Isabela Vasiliu-Scraba - Monada fara ferestre a incompetentei unui editor al lui Nae Ionescu(I).
Magda Ursache - De-românizări.


            Monada fără ferestre a incompetenței unui
                      editor al lui Nae Ionescu (I)

        Motto: „Îl vedeam... citindu-ne în latinește un silogism din Pascal... Profesorul începea să adâncească fiecare concept... și să ne trimită la paginile marii Patrologii catolice... Apoi... începea să ne arate păcatul de formă al silogismului. Analiza nu ținea niciodată prea mult, dar ne istovea prin caracterul ei tulburător” (Axente Sever Popovici, 1941).
         
        Cu vreo jumătate de an înainte de marea trecere, acad. Mircea Eliade a oferit ultimul curs de metafizică ținut de Nae Ionescu în 1936-1937 celui trimis de oficialitățile comuniste să-i ducă savantului de renume mondial o țidulă de mulțumire pentru donația de carte făcută Bibliotecii Centrale Universitare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Eliade ?). După treisprezece ani de la generoasa ofertă din 1985, primele două prelegeri au fost publicate de Nicolae Florescu în „Jurnalul literar” din 1998, pentru ca un an mai târziu întregul curs din 1936-1937 să fie tipărit pentru prima oară.
        În „Viața românească” din decembrie 1999 mi-a apărut studiul „Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu”, ulterior încorporat în volumul meu intitulat Metafizica lui Nae Ionescu (Slobozia, 2000), la capitolul „Gândirea lui Nae Ionescu și ambalajul în care este ea oferită cititorilor” (pp. 199-220). Aici arătasem de ce nu sunt de acord cu practica adăugării de titluri și subtitluiri unor prelegeri universitare ținute în interbelic. În principal, o asemenea practică îmi părea că este modul cel mai simplu și mai eficient de coborâre a nivelului unor cursuri naeionesciene până la modestul prag de (ne)înțelegere al editorilor. Textul îl încheiam cu propunerea ca titlurile și subdiviziunile editorului Marin Diaconu să figureze în notițe personale, fișe de lectură, eventual, printr-o elaborare a lor, în oarece studiu despre gândirea unicului creator de Școală filozofică românească.
        Spre surprinderea mea, noile titluri și subtitluri de prelegeri n-au figurat decât într-un volum din 2000 intitulat „De la Eminescu la Petre Țuțea” (Ed. Anastasia, București), în care cititorul nu fusese avertizat că este redată grila de lectură a lui Marin Diaconu și nicidecum gândirea lui Nae Ionescu. E drept că tot la acea vreme a apărut și un comentariu cu titlul „Nae Ionescu-filozof”, avându-i ca autori pe soții Marin și Florica Diaconu (vezi pp. 7-73 din vol.: Nae Ionescu, Opere, vol. I, Ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dora Mezdrea, Ed. Crater, București, 2000).
        Cei doi ar fi scris textul lor din iunie 1990 până în decembrie 1999 (p. 73) care s-ar fi vrut „o introducere rezumativă, pe cât posibil obiectivă, în filozofia lui Nae Ionescu” (p. 406). Din păcate, balastul prejudecăților din perioada comunistă i-a făcut să folosească în primele două pagini de patru ori cuvântul „contestat”, de două ori cuvîntul „controversat” și o dată cuvântul „diabolic”. Soții Diaconu au reactualizat involuntar modul de receptare caracteristic perioadei comuniste, nu doar prin minuțioase trimiteri bibliografice numai la articolele respectivei perioade, dar și prin repetarea falsei afirmații că Nae Ionescu ar fi „ignorat” istoria metafizicii, cum scria de pildă prof. univ. Ghe. Cazan (Istoria filozofiei românești, 1984, p.318). Lipsa de acces la ideile filozofice ale lui Nae Ionescu, și în general lipsa unei culturi filozofice minimale i-a mai determinat pe soții Diaconu să aștearnă pe hârtie o mulțime de gogomănii. Ei rețin de pildă „efortul lui Nae Ionescu de a cuprinde și a înstăpâni absolutul metafizic” (p. 35). În opinia lor, „conștiința păcatului originar stă la baza deosebirii dintre om și Dumnezeu” (p. 41).
