C.D. Zeletin - O carte de excepție privitoare la Ion Barbu.
Dan Culcer - Din Jurnalul unui vulcanolog (VI).
Isabela Vasiliu-Scraba - Dayan sau Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus (I).
Lucia Negoita - Petru Ursache - Un cărturar strălucit un respectat magistru.
Magda Ursache - Jogging prin mass media.
Virgil Diaconu - Apocalipsa Covid.


            O carte de excepţie privitoare la Ion Barbu

        De fapt, nu e o carte, ci e Cartea. Cartea pe care o aşteptaseră exegezele închinate în timp marelui poet, fiecare necesară şi excelentă în felul ei. Nu o aşteptau atât pentru nervii pletorici ai viitoarei sinteze, cât pentru a fi înzestrate cu nimbul altei lumini, presimţite de multă vreme. Am citit, aşadar, cu voluptuoasă luare aminte, o carte densă şi fascinantă în adâncurile ei, dedicată lui Ion Barbu, poet care a problematizat lirica românească în măsura în care, cu o jumătate de veac în urmă, o problematizase, înălţând-o, Eminescu: e vorba de exegeza domnului Theodor Codreanu, Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.
        Exprimând justa receptivitate pentru Eminescu a românilor, copleşitoare şi în trecut şi astăzi, G. Călinescu, hotărându-l poet naţional, l-a fixat în ipostaza de canon, mai exact de normă axiologică în lirica românească. Felurimea expresiei lirice a multor veacuri s-a concentrat, la Eminescu, în una din expresiile absolutului. De aici senzaţia de aer tare de înălţimi, care arde plămânii sensibili ai gândirii, senzaţie pe care o descoperim şi în poezia lui Ion Barbu, mai bine încopciată în nasturii cuirasei canonice decât poezia lui Eminescu, nobleţea acesteia din urmă rămânând o funcţie desfoliativă.
        În vara anului 1953, când am coborât pentru întâia oară din Moldova natală în Bucureştii în care aveam să-mi petrec întreaga viaţă, moartea recentă a lui Stalin trezise în suflete iluzii pe care începeau să se reazeme speranţele obosite şi speriate. Revenirea la viaţa spirituală firească şi reînnodarea firului vieţii artistice româneşti, rupt cu brutalitate în anul 1947, păreau pentru mulţi iminente, mai puţin poate pentru moldavii sceptici. Eram invitat în acei ani, cu o prietenie frăţească, să iau parte la întâlnirile scriitoriceşti ţinute acasă la poetul Ion Larian Postolache, în Căuzaşi, strada Dobroteasa 1. Pe Ion Larian Postolache, cu douăzeci de ani mai vârstnic decât oaspetele lui, student medicinist, îl intrigam prin aerul adolescentin ce contrasta cu poezia matură supusă atenţiei conclavului mai mult sau mai puţin secret. Soţia lui, Paraschiva, matematiciană, îl cunoştea pe Ion Barbu şi, dacă nu mă înşel, îi fusese şi asistentă, ceea ce ne sporea curiozitatea legată de un alt fel de lectură, decât cea consacrată, a poeziei lui. Veneau aici scriitori: Radu D. Rosetti, V. Voiculescu, Dimitrie Iov, Virgil Carianopol, Nicolae Crevedia, Ion Buzdugan, B. Jordan, Mihail Straje, George A. Petre, Eugen Barbu, G.G. Ursu etc., muzicieni: Constantin Bobescu, plasticieni: George Catargi, Al.Clenciu ori Florian Calafeteanu, medici: I. Popescu-Sibiu, psihanalistul, pentru a-i aminti numai pe câţiva.
        Încă de la cea dintâi vizită, m-a surprins cultul izbitor pentru Ion Barbu, într-o vreme când numele lui era completamente tabu. Eram familiarizat cu poezia şi chiar şi cu biografia lui încă din anii liceului când, la Bârlad, mă surprinsese tăcerea semnificativă a bătrânului poet G. Tutoveanu, căruia îi eram apropiat, atunci când aduceam în discuţie personalitatea lui Ion Barbu, nepot de văr primar al soţiei sale, Zoe G. Tutoveanu, ea însăşi poetă şi eseistă, scriind sub pseudonimul Zoe G. Frasin, moartă în 1940. Atât mătuşa cât şi nepotul trăiseră experienţe limită, râvnind o ipotetică linişte absolută prin neantizare ori prin abstracţie: Zoe G. Tutoveanu obsedată o viaţă de gândul sinuciderii, iar Ion Barbu experimentând paradisurile artificiale induse prin opiacee ori prin absolutul obsesiei erotice.
        Fără să fi fost poetă, doamna Paraschiva Postolache se apropia, ca matematiciană, un pic altfel de scrisul literar al lui Dan Barbilian, extaziindu-se la citirea unor poezii de genul Jocului secund (Din ceas, dedus...), spre diferenţă de ceilalţi convivi, captivaţi de Isarlâk ori După melci. Circula din mână în mână unicul număr al masivei şi heteroclitei reviste Agora, multilingvă şi stranie în bună măsură, ajunsă ferfeniţă în acei ani restrictivi ai asaltului proletcultismului malign. În fond, această publicaţie era un refugiu al deznădăjduiţilor. Exemplarul fusese dăruit lui Ion Larian Postolache de către înşişi editorii lui, Ion Caraion şi Virgil Ierunca, orientaţi pe atunci spre o stângă ingenuă... Agora nedumerea prin amestecul clasicilor Eminescu, Arghezi, Blaga, Philippide etc., cu mustul aţâţător al modernismelor sau al unor tălmăciri hazardate de poezie, care păreau a satisface normele revoluţionare, aşa cum în Rusia le satisfăcuseră – vai! – Blok, Esenin, Briusov ori Maiakovski... Dar Agora publica După melci de Ion Barbu! Îmi vine să cred că acest poem era ştiut pe dinafară de mai toţi participanţii, mai puţin de către Radu D. Rosetti. Se obţinea efectul de fascinaţie al descântecelor, care mă stânjenea oarecum printr-o artificiozitate citadină şi printr-o impresie de sechestrare a autenticului şi de transplant. Oricum, După melci seducea prin magia descântecului. De partea cealaltă, poeziile ermetice, oricât de explicate vor fi fost ele în efervescentul nostru cin, produceau tot un efect magic, dar mai curând prin inaccesibilitate ideatică, făcând loc unei accesibilităţi intuitive perfecte, căci prea puţini dintre noi erau de formaţie ştiinţifică ori filozofi, oricât ar fi excelat ei în gândirea abstractă. O anumită neînţelegere a logicii textului, un anumit eşec în desluşirea raţionalului inducea şi el un efect incantatoriu, dincolo de firava tramă narativă, lăsând subconştientul să bănuiască existenţa unui mister în adâncul nesondat peste care discursul aluneca. Forţa de iradiere a prestigiului de matematician al lui Ion Barbu activa însă intuiţia, ori poate era numai o iluzie. Şi e posibil să fi fost o iluzie, căci în discuţiile din cercul de pe Dobroteasa 1, subiectul care survenea spontan era mai mult ciclul balcanic După melci, ori Riga Crypto şi lapona Enigel, decât ciclul ermetic.
        Cartea domnului Theodor Codreanu lasă impresia asaltului circumvolut al redutei pline de mister care, pentru media statistică a cititorului, este încă poezia lui Ion Barbu, socotită în mod tacit criptogramă eleată. Pentru a ajunge la miezul ei original, orchestrarea celorlalte interpretări e săvârşită cu înţelegerea înţeleaptă a necesităţii evoluţiei în cunoaştere, cu demnitate a erudiţiei şi seriozitate pentru tot ce s-a scris în această problemă dificilă. Sunt excluse polemica şi, cu atât mai mult, biografismul pletoric, factice şi cromatic, dacă acestea nu luminează punctul final al dezvoltării premisei. Criticul este, întâi de toate, un căutător al adevărului, foarte atent la aserţiunile sale şi ale altora. Pasul somptuos al avansării în cercetare nu cunoaşte tatonarea, de până la el, a subiectului, când în aria ce stătea în faţă se păşea ca pe terenul primejdios al surprizelor unui vulcan adormit. Ajuns-a el oare la ultima erupţie? Posibilul a fost consumat? Sunt întrebări retorice, atâta vreme cât admiraţia mea pentru cercetarea exhaustivă pe care o consemnez aici este deplină.
        Punctul de foc al studiului constă în ermetismul canonic al lui Ion Barbu, urmare a setei enorme de forme perfecte, posibil invariant axial între modelul canonic poetic şi cel matematic, invariant care concentrează în el originalitatea poetului. În termeni informaţionali, ermetismul canonic implică scăderea la maximum a redundanţei, debarasarea ideii de laxismul comentariului şi de virtuţile plastice ale cuvântului. Eminescu, ne asigură Theodor Codreanu, bine orientat în adâncul lucrurilor, dispunea de cea mai înaintată conştiinţă canonică, neîntrecută nici de Ion Barbu. Amândoi poeţii aveau cam aceeaşi vârstă la data debutului în volum: 35 de ani. Spre diferenţă însă de Eminescu, Ion Barbu şi-a realizat, potrivit iniţiaticii canonice, volumul dorit, Joc secund, ceea ce Eminescu nu a făcut, chiar dacă Titu Maiorescu i-a alcătuit, în grabă, fără voia poetului şi, pare-se, în scop psihoterapeutic, unicul volum din scurta lui viaţă. Aflat în recluziunea sanatoriului de la Ober-Döbling, Eminescu a primit volumul oferit de corifeul Junimii cu rezerve, dacă nu cu răceală. Însă atitudinea rece e o reacţie mai mult temperamentală; poetul Luceafărului, cu volumul Poesii sub ochi, rămăsese mai curând deprimat de ideea selecţiei. Finitul reprezentat de sortare atentá la integralitatea operei, singura pe care se rezema conştiinţa lui canonică. Or, Eminescu s-a trezit brusc în faţa variantei reduse a unui edificiu, chiar dacă nu dus până la capăt, în orice caz cu plaja redusă şi rarefiată.
        Lirica lui Eminescu e o asceză întru canon. Fără asceză nu ar fi avut detentă, fără canon nu ar fi ajuns la ideal. Asceza îi asigura fecunditatea, canonul reducţia întru puritate şi concentrare la un singur sens. Nu la niciunul, idee profesată de adepţii poeziei pure, în limitele căreia nu se înscrie Ion Barbu, cu atât mai puțin Eminescu.
        Ermetismul canonic barbian exclude ireverenţa faţă de structurile lirice consacrate şi, în general, faţă de tradiţie, inclusiv cea a liricii populare. În acest sens, el este un inovator frapant, nu un răzvrătit. Ion Barbu supune moştenirea poetică unei metamorfozări întru abstracţia şi concentrarea versului împinse până la impresia de enigmă. Eufoniile lui sunt cele din veac, însă ideile sunt cele de ultimă oră a gândirii abstracte, în cazul de faţă gândirea matematică, în care numărul şi ecuaţia sunt principalele fundamente de exprimare a legităţii universului. A sosit vremea, afirmă Theodor Codreanu, ca Ion Barbu să intre pe calea regală a antimodernismului şi să fie scos din făgaşele textualizării şi ale textualismului, din care unii critici, foarte meritorii de altfel, aveau să-şi facă o religie. Ion Barbu însuşi protestase împotriva încorporării lui de către critică în modernism şi chiar în avangardă. Theodor Codreanu consacră paragrafe substanţiale evoluţiei lui Roland Barthes, care a ajuns la „înţelepciunea ermetismului canonic”. Glosând asupra unui haiku al lui Masaoka Shiki, „capodoperă de concentrare”, Roland Barthes defineşte poezia ca fiind limbajul Realului ajuns unde nu se mai poate diviza, ori nu este interesat de diviziune. Vârful înalt al piramidei...
        Theodor Codreanu reconstituie itinerarul receptării poeziei lui Ion Barbu. Poetul răspundea acestor interpretări fie prin tăceri enigmatice, fie prin reacţii irascibile. El nu s-a regăsit în nici una din interpretările marilor lui contemporani, uneori prieteni, fără a se fi declarat un neînţeles, oricât de savante sau ingenioase vor fi fost. Explicaţia cea mai la îndemână era cea temperamentală, pusă pe seama susceptibilităţii lui morbide, aşa cum o face, de pildă, prietenul său, sociologul Nicolae Petrescu, în memoriile lui postume. El semnala totuşi forţa elipticului, a imaginaţiei şi a intuiţiei conversaţiei lui, dar şi o labilitate anume. Posteritatea însă, mai ales studiul de faţă, pune această dispoziţie pe seama neînţelegerii ermetismului său canonic, chiar de către exegeţi ca E. Lovinescu ori Tudor Vianu, ale căror studii în problemă Theodor Codreanu le disecă în toate fibrele, în cartea sa – model de pătrundere literară şi filozofică.
        Demersul său, menit întâi de toate a privi poezia barbiană prin prisma spirituală a ermetismului canonic, piatra din capul unghiului, este unul temerar. Dacă Mallarmé însuşi declara că opera sa reprezintă un impas, să ne închipuim ce salt în gândire înseamnă ermetismul canonic al lui Ion Barbu. E diferenţa dintre concreteţe, izvor al obscurităţii, şi abstracţie, izvor al clarităţii care permite să se vadă ceea ce pururi nu se arată.
         
