Magda Ursache - Biblioteci biblioteci...
Isabela Vasiliu-Scraba - O cheie filosofică de ințelegere a lui Nae Ionescu sau Jocuri conceptuale provocate de Kant (1)
Petru Romoșan - Catastrofa economică



                        Biblioteci, biblioteci...

        Vîrsta Bibliotecii „V. Voiculescu”, 125 de ani, este  reconfortantă în aceste vremi tulburi, când cartea se scumpeşte, cînd nu mai avem timp noi pentru ea...Să continuu? „Ferească Dumnezeu să ne pierdem cartea. Pentru că, nu-i aşa, întîi dispare cititorul, apoi literatura. Şi-ar fi mai cumplit decît totalitarismul moscovit şi Cernobîlul la un loc.” Nu-mi place să mă citez, dar uite c-o fac.
        Apocaliptică viziune, să dispară, din lipsă de interes, cartea  aşa cum o ştim şi , odată cu ea, bibliotecile! A scrie e modul meu de-a simţi că trăiesc, oricît de zadarnică, de nerecunoscută, de nerăsplătită, de blamată mi-ar fi truda. Şi, ca pandant, a citi. Îndemnul lui Flaubert: Citeşte pentru a trăi l-am urmat fără „abateri”. Vieţuiesc slovenind. Cînd vorbesc mai mult decît binecitesc (sau, mai rar, binescriu) nu-i a bine. Sînt cărţi pentru care mi-aş asuma riscul suprem, acela din SF-ul lui Ray Bradbury. Le-aş salva de la 451 grade Farenheit, aş sări în foc pentru ele, deşi mai sper ca dispariţia lor să rămînă de domeniul SF.
        Personajul principal din romanul meu Strigă acum... este  bibliotecară. Mi s-a spus că i-am ales o profesiune... bizară. Am făcut-o à rebours. După 1990, cartea a fost sacrificată televizorului. Amintiţi-vă cum urmăream, ca hipnotizaţi, procesele televizate ale nomenclaturiştilor. Boala politichiei, cu o complicaţie, scenarita, ne ridicase  tensiunea. Şi atunci, în răspăr, eu  mi-am imaginat viaţa unei femei care citeşte şi aşteaptă, a cărei viaţă trece prin cărţi de excepţie şi care crede ca Montaigne: Cartea e cea mai bună provizie pe care am găsit-o pentru această călătorie. Culmea, un cufăr cu cărţi îi schimbă existenţa, aşa cum se întîmplă doar în ficţiune, nu şi în realitatea imediată. În alt roman al meu , Rău de România, eroina e o fostă librăreasă. Şi ea se mişcă pe o muchie subţire, între viaţă şi cărţi (N. Steinhardt) şi se sprijină pe un citat din Montesquieu, care mărturisea că n-a avut vreo durere de nealinat printr-o oră de lectură. Eu însămi mă trag din Homo Gutenbergensis , spre a-i spune ca  Şerban Foarţă: împrumut vorbe, cum am  împrumutat , ca elevă, cărţi de la Biblioteca „V. Voiculescu”. Graţie multelor lecturi,  deţin citaţii pentru toate stările. Mi se pare ideal ca oglinda scriitorului să fie plimbată de-a lungul unui raft de cărţi şi, de poţi, de-a lungul unei biblioteci sau mai multe, cum a  făcut Luca Piţu. De-asta şi scriu eseuri deghizate în romane.
        N-aş vrea ca, după canoane europene, biblioteca să devină, preponderent, centru de informare comunitară. Nu-mi sună bine redimensionarea asta. Îmi repugnă marşul comunitar în vreo direcţie, asta pentru că l-am urît pe cel comun, „spre împliniri măreţe”, cum lălăia Radio Bucureşti. Lumea tehno nu-i departe, uneori, de sistemul socialistoid, de a nivela alteritatea. Tot o integrare încearcă. Copilul tehno, s-a demonstrat, nu-i spontan. Adio, diferenţei! e un titlu răscitat pozitiv. Dar tocmai diferenţa (diversitatea) dă locul în lume.
        În ce mă priveşte, am trecut şi prin „canoanele”  împrumutului de la bibliotecă. Să exemplific? Despre „canonul” Mişu Dulgheru, torţionarul rău speriat de Gutenberg, mi-a povestit un prieten al tatei, deţinut politic MSV (muncă silnică pe viaţă). Fusese coleg de celulă cu un aşa-zis „chiaburan”, arestat pentru că la percheziţie i se găsiseră cărţi prohibite. Omul nevinovat plîngea:„Erau ale băiatului meu. Mort pe front. Eu nu ştiu să citesc.” Ţăranul a învăţat să citească în „Academia de sub pămînt”, fondată de Petre Pandrea.
        Alt exemplu de „canon”? În anii mei de şcoală, împrumuturile de carte se condiţionau: la trei cărţi sovietice, una de alt fel. Noroc că în mintea cerberului-bibliotecar de pe Bulevardul Gării sovietici erau şi Gogol, şi Cehov, şi Lev Tolstoi, şi Dostoievski. Altul? La BCU „Mihai Eminescu” din Iaşi, exista, pînă în decembrie 1989, un registru unde erau listaţi cei care cereau cărţi de la Fond Secret. Securitatea consulta periodic acest registru. Papini era la Fond S. Tot acolo, Frica în Occident de Delumeau.
        Trebuie să mărturisesc : am acest viciu nepedepsit, lectura! Citesc lacom, încep mai multe cărţi deodată: eseul care să-mi învioreze mintea (Mario Vargas Llosa ori Michel Onfray), cartea-profesor (Nae Ionescu: Teologia. Integrala publicisticii religioase, Ed. Deisis, Sibiu, ediţie de Dora Mezdrea), o carte bună de poeme, una simplă, uşoară, ca Eseuri de îndrăgostit de Alain de Botton şi, dacă am noroc, o carte nebunească, aşa cum e Scrisorar, în traducerea excelentissimă a Antoanetei Olteanu.  Cărţilor nemaipomenite le ştiu şi anul de apariţie, cum ştii cînd s-au născut cei mai buni prieteni: în noaptea cînd am împlinit 31 de ani, am citit Márquez, Un veac de singurătate. Nu, sintagma lectură dezinteresată nu mi se prea potriveşte.  Şi nu prea respir bine fără o carte la îndemînă.
