C.D. Zeletin - Reflecții asupra medicului scriitor.
Dan Culcer - Din Jurnalul unui vulcanolog (V).
Isabela Vasiliu-Scraba - Pelerina lui Mircea Eliade.
Magda Ursache - Carte despre Adevăr Istorie Moarte.
Petru Romoșan - Noii barbari.


                  Reflecţii asupra medicului scriitor

               Viaţa medicului scriitor e împărţită dramatic între medicină şi literatură. E un truism. Maliţia presupusă a celor din jur pândeşte acul cântarului ce arată care din cele două îndeletniciri prevalează. Scepticii la fel. Practica medicinii e la vedere, scrisul literar nu: frământările scriitorului le cunoaşte doar prietena noastră veioza, ori ochiul de fereastră ce luminează foaia de hârtie. E firesc, aşadar, ca medicina să stea în lumină, iar literatura în umbră, în cel mai bun caz în penumbră. E o fatalitate ca medicul scriitor să fie văzut în felul acesta. Urmarea e că literatura lui e percepută ca o anexă a celei dintâi profesii, medicina. Îndată epitetul care-i vine în minte acestui preţăluitor falacios este amatorismul: medicul scriitor îşi permite plăcerea, evident auxiliară, de a face şi artă, în cazul de faţă, literatură. El ar fi, potrivit acestuia, posesorul unei dorinţe nejustificate, aşadar nepuse, să tragă la ham pe şleaul drumului mare, cu alte cuvinte, arta lui n-ar fi decât urmarea unei veleităţi. Cu un cuvânt subţire, un violon d'Ingres. Că e amator, că e diletant, plăcerea e mobilul artei lui, însă plăcerea cea mai superficială şi, evident, de care te poţi lipsi. Aşa ar fi dacă limba vorbită astăzi ar folosi accepţiunile de acum câteva veacuri, când unele cuvinte însemnau puţin altceva, aşa ar fi dacă am gândi etimologic: într-adevăr, artistul creează per forza del diletto, per forza del amore, adică mânat de plăcere, mânat de iubire. Vorbind astfel, am face o plăcere şi lui Platon...
               Dar nu-i aşa. În limba pe care o vorbim astăzi, diletantismul şi amatorismul au căpătat un înţeles predominant peiorativ, coborâtor: atât diletantul, cât şi amatorul atacă fără să adâncească probleme profesionale, fără să se afle în mijlocul profesiei, în vâltoarea ei. În cazul medicului scriitor, cum spuneam, medicina iese în lumină, literatura rămâne în umbră. Umbra fie o absoarbe, neatingând-o, fie – în cel mai bun caz – o face dispensabilă.
               Întreagă această problematică se reduce la o singură întrebare: dacă se pot sau nu se pot face două profesii, literatură şi medicină, în acelaşi timp. Se pot. Problema plăcerii şi a iubirii se pune în continuare, fiind în fond proprie ambelor îndeletniciri, nu numai artelor frumoase. În ce mă priveşte, folosesc de preferinţă sintagma scriitor medic şi nu invers, tocmai pentru a înfrânge inerţiile care consideră literatura medicilor preocupare secundară, în timp ce arta lor nu este – şi nici nu trebuie să fie – nici preocupare şi nici secundară, ci pur şi simplu profesie, medicina fiind, vrând-nevrând, profesie „de bază”, ca şi literatura. O dovedesc Cehov ori Céline, ca să mă limitez la două nume de scriitori medici care s-au impus în literatura universală. Practicieni de forţă ai medicinii, cine ar spune că literatura lor nu e de bază?!
               Nu înseamnă că nu există în aria medicinii şi diletanţi în ale scrisului. Din masa lor se alege, în timp, artistul adevărat. Toţi, şi chemaţi şi nechemaţi, călătoresc o vreme, mai scurtă sau mai lungă, pe acelaşi drum, diletanţii îndreptându-se spre emergenţa, mai odihnitoare, a cărărilor ce pleacă din el. Nu înseamnă, iarăşi, că începuturile scriitorului prin vocaţie nu sunt superpozabile cu ale celui nehărăzit artei: el se alege mai curând sau mai târziu din magma fosforescentă şi iluzorie a acestei obşti. Aşa se explică faptul că, la întemeierea Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, cu mai bine de 20 de ani în urmă, am fost de acord cu denominaţia medici scriitori şi nu invers, deşi în sinea mea o găseam stânjenitoare. Breasla e un limb dantesc unde sălăşluiesc drepţii scrisului, tineri sau vârstnici, aşteptând venirea mântuirii prin artă. Separaţi de lume, dar nu aleşi.
               Adevăratul scriitor medic se ia în serios. Are de trecut multe şi grele vămi, care nu se mai termină. El se sustrage de bunăvoie ispitei diferitelor jubilări ambientale şi dulceţilor timpului lax, trăind sinecdoca în al cărei spaţiu singularul muncă trece în pluralul munci, adică în tortură. Nu sunt cuvinte acestea. Paradoxul stă în faptul că, în timp ce se poate lesne scăpa de calvar, aleargă spre el, spre cazna scriitoricească, ordalia ce pare că ar fi darea lui de seamă în faţa instanţei supreme, care a proiectat spre el lumina harului.
               Har fără de care nu se poate.
               Har fără de care totul e nimic.
         
                                  C.D. ZELETIN




                Din Jurnalul unui vulcanolog (V)
         
        9 iulie 1985
         
        De la mine pîn-la tine
         
        Lumea devine ca mine, ca tine
        Scandează lozinci stînd pe vine,
        Se lasă cuprinsă de mreje şovine,
        Cîrteşte-n surdină-n latrine latine.
         
        Gunoaie plutesc pe apele mărilor plate
        Pe maluri, pe insule, izolate, fiare înveninate,
        Oamenii latră, muşcă, fac dragoste pe la spate.
         
        Vîrtejul, spasmul, cutremurul vine,
        Nu-i nime care să se scape pe sine
        N-are rost să credem în tine
        Măcelarul stă deja fericit pe vine
        (În latine latrine murmură/se screme latrine şovine).
        Screme latrine şovine în latrine latine.
         
        Lumea devine ca mine, ca tine,
        Scandează lozinci, şezînd pe vine.
        Se lasă cuprinsă în mreje şovine
        Cîrteşte-n surdină-n latrine latine.
        Gunoaie plutesc pe apele mărilor plate
        Pe maluri, pe insule, izolate, fiare înveninate,
        Oamenii latră, muşcă, fac dragoste pe la spate.
        Vîrtejul, spasmul, cutremurul vine,
        Nu-i nime care să se scape pe sine
        N-are rost să credem în tine
        Măcelarul stă deja fericit pe vine
        Screme latrine şovine în latrine latine.
         