                                  C.D. ZELETIN




                Din Jurnalul unui vulcanolog (VI)
         
        Joi, 13 februarie 1986
         
             Maria a plecat la o întîlnire cu „cititorii” în cadrul „Lunii cărţii la sate”. Înainte de plecare îmi spune, rîzînd, că dacă păţeşte ceva, mă roagă să-i termin romanul la care tocmai lucrează, Porumbelul purpuriu. Mi se strînge stomacul. Strig la ea să mă lase în pace cu presupusuri de astea. La plecare, din uşă, îi spun să-mi telefoneze dacă se întîmplă ceva, chiar de acolo. Şi arăt cu degetul în sus, zîmbind. Întoarsă de la şcoală, Bogdana îmi spune că azi e zi cu ghinion, adică 13. Şi-mi provoacă, prin remarca ei, aceeaşi strîngere nervoasă în plex. Superstiţie sau nu, ceva mă îndeamnă scriu despre aceste „presimţiri” şi remarci. Măcar pentru a mă îndreptăţi să îmi bat joc de ele, dacă nu se întîmplă nimic... Dar nu ştiu nici măcar în ce sat s-au dus. Am uitat numele.
             Azi a apărut în Bucureşti, România literară, în care avem amîndoi ceva; Maria, comentariul lui Dimisianu la Intrare liberă, eu, articolul despre povestirile Aliciei Botez, trimis săptămîna trecută, după ce îmi fusese scos, sun pretextul unor măsuri de întărire a disciplinei, de către tandemul reconciliant (Moraru-Sin).
             Luni a avut loc o destul de furtunoasă şedinţă la care am citit cele patru pagini ale unei sinteze cu privire la principiile de colaborare. Dădusem în prealabil cîte un exemplar din prima versiune lui Ioţa şi lui Muri. Evident, nu cu naiva speranţă că aş avea în ei nişte „aliaţi” sau măcar susţinători. Am avut totuşi surpriza de-al auzi pe Mureşan vorbind, în stilul său încurcat şi cu fragmente acuzatoare, la adresa faptului că M.S. nu-şi face treaba de secretar de redacţie. Eficienţa 0.
             Aflu că a fost Cîlţea pe la redacţie. Ar trebui să stau de vorbă cu el.
         
        19 februarie 1986
         
             Dimineaţa, a doua înfăţişare la noul proces, privind fetiţele, deschis de S. Audiate, Bogdana şi Ioana declară că vor să rămînă la noi.
             Seara mă pregătesc să scriu un text despre ultimele cărţi ale lui Mircea Iorgulescu. La 12,45 deschid radioul. Se comunică, prin lectura unui articol din presa germană, ştirea sinuciderii poetului german Rolf Bossert, emigrat cu două luni în urmă. S-a aruncat de la etajul căminului de refugiaţi unde locuia. Ascult şi mă trec fiori reci. E nu doar un om cu care am avut bune relaţii, un poet, ci şi simbolul – acum – al şocului de adaptare. Se mai anunţă asasinarea lui Corneliu Dima Drăgan, directorul ziarului român Tricolorul din Canada, gazetă favorabilă lui N.C. Se zice că ar fi fost împuşcaţi de agenţi români întrucît ar fi fost pe cale să dezvăluie numele unora dintre ei. Se mai zice că asasinul ar fi un membru al Gărzii de fier, care l-a pedepsit pentru poziţia lui procomunistă. Greu de aflat adevărul. Asasinate, sinucideri. România exportă violenţă.
             Discuţie de o oră cu colonelul Grama de la securitate. Am ajuns la un prag dincolo de care începe colaboraţionismul şi ponegrirea potenţială în caz de refuz. I-am relatat Mariei amănuntele, insinuările lui G. cu privire la rolul pe care el (securitatea) l-ar fi avut pentru stîmpărarea animozităţilor din redacţie şi de la partid, în aprobarea plecării mele în străinătate. Aveau dreptate cei care spuneau că sînt suspect, că sînt colaborator, că altfel nu aş fi putut pleca. Îmi cere să-i dau date despre Edmund Polack, Sorin Alexandrescu, Corneliu Dimovici şi preşedintele PEN CLUBULUI INTERNATIONAL. E clar că toată corespondenţa îmi este citită. Ambiguitatea poate fi exploatată însă. Dar confuzia dintre principiile mele şi manipularea lor de către instituţie, trebuie eliminată. Îmi cere să nu-mi mai semnez textele de informare cerute atunci cînd revin din străinătate. Îi explic că Pen Clubul este un forum unde poziţia românească trebuie să fie exprimată şi este necesar să nu-i fie ignorat rolul în influenţarea opiniei publice. Dar e clar, cel puţin pentru mine, că nu vorbim despre aceeaşi poziţie românească. O.G. se află şi el în acelaşi raport de ambiguitate cu instituţia.
         
        7 aprilie 1996
         
             Privind cu Marie-Claire o emisiune despre Jules Verne pe tema în căutarea tatălui, cu Michel Serre.
             Vis. Acasă la mine. Citesc o carte pe care o descopăr în bibliotecă dar care se dovedeşte o scriere recentă a lui Mircea Zaciu, cu o dedicaţie pe o pagină internă şi nu pe foaia de titlu ca de obicei.
             Răsfoind dau peste o expresie bizară în litere oblice italique: armata română vandeeană „armée roumaine vandéeme” (în fr. în text). Expresia mă surprinde şi încerc să aflu despre ce este vorba. În timpul revoluţiei şi al războiului civil, pare-se că o unitate militară românească (a cui?) ar fi fost trimisă (de cine? austriecii?) în sprijinul rezistenţei antirevoluţionare din Vendeea. Aud glasul cuiva care îmi explică asta. Citesc numele fraţilor Matei (numele fiului meu e Matei).
             Explicaţia mă face să exclam: Ce chestie, dom'le. Cînd te gîndeşti că tata a scris despre asta cu 25 de ani în urmă. Şi cu gîndul că acribia bibliografică a profesorului nu se poate dezice, răsfoiesc şi dau, evident, de numele Tatei, prof. dr. Al. Culcer. Care a scris ceva pe această temă. Exclamaţia mă trezeşte. Mă gîndesc de ce mă gîndesc la Dv.
             Hotărăsc să vă scriu şi meditez la adresare Dragul meu don, Don ca şi numele unor călugări (care fac literatură sau scriu) adaos de azi
         
        Expresia mamei „Vis cu curu deschis”
         
        Dacă ar fi fost vorba doar de cârteli de cafenea, nu atât contra persoanei numite cât mai ales contra instituției care l-a numit, situația ar fi fost tolerabilă pentru mine. Cu rezerva de mai sus. Dar supriza cea mare am trăit-o atunci când, într-un miez de noapte neagră, marcată pentru mine de ridicol și absurd, am fost „convocat” imperativ prin telefon de Mihai Sin, la o întîlnire de taină în doi, în incinta restaurantului din spatele redacției presei locale. Locuiam pe strada Ciucaș, la zece minute per pedes de local, unde am ajuns, după ce am încercat, cu lăsatul pe mâine, să mă sustrag imperativului categoric sinian. Am crezut bine până la urmă să mă duc, în amintirea nopților când îl scoteam pe Romi Guga de sub controlul alcoolului. Credeam că situația e similară și că joc rolul salvatorului. Sin mă asugurase că e singur, în realitate era în compania colegului Dumitru Mureșan, poet și critic literar. Iar urgența misterioasă, pentru care se organizase «capcana» în doi, era pur și simplu nou-numitul redactor-șef, Cornel Moraru, pe care Sin voia să-l dăm jos. De ce? Fiindcă era un «țigan căruia urma să-i tragem de sub fund pernele pe care se cocoțase. » Mureșan mă amenința gesticulând cu pumnișorii săi ascuțiți că îmi sfarmă dinții, dacă nu mă declar de acord cu ei. Sin, mai stăpân pe sine, probabil trezit din excitația alcoolică în care se aflase anterior, poate și de rezistența și calmul meu, îmi propunea să mai bem ceva, iar eu refuzasem de la început orice băutură, în primul rând pentru că nu aveam chef, în al doilea rând fiindcă nu voiam să încurajez propria lor excitație alcolică, pretext de vociferare violentă. Până au căzut amândoi în amorțeală și am putut pleca, lăsându-i în plata Domnului. Un amar sentiment de penibil. Mihai Sin mi se părea scufundat într-o contradicție fără ieșire. El fusese acela care îl recomandase călduros pe Cornel Moraru ca redactor. Istoria angajării lui Moraru la Vatra a fost o istorie cu peripeții. Am reconstituit-o cu ajutorul documentelor din arhiva CNSAS, din dosarul de urmărire informativă «PROFESORUL», publicat în Vatra.

                                                                            Dan CULCER



        Dayan, sau Transparența matematică a realității,
                    „sacralizată de pașii lui Iisus” (I)

        Motto: „Împărăția Cerului fusese deja instituită pe Pământ: era Biserica, trupul mistic al lui Cristos... evident pentru cei mai autentici dintre credincioși. Pentru ceilalți, ,,Biserica nu arăta ca o împărăție a Cerului... Întocmai cum divinitatea lui Cristos, camuflată în omul Iisus, nu era evidentă decât creștinilor. Procesul de desacralizare a lumii, a vieții și a istoriei, care triumfă în zilele noastre, își are originea în incapacitatea de a înțelege misterul camuflajului sacrului în profan” (Mircea Eliade, Jurnal, 5 aug. 1976, Paris).
         
        Doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura – prin firea ei – nu se lasă despuiată de taine (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale). Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: „Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” (vezi Goethe, Faust, București, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga).
        În termeni științifici, această imposibilitate de cunoaștere fără rest a fost transpusă de Kurt Goedel în paradoxul care-i poartă numele, paradox „construit efectiv [...] în sistemul Principia Mathematica”  (vezi Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed. a II-a revăzută și adăugită, București, 1975, p. 983). Din acest paradox de mare semnificație reiese o fatală limitare a oricărei formalizări matematice. Publicat în 1931, Paradoxul lui Goedel s-a mai numit Teorema lui Goedel  și sub acest nume apare în povestirea Dayan pe care savantul de renume mondial Mircea Eliade a terminat-o în ianuarie 1980.
        S-ar putea ca Dayan să fi fost ultimul său mini-roman, dacă ne luăm după corespondența din acei ani cu unul dintre traducătorii săi, de unde reiese preocuparea academicianului Mircea Eliade cu editarea în franceză (în regim de urgență) a beletristicii sale în principal apărută în germană, în spaniolă și în românește, limba în care a fost scrisă. Deși citită din revista „Ethos”  a „Ieruncilor” (cum îi numea Mircea Eliade pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), această ultimă povestire n-a fost deloc înțeleasă de Monica Lovinescu, nedumerită de lipsa oricărei asemănări dintre Albini și „vreun posibil securist român” (vezi Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, vol. III, București, 1994, însemnarea din 11 sept. 1981).
        Explicația lipsei de asemănare o oferă întreg cadrul povestirii în care circa patru cincimi descriu percepțiile extra-senzoriale ale anchetatului student Dayan supus la șocuri electrice și supradozare de droguri. Indianistul Eliade era de tânăr la curent cu acele fenomene extra-senzoriale în care conștiința pare a părăsi trupul fiind capabilă să descrie cu mare fidelitate întâmplări petrecute la indiferent ce distanță de spațiu și (/sau) de timp: „Dacă nu știu în ce zi suntem, spuse Orobete,  nu știu dacă academicianul Pavel Bogatyrov este sau a fost deja sau va fi aici într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cum sunt silit – mai precis, am fost silit de dumneavoastră – să trăiesc într-o durată personală, fără controlul calendarului, nu pot face distincție între trecut și viitor” (Mircea Eliade, Nuvele, București, 1991, p.95). Dayan mai dovedise și înainte că posedă vedere în duh, povestindu-i lui Albini de sinuciderea la Galați a unei rude a anchetatorului (p. 86).
        Când a apărut volumul Life after life (1975) al lui Raymond Moody, mare trebuie să fi fost surpriza filozofului religiilor constatând o frapantă asemănare dintre percepția extra-corporală a muribunzilor întorși la viață prin spitalele moderne și puterile miraculoase ale yoghinilor exersați în practicile descrise de Patanjali.
        Oricum, mult înainte de cercetările experiențelor din timpul opririi inimii și stoparea aparentă a activității creierului, marele istoric al religiilor știa că relația dintre persoanele implicate în declanșarea oricăror fenomene paranormale nu poate semăna în nici un fel cu relațiile normale dintre oameni, chiar dacă unul este torționar și altul un deținut politic schingiuit până în pragul morții, ceea ce s-a văzut și în romanul Forêt interdite (Noaptea de Sânziene) apărut la Paris  în 1955 și la București după căderea comunismului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca).
        Cardiologul olandez Pim Van Lommel, autor al volumului Consciousness beyond life. The Science of Near Death Experience (2007) remarcase la un interviu  regretul pacienților (cărora le reușise manevra de resuscitare) că n-au fost lăsați să treacă marele prag (https://www.youtube.com/watch?v=glKccJ5YUcg&t=129s). Cercetătorul fenomenelor din vecinătatea morții pare să confirme acea coincidenția oppositorum invocată de Eliade pentru înțelegerea mini-romanului Pe Strada Mântuleasa, stradă a unui București pe cât de mitologic pe atât de sinistru, trăind sub teroarea arestărilor și anchetelor securiste (Mircea Eliade către Leonid Mămăligă în 4 mai 1966, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau Despre anchetatoarea din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”).
        Personajul Dayan (descris la un moment dat și în stare cataleptică, aproape fără puls și fără respirație, stări trăite și de unii yoghini mai experimentați) este pus de hermeneutul simbolismului religios să afirme înainte de a muri că știe unde se duce, pentru că a mai fost acolo. Cam ce spusese și Sfântul Arsenie Boca, trecut nu odată pragul (foarte posibil) cu prilejul bestialelor anchete securisto-comuniste.
        După ce-i trimisese romanul ce urma să fie premiat de Academia Goncourt, Mircea Eliade i-a scris lui Vintilă Horia că „titlul e splendid și el singur dă o dimensiune exilului [...]. Înțeleg că e vorba de o profundă experiență personală care ți-a deschis alte perspective și ți-a cerut alt stil. Nu numai că te-ai regăsit (cum spui în scrisoare) ca scriitor, dar te-ai maturizat peste noapte, dobândind laolaltă claritatea și sobrietatea marilor maeștri” (Mircea Eliade către Vintilă Horia, 16 iunie 1960).
        În discursul ocazionat de omagierea la Sorbona a faimosului savant, cercetător și filozof Mircea Eliade „venită târziu, dar mai bine mai târziu decât deloc” (H. Corbin, febr. 1976), Henri Corbin subliniase radicala înnoire a științei religiilor adusă de Eliade („l'extraordinaire message qu'il nous a apporté dans notre vie scientifique”). Corbin a accentuat diferența ce separă hermeneutica eliadescă a lui Homo religiosus (cu noutatea ei de a porni de la cunoașterea de sine, de la autenticitatea trăirii individuale) de gândirea pornită de la simple concepte teoretizând pe fundalul istoricismului sau al sociologismului: „Nous avons lui du une rénovation complète de la conception de la science des religions. Nous étions tombés pendant plusieurs générations dans les ornières de l'historicisme, du sociologisme, quels que soient les noms que l'on donne a ces prises de position qui aboutissent  à une impasse. Grace à lui, nous avons vu éclorée une manière de comprendre, d'interpréter l'Homo religiosus, non plus comme și nous étions face à face avec des concepts sur lesquels on délibère, mais en laissant resurgir du fond de nous-mêmes le sens permanent des choses qui sont son mode d'existence, qui expriment son mode d'être” (vezi vol.: „Mircea Eliade”, Cahier de l'Herne, nr.33, 1978, p.271).
        La Radio „Europa Liberă”, Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literaturii franceze, a povestit (în anul când lui Mircea Eliade i s-a decernat titlul de „doctor honoris causa  de l'Université de Paris-Sorbonne”) cum timp de un an și jumătate a luat avionul de la Madrid către Statele Unite, Canada, Irlanda, Franța, Anglia, Germania, Olanda sau Italia pentru a sta de vorbă cu oameni reprezentativi din felurite domenii ale științei și ale culturii spre a-și confirma presupunerea sa după care am asista la un adevărat reviriment al spiritualității, în ciuda zvonurilor legate de «moartea sufletului și de sfârșitul oricărei mentalități spirituale»”.  Ancheta asupra gândirii, asupra artelor și științelor actuale, publicată în diferite limbi europene, a rămas inedită în România vreme de 44 de ani, unde inedite sunt în continuare Encuesta detras de lo visible (1975), volum de interviuri axate pe  experimentările asupra fenomenelor parapsihologice (precum telepatia, clarviziunea etc.), Introduccion a la litteratura del Siglo XX (Madrid, 1976 ), și Los Derechos Humanos y la Novela del Siglo XX (Madrid, 1981). În ultima, laureatul premiului Goncourt amintește de rusificarea Basarabiei inclusă în URSS, provincie românească în care drepturile omului sunt vorbe goale „plutind în aerul absolutismului” (V. Horia). Când realitatea e constrânsă a se conforma ideologiei raționaliste, ea devine ostilă omului ce posedă atât o latură conștientă (rațională) cât și una inconștientă. A doua latură, folosind starea de semi-trezie sau chiar visul, intervine nu numai în procesul de creație, dar și în fenomenele parapsihologice de pre-cogniție. Latura inconștientă a fost imaginată de filozoful Lucian Blaga (pe care Vintilă Horia îl citează la p.145)  ca posedând anumite categorii de spațiu și de timp, fiind așadar „cosmotică” și nu haotică, așa cum mulți ar înclina să creadă.
        „Descoperirea inconștientului – scria Mircea Eliade în prefața volumului „Spiritual Discipline” din 1960 – poate fi comparată cu descoperirile astronomice urmând inventării telescopului și cu descoperirile maritime din timpul Renașterii. Pentru că acestea au adus lumină într-o lume care mai înainte nu fusese nici măcar bănuită. Caracteristic cercului „Eranos” a fost de la început interesul pentru disciplinele și tehnicele mistice (vezi Mircea Eliade, Encounters at Ascona, pp. XVII-XXI). După ce lecturase volumul Le Chamanisme (Paris, 1951), teologul Henri de Lubac i-a scris că experiența extatică pe care Eliade a privit-o ca parte constitutivă a condiției umane i se pare o idee de o „importanță capitală” (H. De Lubac, 1952).
        Într-o stare de semi-trezie avusese Mircea Eliade un vis premonitoriu în 1957 despre viitorul respingerii sale oficiale în cultura românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din Țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade) dominată de „stângiști atei care rod marginile culturii” (apud. Vintilă Horia). Visul de trezie (publicat în „Caiete de dor”, nr.13 din iunie 1960) i-a arătat și „Casa Gabriela” de la Ascona (Elveția) unde, în cercul „Eranos”, vreme de două decenii, savantul Eliade a conferențiat veri de-a rândul, începând cu august 1950, loc „miraculos” în care urma să ajungă în 1982 pentru ultima oară.
        În Dayan, Mircea Eliade imaginează o presupusă rezolvare a Paradoxului Goedel (vezi Nuvele inedite, București, Ed. Rum-Irina, 1991, pp. 55-112). Soluția teoremei ar fi rămas totuși necunoscută. Nu doar din pricina lipsei filelor de la sfârșitul unei lucrări de doctorat pe această temă, pagini care ar fi putut fi rescrise de doctorandul în matematici în cazul în care ar fi supraviețuit anchetărilor securiste. Dayan ar fi putut reconstrui finalul lucrării doar repus în libertate, adică externat din clinica psihiatrică unde fusese „cazat” de Securitatea comunistă, care l-a declarat nebun, fabricându-i și actele „doveditoare” ale nebuniei.
        Personajul care dă numele nuvelei este înregistrat de poliția politică vorbind atât în stare de veghe cât și în somn, sau în stări alterate ale conștinței produse prin administrare de droguri. Întreaga nuvelă desfășoară o serie de fenomene parapsihologice, numite de yoghini și extatici „siddhi” (vezi Mircea Eliade, Patanjali și yoga, Paris, 1962; București, 1992). Unele din aceste puteri miraculoase au fost enumerate și de Sfântul Apostol Pavel ca haruri date de Dumnezeu, cum este de pildă puterea de vindecare și vederea în duh, ambele dăruite de Domnul nostru Iisus Cristos și călugărului mistic Arsenie Boca.
        Într-una din notațiile sale (de jurnal?), academicianul Mircea Eliade observase că exemplarele cele mai inteligente ale omenirii moderne (de după descoperirea bombei atomice) sunt atrase de știință. Cu acel prilej își exprimase regretul că celelalte domenii au rămas să fie practicate de inși mai puțin dotați.
        După opinia prețuitului savant strecurată cu destulă limpezime, dezlegarea paradoxului Goedel a rămas necunoscută din cauza locului în care descoperirea a fost făcută: în România apăsată de tirania imposturii oficiale vânând obscurantisme și  „misticisme”, pentru a se debarasa de oamenii care ies din rând. Nuvela chiar așa începe, cu un dialog între doi studenți turnători pe care îi supără genialitatea colegului lor poreclit Dayan. Nici conducerea instituției de învățământ superior, – plafonată odată cu înscăunarea unui impostor (decanul Irinoiu care l-ar denunța pe studentul Orobete ca obscurantist) –, nu reacționează diferit. În totalitarismul comunist susținut de teroarea poliției politice, orice post mai înalt a fost de regulă obținut și păstrat prin conformismul turnătoriei către omniprezenta Securitate, infiltrată nu numai în structurile sectorului ideologic al partidului unic.
        În ce privește situația României, – deși acceptase cenzurarea propusă de „turnătorul” Ioan Petru Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați), lăsându-și „vămuită” ideea că ideologia comunistă n-ar fi putut să se mențină atâta amar de vreme dacă n-ar fi fost susținută de teroarea farselor de procese cu verdictul dinainte stabilit, a închisorilor politice, a lagărelor de exterminare (precum Canalul Dunărea – Marea Neagră, supranumit „Canalul Morții”) și a spitalelor psihiatrice –, academicianul Eliade știa (mai bine decât C.G. Jung!) că la români nu este și nici n-a fost vreodată „epidemia mintală a comunismului” după expresia faimosului psihanalist Jung.
         
