Itinerarii plastice

                        Corneliu Baba și elevii săi

           A existat oare cu adevărat Corneliu Baba? Cei care pretind că l-au cunoscut, ori numai l-au văzut, pot fi crezuţi pe cuvînt, fără nici o altă probă suplimentară? Foştii săi elevi, care îşi mărturisesc cu un fior aproape mistic devotamentul, recunoştinţa şi dragostea faţă de Maestru, nu sînt cumva subiectul unei halucinaţii, colportorii unei iluzii sau măcar victima cine ştie cărei intoxicări? Iată numai cîteva întrebări dintre multele posibile, poate bizare în aparenţă, dar nicidecum retorice. Pentru că legenda lui Corneliu Baba, fără îndoială cea mai impunătoare din ultima jumătate a veacului XX, s-a înfiripat mai mult pentru a camufla o absenţă decît spre a consacra o prezenţă. Deşi pînă în l978, cînd s-a organizat la sala Dalles prima sa expoziţie personală din România, pictorul nu expusese decît în saloanele naţionale şi în străinătate, la cei 72 de ani cîţi avea atunci, el se bucura de o impresionantă recunoaştere publică şi urcase toate treptele posibile ale consacrării. Iar dacă această autoritate s-ar fi construit doar în cercul restrîns al artiştilor, sau în acela puţin mai larg al cunoscătorilor, lucrurile ar fi avut o explicaţie relativ simplă, însă mitul lui Corneliu Baba impregnase deja toate straturile conştiinţei publice, de la aceea a şcolarului şi pînă la aceea a omului obişnuit, fără nici o legătură directă cu sfera culturii, fapt care nu mai suportă explicaţiile simple. Fără expoziţii, fără albume şi fără o circulaţie specială, el a reuşit să capete statura şi soliditatea unui fenomen cosmic sau a unei formaţiuni geologice. De la Moscova la Sofia, de la Budapesta la Beograd şi de la Bucureşti la Berlin şi de aici pînă la Beijing, recunoştinţa publică s-a îngemănat cu recunoaşterea oficială, respectul cu uimirea şi admiraţia cu ucenicia. În jurul lui s-au adunat tineri, grupurile s-au transformat în şcoală şi, cu acelaşi firesc al mişcărilor din natură, Baba s-a prelungit pe nesimţite în babism. În afara lui Vasile Kazar, o altă personalitate exemplară a culturii române, nici un alt artist nu şi-a pus amprenta atît de puternic asupra generaţiilor care i-au succedat aşa cum a făcut-o, iarăşi, Corneliu Baba. Şi asta în condiţiile în care încă mai erau activi cîţiva importanţi artişti interbelici şi, în paralel, exuberant şi solar, lucra Alexandru Ciucurencu. Prin ce a fost mai convingător, la urma urmelor, sumbrul, îngînduratul, orgoliosul şi nocturnul Baba decît luminosul, stenicul şi fericitul Alexandru Ciucurencu? De ce unul a creat şcoală, a construit personalităţi inconfundabile şi caractere tari, iar celălalt s-a dizolvat subtil într-o simplă stare de spirit şi s-a rătăcit în lăstărişul unui vag epigonism? Cum a reuşit o pictură aparent anacronică şi încremenită în convenţia muzeistică să fie mai convingătoare în absolut decît privirea spontană şi gestul liber, atît de solid ancorate în timpul viu şi în bucuriile clipei? Răspunsurile, oricît de numeroase şi de neaşteptate ar fi întrebările, se regăsesc pe deplin în opera pictorului, în direcţiile privirii sale niciodată mulţumită cu aparenţele, în orizontul gîndirii sale profunde şi sistematice, în spaţiul vast al conştiinţei sale morale și, evident, în moștenirea pe care a lăsat-o prin elevii săi. Și abia la această privire, cea retrospectivă, dinspre elevi spre maestru, se văd, cu o claritate exemplară, atât complexitatea personalității artistice a lui Corneliu Baba cât și diversitatea stilistică a ceea ce, în mod curent, înțelegem prin școala Baba. Spre deosebire de școala Ciucurencu, fiindcă tot l-am amintit și pe celălalt mare artist al epocii, care a consacrat o stilistică unitară și o atitudine ușor de recunoscut față de limbaj și față de motiv, a cărei dominantă este contemplația solară și trăirea hedonistă, școala Baba se caracterizează, în primul rând, prin implicarea intelectuală, prin natura reflexivă și prin vocația cercetării. Extrem de diferiți stilistic și formal între ei, uneori până la pierderea oricărei coeziuni de grup, fie el și extrem de larg, elevii lui Corneliu Baba nu pictează aproape niciodată realitatea vizibilă ca atare, ci folosesc pictura ca pe o cale de acces către o mai profundă înțelegere a lumii, ca pe un instrument de investigație a realului și ca pe o tehnică de extensie a cunoașterii. În acest vast univers, pe care l-au generat pictura și personalitatea lui Corneliu Baba, se manifestă cele mai diferite și mai surprinzătoare tipologii artistice, de la Liviu Lăzărescu la Florin Ciubotaru, de la Henry Mavrodin la Mihai Cismaru, de la Vladimir Zamfirescu la Nicolăiță Secrieriu, de la Ștefan Câlția la meteoricul Ionel Munteanu, de la Sorin Ilfoveanu la Zamfir Dumitrescu, de la Sorin Dumitrescu la tragicul Constantin Cerăceanu sau de la reflexivul Semproniu Iclozan la fantastul Dimitrie Gavrilean, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre ei. Într-o ipotetică expoziție care să cuprindă în totalitate moștenirea lui Corneliu Baba în arta românească a ultimilor 5-6 decenii, s-ar putea vedea nu numai cea mai viguroasă și mai coerentă imagine a fenomenului nostru artistic, în întregul lui, ci și cele mai consistente fapte de conștiință și cele mai profunde răspunsuri la provocările dramatice și paradoxale pe care istoria ni le-a oferit, în această perioadă, cu o generozitate de multe ori cinică și necruțătoare.

                                                                                                     Pavel ȘUȘARĂ