Isabela Vasiliu-Scraba - O enigmatică pictură a Sfântului Arsenie Boca.
Magda Ursache - Pulberea de aur.
Petru Romoșan - Al treilea om.


        O enigmatică pictură a Sfântului Arsenie Boca
                    aflată în mijlocul Bucureștiului

        Motto: „În tirania comunistă e grea sărăcia, e gravă întemnițarea oamenilor, dar nimic nu e mai înspăimântător ca manipularea conștiinței care transformă omul într-o unealtă teleghidată” (Sfântul Valeriu Gafencu).

        Citit-am de curând într-o revistă oarecare de pe internet un text jalnic pe tema picturii Sfântului Arsenie Boca. Faptul în sine e banal, fiindcă neobișnuite sunt textele cât de cât interesante. Din revista apărută în 2019 am sesizat însă o grosolană manipulare vizând promovarea minciunii dăinuind din anii șaizeci și până prin 2007 referitoare la autorul impresionantei picturi de pe bolta altarului Bisericii „Sfântul Elefterie cel Nou” din București.
        Acum vreo zece ani, cand s-a nimerit să urmăresc la TVR 1 (sau poate la Trinitas) o filmare în această biserică de lângă Operă, m-a impresionat perseverența cu care era ocolită imaginea Maicii Domnului cu pruncul Iisus din bolta altarului sub pretextul prezentării catapeteasmei sculptată în lemn de cireș de Grigore Dumitrescu și fostul deținut politic Aurel Obreja, după modelul unei catapetesme de la Skopje (cf. user „Florina Rădulescu”, 19 febr. 2012 în wikipedia.ro; vezi și Ștefan Mărculeț, Biserica „Sf. Elefterie cel Nou” are o catapeteasmă unică în țară, în „Ziarul Lumina”, 15 dec. 2007).
        Când a terminat fresca din bolta altarului de la Biserica „Sf. Elefterie cel Nou”, Părintele Arsenie Boca a început în vara anului 1961 să picteze pereții Bisericii „Sf. Parascheva” de la Bogata Olteană (jud. Brașov) a cărei sculptură în lemn a fost realizată tot de Grigore Dumitrescu, probabil recomandat preotului Spiridon Cândea de călugărul iconar izgonit în 1959 de la Mănăstirea Prislop de oficialitățile comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca; https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/.
        Manevrele de filmare ceruseră o oarecare îndemânare ca la filmarea catapetesmei să devină de nevăzut absida centrală a altarului. Fiind sezonul cald, am făcut la câteva zile după vizionarea emisiunii o plimbare cu bicicleta până la acea biserică, l-am căutat, l-am găsit și am vorbit cu preotul Mihai Dragomir despre Părintele Arsenie Boca, despre care nu a zis nici un moment că ar fi fost pictorul frescei cu pruncul Iisus îmbrăcat ca un deținut politic, deși „Lumea Credinței” publicase deja un articol pe tema paternității picturii, textul fiind semnat de studentul Alexandru Valentin Crăciun.
        Atunci (și mai apoi când am reintrat în Biserica „Sf. Elefterie cel Nou”) m-am convins că la mijloc trebuie să fie o „dispoziție oficială”, negarea adevăratei paternități a picturii fiind „literă de lege” și la omul de la pangar, dar și pe situl „crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei” în articolul de prezentare a frumoasei biserici începută în anii treizeci și târnosită în 1971, unde e trecut că pictura a fost executată de „pictorii Iosif Kleber și Vasile Rudeanu” (articol din 12 iunie 2012, cu 51.680 vizualizări). Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda credincioșilor să fugă de clerul nevrednic în cazul în care „episcopul sau clerul este viclean în chestiile credinței”. A nu recunoaște sfințenia Părintelui Arsenie Boca venerat spontan de sute de mii de credincioși, și a nu-i cinsti pe martirii închisorilor politice comuniste intră fără doar și poate la capitolul „viclenie în chestiile credinței”.
        Scene de martiraj a pictat Părintele Arsenie Boca și la Biserica din Drăgănescu, pe peretele altarului. Cu scena sfântului arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic (28 noiembrie în calendarul ortodox), dar și cu alte scene, din pictura bisericii târnosită în 1982 se poate constata premoniția morții sale martirice din 28 noiembrie 1989 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus;
https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ).
        La Sf. Ioan Gură de Aur a scris sub pictură: „Iarăși se tulbură Irodiada… iarăși cere pe tipsie capul lui Ioan”. Într-una din vizitele mele la Drăgănescu am aflat că semialfabetizata academiciană i-a tras Sfântului Părinte o palmă în ziua de Paști a anului 1989 chiar în sfânta Biserică de la Drăgănescu. Foarte probabil Elena Ceaușescu a fost aceea care a dat dispoziție Securității să fie bătut cu bestialitate la 79 de ani, schingiuire din care i s-a tras sfârșitul martiric de care nu suflă o vorbă nici unul dintre cei ce pun la vânzare cărți cu închipuita viață a Părintelui Arsenie Boca la fosta Editură „Politică” sau la alte edituri mai modeste, și nici cei care scot în serie tot felul de filmulețe de televiziune despre faimosul stareț de la Mânăstirea „Brâncoveanu” și de la Prislop.
