Isabela Vasiliu-Scraba - Timpul amintirii... (II).
Magda Ursache - Jogging prin mass-media. Poezia Prințesă sau Cenușăreasă.


                            Timpul amintirii... (II)

        La modul general se poate spune (fără teamă de greșeală) că cine se ducea, şi chiar ajungea de mai multe ori la marginalizatul Constantin Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/), se cam ducea cu voie de la stăpânirea comunistă. Eu nu aveam voie de la stăpânire. N-am întrebat pe nimeni şi m-am dus în august 1986 la Păltiniş. Acolo nu mi s-a dat voie să-l vizitez. Am fost pur şi simplu indusă în eroare. Mi s-a spus că filozoful nu este în staţiune, nu e la Păltiniş. Or, el era acolo vizitat în august l986 de Monica Pillat. Dar am avut cărţile lui Noica şi le-am putut citi.
        Etapa „Noica” (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă şi luciditate,
Slobozia, 1992) a fost pe la treizeci de ani, deși abia după căderea comunismului am putut publica ce am scris înainte de 1990 (vezi articolele mele despre Noica menționate de Titus Lates în vol. Studii de istorie a filozofiei românești. Centenar C-tin Noica, București, Ed. Academiei, 2009, pp. 603, 610, 671, 631; http://filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Lates,%20Titus%20-
%20Mircea%20Vulcanescu%20-%20o%20bibliografie%20a%20exegezei.pdf
; precum și articolele mele menționate în cele două ediții ale vol.: Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere bibliografice, București, RCR Editorial, 2011; ediția întâi în 2009).
        După patruzeci de ani (datorită influenţei lui Anton Dumitriu și a lui Noica) a urmat etapa „Platon”
(vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999; precedat de volumele: I. Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998; I. V.-S., Atena lui Kefalos, Slobozia, 1997; Isabela Vasiliu – Scraba, Filozofie acroamatică la Platon, Slobozia, 1997 http://www.scribd.com/doc/134722762/Isabela-Vasiliu-Scraba-FILOZOFIE-
ACROAMATIC%C4%82-LA-PLATON
; I. V.-S., Despre existență, ființă și esență, 1996
http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82; si, în fine, I. V.-S., O pseudo-
descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și Ideile Platonice
, 1995
http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill.)
        Apoi a urmat etapa „Nae Ionescu” (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în
unica şi în dubla ei înfăţişare
, Slobozia, 2000;
https://www.academia.edu/35663604/METAFIZICA_LUI_NAE_IONESCU_IN_UNICA_SI_IN
_DUBLA_EI_INFATISARE
; şi vol.: I.V.S, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Cioran, Noica, M.Eliade, M. Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Slobozia, 2000;
https://www.academia.edu/25694750/Isabela_Vasiliu-Scraba_In_labrintul_rasfrangerilor. Secolul XXI a început cu studierea gânditorului religios „Mircea Vulcănescu”. În această nouă etapă am mers, ca să spunem așa, în contra curentului, ca și în cele scrise în volumul dedicat lui Alexandru Dragomir https://www.academia.edu/25694732/Isabela_Vasiliu-Scraba_Propedeutica_la_eternitate, monografie în care am deținut întâietatea comentării gândirii sale, cum s-a întâmplat în 1992 și cu monografia despre filozofia lui Noica.