        Textul inedit al ultimului curs de metafizică, ținut de Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937, fusese publicat cu titlul de „Tratat de metafizică” (Ed. Roza Vânturilor, București, 1999). Probabil pentru a-i sublinia ineditul gândirii și o vag bănuită structurare într-un sistem. Și tocmai această presimțită unitate a viziunii metafizice prezentată de Nae Ionescu la cursul din 1936-1937 apare complet anihilată prin neinspiratele împărțiri ale editorului Marin Diaconu după presupuse probleme.
        Așa cum am mai avut ocazia să constat și în legătură cu împărțirea dialogului platonic Parmenide, delimitarea unor părți de altele, când nu este făcută de autor, atrage după sine grave riscuri. Primul este cel de a-l presupune pe Platon stabilind fel și fel de titluri unor bucăți din dialogul Parmenide. Ca urmare imediată, prezentarea filozofiei platonice din acest dialog s-a limitat deseori la discutarea titlurilor diferitelor bucăți. Grăitoare este comentarea unei așa-zise „critici a Teoriei Ideilor” pe care Platon ar fi făcut-o în dialogul Parmenide. Ea a devenit o eroare atât de frecventă încât – pentru unii – tinde să ia forma unui adevăr indiscutabil (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Slobozia, 1999). Al doilea risc constă în sugerarea unei anume chei de lectură, ce aparține în exclusivitate autorului feluritelor împărțiri, și nu filozofului grec. Al treilea și cel mai însemnat risc constă în însăși distrugerea unității de gândire a unei opere, prin ulterioarele ei împărțiri care nu au cum să obțină acordul unui autor plecat de mult din lumea celor vii. De altfel, nu este dificil de imaginat că orice adăugire apărută cu ocazia editării duce implicit la devalorizarea gândirii autorului astfel editat. Ceea ce însă ar trebui să tragă un semnal de alarmă este faptul că diversele propuneri de împărțire nu ajută înțelegerea niciunui text filozofic. Din contră, ele perturbă accesul la înțelegerea scrierilor filozofice de mare prestigiu.
        În cazul celor gândite de Nae Ionescu, subtilitatea și profunzimea cu care tratează problema metafizicii de pe pozițiile gânditorului creștin, dar mai ales deplina coerență a viziunii sale metafizice se poate decela numai făcând cu totul abstracție de titulatura propusă pentru fiecare curs și, desigur, de subdiviziunile „după probleme”, prin care îngrijitorul textului prelegerilor a ținut să împartă fiecare curs.
        După propria-i mărturisire, împărțind textele cursurilor lui Nae Ionescu, editorul Marin Diaconu s-a dorit un continuator al lui Dumitru Cristian Amzăr. Într-adevăr, în prima ediție (litografiată) a cursurilor pe care le-a îngrijit, tânărul Amzăr a propus și el „planuri de lecție” pentru fiecare din prelegerile profesorului Nae Ionescu.
        Primul curs tipărit de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica și Constantin Floru în 1941 (Nae Ionescu, Istoria logicei. 1929-1930) cuprinde titlurile și subdiviziunile propuse de Amzăr, cu specificarea că schimbarea lor prin altele (puse de alți foști studenți de-ai lui Nae Ionescu) nu se justifică, editorul cursului litografiat oferind aceeași garanție pe care „ar fi oferit-o o nouă împărțire a celor care au revizuit textul”. Lucrurile se înfățișează însă diferit imediat după tipărirea acestui prim volum al operelor filozofice ale lui Nae Ionescu.