             Transcriu o notă de pe o foaie volantă, probabil din aprilie 1985.
             Sin – scena de la Vatra – de pe cînd trăia Guga, la lansarea cărţii sale, la un chef îngăduit de şef, în redacţie.
             Sin – un mic Adolf blond şi bucălat ţinînd discursuri teroriste într-o redacţie berărie.
             Am zis: „nu suport doi şefi, unul mi-e de ajuns!”
             S-a lucrat cu tenacitate ca să fie şef, dar din pricina mea nu a ajuns „cel mare”. Mereu pe locul trei, cît a trăit Guga, acum i se pare că a făcut saltul, dar există un post neocupat, adjunctul, pe care îl vor reînfiinţa cîndva şi va cădea iarăşi al treilea, chiar dacă nu din pricina mea.
        S. e un ins lipsit de intelectualitate (cu jeguri rasiste). Va rămîne mereu handicapat în faţa bibliotecii, culturii, a poliglosiei. Cu idei puţine, conformist în esenţa lui, vezi supuşenia stilistică, stilul tern. A adoptat acest conformism pentru a promova social, căci nu are curajul să înfrunte centrul, şi atunci, aici, într-una din periferii, se simte nedreptăţit. Are maşină, decoraţie, funcţie politică, funcţie redacţională, gardă de pretorieni pe care îi ţine ca slugoi (Lădariu, Băciuţ), un grup de mediocri între care „străluceşte” prin bîrfă, prin lectura comentată a presei literare; invidios pe tinerii care i-o iau înainte, incapabil să promoveze noul (vezi rezistenţa la textieri, pe care i-a publicat doar de teamă să nu şi-i scoale în cap, neavînd curajul să-i refuze net). Nu are idei, nu are apetenţa pentru idei (vezi articolul despre Răscoala lui Horea de D. Prodan, pe care l-a scris pe o temă dată de mine – D. Prodan – prozator).
             Alcoolic în perspectivă, din cauza insatisfacţiei sociale, căci ceea ce are (material, ierarhic) i se pare prea puţin; este invidios pe proprietarii de bunuri materiale, structură de nou mic burghez în ascensiune spre noua clasă aristocrată (activiştii), din care este însă exclus prin însăşi condiţia lui histrionică, de scriitor („eram suspect”-ul bacovian).
             Eu: „N-am cîştigat decît pentru că n-am vrut”. N-am vrut să joc rolul care îmi repugnă, de aliat potenţial al nulităţilor la putere, activişti de partid care nu se pricep la nimic decît la intrigi, linguşiri şi bîrfă.
             Cazul Dorin Tudoran – D. T. membru asociat al PEN Clubului francez. În 1984 i-a scris lui Ceauşescu două scrisori. Acum nişte scriitori germani: Wolf Bierman, Günter Grass, Reiner Kunze, Siegfried Lenz (nu se ştie ce este cu el, ştiri de la radio) au semnat o telegramă cerîndu-i lui Ceauşescu să-i dea voie lui D.T. să emigreze.
             O declaraţie a unui grup de emigranţi, exilaţi români, în legătură cu minorităţile naţionale din România – politica discordiei între naţiunea română şi minorităţi, izolare, reprimare uşurată (Mihai Korne, Monica Lovinescu, Mihai Saphira etc). Numită „grupuri naţionale”.
         
        8 februarie 1986
         
             Regăsesc un număr din Foaia noastră (Gyula – Ungaria) unde se face darea de seamă a vizitei făcute [de mine și de Mihai Sin] în cîteva localităţi de graniţă, împreună cu poetul Ladanyi Mihaly. O fotografie mă înfăţişează grăsuţ. Data este 30 ianuarie – 1 februarie 1978. Îmi amintesc cu plăcere de baia făcută în bazinul deschis cu apă termală-minerală, de culoare maronie, aburindă – de lîngă casa de oaspeţi oficială din Gyula. Ziarul e din 15 februarie 1978.
             Marchizul de Coustine, din care am auzit un fragment, îmi explică caracterul utopic şi terorist pe care nu ştiam cum să mi-l explic în toată istoria modernă a Rusiei. Nu direct, ci prin descrierea aspectului oraşului-tabără Sankt Petersburg, unde locuitorii locuiesc forţaţi şi care, dacă refuză să se supună, sînt biciuiţi
             Trebuie să caut cartea marchizului. E un bun observator, analist al despotismului feudal. (1839, Scrisori din Rusia)
         
         
        Joi, 11 iulie 1985
         
        Nimic.
         
         
        Miercuri, 7 noiembrie 1985
         
             Pe vremuri, în această zi se serba „Marea Revoluţie din Octombrie”.
         
             În limba română scrisul e un risc, riscul e în-scris, înscris, în scris. Azi sau totdeauna?
             Azi am vorbit la telefon cu Mircea Ciobanu, M.H. Simionescu, Ştefan Agopian, Eugen Simion, Mircea Nedelciu, Ştefan Bănulescu, pentru a „decomanda” invitaţia la colocviul de proză (romanul actual) – care s-a amînat din 14-15-16 noiembrie pe 12-13-14 decembrie a.c. Dintre toţi acei pomeniţi doar E. Simion fusese invitat de Moraru şi Sin. Restul sînt propuşi de mine în completarea unei liste constituită din mai multe mediocrităţi şi mai multe relaţii interesate ale colegilor mei, pentru care criteriul valorii este ultimul de luat în considerare.
             Mâine am să-mi predau Seismograma despre cartea lui Aurel Sasu, Textul ipotetic, pentru nr. 12. Seara sper să pot pleca spre Baia Mare, Satu Mare, Oradea. În 12 noiembrie voi participa la un cenaclu în Oradea. Discuţie pe tema sociologia literaturii.
             Aveam de ales între un paranoid incult (S) şi un mediocru cultivat (M): Cine ştie dacă am făcut bine punîndu-mă în scrînciobul balanţei cu întîmplări.Conflictul ideologic latent, aşa cum apare în presa literară, dintre sincronişti şi protocronişti, se datorează unor lecturi diferite a creaţiei generaţiei interbelice, singura care reuşise să împace temporar (în operă) conflictul/contradicţia între etno... şi cosmopolitism, la noi – vezi C. Noica, M. Eliade, Cioran, Comarnescu etc.
         
         
        Duminică, 19 ianuarie 1986
         
             Seara. Vizita lui Ştefan Borbely care îmi aduce...la Filtrate din nr.12, încurcate de Ceontea, care paginează, dar nu ştie ce paginează.
             Citesc studiul lui Liviu Antonesei despre Criterion din Culture and Society, Iaşi, 1984. Mă simt aproape de aceşti tineri care dacă nu se vor lăsa manipulaţi de partide în direcţia xenofobiei, vor putea reînălţa cultura la nivelul ei antebelic.
             La radio, o scrisoare trimisă din ţară propune mijloace de rezistenţă pasivă: refuzul la vot, a candidaţilor impuşi (adică a tuturor candidaţilor), neplata taxelor pentru consumul de energie electrică sau termică în situaţia că nu sînt respectate condiţiile contractuale, refuzul impozitelor indirecte, refuzul de a se abona la tv, şi la ziare, reviste, refuzul ideologiei şi manipulării. Nu e rău că unii au ajuns la astfel de concluzii. În Rusia, prin Soljenitin şi alţii, aceste probleme s-au pus acum 20 de ani. Sîntem într-o întîrziere datorată momelii pe care majoritatea a înghiţit-o, începînd cu 1964: „naţionalismul comunist”.
             Mi se pare că, fără să fiu într-o pasă bună, aş putea termina anul ăsta cărţile pe care mi le-am propus: Panorama eseului; Jules Verne – cuceritorul; Corespondenţa Voronca – Fundoianu. Şi să definitivez schema Seismogramelor pentru 1987.
             Serile, nopţile precedente cu Maria. Mă simt prima dată parte a unui cuplu.