                                                Isabela VASILIU-SCRABA



                  PETRU URSACHE – Un cărturar strălucit,
                              un respectat magistru
         
        O luminoasă efigie
               Profesorul Petru Ursache ne-a lăsat o impresionantă moștenire, în domeniile pe care le-a slujit, cu exemplară dăruire, întreaga sa viață: etnologia, antropologia, estetica, etnosofia, istoria literară. Momentele formării, ale afirmării vocației, s-au constituit în tot atâtea etape ale devenirii pe drumul împlinitor, nu totdeauna lin, al carierei sale de scriitor și magistru. Ca și în cazul altor oameni de cultură, obârșia a reprezentat un dorit leagăn al stabilității. Un arbore protector viguros din care s-au ramificat componentele personalității sale luminoase.
        Născut în lumea satului tradițional, în 1931, Petru Ursache a dus mai departe crezul strălucitelor generații de intelectuali afirmate după înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, pentru care spiritualitatea românească a fost un izvor regenerator de energii creatoare: „Satul nostru era croit după chipul bisericii și al școlii”, îi mărturisea profesorul lui Mircea Dinutz, într-un interviu memorabil. „Preotul și învățătorul erau oameni de temei ai satului, cunoșteau bine traiul fiecărei familii și interveneau la nevoie, cu vorba și cu fapta. Erau ascultați cu respect, pentru că acei mici cărturari ai satelor de pe vremuri se bucurau de un credit moral fără cusur… Sigur este că m-au pregătit așa să mă fac preot.”
               Un portret de neuitat, expresiv și tonic, semnat de poetul Gheorghe Grigurcu, are pentru noi o valoare de luminoasă efigie: „Un mare cărturar, un om ales. E necesară a doua precizare, întrucât nu totdeauna în lumea noastră înțesată de contradicții cele două calități se conjugă. Am întâlnit erudiți macerați de vanitate, cu ondulații ale caracterului în funcție de interese variabile, complexați de propriul lor venin. Personalități reputate, care însă nu puteau să-mi lase decât un gust amar… În măsura în care l-am cunoscut, din scrierile sale mereu substanțiale și atrăgătoare la lectură, dar și în persoană, Petru Ursache nu înfățișa niciun fir de impuritate. Astfel încât m-a impresionat profund. Spunea ce avea de spus, cu o coerență a viziunii, cu o consecvență, cu o fermitate stilistică fără cusur, în relația cu semenii arătându-se de o amabilitate de fel artificioasă, drept un reflex al bunei credințe, al, pur și simplu, bunătății. Era un veritabil om de dreapta. Eșantion întârziat al «lumii vechi», puse în zilele noastre la grea încercare.”
         
        Întoarcerea la izvoare
               Numeroasele cărți de referință apărute sub semnătura lui Petru Ursache au stat, în ultimele decenii mai ales, sub semnul necruțător al luptei cu timpul. Aflat într-o stare permanentă de receptivitate față de domeniile profesionale care l-au consacrat, profesorul și-a dinamizat cu folos propriile energii creatoare în finalizarea unor proiecte ambițioase. Puține personalități culturale de la noi „au ars” cu atâta putere în apărarea tradiției, a literaturii orale, a filosofiei populare. Marile modele, repere sigure cu rol formator, au fost amintite cu venerație, de fiecare dată, la ocaziile potrivite. Pentru profesor, întoarcerea la izvoare a devenit datorie de onoare și totodată o deviză de la care  nu a abdicat: Eminescu, Vasile Pârvan, Blaga, Gh. Brătianu, Nichifor Crainic, Monseniorul Ghika, Arsenie Papacioc, Radu Gyr, Iustin Pârvu, Mircea Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Ștefan Baciu, Vintilă Horia.
        Frumosul, binele, adevărul au fost valorile de căpătâi care s-au transmis, în timp, generațiilor de cursanți ai prestigioasei Universității ieșene. Un fost student, astăzi apreciatul profesor Adrian G. Romila, mărturisea: „Petru Ursache s-a numărat printre figurile rare între umaniștii vechii capitale moldave: pe cât de strălucite, pe atât de discrete (...) Îl cunoșteai bine numai dacă îi audiai cursurile, îi citeai cărțile și articolele sau dacă îi deveneai apropiat (...) Erudiția, căldura umană, solicitudinea, deschiderea sufletească și intelectuală erau daruri care se revărsau din belșug peste cel ce-i intra în intimitate (...) Ca reputat specialist, se mișca ușor în domenii interconexe și putea să se refere competent la idei și autori destul de depărtați ca areal.” Un dascăl de vocație, mi-aș permite să întăresc, plin de farmec și har, din stirpea celor ce luminează locul în care le este dat să-și împlinească menirea. Pentru Luca Pițu, Petru Ursache este magistru prin excelență: „Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice.”
         
        Omul bun al culturii românești
        Pentru veritabilul om de carte, biblioteca a fost statornica, a doua lui casă. Împătimit căutător de documente și iscoditor de arhive, profesorul și-a diversificat permanent instrumentele profesionale de cercetare. Un argument solid vine în sprijinul meu: monografia „Petru Ursache”, semnată de Iordan Datcu (Eikon, 2016), care își împlinește exemplar rolul de ghid necesar și atent elaborat, în descifrarea drumurilor, popasurilor, întrebărilor, corespondențelor unei opere atât de diverse ca orientare.
        Era mereu riguros, informat, plin de viață, avea un umor măsurat, pledând de fiecare dată propria-i cauză, cu entuziasmul omului mereu tânăr la suflet. Recursul la document a devenit pentru el o etapă obligatorie, pe care o vom evalua așa cum se cuvine în ampla reconstituire, „Istorie, genocid, etnocid”, ediție integrală, prefață de Magda Ursache, postfață de Theodor Codreanu, editura Eikon, 2019.
        Camera de lucru din apartamentul situat pe Copou era ticsită de cărți, fișele se înmulțeau pe zi ce trecea, încadrându-se firesc în mediul familial ambiental. Așa cum ni s-a transmis din partea celor apropiați, profesorul nu s-a cruțat nici în ultimele, încercatele luni de viață, când a fost supus unei intervenții chirurgicale. Visa să se întoarcă la masa de scris. Acesta părea a fi rostul bine cumpănit al existenței sale.
        Când s-a decis să editeze volumul monumental „Petru Ursache, omul bun al culturii românești”, editura Eikon, 2016, Magda Ursache și-a asumat o muncă eroică. A adunat, sârguincioasă și răbdătoare, evocările semnate de cei care l-au cunoscut și apreciat pe savant: scriitori, universitari, istorici, editori, teologi, critici literari, jurnaliști, prieteni din zonele culturale cele mai diverse. Pentru unii dintre apropiați, cei doi soți Ursache erau temperamente diferite. Prozatorul Radu Mareș observa, cu fină intuiție: „cei doi Ursache nu seamănă, fie și judecând după felul de a face explozie. Timpul, vitregiile nu puține, viețuirea – care se împarte la doi, aritmetic – într-un mediu ostil, poate și comună, totala dăruire pentru citit-scris, i-au sudat însă până la a nu putea fi imaginați decât împreună (de asta „Ursăcheștii”). Ei alcătuiau una din acele familii de modă veche, indestructibile, care se mai găsesc ici-colo, în generația noastră, a dinozaurilor și vor deveni curând amintire.” Întru același gând, un discipol luminat, Adrian Alui Gheorghe, consemna: „ Rar mi-a fost dat să văd atâta armonie intelectuală între doi oameni. „Bătrânu și Magda”, îi alintau prietenii (...) Ne-am citit unul pe altul din respect, ne-am găsit compatibili și în atitudine și în substanță. Pentru că  ne-am revendicat mereu de la cultură, de la noutățile de lectură.”
        Cea care așterne aceste rânduri avea să remarce cu admirație acel special cod comun care facilita dialogul și comunicarea.  Este sigur că această stare era atinsă doar de cele două făpturi, puternic unite afectiv în anii unei conviețuiri îndelungate. Prin, poate, cea mai emoționantă poveste de viață apărută în anii din urmă, Petru Ursache a dobândit o dorită proiecție ideală, a nașterii din nou.
         
        Lumile „scrise”
        „Cărțile au dat vieții lui durată și cuprins și sens”, era îndreptățită să noteze Magda Ursache într-o agendă a trăirilor celor mai intense, pe care le îngăduie doar iubirea fără margini pentru literatură.
        Tărâmul umanioarelor a fost pentru Petru Ursache spațiul benefic de afirmare a preocupărilor lui profesionale. Avea o mare putere de muncă, își iubea meseria, mereu la curent cu informațiile la zi. Căpăta noi puteri după ritualul zilnic al vizitei în arhivele și bibliotecile orașului Iași. Un coleg de breaslă, îl numesc aici pe Ioan Constantinescu, scria: „Pentru Petru Ursache, modernitatea nu este o sperietoare și nici un travesti, ci un climat normal al faptei sale cărturărești, un sine qua non al demersului său hermeneutic... Petru Ursache este un modernizant cu măsură, dotat cu mult gust pentru spiritul străvechi, încă viu, al culturii populare, care, cu tot sincretismul ei, crește pe același trunchi cu cea cultă, și animat de un autentic spirit al sintezei satisfăcut de calea regală a interdisciplinarității și a dialogului artelor.” Putem lesne observa, prin trecerea în revistă a publicațiilor, că avem în față, încă din primele perioade ale activității, imaginea unor proiecte de lucru armonios articulate în domeniul creației și al cercetării. Temele au un caracter deschis, mijloacele se distilează și se rafinează în pagini de autentică literatură. Argumentele vor fi întotdeauna „la purtător”. Este de ajuns să reproducem aceste afirmații de pe ultima pagină a monografiei „Omul din Calidor”: „Dacă toate se pun cap la cap, însăși viața trăită a lui Paul Goma este o capodoperă”;  „Nu cunosc alt scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă și mai de nepătruns în propria-i cultură, spre scriitorul de acasă, ca lui Paul Goma”.
        Profesorul a debutat în anul 1972 cu volumul „Șezătoarea în contextul folcloristicii”, fiind salutat cu entuziasm de vestiții profesori Mihai Pop și Constantin Ciopraga. Vor urma „Cursul de estetică”, 1973, „Cursul de literatură populară”, 1974, „Poetică folclorică”, 1976, „Prolegomene la o estetică a folclorului”, 1980, „Eseuri etnologice”, 1986, (care trebuia să se numească „Moartea formei”, titlu nedorit de cenzură), „Etnoestetica”, 1986, „Titu Maiorescu, esteticianul”, 1987. Regăsim aici temele riguros articulate, care se vor desăvârși în noi ediții aduse la zi. Volumele apărute la vârstele maturității depline, după anul 1989, vor confirma reputația scriitorului. Alte titluri edificatoare: „Mic tratat de estetică teologică”, 1999/2009, „un îndreptar al relației religie – literatură”. Am parcurs această carte cu gândul la beneficiile spirituale ale studenților prezenți la cursuri în amfiteatrele universității ieșene. Menționăm în continuare „Cazul Mărie”, 2001, „Sadovenizând, sadovenizând...”, 2005, „Etnosofia”, 2006, monografia dedicată lui Paul Goma, „Omul din Calidor”, 2012, „Etnofrumosul”, 2014, „Înamorați întru moarte. ErosThanatos la Cezar Ivănescu”, 2006/2018, „Antropologia, o știință neocolonială”, 2006/2010, „Miorița, dosar mitologic”, 2010, „Istorie, genocid, etnocid”, 2010/2013, „Miorița, dosarul mitologic al  unei Capodopere”, 2015 și ediția integrală în 2019.
         