        Într-o altă scenă figurează exilul Sfântului Ioan Gură de Aur, sugerând exilarea sa de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, când, după zece ani (1939-1948) a plecat doar cu un sac de cărți, precum și exilul din 1959 de la cealaltă mănăstire pe care a rectitorit-o, Mănăstirea Prislop. La scena exilului Sfântului Atanasie cel Mare trece în cuvinte ceva din experiența sa de deținut politic închis (ca atâția alții) fără temei și fără judecată: „Iar când vă vor da pe voi pe mâna stăpânitorilor, nu vă grijiți cum sau ce veți răspunde, căci se va da vouă în ceasul acela ce să grăiți. Fiindcă nu voi sunteți care grăiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi. Și veți fi urâți de toți întru numele Meu” (Matei 10, 19-22, în altarul Bisericii de la Drăgănescu).
        Având darul înainte vederii, Sfântul Arsenie Boca spusese că „ierarhia BOR” îi va fi încă multă vreme ostilă. Faptul se vede chiar din amânarea sine die a canonizării acestui mare Sfânt deși președintele Comisiei de Canonizare i-ar fi (să zicem) favorabil Părintelui Arsenie Boca, ale cărui picturi le-a „clonat” la Biserica din Săndica.
        Cu imaginea martirajelor din pricina cinstirii icoanelor „când iudeii pârau icoanele la împărați, precum că sunt chipuri cioplite și închinare la lemn”, martiraje cărora le-a pus capătul cel de-al VII-lea (și ultimul) Consiliu Ecumenic, Părintele Arsenie va scrie și despre o anume icoană azi în mare primejdie: „icoana lui Iisus pe care o avem în noi, în fiecare. Căci de la botez fiecare suntem destinați să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dă azi o luptă mai vrăjmașă ca odinioară împotriva sfintelor icoane” (Părintele Arsenie Boca). La predica „Ștefan, mucenicul evidenței”, starețul de la Prislop se gândise în decembrie 1949 la semnificația pe care o poate avea pomenirea întâiului mucenic la Crăciun (la Nașterea Domnului) și nu la Paști, „cum ni s-ar părea mai firesc, după ordinea în care s-au întâmplat lucrurile” (Părintele Arsene Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006, p.303). Atunci a făcut corelația între nașterea lui Iisus și dobândirea unui nou curaj (la mucenicul Ștefan) care „dezleagă omul de lumea aceasta și de frica cu care ea vrea să ne țină în lanțuri”. Acesta ar fi „noul curaj al urmării și asemănării cu Iisus… De când Iisus S-a născut în fire omenească… de atunci putem avea această evidență interioară despre Dumnezeu” (Op. Cit. p.303)
        Un semn de ostilitate față de Părintele Arsenie Boca (pe aceeași „linie oficială”) ar trăda și recenta încercare (constatată în articolul din 2019) de a (re)pune pe seama maestrului Vasile Rudeanu (lipsit de experiența detențiilor politice) fresca din bolta altarului de la Biserica „Sf. Elefterie cel Nou” pictată de Arsenie Boca, un sfânt din zilele noastre prigonit și întemnițat politic de autoritățile „României de impostură, produs al unei puteri străine ai cărei mandatari au asigurat (după 1990) perenitarea ex-PCR” (cf. Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p. 47, ISBN 973-85580-3-4).
        Părintele Boboaia de la Porumbacu de Sus, unde ieromonahul Arsenie Boca e pictat în biserică, spunea că l-a pictat dintr-un fel de „rânduială de suflet și de conștiință”. Aceasta i-a determinat pe sătenii din Porumbacu „să-i facă dreptate Părintelui Arsenie Boca și să-l treacă printre sfinții români” (vezi Pr. N. Boboaia, După mine părintele Arsenie Boca este un sfânt. Dacă alții recunosc sau nu lucrul acesta, e treaba lor”, în „Formula As”, nr. 389 din nov. 1999, p.21; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la Cheia,
https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/ ).
        În vara anului 2007, Sfântul Părinte Arsenie Boca i-a dezvăluit în vis unui student la Teologie atât semnificaţia imaginii pictată în absida centrală a altarului Bisericii „Sf. Elefterie cel Nou” din Bucureşti, cât și, indirect, faptul că el este autorul acelei fresce pe care nimeni n-a fost vrednic s-o vadă cu adevărat vreme de aproape jumătate de secol.
