunismului, într-o prefață scrisă de istoricul acad. Vasile Spinei încă era ascunsă întemnițarea și uciderea după gratii a marilor personalități ale istoriografiei românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O privire filozofică asupra istoriei României;
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Rinocerizarea criteriului biografic la un istoric dilematic: A. Pippidi;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/ ).
        Însuși Noica, trăiristul care-i mărturisise călugărului de la Schitul Păltiniș că este credincios, la terminarea închisorii – făcută după ce turnătorul Zigu Ornea (vezi Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Editura Curtea veche, 2018) a dat Securității manuscrisul oferit spre publicare, a fost silit să promită că „uită” temnița politică făcută fără vină (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noicabrelerinaj-noica/. Filozoful Noica a trebuit să completeze și să semneze un formular în care, sub amenințarea „rigorilor legii secretului de stat” își lua angajamentul să nu spună „la nimeni despre cele văzute și auzite” în închisoare, „nici chiar familiei” (vezi formularul în vol. II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Sibiu, Ed. Agnos, 2014, p.650).
        Din beletristica lui Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/; a se vedea și  camuflarea în concretul unor evenimente istorice precum gulagul comunist) a tot fost pusă în paranteză spre a se evidenția cât mai pregnant semnificațiile trans-istorice, arareori, însă, cele vizate de autor. Într-un doctorat din 2013 „noul umanist” Eliade este „transdisciplinarizat” prin sita unui fizician trimis oficial în Parisul studenților marxiști ai anului 1968.
        La două decenii după căderea comunismului s-a publicat și o carte cu un titlu care se dorea în crescendo: De la Eliade („cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) la… (fostul comunist devenit 12 ani profesor de română în Olanda și un an de italiană în America, împușcat de Securitate când urma să se angajeze la Chicago) Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filozof al religiilor, pe Mircea Eliade,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.
        Deși universitarul Dumitru Micu a amintit cel dintâi de imaginea închisorilor politice din comunism în capodopera literară a lui Eliade, el n-a putut ajunge cu imaginația în „trans-istoricul” experienței unor deținuți (trăiriști?) care trăiau simultan după gratii și în regatul lui Dumnezeu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului „Noaptea de Sânziene: Călugărul Anisie / (Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu; https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-bocabrersonajroman/).
        Există o notație a lui Cioran din Cahiers în care pune insuccesul său din Germania pe seama unor hotărâri de „sus”, cum se spunea în timpul dictaturii comuniste: „Je comprends très bien qu'en Allemagne, pays où tout procède par décrets, et où on a décrété que seule compte l’avant-garde, je n’aie aucun succès” (Cioran, Cahiers,1997, p.336).
        Dintre minciunile hotărâte „de sus” și vehiculate odată cu integrarea beletristicii fostului suplinitor al profesorului Nae Ionescu în cultura comunistă, cea mai gogonată era că Nae Ionescu ar fi „combătut raționalismul”, într-o mai amplă luptă împotriva „oricărei morale constituite” (cf. D. Micu). „Bunul-simț este cel mai sigur semn al minților clare și profunde” scria Nae Ionescu în „E. Boutoux”. Se poate oare pretinde bun-simț celor angrenați în perpetuarea șabloanelor proletcultiste? La descrierea trăirismului în wikipedia românească vom vedea că șablonul „raționalismului combătut” ia forma combaterii „filozofiei științifice”.
        Din prostiile criticului George Călinescu lipsit de acces la lumea ideilor filozofice (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, cuvânt înainte de Ion Papuc), D. Micu reținuse că „trăirea” e „program în alb”. În mod didactic, prefațatorul exemplifică „sfidarea moralei” cuplată cu programul (călinescian) „în alb”, prin decriptarea „sfidării” ca „disponibilitatea permanentă pentru orice fel de faptă, de acțiune, aventură, experiență”. Altfel spus, „primatul trăirii asupra intelectului”, după „traducerea” gândirii șablonard-proletcultiste în cuvintele fișei despre trăirism din wikipedia românească.
        Cine are neinspirata curiozitate să vadă aplicarea hotărârilor „de sus” în Wikipedia confiscată de o mafie cocoțată deasupra utilizatorilor de rând (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/), poate citi articolul „trăirism”. În el nu va găsi auto-încadrarea lui Constantin Noica în existenta Școală trăiristă, negată de proletcultiști în pofida existenței palpabile a nenumăratelor opere filozofice care au îmbogățit patrimoniul cultural românesc și universal, precum beletristica lui Mircea Eliade, scrierile lui Noica, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Cioran, Horia Stamatu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, la care s-a adăugat după 1990 opera filozofică a inițiatorului Școlii trăiriste numărând deja mulțime de volume.
        În schimb, din wikipedia românească își trage existența mult trâmbițata Școală de la Păltiniș, nemanifestată prin nicio altă operă filozofică dincolo de opera lui Noica, primul care a negat-o în postfața Epistolarului, adunătură de scrisori grabnic publicate în timpul realismului socialist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, pe hârtie în rev. Acolada, nr. 2 (65), febr. 2013, p. 16 și p. 22, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/; texte îndepărtate din „umbra” site-ului „academia.edu”, cu dublarea altor studii întru conservarea aceluiași număr de postări).
        Tot prin intermediul confiscatei wikipedii, epoca „cripto-securistă” de după căderea comunismului a hotărât (de „sus”) să-i dumirească pe naivi că trăirismul ar fi un „curent cultural românesc”, cum a fost și… realismul socialist. Nefericitului care vrea să se informeze din wikipedia românească ce este cu „trăirismul” i se arată cum curentul trăirist ar fi produs curente diferite, cam tot atât de diferite precum scrierile filozofului Mircea Vulcănescu și ale lui Emil Cioran. Trăirismul l-ar avea pe Nae Ionescu „inițiator principal” (wikipedia, consultată pe 19 febr. 2020).
        După vreo două fraze, trăirismul se metamorfozează din „curent” în „ideologie”. Ideologia trăiristă ar proclama o filozofie de factură „lirică”. Filozofările ce țin de ideologia trăiristă „nu trebuie să fie comensurabile sau compatibile”, mai apare trecut de specialiștii care au alcătuit fișa. În finalul fișei despre trăirism sunt trecuți următorii discipoli ai lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Noica, Petru Comarnescu, Cioran. La surse bibliografice dăm peste un volum apărut în efervescența „curentului realist socialist”. Care, la drept vorbind, s-a caracterizat prin totala cenzurare a operei inițiatoruluicurentului trăirist” (i.e. Nae Ionescu) precum și a scrierilor provenite din „curentele trăiriste” reprezentate de Mircea Vulcănescu și Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui A. Pleșu, https://isabelavs2.wordpress.com/cioranplesu/).
         
                                                  Isabela VASILIU-SCRABA