         Cu televizorul intru periodic în relaţie proastă, ba chiar în divorţ. Pe de altă parte, nu pot să nu stau cu ochii pe realitatea clocotindă, pe mai-mult-ca-prezent. Mi-e imposibil să nu reacţionez la evenimentul zilei. După ce-am trăit în ceauşism, e o datorie a mea să rămîn suspicioasă faţă de Putere şi puterea ei de a manipula.În plus, politicienii noştri cultivă teatrul (cu sau fără sufleur) şi joacă tare. Avem o droaie de politicieni – actori, gata să treacă din Hamlet în soldatul Sweyk, din Horaţiu în Polonius, din Spartacus în Coriolan... Şi de la Coriolan la Iisus Hristos. Dar toţi sînt cu ochii-ţintă la rolul gras: Fortinbras.
        Îmi spunea un bibliotecar de elită din Focşani, Gabriel Funica ( plecat prea devreme dincolo ),  luîndu-mi un interviu cu ani în urmă, că, în competiţia cu audio- vizualul, cartea trebuie să fie atractivă ca aspect. L-am contrazis. „O carte bună, zicea Noica, se scrie cu un pix ieftin”. O copertă „făţoasă” o vinde şi nu o vinde. Se mai zice şi că o carte bună are o aură, degajă un magnetism. Te atrage, ea ştie cum, dintr-un colţ de anticariat sau de bibliotecă, în rochie de cenuşăreasă chiar. Mi s-a întîmplat asta, dar, recunosc, am fost „antrenată” spiritual să mi se întîmple.
         Nu cred că această criză a cititului se explică (numai) prin mediocritatea tipăriturilor. Totdeauna au apărut şi „cărţi trecătoare”, cum le numea G. Călinescu. Ce-i drept, nu se mediatizau cu atîta inconştienţă. Buba e că se cultivă apăsat ignoranţa. La un post TV, o fetişcană era exasperată de ideea de-a citi. „Vai da' cine se mai duce la bibliotecă?” Menirea ei era să prezinte „dăstinuri dă vădete”. „Alternativa” aplicată în şcoală duce la „generaţia PRO” : pro băşcălie, pro superficialitate, pro instinct, pro violenţă. Pe timpul Dej-Pauker, făceai puşcărie nu numai dacă scriai ceva interzis, ci şi dacă citeai. Ceauşescu avea pentru scriitori dispreţ (de-aia le arăta pisica, exact ca la şoricei). Acum se resimte o ură faţă de carte. E exagerat spus? Nu, de vreme ce creşte şi -nfloreşte un spirit ostil cărţii. Biblioteca Naţională a fost, într-un  proiect absurd, cît pe ce  să fie transferată la Popeşti-Leordeni. „Să prioritizăm computerul, cartea electronică”, ne recomanda la TV un purtător de cuvînt al prostiei arţăgoase, branşat la Internet, dar debranşat de la bun simţ. „Fii internaut sau dispari”.
        Pandantul ieşean? Scriitorii „revoluţionari” n-au avut ce distruge decît biblioteca-donaţie Traian Chelariu, de la Casa cu Absidă, sediul Asociaţiei. Au purificat-o de „cărţi marxiste”, pînă a dispărut de tot. Chit că Traian Chelariu numai comunist n-a fost. După puşcărie, l-au repartizat la ecarisaj-deratizare. E prototipul lui Petrini, eroul lui Marin Preda. Şi da, există o inflaţie editorială. Atei din vremea de-creştinării tipăresc rugăciuni; eleve de obşpe ani ajung, pe bani de tătîne, la al optulea roman; scriitoare ovarice dau la iveală naraţiuni pe baza unui verb, a băga; diverşi tartuffi îşi rescriu jurnale-memorii, pe mii de pagini. Cutia mea poştală geme de volume, cu exerciţii de admiraţie pe coperta a patra. Le spun scriitori „de carton”, ca miliardarilor cu Tour Eiffel privat. Se îndesesc şi ciugulitorii din cărţile altora, plaga plagiatului atingându-i şi pe profii universitari. Vraful de cărţi noi nu mă fericeşte: o căpiţă de bani slabi nu semnifică bogăţie, la fel e şi cu tipăriturile multe. De-ţi vine să le zici ca Păstorel: „Băieţi, mai staţi cu scrisul şi mai citiţi puţin!” Cititorilor le doresc să evite cărţile proaste; eu mă laud că ştiu.
        Şi încă ceva, legat tot de ciugulitori, de data asta din biblioteca mea. Ca să fac faţă, după moartea tatei, cheltuielilor de întreţinere la Facultatea de filologie din Iaşi, mi-am închiriat camera din casa de la Buzău. Locatarii de ocazie îşi însuşeau de regulă cîteva cărţi din rafturile mele. Un sociolog, care ar studia cum se dispersează o bibliotecă, ar fi constatat că, mai întîi, au fost sustraşi povestitorii prin excelenţă. Prima carte care s-a dus a fost Contele de Monte-Cristo. Dumas-Père a fost urmat de Jules Verne şi, strîns, de Maugham. Sigur, cititorul Mătăniilor de Florence Barcley n-ar fi întins mîna după Virginia Woolf, cum   n-ar fi atîrnat pe perete Domnişoarele din Avignon. Pamela a rămas şi ea: istoria unei cameriste n-a interesat. Paul şi Virginia, preacuviincioasă, n-a atras.
        Toţi lectorii ocazionali ai bibliotecii mele din Buzău au fost prea puţin curioşi faţă de o formulă narativă presupunînd un dozaj de fantezie, de visare, de ambiguitate. Dacă tot îşi pierdeau timpul cu cititul în loc să se ducă la cinema să vadă Un bărbat şi o femeie ori Love Story, atunci fie „reflectare directă a realităţii”. Fără ca nimic, adică stil, să se interpună.