        În vis, Alexandru Valentin Crăciun observă zeghea cu care este îmbrăcat pruncul Iisus, zeghe pe care de atunci încoace o vede multă lume, dar studentului, în vis, i se mai arată ceva, cu mult mai semnificativ și mai tainic încriptat. Anume că haina de puşcăriaş are darul de a se metamorfoza într-un mănunchi de raze care transfigurează spaţiul întunecos al unei celule de închisoare politică, scăldând-o în focul ceresc pe care-l aduce cu sine imaginea de slavă a pruncului Iisus (vezi Alexandru Valentin Crăciun, Pictura Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Lumea Credinţei”, anul V, nr.9/58, sept.2007, citat în art. I. Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, serie nouă, anul XII, 16-30 aprilie 2013, pp.9-10;
https://isabelavs2.wordpress.combrarintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ).
        Toţi martirii credinţei creștine (din temniţele politice în care agenții ocupantului sovietic au omorât pe timp de pace sute de mii de români) au mărturisit adevărul biblic după care „pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii, şi nici un preţ nu este prea mare” (vezi Părintele Arsenie Boca, Gâlceava omului cu revelaţia, în vol. Cărarea împărăţiei, Deva 2006).
        Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul închisorilor” sesizase încă de la începutul deceniului cinci că „dușmanii creștinismului, cei ce au provocat martiriul (atâtor deținuți politici) vor să acopere existența martirajului și să-l facă uitat pe Hristos. Dar ei se înșală și se dovedesc neputincioși… Au făcut sfinți și martiri, au reușit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinților n-au reușit să o acopere” (vezi vol.: Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise de la Mănăstirea Oașa, Alba Iulia, 2007). „Sfântul închisorilor” mai spusese colegilor de detenție de la Târgu Ocna că „modul în care pier sfinții uciși în secolul XX este cu mult mai pervers, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost uciși martirii primelor veacuri de creștinism” (ibid.).
        Întâmplarea a făcut să cunosc acum vreo doi ani o pictoriță de biserici care îl știa pe ieromonahul Arsenie Boca de la Schitul Maicilor. Născută în deceniul trei, perfect limpede la minte, doamna Georgeta Balaban mi-a povestit (printre altele) și de pictorul Vasile Rudeanu care avea dificultăți locomotorii. Maestrului infirm, urcarea pe schelă îi era nespus de dificilă. Cum bine se știe, în 1959-1960, la Biserica „Sf. Elefterie cel Nou”, Părintele Arsenie Boca lucrase ca pictor secund. Poziția ierarhică inferioară ar fi un indiciu că planurile picturii sunt făcute de cel aflat în poziție ierarhic superioară și, eventual, execuția este realizată de către „muncitorul zugrav”, cum a fost angajat Părintele Arsenie Boca, absolvent al Facultății de Teologie, al Academiei de Arte Frumoase și al Academiei de Muzică Religioasă, înființată de Patriarhul Miron Cristea în 1927.
        Nu așa s-a întâmplat însă cu enigmatica pictură din bolta altarului Bisericii din apropierea Operei. De astă dată șablonul a fost propus de ieromonahul Arsenie Boca. Într-adevăr, în satul Drăgănescu, în podul casei parohiale, prin conlucrarea dintre studentul în teologie Alexandru Valentin Crăciun și preotul paroh Lucian Răzvan Petcu a fost identificată schița picturii din absida altarului Bisericii „Sf. Elefterie cel Nou”, o schiță în cărbune desenată de Părintele Arsenie Boca.
        Autoarea jalnicului articol a imaginat (pe linia „indicațiilor oficiale”) că Părintele Arsenie Boca, în calitatea lui de „pictor secund” i-a schițat șefului său ierarhic șablonul (găsit la Drăgănescu) și apoi pictorul invalid s-a apucat de executarea frescei într-un loc foarte dificil de acoperit cu pictură chiar și pentru cineva fără probleme locomotorii.
        Din prudență (sau poate din neștiință) autoarea recentului articol nu a menționat nimic despre dificultățile de deplasare ale pictorului Vasile Rudeanu împins în scaunul cu rotile de iubitorul său frate. E drept însă că și Alexandru Valentin Crăciun (devenit între timp licențiat al Facultății de Teologie din București, după licența în Filozofie) a fost insistent sfătuit să nu scrie prea tranșant despre Părintele Arsenie Boca, unicul realizator al faimoasei picturi cu Maica Domnului și pruncul Iisus în haine de pușcăriaș, și să lase lucrurile în ceața unei presupuse „conlucrări” dintre invalidul Vasile Rudeanu și pictorul său secund (vezi textul din 18 iulie 2009,
https://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2009/07/18brrivirea-vesniciei-%E2%80%93-pictura-parintelui-arsenie-boca/).
         
                                                                          Isabela VASILIU-SCRABA



                                „Pulberea de aur”

                „Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie și de morală (...)”.

                „(...) libertatea dansează pe o sârmă subțire, e o ladă cu indicația „atenție fragil”, încăpută pe mâini de hamal amețit.O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertății, morala e pavăza libertății.”