        În 2009 mi s-a întâmplat ceva care nu mi s-a mai întâmplat nicicând: să citesc o carte care să-mi
placă atât de tare încât de teamă că o „mănânc” pe toată, că o citesc şi se termină, am închis-o după câteva zeci de pagini. Cartea asta – Omul, zidire de mare preţ, Ed. Credinţa strămoşească, Mănăstirea Petru Vodă, 2009 –, cuprindea în ea explicări ale Bibliei făcute de Sfântul Arsenie Boca prin anii 1946-1947. Pe atunci era stareț la Mănăstirea Brâncoveanu, mult căutată de pelerini pentru reînvierea duhovnicească inițiată de faimosul ei stareț, cum scria acad. D. Stăniloae în prefeţele primelor patru volume din Filocalia tipărite la Sibiu între 1945 şi 1948, prefețe cenzurate de Humanitas la retipărirea primelor patru volume din Filocalia (vezi art. Isabelei Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca; https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/; sau o variantă preluată în 2012: https://melidoniumm.wordpress.com/2012/07/02/moartea-martirica-a-parintelui-arsenie-boca-un-adevar-ascuns/ și art. I.V.S, Ceva despre mistica luminii în pictura părintelui Arsenie Boca; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/; precum și video de la Centenarul Arsenie Boca, la Sâmbăta de Sus https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/; vezi și art. I.V.S. Miracolul Bisericii de la Dragănescu
https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/; a se vedea și înregistrarea video de la Piteşti, Mircea Eliade şi Părintele Arsenie Boca
http://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&feature=plcp.
        Când la Sibiu apăruse jumătate din Filocalia stilizată de doi mari poeți, Zorica Lațcu (/Maica
Teodosia) și de acad. Nichifor Crainic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești;
https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, la starețul Mănăstirii Brâncoveanu veneau studenţi şi tineri liceeni să le explice cuvântul Sfintei Scripturi. Dar nu veneau numai ei. Veneau și de la Casa Regală, Branul fiind aproape. Acolo era Domniţa Ileana (care avea să devină Maica Alexandra, vezi video despre Domniţa Ileana din 18 mai 2012 de la Univ. din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk. Principesa Ileana îl invita pe faimosul stareţ Arsenie Boca la Castelul Bran, unde mai invita universitari bucureşteni să ţină prelegeri (acolo Alice Voinescu a ținut o conferință despre Faust).
        Cartea Omul, zidire de mare preţ (Ed. Credinţa strămoşească, 2009) a Părintelui Arsenie Boca m-a
impresionat nespus fără să ştiu nimic de autorul ei. Apoi am încercat să aflu cine este autorul. Dacă o carte te impresionează în mod deosebit, vrei să ştii câte ceva şi despre autorul ei. Aşa am aflat că Părintele Arsenie Boca a fost un ieromonah foarte cult care avea trei licenţe: la Academia de Muzică Religioasă, la Belle Arte şi la Teologie. Exista prin 1935 la Bucureşti această Academie de Muzică Religioasă (înfiinţată în 1928; în 1935 profesor de armonie era compozitorul Paul Constantinescu; în 1942 a fost mutată la Conservator, apoi a fost desfiinţată de ocupantul sovietic). Și mai era o a patra facultate pe care Părintele Arsenie Boca o urmase, fără a-şi da licenţa: medicina. Ce m-a impresonat în cartea acestui călugăr de vocaţie, sporit duhovniceşte la Muntele Athos? Desigur „harisma cunoaşterii”, dar și că urmase cursurile celor mai mari filozofi români. Făcuse filozofie cu Nae Ionescu şi cu Mircea Eliade. Lucrul acesta se vedea din economia expunerii sale și din subtilitatea unor pasaje.
        Apare într-o declaraţie (de după una dintre arestările acestui călugăr nevinovat pe care mercenarii
ocupantului sovietic au tot vrut să-l distrugă, închizându-l de nenumărate ori) că el, ieromonahul Arsenie Boca, urmărea în reviste de filozofie articolele lui Mircea Eliade despre mistica indiană, fiind interesat de mistică. De altfel, la București urmase şi cursurile de mistică ale profesorului Nichifor Crainic, închis și el fără de vină, românii fiind băgaţi în puşcării politice la nivel de milioane (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson, precum şi Monumentul victimelor gulagului comunist, Chene-Bourg, Elveţia). Există o ziaristică de stânga foarte agresivă care pune în paranteză adevărata istorie a unei ţări. La noi ziaristica de stânga a fost tot timpul condusă de mercenarii ocupantului sovietic de după 1944. Dintre ei s-au selectat acei responsabili ideologici care întâi au interzis, apoi au negat cu totul Școala românească de filozofie inițiată de Nae Ionescu la București, având discipoli grozav de faimoşi, printre care Noica, pe care generaţia noastră a apucat să-l prindă. Peste granițele închise ale României, Mircea Eliade a fost cel mai faimos discipol al profesorului Nae Ionescu, cum în țara subjugată a ajuns să fie și filozoful martir Mircea Vulcănescu, autor al unui interesant volum despre Nae Ionescu, publicat după 1990 (vezi art. Isabela Vasiliu Scraba, Mircea Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai temniţelor,
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1104.