        Puteam determina caracterele celor care stătuseră la mine-n gazdă după romanele „împrumutate”: spune-mi ce citeşti ca  să-ţi spun cine eşti. Ştiam dacă mama închiriase unui spirit neutru-pozitiv sau, dimpotrivă, unui sufleţel care nu s-a putut despărţi de Jane Eyre. Un administrator de spital, lipsit de pretenţii, dar cu pretenţia de-a urmări o „re-prezentare” („Ce face ăsta aici, şi-ar fi zis aruncîndu-l pe Proust după sobă, dă viaţă sau nu dă viaţă?”) şi-a exprimat preferinţa pentru subiecte clare şi personaje vii: Forsyte Saga sau alte tipuri de saga. Îmi închipui indignarea faţă cu vreo naraţiune la persoana a doua: „Io-te-te, ăsta mă ia la tu”. Un om respectabil, contabil cu probleme serioase la Fabrica de zahăr, lua lucrurile tel-quel. Voia să aibă de-a face cu caractere nete, să ia cunoştinţă de fapte, fix cum s-au întîmplat. Propoziţii-mesaje obiective, ca acelea din afişajul electronic aprins la oră exactă deasupra Casei Armatei din capitală. „Ăsta da, dom’ne, nu umblă cu fofîrlica!” Deşi în totala ignoranţă al lui Jacobson, opta pentru „das objecktivierte Ich”.
        O funcţionară de la CEC şi-a permis luxul unei cărţi compuse pe claviatura basmului. A optat pentru iluzie, fugind cu Alain Fournier. Cărarea pierdută i-a ogoit sila de economii cu dobîndă ; dar şi India lui Perl’s Buck şi Nopţile la Serampore de Mircea Eliade. Spune-mi ce visezi ca să-ţi spun cine eşti.
        Fătuca de liceu, epatată de titluri picante, a cules Suflet tenebros (Daniel Rops) şi Le diable au corps (Radiguet). De voyeurism (în alţi termeni: indiscreţie ori deşănţare de-a dreptul) suferea cel care a subliniat toate gesturile ţinînd de sex din Jar, din Cartea nunţii, din Accidentul, din Maitreyi. În Adela n-a avut ce sublinia.
        Ahtiat după teorii şi fresce sociale, un sublocotenent de aviaţie de la Bobocu a aspirat Mizerabilii. De la Steinhardt a luat lecţii de destin: exempla docent. Naivul prinţ Mîşkin a rămas la locul lui. O doamnă cu sentimente mai puţin raţionalizate la vremea raţiilor de tot felul, s-a recunoscut în Madame Bovary, cooperînd cu Flaubert: Emasemua.
        Şi iată cum, la sfîrşitul celor cinci ani de studenţie, nu mi-au mai rămas decît romancierii ca să zic aşa artişti, captivaţi de „mijloace”. Naraţiunile cursive, dramele puse în termeni exacţi (vezi Mayerling), oglinzile purtate de-a lungul străzii şi de-a lungul vieţii s-au gustat şi subtilizat.
        Scot din „portofoliu” şi o imagine postsocialistă: sala profesorilor de la BCU, în ianuarie 1990. Biblioteca gemea de profesori care nu mai călcaseră de ani buni pe-acolo. Răsfoiau dimineaţa devreme presa... socialistă. Paginile „Scînteii” pocneau ca steagurile-n vînt. „Lumea”, „Era socialistă”, „Convingeri comuniste”, dar şi ziarul local, fost unic, „Flacăra Iaşului”, erau conspectate febril. De ce ? Pentru a se găsi citatul (din Ceauşescu), utilizat de vreun coleg care trebuia demascat şi eliminat de la catedră, ca eminentul eminescolog Mihai Drăgan. Se vînau poezii politico-patriotice şi articole de fond scrise de formă. Căutau „dovada” ca adversarii de idei să fie exterminaţi. De la fundamentalismul comunist, se trecea la un soi de fundamentalism anticomunist. Şi să nu credeţi că „justiţiarii” erau preacuraţi la cuget, că  nu scriseseră note infrmative pentru  Big Brother Secu.
         În ce priveşte „morbul” cititului, el mi-a fost inoculat de  tatăl meu. Mi-a pus în mînă toate cărţile feerice ale copilăriei: contes de feés şi Edmondo de Amicis, Dumbrava minunată şi Măria-sa Puiul Pădurii, Căpitanul Fracasse, Cei trei muşchetari, Quo vadis. La trei ani, ştiam toată Mioriţa pe de rost. Găsise de cuviinţă să mă înveţe un topos al sufletului românesc, exact cînd naţionalismul (burghez) trebuia stîrpit şi datina acoperită de ridicol. Eu n-am iubit-o pe Zoia Kosmodemianskaia şi nu i-am dedicat poeme, tatăl meu s-a interpus ca un ecran protector, cînd mă gîndesc la iepoca pe care am trăit-o, iar el a şi murit-o. M-a ferit de monismul marxist. La formarea mea, au contribuit şi bunii mei profesori: Al. Dima, Const. Ciopraga, Ştefan Cuciureanu, Mihai Drăgan, Petru Ursache.  Cînd, la examenul de Teoria literaturii, eram forţaţi să recităm articolul lui Lenin, Organizaţia de partid şi literatura de partid, cum să nu-mi amintesc că tînărul asistent Ioan Constantinescu discuta la seminar despre Mitul lui Sisif? Nu uit nici gestul lui de-a sufla în paginile cărţii, să le deschidă. Mai era şi sfatul înţelept al lui Teofil Simenschy: Nu citiţi cărţi bune,  nu-i timp pentru ele. Citiţi numai cărţi foarte bune.” Şi cîţi oportunişti nu încercau să ne „directiveze”! Unul dintre ei m-a surprins, la BCU, citind Trilogia culturii. S-a înspăimîntat: „Evită complicaţiile, Magda. O să ai necazuri dacă te vede cine nu trebuie că ai cerut cartea asta.”
        În studenţia mea, Blaga stătea la „secret”, dar nu mai făceai puşcărie pentru el. Cu ceva vreme în urmă, dacă vehiculai, de pildă, Foi rupte din cartea războiului de G. Brătianu (şi era vorba de primul război mondial), te pîndea închisoarea corecţională cu confiscarea totală a averii. De ce-a stat Leon Kalustian intra muros?. Din cauza cărţilor interzise. Au fost inculpate şi arestate operele lui Xenopol, Iorga, Pârvan şi C. C. Giurescu; Maiorescu şi Lovinescu; P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. Vînate erau, ca şi autorul lor, Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului şi Puncte cardinale în haos, pe care le-am reeditat, împreună cu Petru Ursache, după '89. În fine, fără „croşete”, fără pauzele cenzurii în text.