        La următoarele două volume publicate în 1942 și în 1943, așadar pe când căpătaseră o mai mare familiaritate cu gândirea lui Nae Ionescu, editorii (Mircea Vulcănescu, Constantin Floru și Constantin Noica) nu numai că nu și-au mai pus problema unei noi împărțiri, dar chiar s-au decis să renunțe la orice subdivizare, păstrând numai titlurile date de Amzăr fiecărei prelegeri. Pentru al patrulea curs tipărit în 1944 (vezi Nae Ionescu, Metafizica. 1929-1930) editarea s-a făcut mai în grabă. Mircea Vulcănescu spera să reușească a tipări și un al cincilea volum care să cuprindă cursul de istoria metafizicii, ținut de Nae Ionescu în anul universitar 1930-1931. Probabil de aceea, pentru cel de-al patrulea volum s-au preluat la repezeală divizările după presupuse probleme din cursul litografiat.
        Desigur, pentru cititorii care nici nu au posibilitatea și nici nu-și propun vreun moment să urmărească cele gândite de Nae Ionescu, niște titluri și subtitluri adăugate textului apar ca un adevărat colac de salvare. Copiindu-le, cum am constatat la autorul volumului „De la Eminescu la Petre Țuțea” (Ed. Anastasia, 2000). ei cred că au transmis mai departe, altor cititori (la fel de inocenți într-ale filozofiei), niște repere ale viziunii metafizice aparținându-i lui Nae Ionescu și nicidecum lui Marin Diaconu.
        În nota privitoare la ediția apărută în 1997 a cursului de logică predat de Nae Ionescu în 1926-1927, editorul Marin Diaconu consemna cu o teribilă candoare cum cititorii, parcurgând din tabla de materii titlurile și subtitlurile (pe care el le-a gândit și le-a propus pentru fiecare prelegere), ar avea libertatea să se decidă, „în cunoștință de cauză”, „dacă să citească sau nu cartea în întregime” (vezi Nae Ionescu, Introducere în logica matematică, Ed. Eminescu, București, 1997, p.187). Altfel spus, după ce au citit cele gândite de Marin Diaconu, cititorii sunt liberi să aleagă dacă mai doresc sau nu mai doresc să citească și cele expuse cândva la cursurile sale de Nae Ionescu.
        E drept că profesorul Nae Ionescu, la cursul din 18 februarie 1927, spusese studenților că uneori cititorii se pot opri la consultarea tablei de materii a unei cărți. Dacă e bine alcătuită, tabla de materii ar fi (la o citire rapidă) pasul imediat următor după citirea autorului și a titlului unei cărți. Dar condiția de bază a unei astfel de succinte luări de contact este, fără nicio îndoială, ca autorul cărții să fie și autorul tablei de materii. Tocmai ce a pierdut din vedere Marin Diaconu.
        Când Nae Ionescu spusese că o carte nu poate să fie bună dacă tabla ei de materii „nu este logic și sistematic lucrată”, el avea perfectă dreptate. Căci numai în tabloul sinoptic pe care un autor (și nu altcineva!) îl oferă lucrării sale (printr-o tablă de materii judicios alcătuită) se vede măsura în care autorul a fost capabil să domine subiectul tratat, să dezvolte într-o deplină coerență tema sugerată prin titlul cărții sale.
        În cazul volumelor ce cuprind cursurile ținute de Nae Ionescu, impresia (bună sau rea), pe care tabla de materii i-o sugerează la o primă lectură oricărui cititor, este exact lucrul de care cititorul ar trebui să facă abstracție. Firește, numai dacă vrea să cunoască gândirea filozofică a lui Nae Ionescu.
        Înainte de a ne apropia propriu-zis de viziunea metafizică prezentată de Nae Ionescu la cursul de metafizică din 1936-1937, să vedem în ce fel apare ea în înfățișarea pe care i-a dat-o editorul Marin Diaconu. După o introducere despre care nu știm decât că ar fi „introducere” (prima prelegere), aflăm că întâi ar fi fost tratată problema „existenței” (a II-a prelegere), apoi problema „ființei” (prelegerea a III-a), pe urmă despre „ființă și eu” (prelegerea a IV-a), ce și-ar afla continuarea în problematica „eului în fața existenței” (tratată în cea de-a V-a prelegere). Într-o notă, îngrijitorul textului citează părerea studentei Jeni Acterian după care Nae Ionescu ar confunda ființa cu existența, ceea ce dovedește cât de puțin se străduise ea să înțeleagă cursul lui Nae Ionescu, în care diferența dintre ființă și existență a apărut cu toată limpezimea.