                                            Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj, 1991

         
                            
        Scorneala că am fi spațiu ex-european îl nemulțumea acut pe Petru Ursache, stupefiat de campaniile, pe care le-a categorisit infame, duse pentru a impune ideea că România e loc de margine, o „Siberie a spiritului” ori un deșert cultural. Îl cita des pe Jurgis Baltrusaitis: „Esențialul se petrece la margine”. „România e țară răsărit europeană”, repeta el, punând accent pe Răsărit, de unde vine lumina. Și nu la conferința aceea penibilă a lui Sadoveanu mă gândesc, pentru că nu lumina venea în ’45 de la Kremlin, ci întunericirea. Latinitatea ortodoxiei, „singura latinitate ortodoxă cunoscută vreodată”, a fost apreciată și de Răzvan Theodorescu, în replică la faptul că suntem taxați drept creștini de categoria a doua: ortodocși estici. Sau și mai rău: „slavi romanizați”, în siajul lui Iorgu Iordan și direcției de slavizare a limbii române.
        Statornic în credința că se merge în direcție greșită, a neantificării națiunilor, Petru Ursache a replicat cu spusa lui Pierre Abelard noii ideologii politic-corecte: diversa non adversa. Nu s-a supus acelui îndemn, Adio diferenței!, ci a pledat pentru un neam distinct de celelalte, așa cum nu s-a supus nici stupidului Adio, fluturat de mâna Georgetei Horodincă lui Titu Maiorescu. Structurez acum Pulberea de aur, a zecea carte din Seria Etno, cum ar fi structurat-o el însuși: Petru a avut pentru mine un diapazon. Mi-a dat tonul, nota de pornire ab initio: simt vibrația credinței în repere. Am început cartea reperelor absolute cu Maiorescu, al cărui suport a fost „patriotismul în limitele adevărului”. Petru Ursache a încercat să ridice „blestemul” formelor goale de existența fondului. Maiorescu se referea la formele fără fond, ca Academia fără știință, pinacoteca fără artiști, școala „fără instrucțiune bună”; în alte cuvinte, nu ca produse ale națiunii, create de forța ei vie. De unde și prețuirea maioresciană a literaturii orale, acum neglijată de forțele de descurajare a etniei, a căror țintă e anularea valorilor trainice, durabile, esențiale. Într-un singur cuvânt, fundamentale. „Cultura română are nevoie de respectul nostru”, scrie cu convingere Petru Ursache, „iar noi ne ostenim să-i distrugem reperele absolute”. Ca Rădulescu –Motru, autor cu virtuți modelatoare, care a suferit pentru ideea de a fi român, adică „religios și naționalist”. Ca Mircea Florian, un ghid moral, primus inter pares dintre elevii lui Maiorescu, scos în 1948 de la Facultatea de Filosofie, după articole „demascatoare” în presă. Și câți alții: ca Mircea Vulcănescu, ca Ion Petrovici, ca Petre Țuțea, ca D. Stăniloae, Traian Brăileanu, Noica, Dumitru Caracostea, Petru Caraman,vlădica Bartolomeu Anania, Steinhardt, Vasile Băncilă, Bernea, Crainic, Romulus Vulcănescu...
        Marile temeiuri le-a găsit Petru Ursache în Eminescu, în Iorga, în Blaga, în Eliade, cărora le-a păsat de demnitatea națională. Or, dacă dispare respectul pentru valori, dispare și demnitatea de sine: „Demnitatea nu-i din naștere. Ți se dă prin ce faci.” Vizând superioritatea națională, a subliniat visul lui Blaga de a sări „peste creștetele altor popoare” prin „inițiative spirituale istorice”, așa cum formulează marele B. „Din când în când”, apare scînteia performanței culturale.
        Înainte de a veni sfârșitul socialismului, în ’89, eram pe marginea prăpastiei, sub condamnare pentru ce scriam cu abatere de la dogmă. A urmat relaxarea propusă de mass-media (divertismentul lambadei, manelelor și trivializarea generalizată, izvorâtă din această relaxare).S-a spus că „vremile-s altele”, că prezervarea limbii, credinței creștine, hotarelor, familiei, „astea” toate ar fi avut valoare doar „înainte”. De sub pana cronicarului Miron Costin s-au ivit vorbe grele, amare, extrem de actuale: „Ce sosiră asupra noastră cumplite vremi de acmu (...) Iară noi privim cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și noauă”.