        Un interviu document din anul 2012
        Întâlnirea mea cu domnul profesor Petru Ursache s-a petrecut prin mijlocirea revistei „Acolada”. Citisem parte din cărțile domniei sale, ba chiar am mărturisit că mi-aș fi dorit să am un asemenea îndrumător, în îndepărtata, de acum, a mea studenție. Cu prilejul lansării monografiei dedicate lui Paul Goma, i-am remarcat distincția, politețea, admirabilul comportament în spațiul public. Transmitea celor aflați în preajmă o stare de echilibru și bună cuviință. Interviul realizat în anul 2012 a reprezentat pentru mine un moment de bilanț al anilor când, realizator de emisiuni tv fiind, am inițiat o serie de dezbateri culturale după anul crucial 1989. O carte de anvergură, cum se dovedește a fi „Istorie, genocid, etnocid”, pe care azi o putem citi în ediție integrală, poate constitui, în opinia noastră, un necesar și generos punct de pornire în analiza problemelor specifice culturii noastre. Iată ce îmi mărturisea domnul profesor în anul 2012, cu ocazia interviului pomenit. „Am spus istorie pentru că rezistența din munți și din sate, deportările, colonizările, detențiile au însemnat fapte vii, evenimențiale, dramatice, în opoziție cu «reformele» comuniste, «planurile cincinale», cuvântările de tribună ale capilor Puterii; am spus genocid pentru că acesta a fost aplicat sistematic și cu sălbăticie; am spus etnocid pentru că asasinatele, deportările, colonizările s-au produs în proporție de masă, vizând cu predilecție etnicul românesc, minoritățile fiind ocolite în mod vizibil; atac învăluit la Articolul 1 din Constituție. Cominternul lucra tare și atunci. În Bucovina și Basarabia, deportările se țineau lanț. În zonele dislocate erau îngrămădiți ruși și ucraineni, până la modificarea îngrijorătoare a proporției demografice în defavoarea românilor. Mai nou, ucigașa operație se practică intens prin forțarea emigrării masive a românilor, iarăși și iarăși puși pe drumuri, adică în căutare de lucru după desființarea programată a întreprinderilor industriale și a fermelor agricole. Ferească Dumnezeu de cinismul grobian al unui președinte care spunea că spitalele rămân și dacă pleacă doctorii. Un prim-ministru, Ciorbea, anunța în Parlamentul țării că s-a decis înstrăinarea pe un dolar a fabricilor. Crimă curată: etnocid.”
         
         „Memoria vie nu e decât o biserică vie” (Magda Ursache)
        Scriitorul Paul Aretzu definea această scriere, „Istorie, genocid, etnocid”, „o carte testamentară pusă în slujba adevărului”. În ce mă privește, o spun fără ezitare, este una dintre cele mai temerare apariții din ultima vreme. În cuprinsul celor 600 de pagini, care recompun o adevărată saga a suferințelor noastre, sunt rememorate ceasurile nefaste ale istoriei noastre recente. Istorie care „nu se învață la școală”. Analiștii, comentatorii, gazetarii, istoricii și, nu în ultimul rând, publicul interesat de carte vor regăsi, într-o sinteză inedită, temele care au dinamizat, o vreme, spațiile revistelor noastre și formatul unor emisiuni de radio și televiziune. Cultura își cere încă dreptul la adevăr. Despărțirea de trecut impune o analiză clară, temeinică a presiunilor și servituților care au afectat grav , în comunism, mesajul actului creator.
        Prefața Magdei Ursache, „Sub semnul justițiar al neuitării”, este parte din întregul acestei restituiri. De-a lungul paginilor introductive regăsim inconfundabilul stil al Magdei Ursache, dublat de talentul ei publicistic real și de lunga experiență a cizelării paginilor scrise. Recursul la memorie devine un câmp mereu deschis, un teren favorabil luptei de idei.
         
        O carte eveniment
        În forma de azi a ediției integrale „Istorie, genocid, etnocid”, avem în față una dintre cele mai importante restituiri apărute la noi în ultima vreme. În calitatea mea de realizator de emisiuni culturale la TVR, încă din primii ani de după Revoluție, auzeam adesea acest „refren”: „TV este simplu divertisment... Nu mai interesează pe nimeni teme precum specificul național, moștenirea culturală, ierarhia valorilor...” Am nutrit convingerea că publicul trezit în lumea plină de zgomote a unei alte realități avea o nevoie acută de acei purtători de opinie necompromiși în spațiul public. Dar glasurile așteptate nu s-au făcut auzite. Ideile au fost abandonate în plin maraton. Nici abordările la zi despre multiculturalism sau noua sincronizare europeană nu au avut succes. Schimbul de focuri între tabere partizane s-a stins încet, fără finalitate. Vântul schimbării s-a dovedit a fi vânare de vânt. Coborârea forțată la nivelul precar al politicului a adus prejudicii statutului de jurnalist care presupunea susținerea interesului public.
        Cele șapte capitole care compun această ediție integrală acoperă o arie largă a temelor derulate în spațiul instabil al societății românești postrevoluționare. Istoria recentă se scaldă în continuare în alte și alte ape tulburi. Un exemplu: „Istoria instaurării comunismului la noi după Războiul Mondial al Doilea”, în opinia lui Petru Ursache, „este direct răspunzătoare pentru programul diabolic de distrugere a elitelor românești.” Valorile supreme precum religia, patria, naționalitatea, sunt supuse unor grave deformări de percepție, unor interpretări tendențioase de maximă gravitate. Capitolul „Documentele ne destăinuie cu lacrimi de sânge” selectează acele mărturii dramatice din viața celor care au traversat cele mai înspăimântătoare bolgii ale Infernului comunist. Tragicul ecou cuprins repetitiv în sintagma „au ucis, au ucis, au ucis!” nu poate fi anihilat prin uitare. Avertismentul autorului nu lasă loc iluziilor. „Este de dorit ca documentul istoric să-și recapete credibilitatea în înfățișare corectă și în slujba adevărului vrednic de memorie, privind destinul postbelic al românilor, fără teamă, fără prejudecată, și fără teze prefabricate cu ifose postmoderniste.” Un alt capitol, intitulat „Drama generalilor – drama Armatei – drama noastră”, grupează o serie de documente care incriminează „decapitarea Armatei Române între 1944 – 1946”. „Procesul de lichidare a unor ofițeri superiori, căpitani, maiori, colonei, absolvenți ai școlilor militare, piloți, comandanți de regiment, prizonieri de război” a urmat un plan distructiv, pus la cale minuțios de creierele malefice ale ideologiei comuniste. Vom observa și de această dată atâtea întrebări vulnerabile care nu și-au găsit răspunsurile pe măsură. Generațiile de azi par să fi obosit să mai aștepte vreo clarificare.
        Cartea semnată de profesorul Ursache mi-a reactivat emoția legată de apariția, în anii ’90, a unor cărți uimitoare, precum „Drumul crucii”, vol. I, II, de Aurel State, „Tortura pe înțelesul tuturor”, de Florin Constantin Pavlovici, „Cumplite încercări, drame neștiute, exoduri incredibile în Siberia”, de Marcel Petrișor, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, de Ioan Ioanid. Notele cuprinse în subcapitolul  „La Schit și la gherlă” reînvie tipologia sfinților și a eroilor care au ales, în plină afirmare forțată a comunismului, drumul suferinței martirice, pe Golgota istoriei noastre. Autorul apelează în mod justificat la jurnalele și memoriile vremii (Anton Golopenția, Paul Goma), la reconstituirile de epocă (Oana Orlea, Ioan Ianolide), la evocări și reportaje, la studii de specialitate dedicate deportărilor, dizlocării satelor românești,  dramelor trăite într-un alt nefericit exod, pe nesfârșitele „pământuri ale pierzaniei”. În primă și ultimă instanță, se înșiruie sunetele dureroase ale unui recviem inspirat de atâtea destine frânte, în miezul tragicei istorii pe care au parcurs-o generațiile părinților noștri. Ne cutremură gândul că tragicul veac XX nu a răscumpărat încă sângele ororilor și crimelor nenumărate. Petru Ursache ne îndeamnă în mod neobosit să descifrăm tragismul celor întâmplate în spiritul devizei atât de des invocate: adevărul ne va face liberi.
        Cine va urma itinerariul suferinței îndurate de martirii închisorilor de la Jilava, Mislea, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Miercurea-Ciuc, Sighet, al coloniilor de muncă din Deltă, de la Canal sau Bicaz, al apăsătoarelor domicilii obligatorii din Bărăgan, Piatra Neamț, Câmpulung, Cheia, își va putea face o imagine devastatoare a condiției tragice care a dominat istoria noastră recentă. Cărțile unor Paul Goma („Patimile după Pitești”), Virgil Ierunca („Fenomenul Pitești”), Octavian Voinea („Masacrarea studențimii române în închisorile Pitești, Gherla, Aiud”), Mihai Buracu („Tăblițele de săpun de la Itșet-Ip”), Lena Constante („Evadarea tăcută”), Florin Constantin Pavlovici („Tortura pe înțelesul tuturor”), Grigore Caraza („Aiud însângerat”), Ion Zubașcu („Dialog cu Adrian Alui Gheorghe”), Gheorghe Calciu-Dumitreasa („Războiul întru cuvânt. Cuvinte către tineri și alte mărturii”), depun o mărturie cutremurătoare a suferințelor Estului. Torționarii nu și-au primit lecțiile cuvenite, un alt proces Nürnberg întârzie să apară, nicidecum să rostească, în fața istoriei, așteptatele verdicte cutremurătoare. Alte subcapitole ale cărții, purtând titlurile „Basarabia, Basarabia”, „Bucovina după Bucovina”, „Exilul, zarca, schitul”, reaprind o serie de probleme delicate din mentalul nostru colectiv.
        Cartea aceasta  se cuvine a fi străbătută filă cu filă, pentru că există, în cele mai multe cazuri, o legătură logică în desfășurarea faptelor. Multe dintre pagini sunt construite după legile narative ale „romanului cinematografic”, care scot în evidență un crescendo al faptelor, o acumulare de argumente, luminând mai puternic punctele culminante ale întâmplărilor relatate. Cuvintele își multiplică, prin patetica lor rostire, ecoul lor benefic în inimile noastre. Cartea aceasta, așa cum recunoaște Magda Ursache, va fi fost cu siguranță greu de scris și poate va fi fiind la fel de greu de citit. În opinia noastră, ea constituie o lectură cu folos, care atestă trecerea unui examen cu un anume coeficient de dificultate. Una din concluziile cărții repune, în plan moral, pledoaria profesorului Ursache, pentru respectarea demnității umane:  „…drepturile omului implică necesar și logic drepturile neamului, adică adevărul general uman, același pentru toți, împotriva comunismului distrugător de lume și de istorie.”
        La capătul acestor însemnări, facem o adâncă reverență în fața editorului împătimit de carte, Valentin Ajder. Datorită lui, avem la îndemână toate volumele postume ale cărturarului.
         