        Făcând o mică paranteză, credem că dacă ar fi testați niște profesori de filozofie, nici unul (chiar și după citirea „Tratatului de metafizică”) nu ar ști să spună în ce constă diferența, de ce în unele scrieri filozofice de autori străini corect este de pus „ființa”, într-altele „existența”, unde-i locul uneia și unde al celeilalte, dacă sunt diferite, ce le face să fie așa, de ce când este vorba de Aristotel este impropriu termenul de „ființă” și adecvat termenul de „existență”, ceea ce este valabil și pentru comentatorii scrierilor aristotelice. Foarte elocvente în acest sens sunt două traduceri ale aceleiași scrieri thomiste, apărute la distanță de trei ani una de cealaltă. Prima, Despre ființă și esență, publicată în 1995 la Editura Paideia, așa cum am arătat în cartea mea DESPRE EXISTENȚĂ, FIINȚĂ ȘI ESENȚĂ (Ed. Mirisa, 1996), reprezintă o nefericită variantă de traducere în românește a lucrării De ente et essentia. Ea îi aparține lui Dan Negrescu. Cealaltă variantă, aparținându-i lui Eugen Munteanu, la care însuși titlul (Despre fiind și esență) avertizează cititorul asupra nivelului coborât al traducerii (cauzat tot de imposibilitatea traducătorului de a urmări gândirea thomistă), a fost publicată în 1998 la Editura Polirom din Iași.

                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA



                                De-românizări

        Sintagma lui Nichifor Crainic e acut actuală: „deromânizarea românilor”. Un ins politic cere imperativ: fără invenții românești. Altul vorbește de „doișpe măsuri” (Realitatea Tv, 24 oct.2019) de luat pentru a redresa situația. Altcineva acuză isteric „moștenirea istorică”, greșind involuntar cuvântul: în loc de tragem ponoase, spune tragem foloase. Gura păcătosului!
        Clasa politică, în întregimea ei, pare a-l fi citit pe Sun Tzu (Arta războiului) și vrea cu dinadins să-i aplice strategia: a de-construi egal a distruge. În ce fel ar face-o? Discreditându-i pe marii bărbați politici, pe bărbații prea români, prea românocentrici. Ordin de luptă: desființați luminătorii de neam!
         Ilegitimul Tribunal al poporului din vremi staliniene nu asta a făcut? L-a declarat pe Mircea Vulcănescu, o conștiință intens națională, criminal de război. Așa a rămas și acum. Țuțea a ieșit cu greu de sub aceeași sentință. Anton Golopenția a murit în închisoare, nejudecat, necondamnat.
         Și pentru că războiul româno-român e în plină desfășurare, altă modalitate strategică, după Sun Tzu, în vederea câștigării bătăliilor, este utilizarea creaturilor ticăloase, abjecte. În alte cuvinte, bazați-vă pe cozi de topor, pe trădători, pentru că „nicio țară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”.
        La guvernare se perindă aceeași Mărie cu altă broșă (Turcan, devotata lui Iohannis, fostă devotată Băsescu – EBA, peste Dăncilă, fosta devotată lui Dragnea, acum devotată sieși, confundând binele său cu binele public). Președintele și guvernul pun în fapt zilnic fabula lui Alecu Donici: Racul, broasca și o știucă. Și mă întreb, cu o vorbă a lui Caragiale, ce-o fi căutat neamțul în Japonia pe timp de criză guvernamentală, împreună cu strălucitoarea-i nevastă, senină doar în bleu ciel? O fi vrut să-i vindece răul de București?