        Școala Boia are puține lucruri bune de spus despre români. Exemplul marilor bărbați de stat, dăruiți de sus cu simțul datoriei, n-ar mai fi de actualitate. Eroism, ce cuvânt e ăsta? Bărbăția în războaie? Temă irelevantă. Să nu mai dezgropăm morții, viii cu viii și morții cu ei înșiși. E în trend să ocolești istoria cu dramele ei, cu solicitările ei nenorocoase pentru români, să fii orb la ele sau măcar miop. Drama Academiei? Pe actele de deces de la Sighet scria: „persoană fără ocupație”. „Fără ocupație” era acad. Gh.I. Brătianu, doctor în Litere la Sorbona, mort la 55 de ani, după trei de temniță. A murit pentru Basarabia și Bucovina, refuzând anexarea lor de către Stalin. L-au exclus din Academie, l-au închis la Sighet și l-au omorât intra muros. Tot „fără ocupație” erau Alexandru Lapedatu, președintele Academiei Române din 1935, mort după 3 luni de închisoare, acad. Ioan Lupaș, acad. Ion Nistor, rectorul Universității din Cernăuți, acad. D. Caracostea, romanist, cu doctorat la Viena, închis fără judecată și fără condamnare, acad. Ion Petrovici, filosof... Zenovie Pâclișanu, membru corespondent al Academiei, cu studii de istoria bisericii, profesor de teologie la Blaj, a fost ucis la Sighet. Nu și-a trădat crezul. Iar noi, într-o democrație din ce în ce mai liberticidă, dacă nu achiesăm la teme date și controlate, beția sau trădarea la români, ca Mircea Bălan, atunci „progresiștii” ne etichetează „retrograzi”, neadaptabili la noile cerințe. Oho, neemancipați! De reținut: între ’74 și ’89, Academia nu a mai primit membri. De ce? Pentru că, încă de la apariție (sub Cuza, la 1 aprilie 1866), a reprezentat voința de unire a românilor, unirea spirituală a Moldovei și Valahiei, cum subliniază actualul președinte, istoricul Ioan-Aurel Pop.
        „Somnul social” (mulțumesc, N. Breban!) ne-a cuprins. Or, se știe că somnul rațiunii naște monștri. Monștrii care distrug prestigiul țării, dar și al culturii cu amprentă etnică. Eșecul de azi e tocmai distrugerea fibrei naționale. O spun mulți: de la acad. Ioan-Aurel Pop la Th. Codreanu, Iordan Datcu, Basarab Nicolescu, Nicu Gavriluță, Ioan. Cr. Teșu, Ioan Pintea și Ioan Holban, Sorin Lavric, Nicolae Dabija, Adrian Dinu Rachieru, Claudiu Târziu, Mircea Platon, Alexandru Ovidiu Vintilă...
        Etnologul Petru Ursache a continuat să opteze pentru literatură etnicizată, a analizat literatura din perspectiva tradiției: terra – țară – țăran. E o al(t)itudine! „Cine nu respectă legea strămoșilor e nelegiuit, țăranul clasic știa asta, iar noi, în loc să-l urmăm, îl trimitem la muzeu.” Recent, vrem să-i desființăm și muzeul.
         Petru nu s-a temut de acuze ca naționalist, conservator, anti-globalizant, înțepenit în trecut... Naționalismul bun, echilibrat, erudit este stimulant și nu trebuie denigrat ca izolaționist, extremist, șovin. „Naționalismul curat, susținea Petru, nu cel urât, abominabil, de respins, nu-i niciodată exagerat, cum scrie la DEX (1996). Acea stupidă sintagmă, uneori exagerat, a fost pusă lângă „promovarea tradițiilor, drepturilor și aspirațiilor naționale”. Unde este exagerare în a face asta? Sau nu trebuie, după noua doctrină, să păstrăm moștenirea in integrum a lui Eminescu, poetul și publicistul?Avem două Românii, a baronilor și a oamenilor simpli, situație denunțată de Eminescu: România clasei suprapuse și România celei subpuse. Denaturarea cuvântului național se face cu sistemă. Naționalismului i se pune un ultra în față, i se adaugă epitete ca patologic, bolnav, chiar dement, iar imaginea lui Eminescu a ajuns de negociat: ediții fără Doina.
        Morile de vânt ale multelor edituri neavenite, trăgând tiraje deopotrivă pentru nonvalori și valori (rectific: reduse pentru nume de notorietate), l-au depărtat pe cititor de literatură. Bibliotecile n-au fonduri pentru achiziții importante, iar librăriile „capitalizate”, devenite tarabe, gonesc prin prețurile mari. Citesc într-o vitrină iașiotă titlurile verii: Cartea neisprăvirii, Arta subtilă a nepăsării, -ți patul! și renunț să intru. Ne-au rămas anticariatele.
         Divertismentul jalnic le-a spulberat atenția școlarilor de la lectură, iar școala predă haotic și istorie, și istoria literaturii, personalitățile ies din discuție, pentru a se face loc personulităților, de-a valma. Or, „școala-școală se întemeiază pe tradiție”, repeta Petru Ursache. Ce să imprimi în mintea și-n sufletul elevilor? Coșbuc, Goga, Rebreanu sau să-i orientezi spre Verdeș, ajuns în manualul de română, așadar autor de manual, ca debutant? Poemul chiuvetei îndrăgostite sau Moartea căprioarei? Generația mea („de paie”, cum i-a spus Țuțea, ori nu) a avut șansa întâlnirilor admirabile cu marile repere estetice, dar și etice, șansă pe care tinerii de azi – mai debusolați decât noi – o au numai dacă țin s-o aibă. De necrezut și totuși: în socialismul nedezvoltat, noi am mai avut parte de modele, ei au parte acum de... mode. Se reiterează zisa lui Marinetti că răgetul automobilului e mai frumos decât Victoria din Samotrake, că n-ai de ce să citești Sadoveanu când există Sade, că lectura îngrașă, plictisește ori dă migrene.
