Nae Ionescu, sau credința creatoare de cultură
         
        În toamna anului 2012, Papa Benedict al XVI-lea a onorat-o pe vizionara Hildegard von Biengen așezând-o alături de Sfântul Tomas din Aquino, reprezentantul de frunte al scolasticii. O renumită mistică a fost pe 7 octombrie ridicată la rangul de „Doctor Ecclesiae universalis” și pusă la același nivel cu cel mai însemnat teolog al Patristicii latine. Alăturarea de Aquinat și canonizarea celei care a dus o viață contemplativă a scandalizat multe fețe bisericești. Supărați de fapta competentului universitar ajuns Papă, ei au ținut să reamintească părerea Sfântului Toma din Aquino despre femei, ca făpturi inferioare. În eseul intitulat „Concepte cheie la Nae Ionescu” trecusem părerea lui Hans Urs von Balthasar despre criza creștinismului, care ar avea la bază dezinteresul pentru mistică, „miezul central al credinței creștine” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/).
        Înălțarea sfintei Hildegard din Bingen la cel mai înalt rang teologic nu a fost nici întâmplătoare, nici lipsită de o adâncă semnificație, fiindcă a adus cu sine noutatea unei prețuiri speciale a teologiei mistice, acolo unde până mai ieri strălucise doar teologia rațională, prin sinteza dintre filozofia antică și dogmatica creștină realizată de „Doctor Angelicus” (Tomas din Aquino).
        Cu vreo zece zile înainte de moartea lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu încheiase o conferință despre „Ideea de Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino” (3 martie 1940), subliniind diferența dintre un demers rațional care nu este altceva decât o cale a cunoașterii ca vedere „în oglindă, prin ghicitură” și vederea/ trăirea misticilor, „față către față”.
        În plină epocă de revigorare creștină, Hans Urs von Balthasar (autor, în 1951, al monografiei Karl Barth și, ani de zile, secretarul Adrianei von Speir, o mistică din secolul XX pe care a publicat-o în 16 volume) se entuziasmase de viața și gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, la noi cuprinsă în Filocalia sibiană, scoasă prin efortul și conlucrarea dintre profesorul D. Stăniloae și faimosul stareț de la Sâmbăta, Părintele Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/).
        La curent cu scrierile teologice ale „noului creștinism”, Nae Ionescu observase că în vestul raționalist „principiul iubirii încetează să aibă cel mai ușor contact cu religiozitatea”. Revigorarea catolicismului din primele decenii ale secolului XX ar fi pus iubirea în planul subiectiv psihologic al realității concrete, „dezbrăcând marele principiu creștin al iubirii de toată semnificația lui ontologic-metafizică” (N. Ionescu).
        La vremea gloriei unor teologi reformați – Hans Urs von Baltasar îl numise pe Karl Barth la un interviu „un fel de Papă al reformaților” –, filozoful Nae Ionescu lămurea cititorii „Cuvântului” că „Luther a ignorat întreaga apocaliptică iudaică; el a exclus din spiritualitatea creștină entuziasmul primitiv. Grija tragică a mântuirii ca și aspra disciplină bisericească paulinică s-au închircit în negurile Nordului. Toate demențele mistic-ascetice pe care Sf. Pavel le trecea ca moștenire creștinismului din lichidarea antichității s-au risipit. Și mai ales a dispărut fără urmă conceptul paulinic de sacrament” (Nae Ionescu, 1926).