Elev al profesorului Nae Ionescu a fost și poetul Horia Stamatu (1912-1989), traducătorul lui Ioan al Crucii și eseist de o subtilă gândire filozofică. Horia Stamatu scria că a avut în viaţa sa parte de nişte modele extraordinare (vezi I. Vasiliu-Scraba, La Centenarul lui H. Stamatu ciudățenii post-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 9, septembrie 2012, p.19 http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1214. Pentru Horia Stamatu, profesorul Mircea Vulcănescu (cel care a fost asasinat în închisoare, vezi video din 25 nov. 2011, Tecuci, Colocviul Mircea Vulcănescu, http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ şi pofesorul Nae Ionescu fuseseră modele formative.
        Cred că acesta este rolul filozofilor şi scriitorilor adevăraţi. Ei te pot forma. Nu numai că îţi
deschid mintea, dar te pot forma şi în plan cultural. Filozoful Lucian Blaga este un scriitor cu totul aparte pentru că el acoperă practic întreg domeniul culturii: este un poet extraordinar, un filozof subtil; el a scris o dramaturgie cu nişte versuri dumnezeiești. La el nu numai ideea care e pusă pe scenă contează, ci şi limba în care îşi exprimă ideile: „Citind Avram Iancu auzeam vag și îndepărtat acordurile unei muzici subterane”, consemna Emil Cioran pe 12 aprilie 1935, la întoarcerea sa prin Paris din Germania (vezi scrisoarea scanată în vol.: I. Necula, Emil Cioran. Mărturii și referințe, Ed. Axis Libri, Galați, p.21). Într-adevăr, limba lui Blaga este absolut extraordinară. Opera lui formează un întreg univers. Noica spunea ceva asemănător despre poetul, eseistul şi filozoful George Uscătescu, mai apropiat de noi prin perioada în care a scris şi a trăit. Au existat români (în primul rând fostul asistent al lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, socotit „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, dar și Vintilă Horia, Cioran, Eugen Ionescu și alții) care au realizat, în exil fiind, o „universalizare” a culturii româneşti. Disputat de cultura franceză și de cultura spaniolă a fost și prozatorul român Vintilă Horia (vezi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaexilat2/; precum şi art. I.V.S, Vintila Horia ca istoric al filozofiei,
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVintilaHoriaIstorie2.htm. Vintilă Horia a fost primul scriitor străin laureat cu cel mai prestigios premiu al literelor franceze. În eseistica sa filozofică, Vintilă Horia spunea tinerilor să îndrăznească să pună la îndoială „adevărurile” aflate de pe canalele mass-mediei. El mai scria că „spiritul timpului” îndeamnă la „somn”, la amorţirea controlului critic. El a fost un scriitor absolut interzis de cenzura comunistă. Vintilă Horia a fost profesor universitar la Madrid şi în Argentina (vezi înregistrarea mea despre Vintilă Horia la lansarea volumului Contra naturam, http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI. Fiind premiat cu cea mai înaltă distincție literară din Franța şi scriind într-o limbă franceză foarte frumoasă o mulţime de cărţi publicate la Paris, Vintilă Horia este considerat scriitor francez. De fapt el era un scriitor care acoperea imperial trei culturi: română, franceză şi spaniolă, unde era o prezenţă remarcabilă nu numai ca prozator, istoric literar şi eseist, dar şi ca ziarist ce avea rubrici la reviste faimoase. Constantin Noica obișnuia să spună: „Nu citiţi cărţi! Citiţi autori!”
         
                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA



        Jogging prin mass-media

                    Poezia: Prințesă sau Cenușăreasă?