         Niculae Gheran nu contenește să strige că editologia a devenit editorlâc. Rebreanu? După ce a tipărit ediția critică Rebreanu (opera integrală, neciupită de croșete, în 23 de volume), Gheran a fost respins de la subvenționare, iar în anul centenarului, neobositul rebreanolog n-a fost invitat să participe nici la Bistrița, nici la Ateneu. Grație lui Gheran, și nu altcuiva, Rebreanu răzbește de sub praful istoriei literare, așa cum Duiliu Zamfirescu scapă de praf și pulbere grație lui Ioan Adam. Oricum, editologia are edificiul crăpat prin distrugerea marilor edituri ca Minerva, Meridiane, Univers, specializate în a tipări opere fundamentale. La Facultatea de Litere a primei universități românești nu știu să se predea vreun curs de editologie. De ce-ar mai fi nevoie? N-a rezistat economiei de piață un editor profesionist ca Ioan Șerb (cu „Grai și Suflet”), dar prosperă editori agramați. Meseria – brățară de aur nu-și mai spune cuvântul. Când Valentin Ajder a luat, mai an, un premiu la Târgul de carte Librex pentru Seria Etno a lui Petru Ursache, a spus, în cuvîntul de mulțumire: „Nu mă așteptam să iau nici un fel de premiu, deși e singura serie de autor consistentă. Mai vedeți aici, în Târg, altă serie de autor?”
        Opera conta și contează, dar, în opinia lui Petru Ursache și a mea, în timpuri potrivnice biografia e greu, poate și mai greu, de „scris”. Nu, nu-i facultativ să-ți „scrii” biografia. Pe cineva genial ca scriitor, dar fără caracter îl scuz, dar nu-l pot admira. Eminescu a putut fi și geniu, și om.
        Pricepe domnul Alexandru Florian devotamentul civic al lui Mircea Vulcănescu, dacă se zbate să-i elimine numele din spațiul public? Devoțiunea pentru „omul românesc” i-a adus moartea, ca și excelența în științe economice, corectitudinea, altruismul de bun creștin. La proces, Mircea Vulcănescu credea că va fi auzit. N-a fost. Nici la „Procesul comunismului” n-a fost auzit.
         După schimbarea în interesul hoților (de valori materiale, dar – mai grav – de valori spirituale), au continuat să se abată asupra lor injurii; se găsesc mereu circumstanțe agravante pentru „înverzirea” lui Eliade, nescuzabilă pentru Ornea (în cap cu Gherea), Manea et alii. Cea mai grea acuză este, ca-n stalinism, naționalismul. Ca și cum nu s-ar fi vârât prea destulă ideologie în literatura anilor 50, se face procesul Iorga, nu și procesul Peltz, procesul Nae Ionescu, nu și procesul Sebastian, procesul Sadoveanu, nu și procesul Nina Cassian, procesul Arghezi, nu și procesul M.R. Paraschivescu, procesul Călinescu, nu și procesul Ovid. S. Crohmălniceanu, procesul Camil Petrescu, nu și procesul Petru Dumitriu, care a avut destulă cenușă în buzunarele de la costum, să și-o toarne-n creștet. Iar condamnarea la indemnitate publică se produce în forță, dar pe sărite. Cine i-a revitalizat pe Beniuc, Galan, Sahia, Deșliu, Banuș, chiar Sorin Toma îi lasă în afara istoriei literare pe exilați ca Vintilă Horia, Ștefan Baciu sau Vasile Posteucă, desconsiderându-i repetitiv: transfugi, evadați, fugari din lagărul socialist. Și o ciudățenie: fiica lui Eugen Ionescu vrea să-și impună tatăl doar ca scriitor francez și-n Japonia și oriunde, numai în România natală nu.
        Curricula școlară nu-i mai suportă pe bătrânii calofili, pe bătrânii patrioți, pe bătrânii ruraliști, neapărat, dar neapărat bătrâni, mirosind a oaie mioritică. A fi în etate e o culpă, dacă nu o boală sau mai multe. În zi de 13 (aprilie 2019), pe un canal televizual, era criticată Ana Aslan că i-a ținut pe bătrâni în viață îndelungată din ordin ceaușesc. Și atunci să-i ardem, cum propunea un iconoclast?
         Mirarea unora e cum de poate fi considerat Iorga „un Erasmus al Balcanilor”. Virgil Ierunca e autorul comparației; și tot Ierunca mărturisea, în jurnal: „azi Creangă îmi spune mai mult decît Balzac.” Steinhardt n-a ezitat să-l compare pe Caragiale cu Rabelais, având în vedere O noapte furtunoasă; pentru monahul de la Rohia, Luceafărul era Faustul românesc. Eminescu poate fi văzut de la egal la egal cu Hölderlin, chiar dacă o poetă cu mare vizibilitate de vitrină afirmă că Eminescu nu intră în sfera ei de interes(e) și că a-l iubi este „doar (subl. mea, Magda U.) un semn de bătrânețe”.