        Filozofiei platonice, trăiristul Nae Ionescu îi subliniase latura mistică, așa cum bine a reținut Emil Cioran când a scris într-un aforism despre „cultul Ideilor”. Desigur, este vorba de Bine, Adevăr și Frumos, interșanjabile între ele și contopite toate trei în iubirea „trinitară” a Unului stând la temelia existenței și cunoașterii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia, 1999, ISBN 973-99239-2-5). În formularea filozofului Petre Țuțea, prieten din tinerețe cu Cioran, „cultul Ideilor” apare mult mai limpede conturat: Platon ar fi „mișcarea spiritului înăuntrul eternității… Dacă încerc să gândesc universul, mut Biblia în universul înghețat al Ideilor platonice. Asta e meditația…Nu știu cine a spus că Platon este un avant-Crist. De fapt, Platon e cel mai mare gânditor al Europei” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/). I-am amintit pe cei doi prieteni pentru că ilustrează perfect ideea de „Școală”, așa cum o definise Mircea Eliade: „A face școală înseamnă a provoca un interes general pentru propriul univers spiritual” (dec. 1951). Exact ce nu a putut face filozoful de la Păltiniș cu tinerii comuniști care-l vizitau și care după moartea lui Noica i-au criticat universul spiritual de pe pozițiile dogmatismului stalinisto-brucanian (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/).
        Pe drumul deschis de Platon a mers mai apoi Fericitul Augustin pentru care universul creat de Dumnezeu are o existență ca atare, necondiționată de „faptul subiectiv” al cugetării omenești (Nae Ionescu, Cunoașterea imediată. Prelegerea a X-a. 1928-1929). Cioran, fostul student care-l însoțea pe Nae Ionescu la cursuri fără a-i fi asistent, sesizase cu justețe problema naeionesciană a celor două metafizici, una ancorată în Sf. Toma din Aquino „purtător al făcliei aristotelismului” (cf. Mircea Vulcănescu), cealaltă în Sf. Augustin. Profesorul derivase atitudinea metafizică apuseană din înclinarea lui Aristotel de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă.
        Foarte tânărul Cioran exprimase aforistic diferența dintre Est și Vest expusă de profesorul Nae Ionescu, în opinia căruia catolicismul ar fi deschis drumul către omenirea modernă pentru care știința este instrumentul specific al activității umane. Metafizica creștinismului apusean s-ar fi hrănit din spiritul anti-metafizic roman. În schimb, posibilitatea metafizicii răsăritene s-ar fi datorat în bună parte „lipsei de penetrație a spiritului roman” (Prelegerea a VIII-a, Metafizica I. Cunoașterea imediată. 1928-1929). Prin aceste considerații, Nae Ionescu se alătură lui B.P. Hasdeu, lui Vasile Pârvan și chiar ardeleanului Lucian Blaga. Altfel se arată a fi viziunea asupra lumii a creștinilor orientali, înclinați spre înțelegerea existenței. Pentru aceștia nu orice judecată poate fi transformată în judecată de predicație.
        Dar să vedem aforismul cioranian:
        „Atâtea veacuri a umblat (omenirea) prin creștinism după despământenire și n-a reușit decât să se atașeze mai mult de pământ. Grecii au vrut să se lege de lume și au sfârșit în cultul Ideilor” (Schimbarea la față a României, Ed, Vremea, 1937, p.122).
        „Legarea de pământ” s-ar fi petrecut nu doar ca o consecință a neglijării diferenței dintre existență și existența gândită, cât mai ales ca urmare a dorinței de stăpânire și manevrare după bunul plac a ceea ce Descartes a numit „res extensa” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000). În opinia profesorului Nae Ionescu, ortodoxia ar fi rămas „depozitară a tuturor tradițiilor răsăritului, fără de care nu a fost niciodată posibilă ridicarea spirituală a lumii creștine”. Despre Descartes, profesorul nutrea convingerea că ar fi rămas „necunoscut” atâta vreme cât nu s-au pus în lumină decât raporturile lui Descartes cu scolastica, fără a se stabili precis filiația istorică a „falsificării conceptului de rațiune”.
        Or, tocmai acesta este faptul cel nou din „lumea lui Descartes” care ar fi și lumea occidentală, caracterizată prin „falsificarea conștiinței europene de patru sute de ani încoace” prin panteismul evoluționist al lumii moderne „cu subiectivismul, individualismul…, liberul examen… și liberalismul economic sau politic” (Nae Ionescu).