        În primul rând, țin să-i urez „Cafenelei literare” mulți ani , după cei 16 de apariții lunare, din ianuarie, 2013, în 200 de înfățișări, dar cu un singur chip. În ce mă privește, optez pentru revistele cu amprentă etnică, supraviețuind cu greu în „estimea” (vocabula lui Noica) noastră. Virgil Diaconu taxează permanent abuzul de valorizări (recent, lista celor o sută de presupus canonici sau canonizabili), care împlu câmpul poetic, dar și negările violente ale valorilor sigure, de termen lung. Cum am mai spus, Nu-ul ionescian s-a multiplicat, însă și Da-ul , în cazul non-valorilor recente, umflate cu pompa de bicicletă de critici cu sensibilitate receptivă pentru șefi USR.
        Petru Ursache îi disprețuia pe cei care acceptau fără control spusele „atotștiutorilor” care au tot vorbit (și încă vorbesc) despre „găunozitatea” culturii române, de România ca deșert cultural, ca Siberie culturală sau ca zonă calamitată, un soi de Cernobâl toxic, deși în Grădina Maicii Domnului au scris Voiculescu, Gyr , Crainic, acuzați iarăși că ar fi „cauționat” legionarism, fascism, fundamentalism ortodox și alte etichetări ivite din sămânța proletcultului. Ne despărțim huiduind de clasici, cărora le prevestim amurgul, amurgul clasicilor, îi de-clasicizăm răzbit sau am dori-o. Se găsesc pete-n soarele lui Eminescu. În replică, Virgil Diaconu scrie o poezie înaltă, în numărul unu al „Cafenelei literare”de ianuarie, 2019, sub titlul simplu, după vorbă, după port, Eminescu:„Deși nu este un munte de om ,/el își pune muntele în tot ce face.// El își astupă ușa casei cu un cântec, ca să nu intre frigul,broate de aceea, căutându-l de multe ori, /nu mi-a răspuns nimeni./ De pe pământ – nimeni. Din subpământ/ nimeni!/ Îmi spuneți voi unde este? // Fără-ndoială, singurul loc/în care poate fi găsit Eminescu/ este Poezia. Altă casă nu are.// Numai cine este în Poezie îl întâlnește pe Eminescu./ Stau față în față în aceeași întunecată față,/ pahare cu cenușă ciocnesc.// Nu bea cu ei! Ei beau întunecime...”
        Poezia nu stă pe o listă ori într-o listă. Suntem obligați să nu-l închidem pe Eminescu în debara, chiar dacă pâcla ideologică (a corectitudinii politice) coboară iarăși, cum am spus, peste literatura cu amprentă etnică. Eminescu, cel mai puternic contrafort al literaturii române, e declarat „totalmente nul” de analistul politic Cristian Preda; Coșbuc și Goga îi stânjenesc pe avangardiști; Voiculescu e „nul stilistic”, Crainic dezamăgește, ca inert și suficient. Călinescu e considerat nul ca poet, dar și demonetizat ca istoric literar, monedă calpă, calpuzan de Istoria literaturii române, Arghezi e o nulitate, „marele zero”. Caraion? Un colabo. Andrei Ciurunga? Omul lui Antonescu. Pe mine, un istoric de școală nouă m-a mustrat că l-aș ține sub pernă pe „fascistul” Vasile Militaru, mort martiric în pușcărie, la Ocnele Mari, dar mi-l recomanda, din ignoranță pură și simplă, pe ...Ezra Pound, cel pus și purtat în cușcă pentru convingeri fasciste. Și asta într-o publicație intitulată „Revista Română”.