                                                                            Dan CULCER



                        Pelerina lui Mircea Eliade

        Motto: „Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi, / Din pântece ni-s pruncii puși la juguri, /Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. V. Voiculescu, Adio Libertății, 1949)
         
        Dreptatea e „sensul însuși al vieții de fiecare zi, ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” scria Nicolae I. Herescu la moartea lui Camus, al cărui glas îi păruse „totdeauna inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (N.I. Herescu, Dreptul la adevăr, București, 2004, p.194). în consens deplin cu părerea faimosului latinist – care și el refuzase „să se întoarcă sub regimul sovietic de la București” (apud. Horia Stamatu, în „Libertatea Românească”, Madris, 1951), Mircea Eliade nota peste ani că Albert Camus a fost un „moralist suferind în propria lui ființă teroarea demoniei contemporane” (Jurnal, 6 ianuarie 1975). Neputând dormi, filozoful religiilor mai transcrie în acea dimineață de ianuarie un mare secret divulgat de Camus: „N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours” (La chute, p.129). Pentru că nu demonia timpului istoric pe care adevărata cultură „l-a pus mereu în paranteze” îl interesa pe Mircea Eliade, ci Marele Timp: Timpul permanentei judecăți dumnezeiești din care imaginează (în nuvela Pelerina) mesaje ce nu ţin seama nici de teroarea securității comuniste susținând teroarea ideologiei unice şi nici de granițele cu sârmă ghimpată transformând o întreagă ţară într-o închisoare.
        După ce torturile securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul „The Lost Footsteps” (apărut în ianuarie 1961 la o editură londoneză) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de duminică „The Observer” publicase pe 28 mai 1961 articolul „The Forgotten Prisoners”. Apoi, în iulie 1961, a luat ființă la Londra „Amnesty International”, printre fondatorii căreia s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu. Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului Noica din temnița politică. Neinspirat, apelase la un profesor de științe politice (Maurice Cranston, vezi vol. Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată comunistului J.P. Sartre.
        Dacă prin „Amnesty International” Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/), în schimb în acel an s-a tipărit Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere (O zi cu Ivan Denisovici) despre temnițele politice și lagărele comuniste s-a publicat cu acordul lui  Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând în 1963 simultan la Paris și la Milano.
        În Germania capitalistă (ale cărei universități – ca și în Franța sau Italia – dospeau de  profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea „scandalosului” volum despre epoca de apariție a fascismelor redactat de un filozof al istoriei (Ernst Nolte, Der Faschismus în seiner Epoche. Action française – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, München, Piper, 1963; vezi în italiană,1995 https://www.youtube.com/watch?v=ajl7sxcsQmM),, fost student al lui Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia, Alexandru Dragomir și Constantin Oprișan (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol. Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009,
pp.81-94;https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/) .
        Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze cu Nobel pe Soljenițîn în 1970, fapt interpretat de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de KGB, a pierdut cetățenia și a fost expulzat în Germania de Vest. Între timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973).
        Niciuna dintre aceste dovezi despre criminalitatea totalitarismului comunist nu i-a reținut atenția scriitorului Ioan Petru Culianu, care mereu s-a străduit să citească beletristica lui Mircea Eliade cu șabloanele Securității, căreia îi mai trimitea note informative despre renumitul savant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? On-lin https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/),. La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș (cu mare succes de librărie, apud. Ion Rațiu, Op. Cit., p. 86), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine și corespondentul lui „Figaro” la Londra” (ibidem) –, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții „The Lost Footsteps” pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (cf. Ion Rațiu).
        Când Ioan Petru Culianu a ajuns cu o bursă în America, datorită generozității savantului profesor Mircea Eliade care i-a plătit și drumul dus-întors din propriul buzunar (vezi scrisoarea lui Mircea Eliade din 8 dec. 1974), studentul „italian” – admirator al lui Hans Ionas devenit subiect al licenței urmând a fi susținută la Milano în toamna lui 1975 –, i-a făcut profesorului Ionas o vizită în speranța de a-i deveni lui Hans Ionas asistent. Cel puțin așa a presupus exilatul Șerban C. Andronescu în studiul său despre Culianu unde, înainte de publicarea foilor din dosarul de urmărire securistă a lui M. Eliade, i-a pus prima oară sub semnul întrebării calitatea de „discipol al lui Eliade” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/).
        Faimosul academician Mircea Eliade a continuat să fie generos, lăudându-l pe fostul bursier peste măsură și încercând în 1976 (fără succes) a-i obține un post la o universitate americană, în ciuda lipsei unui doctorat de stat și a slabei activități științifice în domeniul istoriei religiilor: „Mi se pare de neconceput ca după raportul confidențial [pe care i l-am făcut lui Charles Long] despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în USA. N-am scris niciodată despre un tânăr savant așa cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reușim!” (prof. Mircea Eliade către absolventul Culianu, 31 martie 1976).
        În ianuarie 1977 îi trimite tânărului asistent de română din Olanda ultimele sale povestiri, redactate între 1975 și 22 dec. 1976: Pelerina, Les Trois Graces și Tinerețe fără tinerețe (/ Timp de un centenar). Primind o Cronologie alcătuită de Culianu pentru modesta sa monografie „Mircea Eliade” (Assisi, 1978), renumitul savant îi comunică epistolar faptul că nu era necesar a-l pomeni pe Sebastian nevizitat în timpul războiului. Fostul atașat cultural precizează pe 10 ian. 1977 că, venit cu misiune diplomatică în țară (zece zile în vara anului 1942), n-a putut vizita personalități mai importante precum Iuliu Maniu sau George Brătianu, ambii ulterior uciși în închisori politice. Reproșul (de iz securisto-comunist) că nu l-a vizitat în 1942 pe Mihail Sebastian s-a repetat ad nauseum, în teze de doctorat post-decembrist, în mass-media oficială, în cărți premiate sau nu de Academia Română de după 1990.
        Nuvela Pelerina fusese terminată chiar în vara anului când îi înlesnise tânărului Culianu sosirea la Chicago. Probabil că i-a trimis-o observându-l (din „Cronotassi”) înnămolit în gândirea unică a totalitarismului de stânga. La fel de marcată de ideologia comunistă s-a arătat în 2004 și Tereza Culianu-Petrescu. E suficent să-i parcurgem notele însoțitoare ale scrisorilor trimise de marele Eliade fratelui ei care avea să fie asasinat de Securitate la numai patru ani după moartea „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, cum a fost considerat Mircea Eliade.
        Aflând de asasinatul din WC-ul universității de la Chicago, exilata Sanda Stolojan își va aminti replica generalului Nicolae Spiroiu (ministrul român al Apărării între 1991 și 1994) care spusese că „intelectualii din diaspora dau despre noi o imagine proastă”. Cât de proastă era imaginea din jurnalistica lui Culianu s-a văzut când articolașele sale apărute la New York în 1990 au fost cuprinse într-un volum de Scrieri politice, completate (spre a umple spațiul) cu interviul înregistrat în decembrie 1990 și publicat câteva luni mai târziu în Revista „22”, chiar cu puține zile înainte de suprimarea „rituală” (apud. Andrei Oișteanu) a lui Ioan Petru Culianu, aflat pe punctul de a fi angajat ca lector de istoria religiilor la Chicago (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Părul lung și blond al lui Culianu,