        După ce-am fost eliminată din presă pentru o greşeală de tipar şi pedepsită cu interzicerea semnăturii , după multe „reduceri de activitate”, ce să fi făcut altceva decît să mă ocup de scris-citit la domiciliu? Constrîngerile sociale facilitau – paradoxal – o anume libertate individuală pe care am curajul s-o mărturisesc: da, o regret, sunt... ostalgică.  Biblioteca pe hârtie m-a salvat. Cărţi digitate? Nu, rămîn la iubirile mele clasice.
        Premiile literare postsocialiste au venit ca un fel de graţiere într-o perioadă de deprimare, spre an 2000, cînd se accentua ideea de literatură ca bursă de iluzii. Iluzia că te citeşte cineva, că – oho – te şi premiază. Ce n-aş da să iau acum un premiu mare şi să-l refuz, ca să atrag atenţia asupra condiţiei precare a literatorului la români! Totuşi: nu pot trăi din literatură, dar nici fără ea. Asta ştiu să fac, la asta mă pricep cel mai bine sau nu mă pricep la altceva mai bine. E o iluzie? Hotărăsc cititorii.
        Sfîrşind în notă veselă: Toate vin şi toate trec,/Înainte, Gutenberg!
         Să formulez în notă dramatică? Iată :  Cartea noastră cea de toate zilele, cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi...
         
                                                                   Magda URSACHE


              O cheie filosofică de înțelegere a lui Nae
                   Ionescu, sau Jocuri conceptuale
                         „ provocate” de Kant

        Referindu-se la Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, filosoful Mircea Eliade consemnase că „a face școală” înseamnă „a provoca un interes general pentru propriul univers spiritual” (M.E., dec. 1951; vezi și vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, cuvânt înainte de Ion Papuc). Este exact ceea ce nu i-a reușit lui Noica, despre care Alexandru Dragomir spunea că n-a avut nici o influență asupra vizitatorilor săi mai cunoscuți.
        Într-un „Bilanț literar” („Cuvântul”, 2 ian. 1927) Nae Ionescu îi reproșa lui Eugen Lovinescu că scrisul lui „are darul să provoace prea multe polemici” și că Istoria literaturii clădită de Lovinescu în exclusivitate pe „impresii”, în loc să fie prilej de învățătură pentru cititor, i-ar suscita acestuia nevoia formulării altor opinii.
        Aceeași calitate ar avea-o și scrierile lui Immanuel Kant. Despre ele se poate spune că suscită polemici. Desigur, păstrând cuvenitele proporții. Dar mai ales amintindu-ne din ce uriaș efort intelectual au provenit ele. Și neuitând că mai presus de asemenea calitate de a incita către formularea unui punct de vedere opus celui kantian, există indiscutabil o virtute intrinsecă a Criticii rațiunii pure (traducere de Traian Brăileanu): aceea că se poate învăța multă filosofie la citirea atentă a ei.
        Știind bine acest lucru, Noica a insistat ca pelerinii care soseau la Păltiniș să nu treacă peste studiul atent al lui Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas). Insistențe dovedite zadarnice. În legătură cu lumea profană a „pelerinilor” areligioși, Mircea Eliade evidențiase degradarea nivelurilor spirituale atât în alegerea căii spre țintă (care nu mai este calea cunoașterii care să ducă la „absorbirea sacrului echivalând cu cucerirea nemuririi”) cât și în degradarea obiectivului ales: „averea, ambiția socială, dorința de putere”. Într-unul din manuscrisele confiscate de securiști, Noica scrisese că „lumea de azi pare una în care victoriile sunt suspendate” (Rugați-vă pentru fratele Alexandru). Filosoful de Școală trăiristă se gândise probabil la piedicile pe care mereu le-a avut de trecut până să-i fie publicate scrierile, nu la drumul facil, pavat dinainte cu succese, cum se întâmpla în cazul auto-declaraților discipoli agreați de regimul dictatorial comunist care le publica de zor orice antologie de articole.
        Eliade consemnase că „militantul marxist numește democrație ceea ce pentru nemarxiști este tiranie și sclavie” (p.45). Probabil sclavia l-a făcut pe Noica să scrie că timpul „rostitor” (care la început a fost timp sacru, suprem rostitor prin revenirea la arhetipuri), a căpătat forma timpului „logic” al devenirii întru ființă și al „fanatismului logic al creației tehnice”, timp care în viitor ar putea fi confirmat în eventuala întâlnire a omului cu extratereștrii (vezi vol. Isabela Vasiliu Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992, pp. 46-57). După a doua editare a volumului Le sacre et le profane, marginalizatul Noica îi scria prietenului său Eliade că este „din nou redus la creația de sertar” și că „dubletul sacru-profan se calchiază pe opoziția a fi în – a fi întru” (Constantin Noica, 5 dec. 1971, în „Viața Românească”, mai-iunie 1997, nr. 5-6, p.98).
        Porniți în felul lor de la apriorismul kantian, atât Ion Petrovici cât și Constantin Noica s-au preocupat de problema extensiei, dincolo de timpul istoric, a câmpului cunoașterii noastre. Ambii au încercat să identifice o soluție pentru a îngloba în acest câmp și ceea ce, în mod obișnuit, iese din el. Ion Petrovici apelează la un soi de apriorism considerând că anume viziuni ale lui Eminescu s-ar putea înțelege mai bine dacă întreg timpul în care ar fi cuprins destinul unui om s-ar găsi apriori desfășurat. O atare perspectivă ar lămuri momentele de clarviziune când în câmpul cunoașterii intră porțiunea de timp rezervată viitorului, porțiune care în mod normal rămâne în afara cunoașterii noastre, fiindcă ea cuprinde ceea ce încă nu s-a întâmplat, dar urmează să se întâmple.