        Mai ieri, s-a încercat înlocuirea lui Eminescu cu A. Toma și cu Dan Deșliu, „naș Eminescu”, așa cum îi spunea Novicov, în româneasca lui stricată. Acum au apărut și mai mulți înlocuitori, stând la coadă pentru primul loc. Ni se spune că întâi vin înnoitorii Fondane, Tzara (despre care o domnișoară critic literar spunea că e „tzara mea”) și Voronca, abia pe urmă Eminescu; nici Bogza nu scapă de epitete ca grandilocvent, teatral, deoarece punea o floare pe soclul lui Eminescu. I-am scos din manuale pe Coșbuc și pe Goga (doar Mircea Platon are curajul reabilitării lui Al. Vlahuță, cu riscul de a fi declarat un patinat de sămănătorism).Se elimină din curricula școlară valori fundamentale; o pulbere (și nu de aur) se așterne peste nume cu adevărat mari.
        Critica de întâmpinare e un focar de negări și enervări; invectivele și contestările sunt extrem de violente, mai ales valahiadele Centrului nu mai contenesc. Putem vorbi de trădarea criticii de întâmpinare, care a cedat locul criticii piaristice, „critifictorii” (mulțumesc, A.D. Rachieru!) făcând portrete inexacte, începând cu autoportrete iremediabil penibile. „Criticii aiurează uneori mai rău decît poeții”, scria Radu Voinescu, tot în „Cafeneaua literară”.
         Dar câte scrisori pierdute și găsite n-a publicat CNSAS! Doinaș a fost „demascat”, s-a iscat apoi cazul Cezar Ivănescu, pentru ca inconvenabilul polemist să devină failibil și să fie împins în moarte. Până și Blaga a fost incriminat că a adresat un memoriu la CC. A făcut-o și Andrei Pleșu, la ceas greu, am fost și eu gata s-o fac, îl scrisesem chiar, dar s-a opus Petru: „Lasă-l încolo! N-o să-ți facă dreptate CC-ul lui Iacoban.”
        M-am gândit de multe ori de ce toate astea. Ca să se dovedească golul cultural de la Est de Vest sau să rămână locuri goale pe liste de „canonici”? Demolăm ierarhii în numele ierarhiilor noastre, îi contestăm pe consacrați în numele celor consacrați de noi, în numele canonului revizuit, al nostru. Dar care noi?
        E greu când revizuirea (normală) dă în revizionism absurd; cu siguranță, reabilitările sunt necesare, dar nu și când se transformă în rășluirea unora în favoarea altora. Ethosul, nota postsocialist Sami Damian, e „antiintelectual”; pe timpuri, ca lampadofor comunist, susținea că Blaga era „antiproletar”.
        Da, toate pornesc din aceeași sămânță, proletcultismul, și mă tem că șansa de a intra în normalitate etică și estetică se tot îndepărtează. Cât pe ce să demolăm statuia lui Kogălniceanu, cum a fost demolată cea a esteticianului Maiorescu: aruncată în curtea lui Nădejde, apoi topită, ca bronzul să se prefacă în clanțe de uși rectorale. Iar Maiorescu a fost o instituție. Despre aplecarea lui Alecsandri spre poezia populară a scris elogios: „Cu această mlădiere a pătruns poezia populară în sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a dreptul de la ea, Coșbuc și Goga se dezvoltă pe urmele lui, iar miile de școlari și studenți ai generației de astăzi lucrează mai departe formele acestor poeți astfel înviorați, și încetul cu încetul rădăcina populară împlântată de Alecsandri crește și rodește în toate direcțiile.” (Critice, III).
        Nichita Stănescu se află în topul celor injuriați, făcut de 2 lei la legătură cu Cezar Baltag și cu Tomozei. Brumaru e ceva mai subtil în denigrare: „Foarte mulți au avut nenorocul să-l cunoască pe Nichita. Este fascinant. Chiar când te momește (verbul detectivului Arthur, subl. mea), când nu spune nimic formidabil.” Numai că Nichita și nu Cărtărescu a făcut primul reverență lui Anton Pann, „tată de cuvinte”. Iar Șerban Codrin, cu Baladierul, concurează serios Levantul.