        Așa cum suntem noi, la Est de Vest, avem un Hesiod în Creangă; avem o Capodoperă, Miorița, căreia Petru Ursache îi face dosarul mitologic, însă nu contenim să facem haz de „ridicola lozincă „Sunt mândru că sunt român”, mult mai profitabilă fiind „Mi-e rușine că sunt român.” Oare n-ar trebui să ne cerem iertare României pentru asta?
        Când un publicist cam „desculț” vorbea despre generația 30 ca fiind praf și pulbere, Petru Ursache a replicat: „Pulbere, dar de aur!” Iată de unde vine titlul cărții! Da, ne putem recăpăta stima de sine nelăsînd să se aștearnă praful peste numele mari. Altfel ne intră-n ochi și ajungem să ne fie jenă să-l cităm pe Iorga sau să ne mărturisim părerea de rău că am pierdut timp citindu-i pe retrograzi, pe Mircea Eliade, pe Nae Ionescu, despre care Eliade spunea că a fost „cel mai ascuțit dialectician al Universității”, pe Noica..
        Petru Ursache n-a cedat „clipei repezi și înșelătoare” (e spusa lui despre martirul Anton Golopenția), nici n-a fost dispus să cedeze. Cu el am discutat mult despre poziția unui ministru al Culturii, pe care îl deranja teribil „retorica” cetății asediate. O fi atât de „ieftină” tema României asediate, a „piloților orbi”, care ne conduc orbește spre disoluție statală? Nu se vede procesul de colonizare? Nu se văd nici prădătorii, nici securiștii –profitori, nici cozile politice de topor care se supun noii ordini? Intelighenții orbitori, dar iresponsabili, crema intello (și mă refer la elita vocală, nu la cea tăcută) își arată disprețul față de concetățenii de rând, de oamenii obișnuiți. Opincarii ăștia, scrie Mircea Eliade, „învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare”, când ieșeau de sub năvăliri barbare. În alte cuvinte: „Ca să supraviețuim în istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul.”
        Petru Ursache a scris mult și bine despre „vânătoarea de capete” din „țara sârmelor ghimpate” spre a-i spune astfel după Cicerone Ioanițoiu. Gyr crea poezie înaltă între două bătăi ale gardianului, dar noi nu mai suntem sub varga de metal din mâna tartorului „reeducării”, Genu Țurcanu, nici sub foarfeca lui Popescu-Dumnezeu, ca să nu ne opunem domniei „capetelor lungi”și silei lor față de valorile emblematice.
        Cine vrea să pună o piatră tombală pe literatura scrisă din perspectivă națională nu știe că tot ce-i peren iese de sub piatra seacă? Iarba care vine scapă cumva de lespede, ocolind-o. În Pulberea de aur, Petru Ursache face un pariu privind neuitarea valorilor perene.Și nu-l va pierde.

                                                                          Magda URSACHE



                                  Al treilea om

        Va candida Victor Ponta la alegerile prezidenţiale din acest an, în noiembrie? Să ne amintim că Ponta a ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale anterioare, din 2014, şi, cu amatorismul şi tinereţea sa, ori mai degrabă cu complicitatea sa bine disimulată, Klaus Iohannis a devenit, surprinzător, preşedinte pentru cinci ani, o eternitate. Călin Popescu Tăriceanu ar candida pentru a salva micuţul său partid ALDE, pentru a-l trage în sus la alegerile locale şi parlamentare de anul viitor. Victor Ponta nu ar trebui să facă acelaşi lucru pentru partiduleţul său, Pro România?
        L-am întrebat direct pe Sorin Roşca Stănescu, analistul care a lansat scenariul planului secret al candidaturii lui Victor Ponta de anul acesta: Câte şanse sunt ca Ponta să candideze? Zero, a venit răspunsul lui SRS. Pentru că este un fricos. Într-adevăr, odată intraţi în competiţia electorală, atât Călin Popescu Tăriceanu, cât şi Victor Ponta pot realiza, la fel ca Petre Roman în 2000, vreo 3 % şi îşi pot încheia, tot ca Petre Roman, cariera politică la vârf. La fel, orice candidat independent, fără un partid mare în spate, poate obţine 1 % sau mai puţin, dispărând apoi în neantul insignifianţei.
