Despre unitatea contrariilor

I. arta ca mare teorie unificată

          Arta lui Claude Cojocaru, care îmbracă multiple forme de manifestare și coduri de comunicare de o mare diversitate, nu poate fi înțeleasă decât într-un mod cu totul superficial dacă unghiul de receptare nu este supus el însuși unei modificări profunde. De o mobilitate surprinzătoare a limbajului, stăpânind o multitudine de tehnici și lipsit de orice prejudecată în abordarea materialelor, artistul se situează deliberat înafara oricărei convenții de gen și a oricărui stereotip de reprezentare. Cine caută tabloul, sculptura sau orice altă formă prestabilită în creațiile sale, ori va încerca lecturi plastice în idiomuri consacrate și inteligibile, va trăi o iremediabilă deziluzie pentru motivul banal că, oricâtă expresivitate intrinsecă și putere de seducție ar avea structurile sale vizuale, acestea nu sunt lizibile doar ca simple produse destinate sălii de expoziție sau spațiului muzeal. Dacă în primă instanță creația lui Claude Cojocaru transcende genurile artistice, în profunzimea ei aceasta suprimă granițele dintre cele două modalități majore de cunoaștere – cele asociate cercetării științifice și cele care privesc creația artistică.              
          O abordare analitică a realului prin descompunerea lui până la particula elementară, până la
semnul grafic decontextualizat, dar gata pregătit pentru a genera o altă sintaxă și o nouă infuzie de sens, alunecă, pe nesimțite, într-o complicată cercetare a spațiului din perspectiva celor mai curajoase ipoteze ale fizicii teoretice. De la curbura einsteiniană a spațiului-timp, la energia fără masă din teoria corzilor sau la structurile spațiale care au depășit demult limitarea empirică a celor trei dimensiuni și până la resuscitarea memoriei fondatoare, a aceleia care camuflează literele tainice ale unui alfabet uitat, nu este nici măcar un pas, ci, pur și simplu, se constată o echivalență, iar sursa intelectuală, spirituală și etică a acestei cercetări este tocmai expresia artistică înțeleasă nu doar ca un factor unificator, ci, pur și simplu, ca un gen proxim constitutiv.       În concluzie, specificul artei lui Claude Cojocaru nu stă în expresivitatea ei optică, în ritmurile ei geomterice, în rigoarea ei serialistă – experiențe particulare la îndemâna multor artiști –, ci în capacitatea ei unificatoare, în resursa ei infinită de a fi simultan o cercetare în macro, a Universului în expansiune, și o submersie în micro, în infinitatea lui cuantică.

II. întoarcerea în Paradis

          Lumea lui Dorin Coltofeanu, fiindcă a vorbi doar despre pictura lui reprezintă o limitare drastică a propriei noastre libertăți de mișcare și de percepție, este unul dintre cele mai derutante și mai paradoxale fenomene din arta noastră contemporană. Dacă am face un inventar al posibilelor grile de lectură care i s-ar putea aplica, așezându-ne cuminte sub robia memoriei și a stereotipurilor noastre vizuale, nu ne-ar ajunge întreaga geografie a artei europene și nici timpul istoric pentru o lectură exhaustivă. Când crezi că i-ai găsit matricea stilistică, afinitățile formale și compatibilitățile temperamentale, atunci îți scapă printre degete, se camuflează imperceptibil, trece cu acte în regulă pe teritorii încă neexplorate și aruncă în urmă, ca în scenariile magice din basme, tot felul de aparențe înșelătoare.
          La prima vedere, Coltofeanu este un artist cuminte de atelier, de atelier tipic, la rândul lui, pentru întreaga tradiție a picturii de șevalet în care se regăsește întregul repertoriu specific: peisaj, natură moartă, portret, compoziții, scene de gen, arhitecturi, alegorii etc. etc. Condiția elementară, dar și esențială, pentru identificarea unei asemenea diversități de gen și de iconografie se regăsește în expresia figurativă, în convenția clasico-renascentistă și în amprenta pe care experiența nemijlocită a fixat-o în memoria noastră. De aici, de la acest prim nivel al percepției începe cu adevărat aventura lui Coltofeanu și drama noastră de privitori nepregătiți; întreaga aparență de figurativism și întregul discurs iconografic se prăbușesc la prima atingere adevărată a lumii astfel imaginată. Ceea ce pare formă inteligibilă și descriere ușor de identificat și de procesat prin mecanismele memoriei este, de fapt, o simplă iluzie, o organizare spectrală, imponderabilă și acorporală. În lumea lui Coltofeanu existența încetează a mai fi întemeiată pe materie, devine efigie, spirit și aură eternă prin transfigurarea cărnii și prin refacerea inversă a traseului Izgonirii; Ființa, în toată diversitatea și în toate ipostazele ei, se retrage din istorie și își recuperează natura paradiziacă. Și de aici, din acest moment, lectura lumii lui Dorin Coltofeanu, o lume ambiguă, spectrală și mistică, devine posibilă. El se joacă subtil cu iluziile Occidentului doar pentru a deschide accesul și a face vizibilă realitatea noastră interioară, dar și pentru a revela natura spirituală a Orientului, a celui bizantin și a celui Extrem în aceeași măsură.

                                                                                                     Pavel ȘUȘARĂ