        Între diversele sale meditații legate de ceea ce el a numit „timpul logosului”, Constantin Noica ajunge să confere un soi de dinamism viziunii propuse de Ion Petrovici asupra apriorității timpului. El va scrie despre „reversibilitatea” timpului „logosului” în cazurile de clarviziune. Desfășurarea apriori a timpului, care la Ion Petrovici era într-un fel impregnată de nemișcarea ce domnește în lumea de dincolo, în perspectiva propusă de filosoful retras la Păltiniș devine suită de întâmplări în plină desfășurare, pe care un clarvăzător o poate urmări. Cele prezise în momentul clarviziunii și mai apoi întâmplate ar demonstra „întoarcerea”, „reversibilitatea timpului”, prin revenirea unor întâmplări desfășurate deja în decursul destinului cunoscut de clarvăzător. De unde reiese că lui Noica „i-a fost de folos” ideea lui Nae Ionescu după care timpul ar fi semn al vieții, fiindcă totul „se întâmplă în timp”.
        De problema timpului, una dintre cele mai spinoase probleme ale filosofiei, s-a ocupat și Dimitrie Cantemir în Sacrosante Scientiae Indepingibilis Imago, lucrare tradusă de Locusteanu și publicată în 1928. Soluția pe care o propune Cantemir se înscrie în creștinismul metafizic, cadru spiritual definitoriu și pentru meditația filosofică naeionesciană.
        In logica metafizică („logica lui Hermes”) pe care paznicii îndobitocirii materialiste i-au publicat-o cenzurat după amânări de ani de zile, Noica scrisese la un moment dat că timpul logic „se convertește în alt timp” care preface mediul exterior în mediu interior, cu generalul ca dimensiune a individualului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade). După filosoful de la Păltiniș, sacrul ar fi la Eliade „element”, mai precis, trecere a elementului din mediu exterior în mediu interior („hierofanie”).
        Încă de când Nae Ionescu le-a vorbit studenților săi despre timp, faimosul metafizician și-a prezentat poziția filosofică printr-o raportare la cele gândite de Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Era anul 1936, chiar anul în care la Berlin asistentul lui C. Rădulescu-Motru a fost silit să rabde laudele aduse filosofului Nae Ionescu de către Arthur Liebert, directorul Societății Kantiene (vezi N. Bagdasar, Amintiri, București, 2004, pp.188-189; citat în eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filosofiei românești).
        În anul universitar 1936-1937, profesorul Nae Ionescu făcuse o suită de observații la adresa lui Kant, demne de toată atenția. Ele se deschid cu următoarea precizare, din care cititorul poate să-și facă o imagine asupra personalității acestui filosof, pe cât de faimos în epocă, pe atât de puțin cunoscut astăzi: „Cu toate că eu nu am obiceiul să mă opresc și să vorbesc despre ceea ce au făcut sau nu alții, o să mă opresc puțin asupra acestui fapt, pentru că prea mulți vă întâlniți cu această problemă, prea vă umple capul toată lumea cu Kant. Kant acesta o fi fost un om mare, dar pentru noi în filosofie mare este cel care ne este de folos” (Tratat de metafizică, 1936-1937, p.114). Să vedem așadar ce-a gândit Nae Ionescu în răspăr cu cele gândite de Kant, la vremea când își „limpezise întreg sistemul filosofic” (M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, 1992, p.27).
        În primul rând, unicul creator de școală filosofică observă, pe bună dreptate, că filosoful de la Königsberg nu a dovedit nicăieri analogia dintre spațiu și timp, la care adaugă remarca, perfect justificată, că această analogie nu a fost dovedită de Kant, și nici nu poate fi dovedită de vreun kantian, fiindcă pur și simpu ea nu există (Tratat de metafizică, p.113).
        Calitativ privite în realitatea lor, spunea Nae Ionescu la cursul de teoria cunoștinței din 1925-1926, timpul și spațiul nu au nimic comun. Pe de altă parte însă, din punct de vedere cantitativ, folosit pentru determinarea unui obiect în existența lui reală, „timpul și spațiul n-au nimic deosebit. Și atunci coordonata timp este exact în același fel coordonată ca și celelalte trei coordonate spațiale” (Teoria cunoștinței, curs litogr., p.89).
        A treia observație făcută în marginea Esteticii transcendentale pune în evidență faptul că Immanuel Kant rezolvă problema timpului printr-o nepermisă extrapolare a situației privitoare la spațiu. În opinia lui Kant, ceea ce este valabil în legătură cu demonstrarea apriorității spațiului, ar fi valabil și în legătură cu aprioritatea timpului.
        Nae Ionescu identifică aici eroarea lui Kant care a „trădat” atitudinea fenomenologică pe care tocmai o postulase. Din punct de vedere fenomenologic, noi nu avem decât cunoștința propriu-zisă. Nu și formele a priori și funcțiunile care fac posibilă cunoștința. Or, Kant consideră că elementele fundamentale care constituie cunoștința pot fi cunoscute (vezi Nae Ionescu, Teoria cunoștinței. 1925-1926. Curs litogr., p. 99).
        A patra observație ar fi următoarea: dacă timpul poate fi tratat independent de spațiu, spațiul nu este ceva independent de timp, deși „timpul și spațiul sunt lucruri cu totul deosebite” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p114). Spațiul nu este o realitate autonomă întrucât ordonarea spațiului are la bază direcția împrumutată de la timp (ibid. p. 128).
        A cincea observație decurge din cea de-a patra, și ea vizează înșăși demonstrarea apriorității spațiului. Această demonstrație pe care o face filosoful din Königsberg în Critica rațiunii pure ar fi lipsită de validitate, tocmai pentru că spațiul nu este ceva independent de timp, ceva ce poate fi tratat în sine. (Mergând pe ideea că spațiul împrumută de la timp direcția, poate Kant ar fi propus și rezolvarea „problemei mâinii stângi”, de la care a pornit în meditațiile sale asupra spațiului, problemă căreia nu i-a găsit dezlegare, ci doar a eludat-o prin postularea apriorității spațiului. Numai că ea ar fi implicat și considerații asupra schimbării. Or, idealismul său transcendental nu este străin de un oarecare statism, propriu formalismelor de orice gen. Rezultatul privirii sale critice asupra unei rațiuni pure, oricâtă genialitate ar cuprinde, este un pur formalism, nefiind altceva decât o sumă de condiții apriori în care are loc o „experiență în genere”).