https://isabelavs2.wordpress.com/articolebrleteleluiculianu3/) .    
        În Pelerina, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș, Soljenițîn și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii comuniști le voiau pe vecie ascunse, dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se-ntâmpla după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele comuniste de exterminare și în unele spitale psihiatrice. Exilatul Theodor Cazaban recenzase și el în 1958 o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre – Marea Neagră, accentuând subtilitatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo).
        Ultimele file ale volumului De Zalmoxis à Gengis-Khan (Paris, Payot, 1970), cuprind un excepțional eseu pe tema transcenderii „terorii istoriei” prin intrarea într-o altă lume. Ideea eliadescă luase formă literară încă din 1955, când a publicat în franceză Noaptea de Sânziene  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale unui roman eliadesc https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-bocabrersonajroman/),. De astă dată renumitul savant pornește de la observația că moartea este o experiență greu accesibilă gândirii moderne. În contrast, atitudinea de pasivitate în acceptarea (modernă) a morții de pe poziții raționale ar fi fost străină spiritualității omului societăților tradiționale. În balada Miorița (reprezentativă pentru spiritualitatea românească tradițională (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic și în „Miorița” / The Opening of the Skies în a Platonic Myth and în „Mioritza” Ballad, Slobozia, 2004) ar exista „o solidaritate mistică om-natură care nu mai este accesibilă conștiinței moderne” (De la Zalmoxis...p.249).
        Mircea Eliade reține din interpretarea dată de Fochi baladei Miorița că „tema cadrului nupțial, ca reflex al ceremoniilor nupțiale completând ritualul funerar, aparține exclusiv folclorului românesc” (A. Fochi, p.529). Evidența tragică a morții, celebrată într-un cadru de înaltă măreție, „își pierde semnificația pe care încă o avea în bocete și revelează altă dimensiune” (De la Zalmoxis la Gengis-Khan, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, 1980, p.250). Drama mioritică ne introduce într-un cosmos liturgic în care se săvârșesc mistere, folclorul românesc nevehiculând „creștinismul din biserici”. Savantul de renume mondial consideră că la români s-ar găsi o nouă creație religioasă, un creștinism cosmic care proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi.
        Românul societății tradiționale neglijează elemente istorice ale creștinismului și  insistă asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume. Filozoful religiilor delimitează creștinismul cosmic românesc de panteism, întrucât la români cosmosul nu e sacru prin el însuși, ci sanctificat prin participare la misterul nunții. Savantul argumentează cu observația că și unii mistici creștini au interpretat agonia și moartea lui Christos ca pe o nuntă. De pildă, Sfântul Augustin l-a văzut pe Christos-mire venind în patul nupțial al crucii.
        În interpretarea dată Mioriței, hermeneutul universurilor religioase subliniază voința de a triumfa asupra destinului vitreg, păstorul preschimbând nenorocul în mister al tainei nunții. Eroul mioritic ar proiecta drama propriului destin într-un alt orizont spiritual, neasumându-și destinul ca pe un eveniment istoric personal. Spiritualitatea românească tradițională ce transpare din această creație a geniului popular găsește sens nefericirii sale asumând-o ca pe un mister sacramental.
        Mircea Eliade pare convins că, de-a lungul zbuciumatei lor existențe de milenii, românii au fost ajutați să suporte teroarea istoriei manifestată prin invazii și nefericiri de tot felul „datorită mai ales creștinismului cosmic”. Prin zdrobitoarea inegalitate dintre invadatori și victimile lor, cei invadați nu se pot sustrage terorii istoriei. Doar un cosmos „răscumpărat prin moartea și reînvierea Mântuitorului și sanctificat de pașii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei și ai sfinților, permite să regăsești, fie chiar numai sporadic și simbolic, o lume încărcată cu virtuțile și frumusețile de care invaziile despuiau lumea istorică” (Mircea Eliade, „Teroarea istoriei și răspunsul păstorului”, în vol. De la Zalmoxis..., Payot, Paris, 1970, trad. București, 1980).
        Nuvela Pelerina înfățișează ca personaj principal un român modern, un inginer firesc încadrat în societatea comunistă a oamenilor muncii în care viața se reduce la orele de serviciu, de relaxare și la câteva relații amicale. Destinul îi rezervă însă nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină. „Ce zi e astăzi ?”  nu vrea să-nsemne „pe ce lume trăiești”, ci intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist. Și totuși întrebarea l-a și transformat pe tânăr într-o victimă, zvârlindu-l într-un abis, chiar înainte de a formula un răspuns. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi care până atunci urmărise pas cu pas doar vechea sa victimă supraviețuitoare torturilor din închisorile politice.
        Întrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. «Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?», m-au întrebat. Și am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimele dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stanescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).
         Făcut părtaş la o suită de întâmplări de care află doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste, noua victimă a Securității îşi pierde postul de la universitate, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la agentul de Securitate care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu. La un anumit nivel de comunicare, mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda („Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa Cortinei de fier și a oricăror granițe de țări.
        Așadar din secunda întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic înveșmântat într-o pelerină, tânărul a intrat ca și automat în mașinăria terorismului istoriei. Într-un mod criptic şi extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeţii relatate în discuţii purtate la Securitate, tânărul solicitat care a lămurit unui necunoscut o greşeală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite angrenat în alcătuirea unui stufos dosar de securitate în care ticluirea de scenarii suplinește lipsa acută de FAPTE și de DOVEZI juridice pentru inculparea celui anchetat.
        Despre povestirea imaginată în 1975, un doctor (în „Mircea Eliade”) scria că victima ar fi fost România, „o țărișoară fără vreo importanță reală pe eșicherul internațional”, dar...  împotriva României ar fi conspirat „forțe imense, externe și interne”. Printr-o „ironie mușcătoare” complotiștii n-ar viza „un război, fie el unul psihologic”, ci culmea, ei lansează sloganuri pacifiste (vezi Lucian Strochi, Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Iași, 2003).
        Într-una dintre revistele exilaților, Mircea Eliade descrisese în 1953 ocupaţia comunistă a ţării sale drept „vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile autentic naţionale”. În opinia sa, chiar timpul istoric al nenorocirilor fără de număr pe care le-au suportat de-a lungul vremii „latinii orientali” ar trebui omologat istoriei occidentale nu prin istoria românilor, ci „prin miturile noastre: Miorița, Meșterul Manole, baladele eroice, etc.” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei Miorița,
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-1965miorita11/).
         