        Pentru cei siliți (de dragul unei diplome de licență sau de doctorat) a privi doar umbrele de pe pereții peșterii în care sunt închiși, este de-a dreptul de neacceptat simpla menționare a faptului că întreaga gândire naeionesciană referitoare la individualismul modern (sau la liberalismul politic ducând la atomizarea societății) s-a putut ani de zile auzi la Sorbona prin gura profesorului Claude Polin (1937-2018) care desigur nu l-a citit pe Nae Ionescu (1890-1940). Doar a parcurs (cu profesională atenție) istoria filozofiei citită și de filozoful român, trăgând aceleași concluzii.
        În metafizica răsăriteană, tradițional-contemplativă, acțiunea nu este un ideal etic. Nae Ionescu le spusese studenților săi că „ar fi fost imposibil ca cineva din țara românească, sau din tot răsăritul European… să scrie partea a doua din Faust” (Prelegerea a VIII-a. 1928-1929; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, conferința ținută la Bacău, sept. 2012, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/).
        După ce ținuse la Universitate acel curs despre problema mântuirii la Faust, Profesorul scria într-unul din articolele sale că Renașterea și Reforma sunt încă „o carte cu șapte peceți” („Cuvântul” , 18 iulie 1926). În luptă cu despotismul dogmei, Reforma ar fi îndrumat către cercetarea liberă. Ceea ce a deschis calea către „constituirea unei puteri spirituale de opinie publică”. Un element „străin și necunoscut” ar fi intrat astfel în istoria spirituală occidentală și i-ar fi deviat cursul prin „puterea explozivă” a panteismului „care făgăduia să devină limanul mântuirii pentru toți intelectualii”. Către reînoirea religioasă ar fi dus și „goliciunea spăimântătoare a cultului unui «grand être» al umanității”.
        Nae Ionescu descifrase în atitudinea panteistă a lui Goethe o vagă culoare kabalist-iudaică „închegând într-un tot unitar mai mult de trei sferturi din Faust”. Însuși protestantismul n-ar fi rămas străin de influența spiritului iudaic, care astfel ar fi făcut „cuceriri pozitive în lagărul creștin”. „Luther a vrut să facă creștinism ignorând răsăritul” (N.I.) . Formulele de credință ar fi evoluat la reformați către întruchipări „din ce în ce mai apropiate de profetismul simplu și grandios al Vechiului Testament”. În fracțiunile sale înaintate, protestantismul s-ar constitui într-un fel de „liberă cugetare mistică și religioasă, văzând în Iisus nu pe fiul coetern Tatălui, ci numai… pe cel mai mare dintre păstorii de suflete” (Nae Ionescu).
        La cursul său despre cunoașterea mistică (/imediată), Nae Ionescu vorbise de diferența pe care o făcea cândva scolastica între intelectul care delimitează și rațiunea care păstrează puncte de contact cu intuiția, prin înțelegere în sensul de participare, de creație din nou. Nae Ionescu împărtășea ideea kantiană după care originalitatea e străină domeniului filozofiei. Dar disprețul originalității nu înseamnă altceva decât posibilitatea trăirii pe cont propriu a efortului de filozofare. După însușirea „uneltelor” (cum spunea și Noica), „posibilitatea de a trăi (/ de a participa la înțelesul unui sistem de gândire (reconstruindu-l) ar fi o operație cumva echivalentă cu posibilitatea de a inventa, de a crea din nou” (Prelegerea a VIII-a).
        Despre vastele și profundele cunoștințe de istoria religiilor dovedite de inițiatorul Școlii trăiriste în prelegeri universitare, în conferințe sau în publicistica sa, Mircea Eliade („cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) va scrie peste ani că Nae Ionescu a fost un ortodox care „a vorbit cu simpatie și înțelegere nu numai despre catolicism, protestantism și iudaism, dar și despre islamism și budhism și era unul din cei mai adânci cunoscători pe care i-am avut ai Kabalei și ai misticei iudaice” (Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6, p. 108).
        Când a plecat în Franța (în noiembrie 1937), pretextul bursierului Cioran a fost un doctorat în Kierkegaard. În Jurnalul portughez , Eliade notează că filozoful danez își pierduse de tânăr credința. În pofida acestei situații, Kierkegaard ar fi fost cel care a „scris cele mai pătrunzătoare analize ale sentimentului religios și a contribuit ca nimeni altul…la stabilirea autonomiei experienței religioase” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez).