        O ultimă observație a lui Nae Ionescu s-ar traduce cam așa: ține oare într-adevăr timpul de Estetică (în înțeles kantian)? Desigur că nu ține. Timpul metafizic poate fi socotit ca semn al vieții și margine a eternității. De aceea timpul iese din strâmtul cadru al „experienței în genere”. Pe când preda un curs de logică (în anul universitar 1924-1925), Nae Ionescu observase că în Estetica sa transcendentală (ca și în Analitica sa transcendentală), Immanuel Kant înlocuiește de fapt planul existenței reale a lumii, cu un nou plan de realitate, cu planul conștiinței.
        Deosebit de această înlocuire a realității prin planul cunoașterii, dar urmând cumva aceleași tipare de gândire, în însăși logica generală pe care o preda studenților săi (vezi Kant, Logica generală, București, 1985, traducere de Alexandru Surdu), filosoful german se dispensează de „concept”. Pentru Kant, remarcă Nae Ionescu, logica se reduce la două procese: unul de controlare a trecerii de la o cunoștință la alta, iar celălalt de verificare a adevărului gândirii prin condițiile silogismului și ale principiului noncontradicției. Din perspectiva istoriei logicii, orientarea aceasta i-a părut lui Nae Ionescu (doctor în fundamentele logice ale matematicii) deosebit de fecundă în gândirea logicienilor de mai târziu, în orientarea kantiană justificându-se, observa el, directivele de mai târziu din logica metafizică, gnoseologică sau formală.
        În legătură cu timpul, Nae Ionescu mai precizează, la prelegerea din februarie 1937, faptul că acesta nu este ceva absolut, ci doar relativ, fiind trăit cu intensități diferite (p.130). În general, s-a spus că ceva există în măsura în care se află în spațiu și în timp. Nae Ionescu, mai subtil, considera că nimic nu este în timp, ci totul „se întâmplă” în timp (p.132). Or, ceva se întâmplă numai acolo unde este ceva.
        Ceea ce se întâmplă în timp este istorie (după Vasile Pârvan și Simmel, p.246), se întâmplă între două evenimente, pentru că „istoria înseamnează început și sfârșit”. Nu ceva petrecut pe o linie dreaptă a timpului, nici pe una închisă, ca desfășurare ce vine din infinit și merge la nesfârșit (Tratat de metafizică, 1936-1937).
        Nae Ionescu nu judeca istoria în funcție de timp. „Dacă vrei să identifici timpul cu istoria, atunci istoria nu există” – spunea el. Pentru că timpul înseamnă „acum”, iar „acum” nu înseamnă nimic. Este o pură indicație, este o atitudine față de existență, „un fel de indicație a existenței că aceasta există și nu numai că poate fi gândită, ci trebuie necesarmente gândită” (p. 115). Din momentul în care se constată că propriu-zis se întâmplă ceva, subliniază Nae Ionescu, se și face trecerea din „problema ființei în aceea a existenței” (op. cit., p. 128). Rămâne însă de adăugat că timpul istoric, timpul fizic și timpul psihic (sau durata) nu interesează pe metafizician (p. 248). Atâta vreme cât ajungem să luăm contact numai cu existența, „noi nu putem să depășim timpul” (op. cit., p. 132).
        La cursul de teoria cunoștinței din 1925-1926, faimosul logician și-a amintit de un articol din tinerețe unde observase că exprimarea propriu-zisă a unei existențe într-un chip numeric necesită 4 coordonate și nu 3 și că la o distanță de cincisprezece ani aceste lucruri au devenit locuri comune în lumea științifică (vezi Nae Ionescu, Din literatura celei de-a patra dimensiuni: „Sărmanul Dionis”, în „Noua Revistă Română”, vol IX, nr. 18, 22 februarie 1911, pp.350-352). La nivelul primului deceniu al secolului erau însă noutăți, erau idei care abia începuseră să se vehiculeze, iar Nae Ionescu era perfect conștient de valoarea de noutate a celor gândite de el pe cont propriu, în anii săi de studiu.
        Cu multă detașare, filosoful își completează amintirile astfel: „aceasta o spuneam eu, într-un moment de slăbiciune filosofică. După ce au trecut trei-patru luni și m-am mai gândit la problemă, am văzut că era o mică prostie ceea ce spuneam eu acolo. După doi ani însă, ducându-mă la Göttingen, am ascultat pe unul din cei mai mari fizicieni, Mincowski, care a emis această ipoteză foarte îndrăzneață. Toată lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost că eu părăsisem ceea ce peste doi ani era extraordinar de frumos. Care este deosebirea? Și eu am dreptate și ceilalți. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filosofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru că, filosoficește, timpul și spațiul sunt două lucruri absolut deosebite” (Tratat de metafizică, 1936-1937, p.125).
        La ultimul său curs de metafizică Nae Ionescu ajunge la niște viziuni revelatoare de esențe sintetizate în formulări aforistice, de o mare frumusețe și sugestivitate. În filosofia românească, întruchipări de o atât de impresionantă putere integratoare nu am mai găsit decât la Blaga și la Mircea Vulcănescu. La cei doi, desigur într-altfel gândite, timpul, spațiul, existența și ființa se află într-o deplină armonie, se completează și se luminează reciproc, așa cum se întâmplă în sugestivele condensări de gând ale lui Nae Ionescu. Dacă timpul poate fi privit ca „semn al vieții”, spațiul nu este formă a intuiției a priori (cum crede Kant), este „semn al morții”. Locul formelor vieții, fără viața din ele, rămâne să fie spațiu ca „timp mort”. A fi lipsit de simțul spațiului, spunea Nae Ionescu, înseamnă a nu avea contact și înțelegere pentru formele vii. Uneori formulările sale pot apărea paradoxale. Dar numai celor care se încurcă în vocabularul filosofiei, pentru că le-a lipsit ocazia de a-și însuși corect modalitatea exprimării în domeniul filosofiei românești. Când Nae Ionescu spune că „dincolo de existență este ființa” și că „substanța este materia ființei, iar materia este substanța existenței”, el nu părăseste făgașul gândirii care-l făcuse să adauge că „dincolo de materie este substanța”.