                                                Isabela VASILIU-SCRABA



                  Carte despre Adevăr, Istorie, Moarte...
         
        ... dar și despre Bine, Frumos, Lumină. Este vorba despre Povești de trecut vămile a Luciei Negoiță, apărută la Muzeul Literaturii Române, în 2019. E un fascin (cuvântul lui Mircea Eliade) pentru cărțile de interviuri. Și tot Eliade (v. mitul lui Parsifal) spune că întrebarea e mai importantă decât răspunsul. Știința de a întreba a Luciei Negoiță vine dintr-o documentare riguroasă, dar și din empatia cu care își alege interlocutorii, vădit bucuroși să intre în dialog. Unii răspund cu răspundere cititoarei complice. Alții se mai ascund sub vălul aparențelor (ah, Popeea și vălurile ei!). Nu știu cum face Lucia, dar scriitorul apare așa cum este, nu cum – poate! – ar vrea să apară.
        O întrebare bine pusă face ca spectacolul ideilor să se desfășoare magic. O văd pe Lucia în mână cu bagheta unui duh bun: un Geist al inspirației. Cartea sa de interviuri ar putea fi un manual de Învățați literatura fără profesor. De ce fără profesor? Pentru că profa de literatură e mereu în relație cordială (marca sau masca ei?) cu interlocutorii, e chiar prea discretă, nu-i place să iasă în față, nu-i place să provoace. Provocări există, desigur, cum altfel?, dar sunt elegante. Așa este Lucia Negoiță în poezia sa. Elegantă, așa este și în eseu (transcris de Leo Butnaru yes-eu).
        Lucia Negoiță bine știe că principiile operează în felul lor: curajul provoacă nu altceva decât curaj, onestitatea – onestitate, demnitatea – demnitate, smerenia – smerenie. Românismul e pentru unii viață, pentru alții cale închisă și fug în alt popor, în altă limbă. În ce mă privește, am convingerea că, dacă ne vom salva, ne vom salva prin memorie, că rememorarea funcționează terapeutic. O, dar în cazul dialogului Luciei cu mine, putem vorbi de maieutică.
        Coperta arată un pod (peste Lethe?). Trupul provizoriu se întoarce în pământ, ne spune autoarea în Cuvânt-înainte, „se înfrățește” cu cei de dincolo sau capătă, în timp, alt trup.
        După cartea cu poeți vine una cu poeți, prozatori, editori, eseiști. Lucia Negoiță nu uită diaspora. Mai întâi, dă cuvânt seniorilor, pentru că e cam noapte și cam frig.
        Cartea se deschide cu un interviu din 1994, primul acordat de Petru Dumitriu unei televiziuni estice. Și-a vindecat rănile, utopiile, dezamăgirile fostul tovarăș Petru Dumitriu (dialogul e din 1994, primul acordat unei televiziuni din Est)? Nu știu. Nu-l simpatizez pe autorul prozei despre Canalul Morții (Drum fără pulbere, 1951), lectură obligatorie când eram elevă. Și pentru că tatăl său era atunci închis, nu departe de locul unde scria Petru Dumitriu, înroșirea sa nu-mi pare deloc scuzabilă. Dar am reținut câteva fraze la care ader: „Vezi, în limba română scriu mai colorat, mai cu har.” Și: „Spun Tatăl nostru. Doar în limba română. „
        La vremea aceea de restriște, un supraviețuitor al ei, Șerban Cioculescu, scos din Universitate, n-avea cartelă de pâine; șoma; își vindea cărțile, ediții rare. De la tatăl său, Barbu Cioculescu deține daruri ereditare: dragoste de literatură, dar și de profesie, distincție, umor. Drumul i-a fost „barat” de „originea de burghez, de burghez cinstit”, robace și tenace. Din ’47 în ’66, a tăcut.
        Despre Petru Dumitriu nu cred că și-a spoit cu roșu Cronică de familie pe motiv că era doborât de foame. Vladimir Streinu, care a fost nevoit să-i vândă ceva aur, da, era înfometat. Iar Radu Gyr, cu foame permanentă în celulă cam jumătate din viața de om matur, a fost condamnat la moarte pentru un poem, „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” Condamnat rămâne de Alexandru Florian (fiul marxistologului Radu) pentru o „credință adevărată”. N-ar trebui oare respectată și credința sa netemătoare? Pentru că Gyr a avut parte doar de înfrângeri , îi spune cărții: „Tu fii triumf”. Se roagă de ea: „Smulge-mă, carte, morții și durerii/ sporește-mă cu tainice imperii/ și clipa mea, oloagă și subțire,/ răzbună-mi-o, făcând-o nemurire!” De plecat în Vest, Petru Dumitriu a plecat cu mașina PCR-ului, convins că va obține succes mare. Un Nobel chiar. Și-a schimbat șapca proletară cu o pălărie écossaise, dar nu-i „spălat” pe mâini, în opinia mea, de cei 30 de ani de exil. Asta ca să nu ne „distanțăm” de adevăr.
        În vremea aceea, Constantin Mateescu a studiat „filosofia” cu C. Ionescu-Gulian, după tratate sovietice. „Nulian” a intrat în Academia RPR, Blaga a fost eliminat. Iar azi, tot Blaga e blamat pentru „spațiul matrice”, pentru „matca etnică”. Fudulia elitei față de autohtoniști ca Iorga, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Noica a atins cotele de avarie ale culturii.
        „Principiile clădesc caracterul”, obișnuia să repete studenților Petru Ursache, mereu în răspăr cu tendința oștenilor neo-marxiști de a minimaliza marile valori. „Politicienii să-și vadă de ale lor”, nu de eliminarea unei capodopere, Miorița, din manuale, ca defetistă: „Împotriva morții nu se poate lupta cu ciomagul.”
        Petru avea 13 ani la terminarea războiului. A traversat ocupația sovietică cu tot cortegiul de împușcați, de jafuri, de foamete; se arestau oameni și cărți. Cât pe ce să fie exmatriculat din Liceul Național din Iași pentru că purta un pulover verde, împletit de maică-sa și vopsit cu ierburi. Țărănușul, adus la școală de preot și de învățător, i-a spus directorului: „N-am altul”. Am discutat împreună despre fiecare reper moral în parte. „Avem destule, Magda. Conștiința memoriei este un dar de la Dumnezeu. Trecutul nu trebuie să treacă așa de ușor.” Și pentru că tot literații au vorbit de rezistență, de armata din munți, de ororile temniței, mai puțin istoricii atinși de correctness, a trudit la Istorie, genocid, etnocid, pe care n-a mai apucat s-o vadă tipărită în ediția întregită, de 580 de pagini. Moartea a călcat pactul cu Petru. Asta face parte din micile ei îndeletniciri.
         N-a fost deloc un diplomat social Petru Ursache. A scris despre Omul din Calidor, „un român veritabil”, ca toți basarabenii stimabili, pe care i-a iubit. Și poate că la întrebarea Luciei Negoiță, „Sunteți un învingător?”, adresată lui Petru Dumitriu, răspunsul lui (ca și al meu) ar fi fost că există o bucurie a învinsului.
        Existența lui Petru, dar și a gemelarului său, cărturarul Iordan Datcu, doar cu un an mai tânăr (I. Datcu începe interviul cu un citat dintr-un portret din 2013 făcut de bunul său prieten care îi apreciază „atașamentul profesional și moral, de o viață, pentru etnologie”, dar și „deschiderile orizontice spre disciplinele umanistice învecinate”, istorie literară, memorialistică, arhivistică, sociologie, muzicologie), așadar existența lor a fost un război total cu croșetele care mutilau cărți. În 2016, Iordan Datcu a tipărit monografia intitulată simplu: Petru Ursache.