        Dar le poți cere celeritate lui Iohannis, eleganță petrovului de Băsescu, forță lui Emil, cinste lui Iliescu? Ce n-au distrus comuniștii, au distrus, după explozia controlată a mămăligii, capitaliștii de tranziție, adică tot comuniștii. Brucan, care n-a lucrat pentru nimeni, nici pentru KGB, nici pentru CIA, doar pentru Ana Pauker, l-a împins spre vârful statului pe prof. univ. Petre Roman, care, după propria-i mărturisire, trăia, sărmanul, în anii optzeci, din vânat și din concedii abroad. Don Pedro a făcut un cadou concurenței: siderurgia românească. Voința de a de-construi a atins cota de avarie: din 20 de milioane de produse cerealiere s-a ajuns, sub Roman, la 5; ni s-a spus că cimentul e poluant, oțelul la fel și au fost reduse drastic. Ținta: să devenim stat postindustrial, stat postagricol și toate încep cu post: postsilvicultură, postcultură, posteducație etc. La Iași, din zona industrială (dezindustrializată) a rămas doar numele tramvaiului de Baza 3. Acolo am auzit o înjurătură la adresa tuturor „habarniștilor” politici: „Tu-le stelele lor și luna !”
         Un scurt bilanț?Apa Nova – companie franceză, deși apa e românească; lumina (curent românesc) venea de la Enel italian; gazul metan românesc îl plăteam la Gaz de France Suez; cablul și internetul (RCS& RDS) îl deținea Zoltan Teszary, care a vrut și canal televizual. Telefonia mobilă nu-i românească, nici marfa din market-uri: după Ilie Șerbănescu, 90% e de import, dacă cifra din mai 2019 o mai fi corectă. CFR-ul, a doua armată a țării, e praf. Ce mai urmează? Poșta română? Poliția? Flota românească, a patra flotă comercială a lumii, s-a dus pe apa sâmbetei. Lăcrimosul ex-președinte o fi vărsat pentru ea o sticlă de Lacrima Christi?
         Distrugerea satului și a statului au continuat-o și o duc la rău sfârșit postsocialiștii. Dar ce nu vă place? Avem nu unul singur, ci două state românești, chiar dacă al doilea a rămas în brațele vechii și nostalgicei prietene, Rusia. România – cetate fără metereze – e mult mai convenabilă și pentru Est, și pentru Vest. Facem propagandă pentru pifani, cărora moartea le vine nu pe câmpii patriei, ci-n deșerturi. De educație în spirit patriotic nu mai e nevoie, pentru că patriotismul e un moft. Eroismul? Zădărnicie, vânare de vânt! Se râde chiar de apărarea țării cu prețul sângelui, ca-n vremi rolleriene, când țăranii murind pe linia Mărăști-Mărășești-Oituz erau considerați, în manualul de istorie obligatorie și obligată lui Stalin, imperialiști.
        Spinoasa problemă identitară e ocolită ca fiind incorect politică; ni se repetă că ființa națională a intrat în comă, chiar i se scrie actul de deces.Și nu mai sunt sugestii dinspre ONG-uri, ci imperative. Așa vi se cere, așa faceți! S-a schimbat doar poarta unde se trag golurile: poarta istoriei, a credinței creștine, a tradiției.   
        Fără conștiință morală, un popor poate fi învins „fără lupte”, spune tot Sun Tzu. I-au deprins lecția cei care afirmă fără ezitare că a fi patriot înseamnă a fi... ceaușist sau național-comunist, după caz. Pe cale de consecință, patrioți ca Mircea Eliade, Pamfil Șeicaru, George Uscătescu, Noica au fost rău etichetați. Cum să scrie George Uscătescu că Mihai Eminescu e „marele contemporan” dacă poetul a fost prea naționalist? „Elementul românesc să rămâie cel determinant ca el să dea tiparul acestei forme de stat”, a scris publicistul, considerat orice, numai poet național nu, că nu ne mai place formula.