        Legile despre care se crede că ar guverna întâmplările lumii, legile pe care oamenii le numesc „ale naturii” reprezintă, după Nae Ionescu, ordinea pe care oamenii o introduc în lume, ordine verificată de ei prin niște cadre, mai strâmte sau mai largi, ale experienței omenești. Aceasta nu înseamnă ca lumea în care trăim să nu poată fi „străpunsă” de fapte care să răstoarne „socotelile” omenești. Pentru că, în ultimă instanță, „tot ceea ce se întâmplă se întâmplă după vrerea lui Dumnezeu” (p. 111).
        Asemenea necesitate a succesiunii întâmplărilor, care cuprinde în ea și libertatea de dincolo de fire, îl va face pe Nae Ionescu să vorbească de un „timp metafizic”, a cărui mai îndeaproape conturare îmbracă o splendidă haină aforistică: „trăirea timpului poate să fie subiectivă, dar timpul în el însuși este existență obiectivă. Timpul este însăși existența, sub acest aspect al succesiunii ireversibile. Unde încetează timpul? Acolo unde încetează ființa. Deci, așa cum ființa mărginește existența, trebuie să existe pentru timp ceva care îl mărginește. Ceea ce mărginește timpul este eternitatea. În același fel în care timpul este forma existenței, eternitatea este forma timpului. În eternitate nu se mai întâmplă nimic, ci toate sunt. Cu ființa nu se întâmplă absolut nimic în afară de aceea că ea este” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, București, 1999, p. 132).
        Mircea Eliade a avut cu sine, peste tot unde l-a purtat destinul său de exilat, manuscrisul unor însemnări de la ultimul curs de metafizică ținut de Nae Ionescu între 1936 și 1937. La el a renunțat doar cu jumătate de an înaintea trecerii sale în eternitate, când a ajuns ultima oară la Paris, oferindu-l cu speranța că va ajunge să fie publicat în România. Lucru întâmplat după încă cincisprezece ani (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică, 1936-1937, text inedit, București, 1999). Atunci, în toamna anului 1985, vizitatorul lăsat de securitatea comunistă să treacă „perdeaua de fier” (M. Eliade), i-a înmânat venerabilului savant rândurile (întârziate și neoficiale!) de mulțumire pentru importanta donație de carte făcută de Eliade Bibliotecii Centrale Universitare din București cu vreo doi ani înainte.
         
                                                               Isabela VASILIU-SCRABA


                    Catastrofa economică şi politică
                                (văzută şi de alţii)

        Cunoscutul avocat Gheorghe Piperea trage un înspăimântător semnal de alarmă. E doar un whistleblower, un lanceur d’alerte, tradus la noi ca „avertizor de integritate”. Economia românească s-ar apropia de o catastrofă de dimensiuni nemaivăzute, iar politicienii, principalele canale de ştiri şi presa în general se preocupă până la ameţeală numai de problemele din justiţie, de Tudorel Toader, de Augustin Lazăr, de Laura Codruţa Kövesi, de fantomatici procurori europeni de peste 2-3 ani, ai unui parchet european care nu se va naşte, poate, niciodată şi de alţi funcţionari corupţi, plătiţi din banul public, care s-a împuţinat şi se va subţia încă dramatic. „Ne paşte un cutremur economic”, spune Gheorghe Piperea.
        Mai întâi nişte cifre halucinante, care amintesc de transformarea României într-o colonie a Uniunii Sovietice în anii ’50, cu sovromurile şi cu mamuţii economici socialişti: „Un număr de 100 de companii (dintre care doar 5 sunt româneşti) realizează 75 % din PIB-ul României. Plusvaloarea creată aici nu se impozitează decât în proporţii infime aici, întrucât tehnicile de optimizare fiscală reuşesc cu mare eficienţă să exporte această plusvaloare.” Despre insolvenţa care răvăşeşte întreprinderile româneşti: „Companiile în insolvenţă încă dau de muncă unui număr de cca 200 de mii de angajaţi. Companiile care nu sunt încă în faliment păstrează în piaţă cca 100 de mii de contracte de muncă. Păcat că unele dintre ele – cum ar fi CFR Marfă, CFR Infrastructura şi CEO – urmează să intre în insolvenţă curând, date fiind anchetele de concurenţă care se vor solda cu decizii de recuperare a unor ajutoare de stat de cca 400 de milioane de euro, respectiv, date fiind certificatele de CO2 lipsă, în valoare de cca 80 de milioane de euro.”
        „În sectorul IMM – scrie avocatul Piperea –, jalea este şi mai deplină. Din cca 800 de mii de societăţi câte sunt înregistrate în România, mai mult de 350 de mii sunt de mult în faza terminală, întrucât au capital negativ (legea societăţilor impune ca, în cazul unor pierderi care depăşesc 50 % din activul net contabil, societăţile respective trebuie fie să îşi reîntregească, prin bani aduşi „de acasă” de acţionari, capitalul, fie să se lichideze). Mult mai grav este că din acest noian de societăţi, doar 2 % sunt „bancabile”. Vorbim, deci, de maxim 16 mii de societăţi care s-ar putea împrumuta la bănci, fie pentru a ieşi din dificultate, fie pentru a se dezvolta. Numai că şi în cazul acestora „şansa” de a se împrumuta la bănci este limitată. În anii care au trecut de la aşa-zisa trecere a economiei României la statutul de economie de piaţă, acele companii sau IMM-uri care au lucrat cu băncile s-au împovărat nu numai de datorii, ci şi de ipoteci sau de garanţii personale asumate de acţionari (care şi-au băgat în această găleată „selectă” şi rudele, prietenii sau societăţile afiliate).”
        În datele, în cifrele avocatului Gheorghe Piperea este vorba de România de azi, condusă de Liviu Dragnea, de Darius Vâlcov, Codrin Ştefănescu, Viorica Dăncilă, Olguţa Vasilescu, Lucian Teodorovici, de un PSD care ar avea dreptul să decidă ce îi place şi cum îi place pentru că a câştigat democratic (un superfals!) alegerile. E evident că, dacă informaţiile date de avocatul Piperea sunt corecte, avem de-a face cu nişte impostori, nişte incapabili, nişte incompetenţi infracţionali, care ocupă nişte locuri mult peste nivelul lor de pregătire, de cunoştinţe economice, ca să nu mai vorbim de viziune economică şi de alte fantezii – nişte pălării mult prea mari pentru capetele lor. Fără îndoială, ei vin după alte catastrofe politice, cu devastatoare consecinţe economice, de genul Mihai Tudose, Sorin Grindeanu, Victor Ponta, guvernarea tehnocrată a lui Cioloş şi cei zece ani sumbri ai lui Traian Băsescu, Emil Boc, Elena Udrea, Călin Popescu Tăriceanu, Varujan Vosganian, Sebastian Vlădescu, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Vasile Blaga şi atâţia alţii.