        Putem avea aici explicaţia excesivei expuneri publice a lui Victor Ponta – în presă, pe reţelele de socializare şi mai ales pe televiziunile de ştiri –, care a fost totuşi şi preşedinte al PSD, şi prim-ministru câţiva ani, şi care nu a suferit, ca Adrian Năstase sau, mai recent, ca Liviu Dragnea, nicio condamnare definitivă care să-l împiedice să mai candideze. Victor Ponta a „transferat” continuu, cum face Gigi Becali la FCSB cu fotbaliştii, deputaţi, senatori, foşti miniştri şi prim-miniştri, aleşi locali din fostul său partid în nou-înfiinţatul său partid, un PSD Bis sau Plus, mai „modern”, mai „democratic”, mai lejer şi fără un trecut comunist imediat prea uşor decelabil. Aparent, l-a instrumentalizat pe Călin Popescu Tăriceanu (datorii mai vechi?) pe post de iepure al său, pentru a instala public ideea destul de absurdă că altcineva decât preşedintele PSD în funcţie şi chiar cineva dintr-un alt partid i-ar putea reprezenta cu succes pe social-democraţi la prezidenţiale. Tăriceanu e un fost liberal, un fost preşedinte al PNL, Ponta e un fost social-democrat, un fost preşedinte al PSD, actualmente fără vreo doctrină precisă.
        Victor Ponta a lucrat în ultimul an intens, acoperit, la propria sa candidatură. Ipotezele candidaturilor pentru Pro România ale Gabrielei Firea şi  Corinei Creţu au fost doar intoxicări şi ameninţări la adresa lui Liviu Dragnea şi, mai recent, a Vioricăi Dăncilă. Dar în politică timing-ul are un rol esenţial, iar Victor Ponta pare să-şi fi administrat calendarul alandala. E probabil prea târziu ca să-şi mai anunţe propria candidatură. Nu-i rămâne decât, eventual, posibilitatea de a juca împreună cu Tăriceanu sceneta lacrimilor, cea livrată în 2004 de Băsescu cu Stolojan. PSD pare mai degrabă pornit să se sinucidă cu public mai devreme decât să accepte oferta lui Călin Popescu Tăriceanu şi ALDE de a face o coaliţie cu ALDE şi cu Pro România. Un nou guvern compus din PSD, ALDE şi Pro România ar avea o majoritate confortabilă până la alegerile parlamentare de anul viitor. Dar Viorica Dăncilă, de necrezut, pare că va fi candidatul suicidar al PSD, chiar dacă PSD va fi scos în septembrie de la guvernare printr-o moţiune de cenzură, cu două luni înainte de alegeri. Ipoteza aducerii UDMR la guvernare e şi mai dezastruoasă, mai ales în Transilvania, pentru alegerile din noiembrie. Dar astfel Viorica Dăncilă îşi va fi jucat rolul ei istoric: va fi transformat cel mai mare partid în cel mai mic partid!
        Dacă Victor Ponta ar fi candidat anul acesta, fie şi numai în numele micului său partid Pro România, aproape sigur n-ar fi câştigat alegerile, dar ar fi acreditat ideea că ţine neapărat să fie preşedintele României. François Mitterrand şi Jacques Chirac au candidat şi ei de mai multe ori până au devenit preşedinţi ai Franţei, amândoi pentru două mandate lungi. Necandidând anul acesta, „Micul Titulescu” îşi compromite orice şansă în viitor. Pentru că PSD, inclusiv Pro România, adică PSD Bis, ca mai toate partidele socialiste din Europa, va deveni istorie.
        PSD nu a fost, de altfel, nici măcar în vremurile de glorie ale lui Ion Iliescu, un partid socialist autentic. Moştenirile comuniste, totalitare erau prea puternice, iar foamea de înavuţire a făcut ravagii. PSD a asistat indiferent, complezent, prin prim-miniştrii Petre Roman, Theodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu şi prin guvernele lor, la închiderea fabricilor („mormane de fier vechi”), a minelor, a altor mari unităţi de producţie. A asistat indiferent la distrugerea agriculturii socialiste şi la împărţeala banditească a pământurilor. În realitate, PSD a fost un partid ultraoportunist, ca şi PDL ulterior, care a folosit voturile foştilor membri ai PCR (4 milioane, plus familiile lor). Adică a folosit incompetenţa, frica şi culpabilitatea nedepăşită a foştilor comunişti. Chiar şi recent, cu Liviu Dragnea şi ministrul Muncii, Lia Olguţa Vasilescu, prin salarii pentru funcţionari şi prin pensii mărite, PSD nu a făcut decât să cumpere pace socială, obedienţă şi voturi din banii tuturor românilor, care majoritatea nu sunt votanţi sau susţinători PSD. (Dimpotrivă: azi, PSD mai are doar cca 2 milioane de votanţi captivi. În general, se votează împotrivă, nu pentru.) Fără vreun program economic coerent, de investiţii, de dezvoltare, fără şcoli performante, fără spitale, fără drumuri şi fără autostrăzi.
        PSD o merită din plin pe Viorica Dăncilă de azi, cu dezastrul electoral la cheie, la fel cum i-a meritat pe „moscovitul” Ion Iliescu, pe Adrian Năstase, pe Mircea Geoană (care, ca şi Liviu Dragnea, a fost impus din afara partidului) şi, bineînţeles, pe imberbul Victor Ponta.

                                                                          Petru ROMOȘAN