        De la zbuciumul necredinciosului Kierkegaard, atașatul cultural al Legației României în Portugalia a sărit cu gândul la credința pierdută și regăsită de Nae Ionescu în Germania primului război mondial, la eforturile Profesorului ca să aibă același tip de credință pe care îl are „o babă de la țară” (după expresia lui Al. Paleologu). Apoi observă că „o credință facilă (totală) n-ar fi fost creatoare de cultură cum a fost credința lui Nae Ionescu, de filozofia căruia îl întrebase Carl Schmitt în vara lui 1942, la întoarcerea lui Eliade din România.
        Universitarul german aflase probabil de volumele atunci publicate de Mircea Vulcănescu, Noica și Constantin Floru în cadrul „Asociației Nae Ionescu”: Nae Ionescu, Istoria logicii. 1929-1930, București, 1941 (curs pe care Profesorul acceptase să-l publice încă din 1938, după cum a scris Mircea Vulcănescu în cartea pe care i-a dedicat-o) și Nae Ionescu, Cunoașterea metafizică ( /cunoașterea imediată). 1928-1929, București, 1942 (vezi și D. C. Amzăr, Jurnalul berlinez, pp. 321-322). Sau poate chiar îl știa personal pe Nae Ionescu, ajuns pentru ultima oară la Berlin în decembrie 1937.
        În Portugalia, Eliade și-a mai amintit cum între 1920 și 1940 Nae Ionescu fusese singurul universitar care a „contribuit la promovarea preocupărilor religioase, la autentificarea experiențelor extra-raționale, la popularizarea doctrinelor și terminologiei teologice printre laici” . Oricum, în 1945, Mircea Eliade intuise deja că atât opera lui Nae Ionescu, cât și cărțile sale vor fi complet interzise în țara intrată în categoria „națiunilor captive”. Și a avut perfectă dreptate*.
        Cu puține zile înainte de moarte, gânditorul creștin Nae Ionescu îl lămurea la telefon pe istoricul Zenovie Pâclișanu despre o episcopie ortodoxă din epoca medievală. Nu cu mult mai în vârstă decât Nae Ionescu, Pâclișanu avea să fie ucis de comuniști la 72 de ani în timpul torturilor, arestat fiind în lotul istoricilor duși la Sighet în 1950. Zenovie Pâclișanu publicase la Oradea „Istoria creștinismului antic”, în 1937, cu o a doua ediție după șapte decenii.
         
                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA
         
         *Din volumul coordonat de fostul deținut politic Paul Caravia, aflăm cum „poliția gândirii” statului totalitar comunist văduvise cultura românească de tot ce-au scris și publicat Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Eliade, Cioran, Noica până în 1945, dar și după această dată fatidică, la Mircea Eliade interzise fiind și Tratatul de istoria religiilor (Paris, 1949), Șamanismul (Paris, 1951), Noaptea de Sânziene (în fr., Paris, 1955, vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000) . Pentru Noaptea de Sânziene, adusă în țară împreună cu cioraniana „Ispită de a exista” (Paris, 1956) au făcut închisoare politică nu numai doctorul Sergiu Al-George, acuzat de a fi „citit scrieri interzise”, ci și mulți dintre arestatii lotului Noica. Re-arestat a fost și Petre Țutea care a „greșit” (față de păzitorii gândirii monolit) citind cartea premiată cu „Rivarol” a prietenului său Cioran. Sub rezerva unui posibil neadevăr, Marian Popa transmite informația (fără a indica sursa) că în perioada 1957-1964 ideea arestării reprezentanților scriitorimii române „i-ar fi aparținut lui Leonte Răutu”, întors în 1957 plin de zel de la Moscova (Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. I, p.824). Istoricul literar redă și un interogatoriu luat criticului Vladimir Străinu în care acesta e pus în 1958 să confirme „vinovăția” de a-i fi citit pe Eliade și pe Cioran (p. 822).