        Nu-i lesne să fii editor de clasă, ca Iordan Datcu, profesiune pe cale de dispariție. Petru a debutat la Minerva, în colecția Universitas, privatizată postsocialist și distrusă. D. Vatamaniuc –spune cu durere eminentul editor – n-a primit din fonduri centrale bani pentru Mihai Eminescu. Articole politice; Fragmentarium (I-III). Ediția a fost sponsorizată de un domn primar, Ioan Pavăl, din Dumbrăveni. Dar se predă vreun curs la Litere despre editare? O tânără angajată a unei publishing house a fost cât pe ce să distrugă o ediție Crainic, mergând pe ideea de a interveni în textul teologului pentru a-l „moderniza”. Cine mai folosește cuvântul teandria? m-a dojenit redactora fără știință de carte. A fost nevoie de alte zile și munci, pentru a corecta ce a stricat domnișoara aceea, care și-a găsit ocupația potrivită: la circ.
        Da capo și iarăși da capo privind știința și tehnica editării, cel aflat în capul trebii fiind Niculae Gheran, despre care A.D. Rachieru scrie: „astăzi nu te mai poți apropia de Rebreanu decât pășind pe Bulevardul Gheran”. Colț, spun eu, cu Strada prozatorului Gheran, cu mare artă în a fi păgubaș: ultimele două volume din seria de autor Rebreanu n-au mai fost sponsorizate de Fundația Culturală Română, de Institutul Cultural Român, de etc. Pentru Rebreanu fac orice, ar spune N. Gheran. A ajuns un fel de liber profesionist ca editor, dar și ca prozator, plătit prost sau deloc. Păgubaș pentru eternitate. „Apa trece, pietrele rămân” e titlul mărturiei sale. Putea fi și cel „modificat”creator de Vasile Băncilă: „Apa trece, pietrele român”. Cu atât mai mult cu cât, între timp, cum vede Lucia Negoiță la fel ca toți românii de bun simț (sigura politică fiind cea a bunului simț), român a ajuns cuvânt de rușine sau de care trebuie să-ți fie rușine.
        Nesperiat de „stânca Rebreanu”, Gheran a scos 23 de rebreni, în patru decenii (eu, 15 cărți de Petru Ursache, edite sau inedite, toate la Eikon, în 6 ani și mai am de lucru). Spune conu Niculae că n-a forfecat nimic (nu ca Emilia Milicescu din Delavrancea), putând afirma: „Nici un chirurg serios nu-și operează copilul”. Ca „factor decident”, păstorind editarea din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, a putut s-o facă. De ce nu-i plac denumirile de „îngrijitor de ediție” sau de „administrator al lui Rebreanu” nu prea înțeleg. Adaug și eu una: agent literar al lui Rebreanu. Și Coach în lectura Rebreanu, coaching foarte necesar de vreme ce, într-o emisiune TV, mi-a fost dat să aud că personajul cel mai cunoscut al lui Marin Preda este Ion... de Rebreanu. Onoare și respect, coane Niculae!
        Mai departe, pe firul vieților de cărțari, mai întâi cei 18 seniori, dacă am numărat bine. Bătrânețea e pentru Gheran nostalgie, pentru Const. Mateescu coșmar, pentru Gheorghe Grigurcu renunțare: „Am renunțat la toate plăcerile, în afara aceleia de a scrie”. Și-i secondat, în ce mărturisește, de marele senior al traducerii, eseului, evocării C.D. Zeletin, cum o dovedesc cele 7 Scrieri și tot atâtea „bătălii estetice”. Fericirea? Nu știe s-o fi atins medicul scriitor. E „ca o ceață diafană”, plutind peste ceasuri de muncă. „Veșnic nu aveam timp”.
        Mi s-a întâmplat recent să mă impresioneze neplăcut o întrebare a unei intervievante, alta decât Lucia Negoiță, despre fericire. Să întrebi un poet organic tragic (ca Mihai Ursachi, ca Mircea Ivănescu ori ca Ioan Moldovan) dacă scrisul e o mare fericire mi se pare o întrebare complet nefericită. Răspuns Radu Vancu: „Poezia nu anesteziază suferința, e chiar suferința.” Sau Maria Pilchin: „Știu să respir în poezie. Iar respirație înseamnă amor, naștere, fugă și moarte. „Nașterea trece în Dragoste, Dragostea în Moarte, până când totul devine Cuvânt. „Nici eu și nici Nichita nu eram făcuți pentru fericire”, se confesează Gabriela Melinescu. Ca într-un vers de Nichita Stănescu: „Ea devenise încetul cu-ncetul cuvânt”. Ea fiind „trimbulinda” Gabriela.
         Și pentru Gheorghe Grigurcu plăcerea scrisului e ultima, după o lungă cursă cu obstacole. Eliminat din școala de literatură pentru că îl vizitase temerar la Mărțișor pe „putrefactul” Arghezi și-i adusese un omagiu fostei soții a lui Lovinescu, mama Monicăi, Ecaterina Bălăcioiu. Revista „Familia” a fost „colac de salvare” după apoximativ 7 ani de tăcere, fără drept de semnătură, în timp ce „pneumaticii”, oameni fără însușiri, pluteau pe line ape. „Elementul” G.G. indestructibil, nemaleabil deranja: l-au scos din redacție în 1974, la vreme de lung îngheț, după Tezele din ‘71. Radu Enescu a râs când Grigurcu a fost dat afară. Măturați din redacție au fost și „cerchiștii” Ovidiu Cotruș și N. Balotă. În 1958, Baconsky fusese nevoit să plece de la „Steaua”. Îi prețuia prea mult pe interbelici; pe Lucian Blaga „Steaua” nu l-a putut publica decât cu un an înainte de a muri, în 1960. Ei, dar istoria e scrisă de învingători, iar poezia de învinși. La „trecerea vămilor”, poezia poate fi o arvună. Gheorghe Grigurcu are în buzunarul drept „bănuțul” numit critică de poezie, iar în cel stâng, al inimii, însăși Poezia. Sper să nu-l supăr cu afirmația că „Amarul Târg” a fost loc benefic. Acolo, la margine, se întâmplă poezie înaltă. Ca și Sătmarul pentru Radu Ulmeanu, Piatra Neamț pentru Emil Nicolae Nadler și Adrian Alui Gheorghe, Râmnicul pentru Neculai Tăicuțu și Valeria Manta, Slobozia pentru Șerban Codrin, Lugojul pentru Remus Valeriu Giorgioni, Agapia pentru Gheorghe Simon, pustietatea muntelui pentru Teofil Răchițeanu, marginea e benefică.
        Cum să nu observe sagacele critic că „doi oameni se văd tratați în chip divers, nu o dată contrastant. „Cu duritate sau cu menajament. Călinescu – Crohmălniceanu; Nina Cassian – Florin Mugur și alții, și altele. „Moștenirea” de a slugări Puterea s-a perpetuat, iar desconsiderarea tradiției vine direct din proletcultură, europenizarea din internaționalism, din îndemnul Proletari, uniți-vă!, peste granițe. Pierderea: refuzul spiritului și limbii; câștigul: afimarea „nedreptățiților literaturii”, a scriitorilor de sertar: Petre Țuțea (după Gh. Grigurcu – „ca o veritabilă Academie”), I.D. Sîrbu, Alice Voinescu, acterienii, ivăneștii (Mircea și Cezar), Luca Pițu, Florin Constantin Pavlovici cu Tortura pe înțelesul tuturor, Aurel State cu Drumul crucii... Da, avem literatură de sertar. Jurnalul fericirii prețuiește cât o literatură întreagă.