        Epilog
        Pentru cea care semnează aceste rânduri omagiu, la șapte ani de la plecarea la Domnul a profesorului Petru Ursache, lectura cărții comentate a lăsat urme adânci.
        Ar fi trebuit să vorbesc poate mai mult despre bucurie. Despre iubire și devoțiune. Despre urmele luminoase pe care „omul bun al culturii românești” ni le lasă fiecăruia dintre noi, ca semne ale unei alte puteri.
        Eu mi-am regăsit partea mea de rost. Partea de frumos, de bine, de har, de bună cuviință.
        Aleg acum taina gândului smerit. Care poate fi citit doar… în tăcerea dintre cuvinte.
         
                                                                                                                        Lucia NEGOIȚĂ
                                                                                                                         iulie 2020



                        Jogging prin mass media

        Trăim o vară descurajantă. Catolicii se aleg cu ruine în loc de catedrale, incendiatorii nu-s prinși, iar cel mai „virtualizat” (după Radu Portocală) francez, Macron, spune despre sine, cu mulțumire multă: „Sunt un făcător de miracole”. Miracolul ar fi ca Franța să nu ardă ca Australia. Erdogan transformă Biserica Sophia în moschee, 3. 000 de musulmani se îmbolnăvesc de Covid 19 cu prilejul slujbei de convertire a basilicii în lăcaș de cult islamic.
        ANTIFA și BLM (Black Live Matter) debulonează statui, declarându-le tuturor, ca-n timpuri staliniste, război: de la Iisus la. . . Mica Sirenă. Chiar Lorelay, ca infractoare contra păcii și ucigașă de pescari, se simte amenințată. Ignoranța, incultura duc la demolare. La noi, după câte spune presa, Cioloș le-a admis ca ONG, cu finanțare de la buget (?!), deși aceste organizații nu suportă stat național, poliție, drapelul ANTIFA fiind roșu și negru, adică anarhist. Che Guevara, el lider maximo, apare din ce mai des pe tricourile tinerilor, ca erou, prevestind foc și sânge în stradă. Terorism urban?
        „Observatorul” canadian vede ca soluție un Moș Ion Roată. Mult mai mulți moși Ioni, adunați laolaltă, poate că ar urni bolovanul. Să le repetăm politicilor de unde vine cuvânt și anume din latinescul conventum, înțelegere, învoială? În darn. De altfel, disciplina Limba latină s-a eliminat din gimnaziu.
        Intelectocanii, așa cum îi numește Emil Nicolae Nadler, se iau la bonjurături, spre a le spune ca Paul Goma, foarte dezinhibați lexical. Ca ministrul Dezvoltării zis „Grindă”, adresându-se unui repezentant AUR, în 10 august a.c., cu „Întreab-o pe mă-ta!” O fi pus cratimă? Tănase Stamule (cu l de la liberal) a invitat-o pe Dăncilă să vorbească „de pe trotuar”. Mai direct, Băsescu indica direcția centură.
        Mai toți sunt dezinhibați gramatical: Turcan, în roz fanat, „propaghează”, Orban se prezintă „ca și premier”, ducându-ne cu gândul la Petrov ca și Băsescu. A fost, n-a fost, ca la alba-neagra? A reapărut în forță Stolojan, europarlamentar de 10 ani, cu „se vor prevede” și cu știuta-i fentă de falcă atunci când e vorba de aur, de bănci, de buget (era să zic clăbuget), pe care Câțu îl câțuiește. Mi-a trebuit timp să înțeleg cuvântul chieanț, spus pe repede, pentru creanță.
        După demiterea lui Dăncilă, președintele a ținut să precizeze băsescian: „m-am suit în capul lor” (al pesedeilor). E adeptul cuvintelor (și cuțitelor) lungi: „Se poate inițializa”; „Se eliminează inechitățile”. Carențele de acord, de accent, de DEX sunt curente. Și pentru că vorbim de dimineață până-n seară de lockdown (închidere), doctorul Raed ne îndeamnă să fim precauți ( Iohannis preferă altă accentuare: precaut, cu accent pe a).
        „Ca capital”, se rostește domnișoara Chichirău. „Cu subiect și predicat” comunică doamna Violeta, dar și cu coasa lui Boc, de vreme ce are credința că bugetarii vor dispărea „de la sine”. Ca și pensionarii. Și cum suntem nu numai în pandemie ci și în pandalie, o „influențeriță” ne interzice să mâncăm fasole cu cârnați (mai ales de 1 decembrie), să nu flatulăm. Ștevia la grătar ar fi mult mai bio. Altcineva vede o soluție economică în a trimite în Italia varză murată. Putem încerca un salt economic și cu leuștean (de negăsit în Franța), cu hrean de Bistrița și cu usturoi de Copalău. Poate și cu urzici, interzise în America.
        Vorba de marțea (cu trei ceasuri rele) a lui Barna de la USR, acum cu Plus: „Never say never, în politică” . Nu vreau o astfel de politică, dar nu-i pe vrerea mea, ci pe-a lui Rareș Bogdan, mai Cațavencu decât Cațavencu, pe-a lui Gorghiu, mai Zoe decît Zoe, pe-a lui Anastase, mai Pristanda decât Pristanda când număra steagurile, pe-a lui Ciolacu, mai Farfuridi și Brânzovenescu la un loc atunci când e vorba de mo(r)țiune. Și-l citez pe Luca Pițu: „O farsă pesedistă e viața țării-ntregi”.
        Nimeni, dar nimeni nu-i întrece pe politicieni în amicalitate. În această vară de neliniști și de frustrări, președintele, pentru care țapul ispășitor e obsesiv PSD, ar trebui să fie mai coeziv. Măcar pentru ca Hunor să nu-l mai poată eticheta „un robot care împrăștie ură”. Mai coeziv ar trebui să fie și consilierul prim-ministrului, Stamule Tănase, un verboman, adică un om care vorbește întruna, dar nu lămurește nimic. Cum s-a schimbat verbul ăsta! Nu mai spunem lămurește, ci induce! Activiștii PCR lămureau, influencerii induc.
        Da, intelectocanii prisosesc. Un fost ministru al Învățământului, cu bac incert, omu’ lu’ Petrov, se adresează cantautorului Tudor Gheorghe, ca să-i fie învățătură de minte, cu: „Băi Tudor Gheorghe! Băi talent! Băi nenicule!”; „pune-te, mă, în genunchi în fața copiilor acestei țări și cere-le iertare”. Ce să răspundă „nenicu” decât: „nu mă bate,frate, nu mai da!/ Uite cum se zbate luna-n fruntea mea!” Numai că fostul mai-mare-peste- școli Funeriu ar fi putut să-și spună asta în oglinda din baie, judecând contribuția sa la „de-școlarizarea României”, cum o numește Mircea Platon, într-o carte apărută la Ed. Ideea Europeană, 2020:
        „Revoluția continuă a învățământului nu e decât un alt nume pentru transformarea lui în vacă de muls pentru diverse corporații (cei care vând softuri, cei care vând computere, cei care vând „curricule”, cei care vând expertiză). După defrișarea munților, avem, acum, iată, o uriașă operațiune de defrișare a minților. Trebuie oprită.”
        La început de august, acad. Ioan Aurel Pop îndeamnă: Înapoi la Domnul Trandafir! „Un învățător face mai mult decît 10 laptopuri.” „Școala trebuie făcută față în față.”
        Ultima achiziție de „curriculă” cere să nu se mai pună note la Religie, Desen, Muzică. Nu mai avem nevoie de formare cultural-identitară a elevilor. Ce? Doamna Monica Anisie, care zice pepsiglas în loc de plexiglas, n-a ajuns ministru al Educației fiind în criză de educație? Și cum ministrul Comunicării e în criză de comunicare, de ce n-ar fi numit absolventul de bac Selly ministru. Unde? Oriunde: la Învățământ, la Comunicare, la Dezvoltare, dacă nu chiar președintele României, cum i s-a prezis la o Antenă. Doar proful se numește acum, în faza online, „actor de educație”. Viața e un link, școala e un hub. Proful de română cere ingrediente win-win și concluzionează: garbage in, garbage out.