        Scrie Petru Ursache, în Istorie, genocid, etnocid, ediția integrală, Eikon, 2019: „Sunt lanțuri mai grele decât cele pe care înaintașii noștri le purtau la mâini și la picioare, prin gherle și prin forturi: uitarea, ignoranța, mancurtizarea.” Și încă: „Păcatul pornește de la necunoașterea noastră. Prea ne-am obișnuit să acceptăm tot ce ni se spune, fără control, să-i credem pe cuvânt pe cei care o fac pe atotștiutorii, să preluăm până și vorba rea, nebănuind că este îndreptată chiar împotriva noastră”.
        Se știe în școală cine n-a acceptat ultimatumul URSS, din 1940? Șase din 26 și anume: Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Carol II (v. Jurnalul) a suferit 7 zile. Cum Mihăiță dădea bacul, tătânele a oferit câte o tabacheră absolvenților. „Restul nopții, cu Duduia, am plâns amarnic”(însemnare din 27 iunie).
        La procesul Mareșalului, Iuliu Maniu a declarat că n-a știut ce s-a întâmplat la Palatul Regal, în noaptea lui 23 august 1944. A realizat dezastrul capitulării fără condiții și i-a întins mâna lui Ion Antonescu, aflat în boxa condamnaților. Surpriza lui Maniu? Discursul lui Churchill pentru Stalin: „acest mare șef al țării sale și cred cu fermitate că pactul nostru de 20 de ani va fi unul dintre factorii cei mai durabili pentru asigurarea păcii, ordinii și progresului în întreaga Europa.” Halal pace între popoare, ordine și progres! Cât a fost închis la Sighet (unde a și murit, băgat de gardieni într-un sac și târâit pe scări spre groapa comună) s-o fi întrebat dacă Churchill a crezut în ce declarase despre marele ucigaș? Dar, pentru Dumnezeu, de ce Mareșalul e denigrat continuu (bustul din curtea unei biserici a fost acoperit cu scânduri), iar Miklos Horthy, care a trimis la Auschwitz și Maidanek peste 600.000 de evrei a fost reînhumat cu onoruri militare, în 3 septembrie 1993? Wass Albert, criminal de război, e omagiat, însă Gheorghe Alexianu rămâne proscris, în ciuda luptei pentru reabilitare, dusă de fiul său, istoricul Șerban Alexianu, care a auzit, copil fiind, împușcăturile plutonului de execuție.  Iată ce scrie Cicerone Ionițoiu în Rezistența anticomunistă: „Ceea ce ți se poate întâmpla cel mai rău este să fii pus la zid și împușcat, și dacă aceasta se va întîmpla, îți vei fi făcut, cel puțin, datoria față de țară și nimeni în lume nu poate mai mult.”
        Avem Posada, avem Rovine (batjocorit de un glumăreț ca Ovine), avem Șelimbăr, avem Podu Înalt, avem Oarba de Mureș, am lichidat comunismul lui Bela Kun manu militari.... Victorii, sau ni se pare? întreabă unii. Or fi fost, pesemne, capitulări. De ce ne-o fi plăcând să ne denigrăm eroii? Avram Iancu e numit „criminal de război”, Mihai Viteazul, „paranoic”, cu voința lui suspectă de unire, când Lucian Boia susține, în cărți cu tiraj mare, inexistența conștiinței identitare. Un istoric de școală nouă, pe care nu-l mai numesc, a scris recent, într-un april cam întunecat, că generalul Ion Dragalina a fost „fabricat” ca erou „după un deces stupid”. Să-i dărâmăm, deci, statuile, să-i suprimăm numele dat unor străzi. Ce dacă Ferdinand cel Loial i-a oferit pe patul de moarte Ordinul Mihai Viteazul? În 12 octombrie 1916, se afla în inspecție pe zona Văii Jiului, când a fost împușcat în omoplat și-n braț. Amputat prea tîrziu, a murit în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1919. Dar ce mai contează pentru noi rezistența în Carpați? Nici că, de pe patul de spital, generalul a continuat să comande lupta contra teutonilor? Că și fiul său, căpitanul Dragalina, a fost rănit în luptele Jiului? Îi contestăm pe adevărații eroi, dar Silviu Brucan este invitat la „ospățul învingătorilor”, cum a făcut-o Vartan Arachelian, deși bine știa cum l-a dirijat din studioul 4 al televiziunii pe Brateș să urle despre otrăvirea apelor, despre cele 60.000 de victime din Timișoara, despre teroriștii