        Să mai spun că marile valori sunt puncte de rezistență? Eminescu rezistă. Și Arghezi. Și cei trei B: Blaga, Bacovia, Barbu. Iar cultura noastră, mică, dar nu minoră, cum am tot repetat și eu, și Petru Ursache, le are. Avem ce traduce. Christian Schenk are parte de admirație și de iubire pentru munca de deschidere a poeților spre Vest, prin cele două antologii, chiar dacă unii îl sfătuiesc să nu-i mai traducă pe români. Se traduc singuri pe ei înșiși spunând asta. Neîncrederea zâmbăreață în cultura noastră înseamnă neîncredere în noi înșine. Cu curaj, încă ne putem recăpăta stima de sine. Asta dorim? Derută axiologică, ocultarea și negarea valorilor? Nihiloliteratură ? Cei vechi, de care vrem să ne descotorosim, i-au spus patriei moșie, adică pământ, cu moșii dedesubt, iar noi disprețuim eroi și morminte; nu le acoperim cu ale laurilor foi, ci cu pungi negre, destinate gunoaielor menajere, ca în Valea Uzului.
        „Dacă nu impune o recitire (Bloom, în decupajul lui Adrian Dinu Rachieru), opera nu poate dăinui”. Totuși, generația mea nu l-a avut în programa Facultății de Filologie din Iași pe Lucian Blaga. Și uite că a rezistat. După ce a plecat în SUA, timp de opt ani, mai pomenea cineva de Mihai Ursachi? A rezistat. Au rezistat și marii exilați, marii evacuați din țara RPR, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Horia Stamatu...
        De ce e canonic Jebeleanu? Pentru că a fost un canon să învățăm, în liceul anilor 50, În satul lui
Sahia? Remus Furduian opinează, în „Cafeneaua literară” nr. 8, că sunt canonici pentru că i-am învățat la școală. Generalizare greșită. În plus, nu-i mai învățăm. Ministrul Educației, Pavel Năstase, ne-a liniștit: cică n-ar exista pericolul dispariției clasicilor din programa școlară, deși sunt cadre didactice care se laudă că i-ar fi scos deja (martie, 2017). Dar cum s-a ajuns la problema asta, nătărăilor? Iată cum: prin distorsionarea istoriei adevărate (că n-am avea istorie mare, doar bătălii pierdute); prin generalizare reductivă: românii sunt lași (nu-l mai citez pe Patapievici cu urina seculară, sub care ar fi stat permanent poporul), au caracter instabil; însăși formula lui Iorga, Bizanț după Bizanț, a fost interpretată negativ (ah, levantinii!). Asupra românilor s-a abătut constant și concertat potop de circumscrieri negre, conotări depreciative, ba despre munteni, ba despre moldoveni, ba despre transilvăneni. Basarabenii aproape că nu mai intră în discuție. Ce-i drept, s-au găsit destui duplicitari (pouvoir-ul ți se urcă la cap ca un alcool contrafăcut), dar nu sunt de acord că toți românii ar avea un instinct de autodistrugere.
        Cât despre absența notorietății (chestia cu vitrina), iarăși e discutabilă. Altfel am putea crede că
Mihaela Rădulescu, prima „vitrinieră” și filosoafă în chiloți roșii pe acoperișe, e cea mai cea, uzitând limbă limbă română.
        Ce a mai rămas din prea vizibilii oficiali ai proletcultismului, Tulbure, Frunză, Porumbacu, Brad,
adevărați lupi de stepă, hăpăind premii de stat și subvenții pe timpul tuturor posibilităților pentru cei aliniați doctrinei comuniste? Zero virgulă zero, cât cifra din buget pe care ar merita-o, după guvernanții actuali, cultura. Numai că politicienii trec, poeții rămân. Firește, nu „șarlatanii care se dau drept poeți și nu-s decât versificatori”, cum le spune Leo Butnaru, disperat de „conspirația grafomanilor”. De ce nu le-am spune mitomani impostori, cu un orgoliu sans rivages, gășcari care se laudă și se interpremiază colegial, desigur, confratern și consororal. Atitudinea tranzacționist-concesivă (laudă-mă să te laud!) a criticilor de succese fabricate este de-a dreptul iresponsabilă.
