Adela Rachi,
sau o poveste modernă a poezie/Prozăi

            În cel de al doilea volum de poezie/Proză, Adela Rachi pare o Şeherezadă modernă care îşi spune, poezie/Proză după poezie/Proză, propria poveste, odată cu aceea a lumii întregi. Întregi, pentru că, deşi fracturată de oceanul despăţind cele două jumătăţi, rămâne în esenţă identică: o sferă nebuloasă, în care acasă şi departe sunt unul şi acelaşi lucru. Poate cu o uşoară aură de nostalgie în privinţa locurilor natale, aflate, desigur, în ţară. Remarcabila unitate sau omogenitate a pieselor volumului „luminile altor oraşe” e dată nu numai de ton, atmosferă, tensiunea rostirii, ci şi de înlănţuirea lor după principiul celor „O mie şi una de nopţi”, realizată tehnic (dar nu numai!) prin faptul că ultimul vers al fiecărei poezii este reluat la începutul poezie/Prozăi următoare. Legătura continuă astfel până la sfârşit. Şi autoarea se simte mereu în pericol, precum prototipul, iar paloşul gata de o ipotetică decapitare este chiar existenţa, ameninţată (ademenită?) tot timpul de moarte.
            Dacă în volumul de debut (Deşertul albastru, Editura Pleiade, 2015, colecţia „Gheorghe Grigurcu vă recomandă”) o anumită candoare putea să dea nota de bază a cărţii alături şi de o prospeţime aurorală, calităţi remarcate, ambele, de comentatori, în actualul volum tristeţea sfâşietoare a omului singur – deşi înconjurat de semeni –, sub presiunea fioroasă a universului ostil şi a experienţelor sumbre, domină aproape pagină cu pagină şi vers cu vers. „Toată poezia Adelei Rachi – scria Tudorel Urian în cronica sa la primul ei volum – se vrea o confesiune discretă a poetei făcută sie însăși, un soi de încercare de a-și înțelege propria existență prin sondarea amintirilor și trăirilor care au marcat-o. Lipsa de patetism, tonul reflexiv, austeritatea stilistică, tonalitatea scăzută, starea de melancolie, universul minor, banalul cotidian, visul sunt elemente definitorii care împing poezia Adelei Rachi într-o zonă foarte selectă în care locurile de onoare sunt ocupate de poeți precum Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Ilie Constantin sau, de ce nu, Gheorghe Grigurcu însuși.” Iar acesta din urmă remarcă, în prefaţa aceluiași volum, cu deplină îndreptăţitre: „Adela Rachi ne oferă o poezie/Proză a cotidianului, cu secvenţe alcătuite din mici-mari mirări, acolo unde s-ar zice că n-ar mai trebui să ne mire nimic. Dar oare nu o asemenea privire proaspătă asupra lucrurilor ştiute constituie calea inepuizabilă a creaţiei, plecând parcă dinspre obiect spre eul liric spre-a se întoarce asupra obiectului cu o investiţie a empatiei? Candoarea percepţiei poeticeşti dezvăluie candoarea înfăţişărilor lumii în aşa măsură, încât ele joacă rolul unui atestat al trăirilor fraged-melancolice care se comunică versului.” Tot Gheorghe Grigurcu numeşte un alt element definitoriu, pe lângă „o colecţie de senzaţii delicate” ce „indică ipostaza preferată a poetei care stă în casă adăstînd semnalele unui mister venind, la propriu şi la figurat, din afară (...) Miza, înaltă, nu e aici alta decît contactarea transcendenţei”.