        Exista, totuși, în comunism, o venerare secretă a înaintașilor, disprețuiți acum ca obsoleți. Bătrânii „se decrepesc”, susține juna Gheorghișor. Să-i dilim dară (de la delete), ca să nu devină „periculoși” pentru sănătatea corect-politică. M-a uluit C.D. Zeletin când am citit: „nu am avut mentori”, însă a venit cu precizarea: „au fost, în schimb, lumini”, adică Perpessicius, Vianu, George Emil Palade, doctorii fără arginți... De asta trebuie citit „încet , fără grabă”. E o primă poruncă a Decalogului lui Zeletin „Citiți-mă fără grabă”, „vizând indicibilul”. „Citiți-mă cu atenție, această atenție fiind o premisă a înțelegerii”, formulează Grigurcu a doua poruncă a Decalogului lecturii.
        Prin întrebare, Lucia ajunge la portret: de prozator „fără vârstă” (Bujor Nedelcovici) , de poet veșnic tânăr (Ovidiu Genaru). Portretizează onest, exact. Genaru e trăitor „într-un fabulos marsupiu” al Bacăului, cu B de la Bacovia, ca și Mihai Ursachi, în „mahalaua” celestă Țicău. „Acolo, Genaru face bijuterii din piele (de Poezie) și din alamă. Aș purta și eu o astfel de brățară făcută de Genaru din cuvinte; din alamă n-am nevoie, dețin o colecție. Poetul își amintește episodul raderii bărbii, ca să poată apărea la televizor. Cam îl știu pe fanaticul regalist care i-a cerut să se radă. Și eu am mers cu clame în geantă, să strâng la spate pletele junilor uteciști, așa cum cerea îndreptarul comunist. Noroc că puțin timp.
        Cum de trecem peste toate astea? Cum nu-i tragem pe făptași la răspundere? întreabă poetul. Piesa Exerciții de forță și de echilibru, intrată în scena Teatrului „Bacovia”, i-a fost interzisă, iar directorul demis. Acum, ca să iasă pe sticlă, poetul concurează cu bucătarul șef peste clătite, cu modista, cu nevasta de futbolier, cu lucrătoarea cu sexul. La televizor, poeții nu fac rating, cultura nu face rating, doar cul-tura. Divertismentul e rege (gol).
        Când mă gândesc la viața expaților, îmi vine în minte distihul lui Aron Cotruș: „Străină străinătate/ Rai cu porțile-ncuiate... / Vai de cine-n tine bate...” Ca Bujor Nedelcovici: „un copac cu rădăcinile în cer și cu crengile spre pământ”, singura sa patrie (spre disperarea mea, pentru că nu vreau alte patrii) fiind literatura. Crezul e și al meu: „nu-mi țin gura, și nici condeiul”. „Atenție, observație, memorie: triumviratul pe care se bazează un scriitor.” L-a interzis Ceaușescu personal pentru scenariul la Faleze de nisip, filmul lui Dan Pița. N-a cedat cenzurii, ca și Goma. A stat la Cartea Românească doi ani romanul Al doilea mesager (cum al doilea, când nu aveam decât unu, Ceaușescu?), ca să fie publicat la Albin Michel (Premiul Libertății, al PEN Clubului Francez). Scos din USR, ca Goma. A avut parte de șoptitori-prieteni, însă nimeni dintre delatori n-a recunoscut. Mai nou, delatorii uzează de tehnologie, postează falsuri, ca în „cazul” Ioan-Aurel Pop, considerat persoană de sprijin, deși în dreptul numelui său, pe lista de angajați ca informatori Secu, stă scris un NU mare. Refuzul net.
        Om fi crezut noi, cumva, că, după acel Decembrie, lupii se îmblînzesc? Nu, lupii nu se îmbânzesc, se prefac o vreme cățeluși duioși. A început din nou dansul cu lupii din fostul activ PCR. Cât pe ce să ne trezim președinte cu Paul Niculescu-Mizil, șeful Secției Propagandă, numit mizilic de poetul Ion Gheorghe. Din rău în mai rău: Ion Lazu ne spune cum s-a ajuns ca dubioșii certați cu legea, internaționali (iar geologul știe și spune) să pună mâna pe zăcământul aur-argentifer din Apuseni, al patrulea din lume. S-au măsluit acte, în combinație cu cozile de topor românești, gata să vândă tot, sol-subsol. 80% profit pentru compania străină. Noi? Noi rămânem cianurați. Escrocherie, ilegalitate, jaf. „Nu am destule guri ca să strig: NU”.
        Ce-l doare pe Ion Lazu? Faptul că se disprețuiește trecutul eroic, martiric, „cămașa morții” (Tudor Vladimirescu) pentru țară, la schimb cu cămașa fricii. Un Mesaj de interes social din zilele noastre sună: „Fii erou. Stai acasă.” Alfel spus: liberi de trecut, liberi de viitor.
        Geologul în alergare după „Himera Literaturii” ne consiliază: „Trebuie să dai deoparte tot ce știi despre semenii tăi și să iei de la capăt, pe cont propriu, toată durerea lumii. Altfel... altfel, ce rost au ficțiunile evenimențiale?” Cu răbdarea e mai greu. Ce răbdare să am când nu mai am timp de răbdare? Mă îndrept spre doi de 7 din viețuca mea și deja am „rătăcit prin văile morții”. Mă regăsesc în ce spune Evtușenko, în traducerea lui Ștefan Dimitriu: Cedarea înseamnă „să mori înainte de moarte”. Câți aveau puterea să nu asculte de Putere? Cei strânși în „poveștile” din cartea Luciei Negoiță, cu siguranță, au avut-o. Lucia l-a căutat în Prundurile Bârgaielor pe Aurel Rău, pe străzile Bucureștiului pe C. Abăluță, a urmat-o pe Victoria Dragu Dimitriu pe granitul Căii Dorobanților și pe lângă zidurile de dinainte de 1900... „Cu modestie și devoțiune” de reporter-martor, cum spune Nicolae Oprea în cronica din „Argeș” de februarie 2020.
        „Nu există ceva mai greu decât a trăi”, oftează Gabriela Melinescu (n. 1942), murmurând încă Rugăciunea inimii pentru Nichita și pentru René, bărbatul ei „cel de 30 de ani”. În evocarea sa, o scenă neașteptată: „Nichita, făcând un fel de rugăciune prin citit, o penitență înaltă”, citește Biblia zile în șir, fară a bea, fără a mânca altceva decât pâine cu miere.
        Seniorilor le seamănă viețile: după „mariajul secret dintre... Bemolotov și Ribbenmanontroppo”, cum îl numește Șerban Foarță, a venit traiul de lagăr, cu lecturi interzise, cu cărți închise în cufere, în poduri și în pivnițe, cu adevăruri falsificate. Tracasările, obstrucțiile activiștilor PCR, Organa cu urechile ei (habar n-aveam noi al cui e câinele; de optat optam pentru câinele rău al PCR, încurajându-ne că nu mușcă la fel de rău ca al Securității). Boema era pe măsura constrângerilor, iar prietenii, pe viață și dincolo de ea.
        Unde a pus Lucia Negoiță mai mult decât „13 grame de suflet”? În dialogul cu Șerban Foarță, „rănitul rac”. De câte ori mă gândesc că fraza mea trebuie să fie austeră, că o cizelare prea atentă a expresiei poate deveni inexpresivă, că nu mai place calofilia manieristă, sunt contrazisă de marca Foarță și mai cizelez o pagină-două de roman. Numai că Foarță, jongleurul cuvintelor, este inimitabil. Aduce cu evocatul Stroschneider, acrobatul mergând pe sârmă fără plasă dedesubt. De unde și empatia Luciei.
        Da, e posibilă o terapie prin rememorare. Și din acest motiv mi-aș dori ca Povești de trecut vămile să fie carte cu final deschis. Am aflat „pe surse” că Lucia Negoiță nu va alege să tacă, o să ne spună și altele, și altele...
         