        Din păcate, în folosul lui Beniuc, MRP, Banuș ,Cassian, autori de „ode pâcârâului”, cum
ortografiază Vladimir Udrescu, au fost diminuați poeți importanți. Fără proletculți, Șerban Foarță era pe prima coloană și tot acolo Gheorghe Grigurcu și Mihai Ursachi. Cum or fi ajuns doar în coloana a treia? ICR a dat Ninei Cassian destule prime de reparație, ca să nu mai ocupe și un loc pe lista imposibil canonică a navei amiral „România literară”, în fapt o listă a poeților buni, nu canonici. Din prima coloană lipsesc Coșbuc, Goga, Sandu Tudor, Vintilă Horia (buni și Horia Stamatu și Ștefan Baciu). Din coloana a doua, puteau lipsi Zaharia Stancu, cel care declara generația lui Eliade „praf și pulbere”, Ion Horea, N. Prelipceanu (dar n-ar fi trebuit să lipsească Denisa Comănescu), Sorin Mărculescu (dar n-ar fi trebuit să lipsească Paul Aretzu); din a treia coloană, Alexandru Miran (absent: Daniel Corbu) , Gabriel Chifu (absent: Nicolae Dabija), Florin Iaru (și cârtitor USR , și canonic nu-i cam mult pentru Iaru?) și mai ales vărul lui Shakespeare. Nu m-a convins admirația lui Ștefan Ion Ghilimescu pentru „creația gârbiană”. I-o fi plăcut criticului o mostră din Celălalt țărm: „femeile/ din orașul cu luminile stinse/ au în loc de sex o gură cu buze umflate de silicon/ în loc de gură un sex femeiesc roșu/flămând...”; „urechile sunt sexuri deschise”, „coapsele – butelii de aragaz” etc. etc. Doar dacă m-ar cuprinde un întuneric total mi-ar fi plăcut și mie. În contrapartidă, trebuia listalizat (nu pe lista canonicilor, repet, ci a poeților buni) Claudiu Komartin: „Și uite-mă încă scriind poezie, sau ce o mai fi asta/ în timp ce în lume prin poezie se înțeleg/o mie de lucruri/și uneori parcă nimeni nu mai înțelege nimic”(Moon Ribas). Titlul său, Nichita Sorescu, m-a câștigat definitiv, deși nimic nu este absolutamente definitiv în poezie. Poate că pegasul va întrece dragonul roșu; poate că țestoasa va atinge linia de sosire înaintea iepurelui, iar melcul lui Vasile Gogea va ieși câștigător. Asta peste 20 de ani, când vom fi altundeva și vom vedea. Mai știi?, se întreabă și un poet de re-citit, Dan Anghelescu: „...nu știm nimic/ și parcă totuși// am ști/ neștiind”.
        În ce mă privește, nu-i gust pe scriitorii de metrou, ușor de răsfoit, spre care aspiră douăzeciștii. Eu
i-aș adăuga pe listă (nu, nu canonică, e prea devreme pentru asta, doar o listă de lectură, atât) pe Horia Zilieru, pe Emil Nicolae-Nadler, pe Liviu Antonesei , pe Gellu Dorian (da, îi părtinesc pe moldavi), neapărat pe Radu Ulmeanu, pe Andrei Zanca, Aura Christi, Daniel Corbu, Tzone Magnificul, Eugen D. Popin, Octavian Soviany, Robert Șerban și Șerban Codrin, iar lista ar rămâne aperta, ca și opera lor. Ei, nu-s enumerați chiar toți cei pe care îi citesc! Eu îi prefer, ca Ioan Moldovan, pe inseriabili: Lucia Negoiță, Vladimir Udrescu, Octavian Doclin, Radu Cange, Virgil Diaconu, Lucian Alecsa, Nicolae Grigore Mărășanu, Alexandru Ovidiu Vintilă... Mai ales pe Adrian Alui Gheorghe. Și el e inseriabil, eliberat de canoanele momentului literar, chit că se vrea de gen postmodernist, deși e de gen poet de mare talent.