            Într-adevăr, ce altceva ar putea constitui salvarea şi absolutoriul umilei existenţe terestre decât transcendentul la care, nu o dată, poeta face apel („dumnezeu face pâinea”, „un tânăr de 17 ani/ e aruncat într-un cuptor încins/ nu vrea alt dumnezeu”)? Pentru că ea trăieşte într-un univers apăsător („mai jos de pământ / se află locuințele celor care scriu poezii / nimeni nu le va ierta bucățica asta de fericire / femeia de serviciu intră doar lunea / deretică aerisește bate în voie / cântă / de-o vreme nu mai vine nici ea / intră numai noaptea / un monstru / cu trupul sfârtecat / din cap până la tălpile uriașe / de sub care se zbat să iasă / timide / zorile”) și în care „pierd urma viselor / ca pe niște războaie invizibile / începute cu mult mai demult / lumina-i o harpă / timpul aproape încape în moarte / cum apa în scoică” (numai tu supraviețuiești). Spaţiul originar în care se întrevede universul copilăriei ar putea fi soluţia, dar aceasta se refuză din start: „să mai fie vânt / zăpada să se lipească de vârfurile caselor / să adormim tăcuți / cineva să ne asculte bătăile inimii / pentru încă un pic / umerii cad se ridică brusc / mirarea dispare cum un păianjen / îndrăznesc să-mi doresc să mă bucur / pe loc gata start / noaptea își înfige ghearele-n noi / ne prefacem că nu simțim / legăm cuvinte în așteptarea zilei fără sfârșit / în bucătăria de vară a bunicilor / he he ce mult ne-a fost dat / și îndată luat”.
            E ceva aici din expresionismul bolovănos al lui Ion Alexandru, din primele lui volume, atmosfera terifiantă a acestora, transferată în spaţiul Lumii Noi: „un carnaval un mall un spital / un turn babel / o scenă de teatru / nimeni nu aplaudă / aici” (ai schimbat trecutul). Tot în privința tehnicilor poetice adoptate, poate fi menţionat melanjul de accesorii umile ţinând strict uneori de recuzita domeniului casnic şi, desigur, feminin, lovit de cele mai multe ori brutal de un element-surpriză ţinând mai degrabă de repertoriul funebru, escatologic: „clap hands, clap hands,/ till daddy comes home, / for daddy has money / and mommy has none // la limita subzistenței / copiii beau apă cu zahăr / laptele s-a scurs prin pub-urile irlandeze / din buzunarele câtorva generații mccourt / america a rămas atât de în urmă / o femeie își așteaptă bărbatul / își privește copiii flămânzi / plânge / nu mai cântă refrenul // anyone can see / why I wanted your kiss // destul / povestea ta acum / uite / o pasăre / neagră / îmi stă pe umărul stâng” (clap hands, clap hands). În contrast, imagini senine ale tinereţii în ţara de baştină (deşi pigmentate şi acestea, de multe ori, de umorile negre ale unui trai lipsit de răsfăţul obişnuit acestor vârste): „era vremea minunilor / se îngăduia inocența / de dimineața până noaptea târziu” (neîmblânziți pașii noștri).
            În mod straniu, realităţile americane se amestecă până la confuzie cu cele româneşti, semn de inadaptabilitate sau, dimpotrivă, de adaptare deplină, tot aşa cum poeta Adela Rachi amestecă în paginile ei sonorităţile limbii române şi ale marii ei poezii cu cele nu numai ale limbii, dar şi ale poezie/Prozăi de limbă engleză, americană sau nu, cu ambele fiind familiarizată până la ultimele lor consecinţe. De o originalitate incontestabilă, versurile ei pot să fie adevărate bijuterii la care nu mulţi au acces: „întinzi mâinile / te sprijini de crucile înclinate ale părinților tăi / foarte aproape de ele / nimicul / mănâncă nimicul / mai rămâne / ceva / cât să se lingă pe degete mai rămâne ceva” (încă un veac de singurătate), sau: „când plouă ore în șir / monoton mărunt delirant / peste trupurile noastre bătute în melancolie ca-n aur” (atât).             Dramatismul poemelor acestei cărţi, exemplare am spune, poate fi şi rezultatul ciocnirii şi confruntării a două lumi şi spiritualităţi, contrastante la extrem. Adela Rachi este o poetă deplin formată, la evoluţia căreia trebuie să luăm în continuare aminte.


                                                                                                Radu Ulmeanu

Cartea costă 10 lei şi se poate comanda la adresa acolada@editurapleiade.eu sau tel. +40 770061240