                                                      Magda URSACHE



                                  Noii barbari

        Scandalurile se ţin lanţ în colonia România. Asta înseamnă că avem o viaţă politică bogată? Nicidecum. E vorba mai degrabă de o agitaţie a umbrelor, a fantomelor, a marionetelor, pentru „mălai”. „Mălai” care e din ce în ce mai greu de găsit, mai rar. Au colaborat Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Dan Voiculescu, Adrian Vasilescu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, Mihai Răzvan Ungureanu şi încă mulţi alţii cu Securitatea, cu nomenclatura comunistă, cu regimul dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu? Întrebarea e cel puţin comică. Dar azi Marcel Ciolacu, Vasile Dâncu, Dan Barna, Kelemen Hunor, Eugen Tomac, Gabriela Firea, Nicuşor Dan colaborează cu noua Securitate (compusă mai ales din fiii, nepoţii, ginerii şi nurorile vechilor securişti) şi cu urmaşii membrilor nomenclaturii comuniste?
        Cât de ipocriţi, de faux-culs („funduri false”) putem să fim? (Faux-cul – perna postişă de sub rochiile doamnelor de altădată care sugera un posterior proeminent...) Dar Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Lucian Isar (fiul generalului Isar), cei care vor să-l înfunde pe inoxidabilul Mugur Isărescu au colaborat cu vechea şi cu noua Securitate (aceiaşi, dar care doar şi-au schimbat stăpânul de la Est la Vest)? Dosarul lui Klaus Iohannis (Facultatea de Fizică a Universităţii Babeş-Bolyai?) va ieşi, la fel ca dosarul lui Traian Băsescu, doar după ce nu va mai fi preşedinte? Ludovic Orban este sau nu urmaşul lui securist (vezi Valer Marian, „Umbra Securităţii deasupra lui Ludovic Orban”, cotidianul.ro, 19 octombrie 2019)? Românii sunt prostiţi cu aceleaşi vechi poveşti, ciorbe mereu reîncălzite, cu aceleaşi dosare fabricate de nişte funcţionari semianalfabeţi ai vechiului regim. Nu s-a publicat nici un text în baza căruia ofiţerii de Securitate să-şi fi putut recruta legal colaboratorii (informatori, gazde, persoane de sprijin etc.).
        Se recomandă să nu punem trecutul părinţilor în spinarea copiilor. De acord. Dar de ce copiii acelora sunt mereu doar ei la masa cu bucate? Politica românească, atâta câtă mai e necesară în afara unor ordine venite din afară spre executare întocmai şi la timp, se face în altă parte decât la Bucureşti sau în România. Se face, probabil, la Washington, Bruxelles sau Berlin, de exemplu. Sau în sediile unor multinaţionale. Marionetele, papagalii sau eunucii noştri pot numai să-şi scoată ochii între ei şi să faciliteze astfel controlul extern deplin. Atâta doar că „în altă parte”, după pandemia Covid-19, lucrurile merg foarte prost, chiar catastrofal. Are dreptate Călin Rechea, în Bursa, să scrie, citând mai multe figuri de autoritate americane din lumea finanţelor, că „Federal Reserve deschide tot mai larg drumul Americii către fascism”:
        „În cartea sa „Fascism vs. Capitalism”, Llewellyn Rockwell, fondatorul Institutului Ludwig von Mises din SUA, a subliniat una din principalele caracteristici ale fascismului: „mijloacele de producţie rămân, din punct de vedere nominal, în proprietate privată, dar statul va juca rolul principal în deciziile de producţie şi alocare”. Benito Mussolini, liderul primului regim fascist din istorie, considera că „fascismul ar trebui mai degrabă numit corporatism, deoarece reprezintă fuziunea dintre puterea statului şi puterea corporaţiilor”. Pornind de la aceste definiţii, economistul american Robert Wenzel a scris că deciza recentă a Federal Reserve de a achiziţiona direct obligaţiuni ale companiilor în cadrul programelor de relaxare cantitativă „împinge SUA cu un pas mai aproape de fascism”, deoarece reprezintă „o alocare a unor resurse financiare, rezultate din tipărire, către anumite sectoare favorizate de banca centrală”. În opinia lui Wenzel, măsura indică intrarea în „stadiul timpuriu al corporatismului fascist” (bursa.ro, 18 iunie 2020).
        Securitatea şi fosta nomenclatură din România au predat ţara Vestului din interese de clan foarte concrete. Bănci, accesul la credite, şcoli occidentale de calitate pentru copiii lor, libera circulaţie a lor şi nu neapărat a majorităţii românilor, protecţie juridică şi de tip mafiot (vezi cazul extrem al suspendării din 2012 a lui Traian Băsescu). Dar aproape un întreg popor român, vreo 5 milioane, a profitat de ocazie şi a plecat unde a văzut cu ochii. S-au temut de ceva securiştii şi nomenclaturiştii români? Da, de patronii lor de la Răsărit. Ca de dracu’... Inamicul lor (al securiştilor şi nomenclaturiştilor comunişti) cel mai de temut era fosta şi noua Securitate sovietică/rusească, dar şi nomenclatura răsăriteană din care s-au născut, care i-a moşit şi năşit până în 1989. Puteau Securitatea şi nomenclatura comunistă de ocupaţie să procedeze altfel? Când te naşti în România din NKVD şi din PCUS, nu poţi să fii decât mercenar, şi deci foarte predispus la trădare, la schimbarea stăpânului. Desigur, în România sunt încă destui care nu şi-au schimbat încă stăpânul.
        Economia şi finanţele României sunt foarte dependente, ca şi aproape toate economiile ţărilor occidentale, de dolar, de instituţii şi organisme internaţionale (FMI, Banca Mondială, ONU, OMS...) şi de economia SUA. Care sunt de mai mulţi ani, la rândul lor, dependente de China, cu care au pornit, sub comanda preşedintelui Donald Trump, un război comercial. Dar iată că economia americană repetă aproape mecanic experienţa corporatistă „mussoliniană” din Italia începutului de secol XX şi apoi din Germania interbelică de tristă amintire.
        Dezastrul a început mai demult. Deja în anii ’90, în timpul preşedinţiei Bill Clinton în SUA şi sub François Mitterrand în Franţa, s-a operat o dereglementare „liberală” periculoasă în domeniul bancar. Băncilor li s-a permis să speculeze cu banii deponenţilor. Pentru control şi propagandă, mediile mari au fost centralizate în mâna unor miliardari sau oligarhi. În SUA, media mainstream e deţinută de vreo şase grupuri, în Franţa, televiziunile şi celelalte media principale au ca proprietari vreo nouă miliardari cunoscuţi. Pe de altă parte, azi nimeni nu mai ştie câţi dintre banii aflaţi în circulaţie sunt „reali” şi câţi sunt doar „teoretici”, şi nici care e valoarea „realistă” a activelor, acţiunilor, obligaţiunilor sau bond-urilor americane atât de prizate.
        Dar „dereglementările” din ultimii 30 de ani nu privesc doar finanţele, politica, media mainstream. „Dereglementările” au intrat pe terenuri şi mai periculoase. Ale moralei, ale valorilor, ale credinţelor. Aşa au apărut căsătoriile unisex, legiferate mai peste tot, dreptul cuplurilor homosexuale de a adopta copii, mişcarea LGBTQ+, Antifa, mişcarea feministă, #metoo, „cruciada anticreştină”, „dereglementatorul” progresisto-regresiv George Soros, neomalthusianul Bill Gates şi, mai recent, #Black Lives Matter. Astfel, o nouă revoluţie, poate la fel de periculoasă ca Revoluţia comunistă din Octombrie 1917, dacă nu cumva mai periculoasă, e în plină desfăşurare. Ea a început în general în SUA, dar face deja ravagii şi în Marea Britanie sau Franţa şi în mai toată Europa vestică. Karl Marx e din nou la mare modă pentru nişte generaţii inculte şi imature. Va rezista Lumea Veche la asaltul noilor barbari? Sau „Roma” se va mai prăbuşi o dată?
         
                                                        Petru ROMOȘAN