         Liste vor fi câtă frunză, câtă iarbă, fără ca vreuna să mulțumească în întregime pe toată lumea.
Postsocialist, am cam devenit „listași”. Am listat pentru Punctul 8 de la Timișoara, care ar fi rezolvat multe (scriitorii iliescani, emiliști, băsiști, iohanniști ar fi înțeles lecția despre l’indignité des intellectuels a lui Ignatio Silone, din Pen-Club, 1947 și nu s-ar fi lăsat orbiți de politicieni; Gellu Dorian a înțeles-o și-l citez din memorie: Puterea nu-l face, ci-l des-face pe autor). Am mai listat pentru o televiziune liberă și uite cu câte canale ne-am ales. Așa cum avertiza „Vatra”, hă-hăt, în decembrie 1991, red. șef Cornel Moraru: incultura conduce cultura. Și ce ironizat a fost poetul Marin Ifrim, autorul unui „curent marin”, pentru că lucra la o Casă de cultură a sindicatelor! Va fi rușine oare, peste puțină vreme, să lucrezi cu cartea, într-o librărie sau într-o bibliotecă sătească?
        Sper să nu devină un „sacrilegiu” să-ți spui punctul de vedere. Doar nu-i vorba de Tezele din iulie
’71 sau de cine știe ce mangalii (mangalițe) comuniste de direcționare. N-om fi condamnați la frică sau la vreo listă de indexați, ca aceea a lui Ali (Al.I. Ștefănescu), puișorul de tigru al Ninigrei Cassian sau la lista macabră a lui Oscar Lemnaru, intitulată Morți la 23 August. Numai că toleranța pentru cei care gândesc diferit e minimă. Reconciliere? Iată ce scrie H.-R. Patapievici în Omul recent: „Căci, în definitiv, de ce să nu extermini câteva gâze limbute care se agită inutil?” Și-i posibil, cum merg lucrurile, ca tăcerea impusă în forță să răsune mai tare decât cuvântul. Să devină asurzitoare. Mă aștept ca un băiuțel cu iz de aroganță, care nu vrea să îmbătrânească la clasici (deși ei nu îmbătrânesc, oricât ar dori-o junii primi) să mă amendeze: „Du-te-n poezia ta!” Mă duc.
        Ce-i ofensator în ancheta lui Virgil Diaconu? Nimic. Doar că opinia ofensează pe unii care au alta.
Evaluatorii – 35 la număr – au și ei dreptul la judecățile lor. Nu și Horia Gârbea, aflat în juriu, dar și ultimul pe listă. Cam nu dă bine asta, cam nu-i onest să fii și jude, și judecat, să fii doi în unu, precum nessul cu zahăr. Gheorghe Grigurcu nu s-a dorit în juriu, deși este cel mai fin și afin comentator al poeților cu adevărat importanți, dar, în acest caz, din disputa poet-critic a câștigat poetul. Și ce Imagini ivește în „Acolada” de april, 2019: „a ars o mare și-a rămas fumul ei”; „aripa fluturelui s-a ascuțit ca un brici”; „o carte stă cu gura deschisă”...
         Nu cred că ar fi pledoarii competente pentru exigență estetică acelea venite dinspre critici
neexigenți cu sine, ce nimic nu au a spune în propria-le operă. Și-i mai confortabil să scrii convenabil despre toți, să ai numai listă albă sau roză, să elogiezi fără răspundere și fără măsură, să fii nu critic, ci un soi de agent literar contra cost. N-avea dreptate Arghezi spunând, în discurs academic, la 80 de ani: „e de preferat înjurătura cu zvâcnire și stil oricăror elogii mălăiețe”? Ba da.
         Ce înseamnă poet canonic? Grea întrebare! Mai degrabă aș răspunde la întrebarea ce nu este. Nu
este opera unui singur critic, oricâtă autoritate ar avea.
        Închei cu un vis al eseistului Vianu Mureșan (în opinia mea, ar fi trebuit să figureze în juriul celor
35), vis care este și al meu: criticul să fie independent, să depindă numai de carte.

                                                                          Magda URSACHE