        André Santini a găsit un titlu bun: Acești imbecili care ne guvernează. I-a luat-o înainte Ștefan Zeletin cu Țara măgarilor, din 1916, unde scrie negru pe alb despre măgăria lui homo politicus, transpusă în: abdicare de la morală, ingratitudine, prostie, plus sfânta mare nerușinare. Mai ales la capitolul moralia avem „la même Jeanette”. Cât despre competiție, mă tem că vocabula a ieșit din FPC (Fondul Principal de Cuvinte).
        Postsocialist, presa a căpătat patroni de aiurea, interesați de rating, de afacere. În presa cotidiană, jurnaliștii corecți și imparțiali sunt din ce în ce mai greu de găsit. La fel, pe canale. La Realitatea Plus, moderatoarea (aleasa Cotrocenilor) taie fraza invitatului ca să vorbească ea ca toaca toc-toc-toc-show. Noroc de Publicitate, s-o mai întrerupă. Regret că preferatul meu, Octavian Hoandră, a părăsit postul. Mi-a plăcut Hoandră, îmi plac ardelenii.
         Obiectiva doamnă Pușcalău te zvârle din emisiune dacă obiectezi ceva. Cum s-o faci în Iohannisland? Regizorul Sorin Ilieșiu a pățit-o. De la Digi 24 s-a dat anatemă lui Cristi Puiu. Ia să zici ceva de mască în Klaustrare (mulțumesc pentru ortografiere Brîndușei Palade)! Destabilizezi, produci neîncredere, haos, faci praf economia mai rău decât Petrică Roman et comp.. Dialog la TV cu doamnele Trăilă sau Haru, care l-a citit pe Kant, plus domnii Leoreanu, Tinel, Fenechiu? Dacă i-am spune îmbrânceală, am fi mai aproape de adevăr.
         În curtea literaturii, îți dai opozantul de idei în judecată, cum i s-a întâmplat lui Liviu Antonesei și-i ceri o sumă frumușică pentru daune imaginare. Până la condamnarea la închisoare nu-i mult.
        Pe Facebook, tot felul de sminteli: de Cruce, de Înviere, de Naștere, de Maica Domnului (cineva a găsit formula mamă-surogat), de cinstirea dată sfinților. Pe Google Maps, Catedrala Națională a Mântuirii Neamului e denumită Catedrala Prostirii Naționale, ca să se împuște doi iepuri dintr-un foc: Biserica și Etnia. Dar câte lucruri trăsnite nu se pot citi pe Wikipedia, în 1 august, despre dr. Raed Arafat: „Ocupație: Terorist; Crime împotriva umanității”. În 2 august, informația a fost eliminată. Vorba lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?” Când doctorul Raed a fost dur criticat pe varii rețele de socializare, în termeni de nereprodus, a ținut să precizeze: „Eu nu sunt de acord să spun România pentru că aici era vorba de persoane. Nu România, ci răuvoitorii din România.” Populația l-a susținut când preș. Băsescu l-a făcut să demisioneze. Nu s-a implicat politic. A mulțumit oamenilor pentru susținere, dar i-a rugat să nu iasă în stradă pentru că „Legea sănătății nu se face în stradă”. De nu s-ar implica nici acum ca să țină spate lu’ Nelu sau să apere corabia lui Vela în derivă, suflându-i în pânze. Puterea e vremelnică și ce rămâne nu-i funcția, ci cum îți faci treaba în funcție. La Marius Tucă în emisiune, doctorul nu comentează absolut deloc „metafora” ridicolă a ministrului Sănătății: valul pandemic „cu două cocoașe”. Nici măsura absurdă a orei 23. Politica îl forțează să nu comenteze?
         Tot Wikipedia anunță că, sub patronajul Pr. Radu Preda, IICCMER n-a făcut altceva decât să vorbească despre Vintilă Horia, ca „fascist” iubitor de Mussolini.
        Cenzura „florian” e vigilentă. Ultima ispravă (din aprilie, 2020) a Institutului „Elie Wiesel” a fost presiunea pusă pe ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, să scoată din recitalul de poezie din temnițele comuniste, care avea loc la Teatrul Național din Iași, numele lui Gyr și Crainic. Până la urmă, regizorul Cristian Hadjiculea a fost nevoit să accepte eliminarea, dar a relatat presei toată tărășenia. Finalul? Iohannis a decorat Institutul „Elie Wiesel” cu ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Cavaler”.
        Se aud iarăși voci care strigă Naționalistule!, dinspre inși care dețin gradul zero de civilitate în polemică. Alt etichetat „fascist”, Dan Anghelescu, luptă neobosit pe frontul memoriei exilului românilor. Mă și tem (pentru el) de loviturile cu stânga-n dreapta ale celor puși pe des-ființări, în numele unor năzăriri ca „isterie xenofobă” ori „atitudine de tip antisemit”, acuzînd de practici wrongthink, incorect politice. Doar trebuie creată națiunea universală, pe urmele internaționaliștilor care n-aveau patrie. Și parcă aud vocea lui Shaul Carmel: „Naționalisto!”, „Xenofoabo!” Este oare Dan Anghelescu în delict de gândire dacă se ocupă de scrierile horiene, neagreate de domnul Alexandru Florian? Pe Dan îl doare nedreptatea ce i se face marelui scriitor, este copleșit de unicitatea interviului-eseu Călătorie la centrele pământului (Viaje a los centros de la Terra), unde Vintilă Horia apasă pe necesitatea unui „pact între înțelepciuni, care să facă din nou posibilă o înțelegere totală a omului”. Pentru că nu „mașinul” (obsesiv în poezia lui D.A.), ci omul trebuie să fie în progresie, iar reunirea „centrelor creatoare de energii explicative” ar fi, după Horia, salvatoare.
        Fericiți cei ce speră, îmi spun, trecând la revistele de cultură bună, adunate clit pe lada mea de zestre: „Banchetul” albastru, făcut cu har de Dumitru Velea, „Litere”, revista lui Mihai Stan, „Expres cultural”, revista lui Nicolae Panaite, „Pro Saeculum” de Focșani, „Portal Măiastra” de Târgu Jiu, „Conta” de Piatra Neamț, „Spații culturale” de Râmnicu Sărat, „Cafeneaua literară” și „Argeș” de Pitești, „Hyperion” de Botoșani, „Bucovina literară” de Suceava, „Discobolul” de Alba Iulia... Știu bine ce reviste nu trebuie să citesc, chiar dacă năvălesc pe e-mailurile mele și în cutiile poștale. La câte clici, coterii, publicații de familie există, s-ar putea scrie lunar o monografie despre ele.
         De la Ioan Adam cetire (v. rubrica sa din „Litere”), ar trebui, ca să scăpăm de „mașinile de scris fără ață”, cum le spune el veleitarilor, ca fiecare revistă de cultură să conteze pe un grup de semnatari „de calibru”. Și Ioan Adam, optimist cum i-i felul, crede că veleitarii ar renunța „dacă au oarece bun simț”. M-am cam îndoit de asta când am citit ce susținea un înlocuitor de eminescologi chiar de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie 2020, contrazicând ideea de „poet ne-pereche”. Doru Scărlătescu îi găsise trei, perechile fiind Creangă, Caragiale, Maiorescu. Cu un amendament: cei trei n-au fost poeți, atâta tot.
        Visăloagă cum sunt, îmi imaginez o revistă ideală. Fără versurari, cum le zice Florica Bud, umplând pagini întregi în prelungi accese de grafomanie, fără referate universitare mortăcioase, fără critică piaristică. Critică de susținere, da; publicitară, contra tarif, nu. Aș susține judecăți tranșante, deși ele nu-ți aduc prieteni mulți.
          Din revista mea ideală (și nu numai de 20 de pagini, ci având un spațiu mult mai generos), n-ar lipsi interviuri de Lucia Negoiță și Iolanda Malamen, pagina memorialistică a lui Barbu Cioculescu, pledoariile lui Sorin Lavric pentru moștenirea marilor valori (ce altceva sunt civilizația și cultura decât moștenire?; o sporim sau nu, o dezmembrăm sau nu). I-aș încredința neapărat cronica literară lui Gheorghe Grigurcu, cronica teatrală lui Nicolae Coandă și o polemică avizată cu stricătorii de limbă română, semnată Mihaela Malea Stroe. N-aș renunța la tablete de Ana Blandiana și Ileana Mălăncioiu, măcar alternativ, nici la note acide ca acelea semnate de C. Stănescu, nici la perspectiva asupra istoriei literare a Simonei Vasilache.
        Seamănă revista mea ideală cu „Acolada” și ai ei foști și prezenți colaboratori? Leit.
         