sângeroși, lunetiști antrenați să tragă din toate pozițiile, nu și în iliescani. De la conducerea FSN, Brucan „răspundea” (verbul agitpropilor staliniști) de „agitație și propagandă”, dar și de Ministerul de Externe. Parșiv ca totdeauna, a făcut din ziarul „Scânteia”, „Scânteia poporului”, apoi, nici mai mult nici mai puțin decât „Adevărul”. La urma urmelor, nu s-a preschimbat Academia „Ștefan Gheorghiu” în Facultatea de Jurnalistică? Nu auzim jurnalier tot soiul de poveștiri? Nu avem istorici ficționari, autori de proză? Și pentru că istoria recentă a ajuns deja traistă cu povești, mă și mir cum nu există în capitală Bulevardul Brucan, colț cu Calea Militaru. Doar s-a ras bulevardul Ana Ipătescu, dar s-a păstrat Piața-Parcul-Patinoarul Moghioroș, iar cei bântuiți de demonii Lenin-Stalin au ieșit la suprafață. Nu numai în România. Citesc pe ActiveNews, în 25 octombrie 2019, chiar de Ziua Armatei, că socialistul Pedro Sanchez, primul premier al Spaniei care a depus Jurământul fără Biblie și fără Crucifix, a dispus ca oasele generalului Francisco Franco să fie scoase din mausoleul unde au fost depuse în 1975 și mutate într-un cimitir oarecare. De ce? S-a re-evaluat trecutul! N-a mai contat că Franco a determinat victoria naționaliștilor în războiul civil din Spania. Sicriul a fost scos din bazilica aflată în Valea celor Căzuți, necropola cuprinzând peste 30.000 de morți din ambele tabere ale războiului civil (1936-1939), când forțele republicane (anticlericali, anarhiști, socialiști, comuniști, autonomiști) au fost învinse.
        În cerințe și-n tendințe a intrat o istorie dez-etnicizată. Fără „slăbiciuni etnice” se arată și cel mai anti-etnicist dintre anti-etniciști, Lucian Boia, noul său mit fiind distrugerea postmodernă a miturilor. Cum manufacturează dumnealui istoria României mai rar cineva! Rectific, greșesc: Boia a fost depășit de „negaționiștii” (mulțumesc, Radu Preda!) calvarului piteștean, Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, cercetători în plată (n-au fost încă demiși?) la CNSAS. Mistificarea adevărului istoric a atins un punct culminant. Greu de depășit, dacă s-au negat teroarea și oroarea cumplitului experiment al „reeducării” din închisoarea Pitești și nu numai din temnița de acolo. Mihai Demetriade s-a lăsat intervievat, pentru Radio France International, de controversatul Wiliam Totok, ca să spună că în iadul reeducării „nu au fost numai victime”. A fost secondat, în mistificarea adevărului istoric, de un nifilist de calibru foarte mic, Mădălin Hodor (pe Facebook): „niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus”. Eu i-aș fi tăiat lui porția de blid. Ceva mai abject, mai grobian nu mi-a fost dat să citesc. Mai mult nu se poate. Ba da, se poate: „cel mai tare au sărit de cur în sus trepanații noii drepte, vexați nevoie mare că le strică omul (Demetriade e „omul”, nota mea, Magda Ursache) feng-shuiul, cum că bunicuții lor mici și verzi au fost victimele sovieticilor”. Dar ale cui, dacă nu ale NKVD-ului? Dacă ar fi fost o răfuială între legionari, cum susțin câțiva nesăbuiți, atunci de ce, în 1971, Ceaușescu i-a reabilitat pe organizatorii urgiei: pe Pantelimon Bodnarenko, diminutivizat Pantiușa, pe Nicolschi, comandant suprem Secu pînă prin 60-62, când acel laboratoire concentrationnaire (Virgil Ierunca) funcționa cu motoarele turate la maximum, pe Teohari, ministru de Interne în anii Patimilor după Pitești? Nu pentru că ei, comuniștii, au organizat sumbrul, mizerabilul experiment? Cinicul director al pușcăriei, Dumitrescu, se desfăta urmărind prin vizetă torturile. Dumitru Bacu ne-a spus că „s-a bătut numai de dragul de a se bate”; apoi băteai ca să nu fii tu zdrobit în bătaie, denunțai ca să nu fii tu denunțat. Iar delațiunea a fost preluată „creator” de acolo, din Camera 4 Spital, după ce creierele nu s-au mai spălat cu bâta, ci cu denunțul.
