Jungla urbană și proiectul de laborator


        I. Dalina Bădescu și expresia sălbatică

         
        Artă gratis, cercetarea Dalinei Bădescu în spaţiul urban (Ed. Tracus arte, 2018),  nu se referă la un gen de artă, nici de artă canonică şi nici de forme artistice obţinute prin conversie dadaistă, ci este o meditaţie subtilă asupra naturii umane, asupra existenţei şi, finalmente, asupra statutului realităţii. Prin proba de luciditate şi prin ceremonialul vânătorii simbolice pe care le experimentează în jungla urbană, Dalina Bădescu demontează complexele mecanisme prin care lumea se instituie şi, odată instituită, prin care ea începe să existe. O pată pe un zid, un accident al tencuielii, o vandalizare grăbită şi orice altă manifestare brutală a hazardului devin semnificative nu prin vreo presupusă existenţă apriorică, ci, pur şi simplu, prin forţa generatoare a conştiinţei. Imaginea sensibilă, corporalitatea ei derivă direct din capacitatea spiritului de a genera lumea reală, iar sensul acestui traseu al cunoaşterii este traducerea exactă, în datele vizualităţii, a postulatului celebrului episcop George Berkeley: ,,a exista înseamnă a fi perceput (sau a percepe)”. Lumea de imagini a Dalinei Bădescu există exclusiv datorită faptului că ea a fost percepută!
         
       II. Claude Cojocaru și arta ca mare teorie unificată

           Arta lui Claude Cojocaru, care îmbracă multiple forme de manifestare și coduri de comunicare
de o mare diversitate, nu poate fi înțeleasă decât într-un mod cu totul superficial dacă unghiul de receptare nu este supus el însuși unei modificări profunde. De o  mobilitate surprinzătoare a limbajului, stăpânind o multitudine de tehnici și lipsit de orice prejudecată în abordarea materialelor, artistul se situează deliberat în afara oricărei convenții de gen și a oricărui stereotip de reprezentaare. Cine caută tabloul, sculptura sau orice altă formă prestabilită în creațiile sale, ori va încerca lecturi plastice  în idiomuri consacrate și inteligibile, va trăi o iremediabilă deziluzie pentru motivul banal că, oricâtă expresivitate intrinsecă  și putere de seducție ar avea construcțiile sale vizuale, acestea nu sunt lizibile doar ca simple produse destinate sălii de expoziție sau spațiului muzeal. Dacă în primă instanță creația lui Claude Cojocaru transcende genurile artistice, în profunzimea ei aceasta suprimă granițele dintre cele două modalități majore de cunoaștere – cea asociată cercetării științifice și cea care privește creația artistică.
           O abordare analitică a realului prin descompunerea lui până la particula elementară, până la
semnul grafic decontextualizat, dar gata pregătit pentru a genera o altă sintaxă și o nouă infuzie de sens,  alunecă, pe nesimțite, într-o complicată cercetare a spațiului din perspectiva celor mai curajoase ipoteze ale fizicii teoretice. De la curbura einsteiniană a spațiului-timp, la energia fără masă din teoria corzilor sau la structurile spațiale care au depășit demult limitarea empirică a celor trei dimensiuni, și până la resuscitarea memoriei fondatoare, a aceleia care camuflează literele tainice ale unui alfabet uitat, nu este nici măcar un pas, ci, pur și simplu, se constată o echivalență, iar sursa intelectuală, spirituală și etică a acestei cercetări este tocmai expresia artistică înțeleasă nu doar ca un factor unificator, ci, pur și simplu, ca un gen proxim constitutiv.
           Specificul artei lui Claude Cojocaru nu stă, în concluzie, în expresivitatea ei optică, în ritmurile
ei geometrice, în rigoarea ei serialistă, experiențe particulare la îndemâna multor artiști, ci în capacitatea ei unificatoare, în resursa ei infinită de a fi simultan o cercetare în macro, a Universului în expansiune, și o submersie în micro, în infinitatea lui cuantică.

                                                                                     Pavel ŞUȘARĂ