                                                  Magda URSACHE



                      APOCALIPSA COVID*

        Traversăm o pandemie cum nu ne-a fost dat până acum și, în afara poziției luate de Guvern, a anunțurilor aproape zilnice, a ordinelor și ordonanțelor emise de el, probabil că legitime, nu văd prea multe comentarii din afara Guvernului și a celor datori lui, care să confirme legitimitatea tuturor măsurilor și directivelor sale.
        În cazul Colectiv, vălurile „adevărului” comunicat inițial de către oficialitate au căzut rând pe rând, dezvelind urâțenii. În actuala pandemie nu prea știm, de fapt, ce se întâmplă în spatele a ceea ce ni se arată că se întâmplă...
        Meritorii sunt totuși dezbaterile câtorva scriitori (și nu numai) de pe Facebook, în care s-au emis păreri și s-au postat filme. O atitudine interesantă a avut și Varujan Vosganian pe contul său de Facebook. De curând a apărut o antologie de proze scurte pe teme pandemice, numită Izolare, în format electronic, la Editura Nemira... Preferam o atitudine de tip jurnalistic, în presă, deci mai adecvată, mai combativă. Dar bine că există totuși o reacție și că încă nu am adormit în muzica militară a informațiilor primite dintr-o singură parte. În rest, există și un fel de tăcere a scriitorilor (e ceva nou?), iar o poziție oficială nu știu să existe...
        Cu privire la măsurile sanitare și sociale luate de Guvern prin Ordonanțele de Urgență de două luni încoace, iată ce înclin să cred: dacă țin cont de declarațiile câtorva medici, alții decât cei invitați zi de zi în studiourile tuturor televiziunilor, cred că aceste măsuri au și un alt scop decât acela de a ne proteja. Dar mai bine să urmărim ce spun medicii.
        Dr. Răzvan Constantinescu, medic la Spitalul Sf. Spiridon, Iași, ne vorbește într-un interviu cu Pompiliu Diplan, difuzat pe Internet, de „mascarada media legată de covid”, de „instigarea medicilor de a face fals în acte publice”, de faptul că „s-a reacționat la ordin”. El a spus că prezentările din media au fost urmarea ordinelor primite, că „s-a exagerat enorm puterea acestui virus”, că „s-au șters de pe You Tube filmulețele care aveau alte comentarii” decât cele oficiale, că „la dezbaterile de la TV nu s-au chemat decât medici care au aceeași opinie” cu Guvernul și că acesta „a alocat fonduri enorme pentru propagandă” (...). Și, de vreme ce s-au alocat fonduri enorme, toate opiniile medicilor trebuiau să fie la unison. Cum au și fost, de altfel.
        „Eu combat vehement această mascaradă care se întâmplă și care nu are nicio legătură cu medicina. Aceste elemente se constituie ca o psihoză în masă. Ea este întreținută și amplificată cu bună știință de mass-media. Nu putem contesta că virusul nu există”, a mai spus dr. Răzvan Constantinescu.
        Lucruri uimitoare au declarat, tot la Antena 3 (17 iunie, după ora 23), și medicii Radu Stoica, șef ATI, și prof. dr. Ioan Codrescu, chirurg, ambii de la Spitalul Marius Nasta, București, care au afirmat că ei au fost determinați, prin Ordonanță de Guvern, să se ocupe numai de cazurile de covid, aproximativ 700, din cei 3.000 de bolnavi de toate bolile, câți se tratează în spital. Și cu ceilalți 2.300 de pacienți, unii aflați în stare gravă, ce s-a întâmplat? S-a înțeles că au fost abandonați, pentru că aceasta era consecința aplicării Ordonanței... Cum putem califica această abandonare la ordin a bolnavilor? Această iresponsabilitate? Această agresivitate mascată? Parcă eram creștini...
        „Spitalele ar trebui să îngrijească toți bolnavii! Media a indus frica în oameni. Noi suntem terorizați. În 2-3 luni nu o să mai fim oameni. Se distruge în noi tot ce este omenesc”, a afirmat dr. Radu Stoica. 
        Invitată duminică seara (14 iunie) în emisiunea „Sinteza zilei” a lui Mihai Gâdea, la Antena 3, actrița Carmen Tănase a spus cu privire la coronavirus: „Eu cred (...) că e o etapă și că urmează ceva foarte rău, cred că este un exercițiu, o repetiție generală pentru ceva ce va veni.”
        Ortodoxinfo.ro, din 3 mai 2020, preia un interviu televizat cu medicul american Rashid Buttar. Ofer mai jos câteva extrase din transcriptul interviului VIDEO numit „Interviu cu Dr., Rashid Buttar despre PLANdemia coronavirus: «Totul este pentru control!»”!, în  traducerea, adaptarea și subtitrarea lui Bogdan Bobolea.
        „Pe măsură ce am început să analizez aceste informații (legate de COVID-19), am început să-mi dau seama că este de fapt o versiune «himerică» a ceva ce a fost dezvoltat aici, în SUA. În 2015 a fost publicat un articol în Revista Nature, care afirma că (această versiune) a fost dezvoltată la Universitatea North Carolina din Chapel Hill, unde s-au făcut toate studiile inițiale, de cercetare «himerică»”.  
        Dar „iată ceea ce am descoperit: au luat tulpina SHC014 a virusului CORONA (...), au adus coloana vertebrală a virusului SARS Corona, le-au pus împreună și apoi au introdus gene ortologice de HIV și MERS în mod suplimentar, pentru a crea un virus mai virulent, mai dăunător.” Și asta „în ciuda faptului că exista un Moratoriu al Guvernului SUA care interzicea orice cercetare  «himerică». (...). El – Fauci – a creat această întreagă cascadă de evenimente pe care le vedem. Blocarea întregului glob a fost determinată de acest aspect inițiat din 2015! El a încălcat legea, a acționat împotriva Moratoriului Guvernului.”
        Interviul conține lucruri uimitoare, pe care spațiul nu îmi permite totuși să le redau aici. Dar câteva lămuriri despre Rashid Buttar sunt totuși necesare. „Rashid Buttar a absolvit Universitatea Washington, cu o dublă specializare: biologie și teologie, înainte de a frecventa Facultatea de Medicină de la Universitatea de Medicină Osteopatică și Științe ale Sănătății, Colegiul de Medicină și Chirurgie. S-a instruit în chirurgie generală și în medicina de urgență. A ocupat funcția de chirurg de brigadă și director al medicinii de urgență, în timpul serviciului militar din Armata terestră a SUA. Este specializat în toxicologie metalică și medicină preventivă. Este specializat în medicina de urgență și a reușit performanța de a fi membru a trei Asociații Medicale distincte. În prezent, el ocupă funcția de DIRECTOR MEDICAL în «Centrele pentru medicină avansată» din clinicile din California și Carolina de Nord”, aflăm din informațiile ce preced interviul. 
        Din declarațiile celor patru medici, se înțelege că probabil (1). se testează în ce măsură și cât putem răbda izolarea și lipsa comunicării normale, firești, (2). ce randament putem da în „lucrul de acasă”, în „școala de acasă”, în „universitatea de acasă”, în „revolta de acasă”..., (3). deci se testează cum suportăm digitalizarea și controlarea noastră.
        În China, țara-covid prietenă, într-o școală experimentală, elevilor li se pune pe cap o coroniță cu trei senzori care testează nivelul de concentrare... De fapt, li se face un fel de encefalogramă, spun specialiștii străini care critică această practică. Iar dacă îți zboară gândul în altă parte, Profesorul care te instrumentează vede imediat în computerul său beculețul roșu aprins din pricina neatenției tale. Mai rămâne ca Profesorul să știe și ce anume gândești, iar gândurile tale să fie afișate literă cu literă pe ecran, ca să nu mai gândești aiurea, la ce vrei tu și la ce nu îți dă Profesorul tău voie să gândești... Profesorul, controlorul și strategul destinului tău!
        Tot în China, țara-covid prietenă, cumpărăturile din marile magazine se fac prin simpla scanare a feței, iar în marile orașe toți cetățenii sunt monitorizați permanent prin camerele de recunoaștere facială. A se vedea filmul făcut chiar de chinezi și lansat pe Internet. 
        Mihai Robert distribuie pe Facebook „Și totuși lumina vine de la... răsărit”, un interviu TV în limba rusă, titrat în românește, cu declarațiile colonelului Vladimir Vasilievici, din serviciile militare de informații (GRU), din care aflăm, între altele:
        „Fenomenul Coronavirus, așa-numita pandemie, – și să vă spun nu este pandemie, este totul o minciună –, el trebuie considerat o operație strategică specială globală. Acestea sunt exercițiile de comandă și personal ale puterilor care controlează umanitatea în culise. Acesta este obiectivul Coronavirus. Deci obiectivul puterilor financiare și sioniste din culise este reducerea populației mondiale. Ei cred că suntem prea mulți oameni obișnuiți pe lume. Acesta e motivul pentru care Coronavirusul și criza financiară au apărut aproape imediat – sunt legate reciproc între ele. Scopul este de a opri mișcarea oamenilor din întreaga lume, de a scurta libertățile politice. În termeni politici ar fi practic imposibil să faci toate acestea. (...). Practic aceasta nu este o pandemie și nicio epidemie.” Vor fi adevărate aceste declarații? Dar se poate vedea linkul, in care se spun mai multe:
        https://www.facebook.com/100001660606934brosts/3173809286017727/?sfnsn=scwspwa&extid=vjPzdSN0Sjng8J4z&d=w&vh=i
        (4). Probabil că suntem pregătiți psihologic pentru a fi vaccinați, firește că doar cu un anumit vaccin, despre care ce putem noi ști? (5). Probabil că se testează rezistența noastră la privarea de libertate și de libertăți, și, în mare, (6). cât anume putem fi controlați și manipulați, noi, oamenii obișnuiți și fără putere.
        (7). Probabil că vom fi (și) chiar și cipați. Cobai inteligenți, ne facem că nu pricepem și ne vedem mai departe „de ale noastre”... De pildă, abia așteptăm să se deschidă cafenelele sau să mergem în concediu la mare, în Bulgaria sau în Grecia... Faptul că îi putem infecta pe ceilalți nu contează. Responsabilitatea noastră este minimă. Distracția, circul, burta plină, berea și micul național sunt mai importante. Și uităm că dacă, Doamne ferește, ajungem în spital bolnavi de covid, nimeni din familia noastră nu mai știe ce se întâmplă cu noi, vizitele fiind interzise. Suntem, așadar, prizonieri și la bunăvoia medicilor, de la care așteptăm să își facă datoria. Așteptăm...   
        Să nu uităm că toate aceste restricții, teste și experiențe se petrec în toate țările civilizate, iar asta înseamnă că cineva a gândit aceste lucruri pentru toate aceste țări, pentru toți, deci înseamnă că există un Plan internațional, care este gândit și finanțat de către cineva, s-a spus că de către „oculta mondială”. Știm că României i s-au alocat deja de către U.E. 33 de miliarde de euro pentru cicatrizarea rănilor, „redresarea economică” și, desigur, pentru buna organizare a „carantinei”. Toate informațiile și comentariile de mai sus circulă pe Internet, în filme românești sau străine titrate, și în presa online.  
        Dar se mai petrec și alte lucruri stranii. Presa ne comunică de pildă faptul că pentru fiecare mort de covid spitalele primesc 15.000 de lei, deci dacă ai mai mulți morți de covid înseamnă că primești mai mulți bani pentru spitale, adică pentru sănătatea noastră... Silogismul e simplu. Vrei mai mulți bani, atunci scoate mai mulți morți! Informația asta chiar să fie adevărată?
        În categoria „morți de covid” îi putem include și pe cei morți de orice altceva, de cancer, de rinichi sau de inimă, în conformitate chiar cu directiva oficială. Dar să citim împreună pasajul „Deces confirmat la pacient cu COVID-19”, din „Metodologia de supraveghere a COVID-19”, transmisă cadrelor medicale de către Institutul Național de Sănătate Publică: „Decesul la un pacient confirmat cu COVID-19 nu poate fi atribuit unei boli pre-existente (de ex. cancer, afecțiuni hematologice etc.) și COVID-19 trebuie raportat ca și cauză a decesului, independent de condițiile medicale pre-existente care se suspectează că au favorizat evoluția severă a COVID-19. COVID-19 trebuie menționat pe certificatul de deces drept cauză a decesului pentru toate persoanele decedate la care COVID-19 a cauzat sau se presupune că a cauzat sau a contribuit la deces.” Acest citat este sesizat, comentat și transmis de către senatorul Varujan Vosganian pe contul său de Facebook, în data de 15 mai, ora 19,55. 
        Prezenta directivă a fost dată în 28 aprilie https://www.cnscbt.ro/.../1695-metodologia-de-supraveghe.../file și reluată la reactualizarea din 14 mai, adaugă Vosganian. Așadar, persoanele testate pozitiv și decedate trebuie să fie raportate că au murit de COVID... Înțelegeți, așadar, că trebuie să ne facem planul la morții de covid... Cam asta ar fi marea directivă a secolului 21. Să nu dezamăgim marile organizații politice din care facem parte!
        O altă anomalie este și faptul că necropsiile sunt interzise. De ce? Probabil pentru ca noi să nu putem depista adevărata cauză a decesului..., ci să trecem totul pe seama covidului, lăudat fie numele Sinistrului sănătății care a dat acest ordin. Lăudat fie el, lăudat!
        Inocularea fricii are și ea metodele ei! Sinapsele spaimei sunt deja create. Să mai amintesc că virusul covid, mărit de un milion de ori, se plimbă, plin de sânge și de ventuze înfometate, pe toate ecranele TV ale patriei, ca să vadă tot românul, tot mioriticul și nemioriticul, politicul și apoliticul carpatin, ce îl așteaptă dacă va ieși din casă să fure o frunză, o rază din lumina Domnului sau un ciob din stelele însămânțate pe cer? Iată inocularea fricii! Inocularea fricii, necesară controlării și manipulării. În ce scop? Se va vedea, în timp.
        Vă mai amintiți de diatribele înflăcărate ale C.T.P.-ului, transformat ca niciodată în apărător al tuturor măsurilor guvernamentale, și care nu mai vede nimic în spatele evenimentelor? Oare cu cât este plătit pe oră?
        Vă mai amintiți de graficul morților din toată lumea, comentat în toate jurnalele TV de către specialiștii plătiți și bine instruiți ai televiziunilor? Dar de numerele care îi reprezintă pe cei morți de covid, afișate zilnic, la știri, ostentativ, pe banda de jos a ecranelor? Dar de sicriele goale filmate obsesiv, care așteptau să fie umplute, vi le mai amintiți? De fapt, ele simbolizau oamenii care urmau să fie omorâți de această ființă însângerată, cu 1.000 de ventuze înfometate, de această fiară minusculă preparată în Laboratoarele Răului ale secolului 21, după cum afirmă, între alții, medicul american Rashid Buttar în interviul citat mai sus. Sinapsele fricii sunt deja create. În ce scop? Se va vedea, în timp.
         
        Șeful ONU ne arată ce se ascunde în spatele
        COVID-19: „Guvernarea Mondială”
        Acesta este titlul articolului publicat de către Adrian Pătrușcă, în Evz.ro 28. Să urmărim câteva idei:
        „«Problema este că multilateralismul de azi duce lipsă de anvergură, ambiție și autoritate», a declarat secretarul general al ONU, Antonio Guterres, într-o conferință de presă, joi, 25 iunie, prilejuită de lansarea de către ONU a «răspunsului global la pandemia COVID 19.» (...).
        «Trebuie să regândim modul în care țările cooperează», a continuat Guterres. «Avem nevoie de o rețea multiculturală, care să reunească sistemul Națiunilor Unite, organizațiile regionale, instituțiile financiare internaționale și altele», a explicat șeful ONU. «Și avem nevoie de un multilateralism eficient care să poată funcționa ca un instrument de guvernare mondială acolo unde este necesar.»”
        Același mesaj l-a transmis Antonio Guterres și vineri, 26 iunie, cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a adoptării Cartei Națiunilor Unite la San Francisco”. „Semn că mesajul său nu a fost unul întâmplător”, remarcă Adrian Pătrușcă. De aici încolo, puteți gândi și singuri...
         
                                                              VirgilL DIACONU
         
        2 iunie-12 august 2020
         
        * Pamflet
         
        Final!!!!!!!!!!