         După tehnica Sun Tzu, trebuie provocată discordia între tineri (progresiști) și bătrâni (reacționari). Ce dacă „bunicuții”, studenți și liceeni în anii 50-60, au fost torturați terifiant ca să abjure religia și că atunci „cerul s-a umplut de sfinți”? Demetriade dă lovitura la temelia mitului rezistenței anticomuniste și-i apreciat de Hodor. Confuzie și uitare când și cât se poate, pentru a se distruge memoria celor care au fost capabili să reziste, care nu s-au dat bătuți. Cu capul vârât în tinetă, ca să fie „botezați”, au văzut crucea de pe cer. Și nu puțini.
        O mână de tineri hăbăuci, sub steag unicolor PCR, au țipat în poarta fostei închisori că atrocitățile, puse la cale de Pantiușa și Nicolschi, au fost legitime, mijloacele „experimentului” fiind teroarea și delațiunea; a venit și certificarea prin istorici „care-și fac cinstit meseria”, cum opinează Petre Iancu (Deutsche Welle), prognozând că ne așteaptă „destinul asiatic”, nu cel european, dacă îndrăznim să nu dăm crezare acestor hodoare fără onoare.
        Într-un interviu mai vechi, luat de Remus Valeriu Giorgioni lui Adrian Alui Gheorghe, pentru revista „Hyperion”, din 2009, poetul imagina un scenariu politic, glumind că își dorea să fie... „dictator, măcar pentru o vreme”. Sub „dictatura” sa, România ar fi fost scoasă din toate crizele, dar trebuia dusă în una singură: criza de supraidentitate. Iar pedeapsa cea mai dură ar fi fost retragerea identității. Poetul se iluziona că pedepsiții s-ar fi sinucis de rușine. Și că inșii cu suflete moarte n-ar fi fost îngropați lângă cetățenii onești, ci într-un loc aparte. Atunci, împreună cu Petru, am citit și am râs. Acum, după interviul din RIF, mi se pare de râs-cu-plâns, spre a spune ca Ion D. Sîrbu.
        Vladimir Tismăneanu, prin Raport final, comandat de un președinte în gând, în suflet, în spate și-n față cu Securitatea, integrată tactic Armatei de alt președinte, Ion Iliescu („Armata e cu noi!”), a vrut să de-fascizeze România, constant fascistă în viziunea sa. Precizare: din Arheologia terorii a lui V. Tismăneanu lipsește tocmai vârful sadismului, Experimentul Pitești, cea mai cumplită bolgie carcerală, unde gardienii omorau în bătaie la fel de ușor cum și-ar fi tăiat unghiile, unde jucau pe sternul deținuților până când mureau sub cizme. În Eu, fiul lor, Dorin Tudoran nu ezită să scrie: „O memorie integrală l-ar face pe Vladimir Tismăneanu să se scuipe singur în oglindă”.
         Alt Vladimir, disidentul Bucovski, în discursul de la Brașov, din mai, 2006, când a fost numit Membru de onoare al Asociației 15 Noiembrie 1987, și-a dorit nu numai de-fascizarea, ci și de-comunizarea: „Tragedia țărilor noastre constă în faptul că noi n-am reușit să definitivăm ceea ce am început. Da, comunismul ca sistem a căzut, iar noi am crezut tot timpul că va cădea. Dar nu l-am terminat definitiv.” QED.

                                                                          Magda URSACHE