        Liviu Dragnea, „baronul”, „jupânul” de Teleorman, nu a fost capabil să devină un „principe”, un „voievod”, un dictator măcar pentru România. Liviu Dragnea, adunătura sa din Parlament şi guvernele sale de marionete ridicole au adus România la nivelul judeţului Teleorman. Un Teleorman mult mai mare, cu oraşe mari, cu judeţe şi regiuni istorice, cu investiţii străine, dar până la urmă tot un Teleorman sărac şi azi în mare pericol.
        Dar cea mai mare escrocherie e cea cu democraţia, cu alegerile, cu votul. O democraţie bazată doar pe vot, pe introducerea în urnă a buletinului ştampilat, vot care nu mai e controlat de cei care l-au dat timp de patru ani, înseamnă un rapt, o hoţie, o escrocherie şi o impostură de proporţii. Asta se întâmplă şi în alte părţi, de aceea vedem protestele Vestelor galbene în Franţa, de pildă. Dar în România, ca de obicei, lucrurile sunt mult mai rele. Cum toate partidele, toţi politicienii şi aproape toată presa sunt instrumentate de securişti (vechi şi noi, aceiaşi), de interlopi (buzunarele securiştilor), de oligarhi (inventaţi peste noapte), calitatea reprezentării democratice prin pervertitul vot e egală cu zero. Să reamintim zicerea în legătură cu fabrica de armament de la Cugir: oricum ai asambla piesele maşinilor de cusut, tot mitraliere rezultă. Democraţia încăpută pe mâna unor gorile e mai rea decât o dictatură pe faţă. „Cutremurul economic” despre care vorbeşte Gheorghe Piperea, care nu e decât un whistleblower, pe când Viorica Dăncilă e prim-ministru, are cauze precise în chiar organizarea traficată, falsificată, coruptă a întregii societăţi româneşti de astăzi. Iar apartenenţa la o UE vopsită, care nu-şi recunoaşte adevăratele scopuri de tip imperial, nu face decât să agraveze situaţia. Să luăm un exemplu la îndemână. Se descoperă aproape în fiecare zi încă un doctor, un chirurg cu diplome contrafăcute, false. E normal, doctorii adevăraţi ne-au fost furaţi de ţările dominante din UE. În viitorul destul de apropiat, securiştii ar merita să fie operaţi în secţiile de chirurgie de ziariştii lor, iar ziariştii, de politicienii pe care-i inventează, chiar le dau viaţă cu contribuţiile lor mincinoase, ticăloşite, de fiecare zi.
        Şi dacă tot e vorba de doctori, doctorii plagiatori, aproape toată elita conducătoare din România continuă să ia salarii mai mari pe baza doctoratelor plagiate? Iar UE e la curent că Laura Codruţa Kövesi şi-ar fi plagiat şi ea doctoratul? Sau UE însăşi „plagiază” economiile ţărilor din Sudul şi din Estul Europei? „Mai mult de 4 milioane de români plecaţi din ţară nu înseamnă doar cea mai mare rată de emigrare din Europa, ci şi pierderea unei treimi din forţa de muncă a României. Cei rămaşi în ţară, cu o calificare minimală, se cam pregătesc de ieşire la pensii, fără ca o nouă generaţie să fie pregătită pentru a-i înlocui. Pe toate canalele posibile, aceştia sunt îndemnaţi să plece pentru a face PIB în Italia, Spania, Franţa, Germania sau Marea Britanie” (Gheorghe Piperea, „Ne paşte un cutremur economic”, Monitorul Justiţiei, 22 februarie 2019).
        Ce soluţii au găsit Angela Merkel şi Germania la criza forţei de muncă, nerezolvată doar cu masiva imigraţie din Europa de Sud şi de Est? Au inventat şi sprijinit migraţia spre Europa, mai ales vestică, din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia. O umbră a acestei soluţii se aplică şi la noi. Rezultatele însă nu sunt nici pe departe cele scontate – mâna de lucru necalificată, greu de integrat într-o cultură foarte diferită, nu poate înlocui mâna de lucru calificată. Cele două idei-forţă din ultimele mandate ale Angelei Merkel – austeritatea şi imigraţia masivă – au contribuit decisiv la marasmul în care se zbate astăzi UE.
        Într-o postare de azi pe Facebook a lui Étienne Chouard, „profetul” Vestelor galbene şi al noii democraţii în Franţa, gânditorul RIC-ului (Referendumul de iniţiativă cetăţenească) şi al unei noi Constituţii franceze care se dezbate şi se pregăteşte, scrie: „Noi nu avem constituţie (demnă de acest nume), noi nu avem nici un control asupra pretinşilor noştri „reprezentanţi”, noi suntem politic NEPUTINCIOŞI, pentru că noi acceptăm să fim coborâţi la rangul de ALEGĂTORI, adică nişte INCAPABILI POLITICI. Pentru a rezista la coşmarul „liberal”, trebuie să învăţăm să instituim noi înşine propria noastră putere politică devenind Veste Galbene Constituante. Astfel înarmaţi cu o adevărată SUVERANITATE, pe care am ştiut s-o vrem împreună, s-o instituim şi s-o protejăm (trei etape esenţiale, fondatoare), vom ieşi în acelaşi timp din cele două închisori politice pe care „reprezentanţii” noştri le-au construit în jurul nostru pentru a ne exploata în deplină impunitate: din închisoarea naţională care e „constituţia” din 1958 şi din închisoarea internaţională care este „uniunea europeană”.
        Legătura dintre catastrofa reprezentativităţii democratice şi catastrofa economică în curs şi care nu se poate decât amplifica în viitorul apropiat începe să fie vizibilă peste tot. Mai puţin pentru elitele profitoare, şi deci direct interesate de menţinerea acestei stări de lucruri.

                                                                               Petru ROMOȘAN