Itinerarii plastice

              Liviu Mocan sau de la materie la transparență


        Sculptura lui Liviu Mocan este atât de înșelătoare pentru privitorul neprevenit încât ar trebui
semnalizată ca teritoriu de risc în care, odată pătruns, ești pândit la fiecare pas de primejdia rătăcirii. Asemenea ființelor fabuloase din eposul universal, ea își camuflează adevărata natură, insesizabil, dar nu mai puțin convingător, până la limita pericolului de a rămâne necunoscută, în pofida faptului că oferă una dintre cele mai spectaculoase și, aparent, explicite forme de manifestare. Fie că sugerează arhitecturi, fie că propune jocuri combinatorii, geometrii spațiale, repere totemice, structuri figurative sau antropomorfe, această sculptură este doar un vehicul, de o mare complexitate formală și de un remarcabil nivel intelectual, prin care se instituie un întreg sistem teocentric sprijinit pe existența și pe măreția prezenței umane. Iar posibilitatea de a recepta distorsionat sau insuficient un asemenea discurs constă în iluzia că totul este la vedere și ușor de așezat într-un orizont cultural cunoscut.
        Stâlpii masivi de bronz trimit către civilizația menhirelor, către incintele sacre de substrat,
structurile cruciforme invocă, aparent fără legatură cu stâlpii, episodul crucificării, bolțile intersectate orientează lectura către arhitectura eclezială, iar siluetele umane din moduli metalici sau din tablă traforată, în atitudini diferite, par a-l așeza pe Liviu Mocan, fără dificultate, deopotrivă în tradiția antropomorfismului clasic și în aceea a experiențelor antropomorf-analitice și constructivisto-deconstructiviste românești, pe filiera Doru Covrig și Napoleon Tiron. O asemenea lectură secvențială, fără continuitate și fără identificare a mizei unificatoare, care depășește și integrează episoadele particulare, constituie riscul major al dialogului cu sculptura lui Liviu Mocan. Iar acest lucru se explică prin faptul că sculptorul folosește tot ce îi stă la îndemână, de la formele masive și materia densă până la vibrația aerului și la freamătul luminii, pentru a identifica drumul de acces către experiența mistică și către realitatea ultimă și indescriptibilă, aceea a transcendenței.
        Parcursul acesta anagogic, de la amorf la formă, de la materie la transparență, de la opacitate la
lumină și de la materie la spirit, are ca element unificator și ca receptacol al divinului existența și, în particular, morfologia umană. Dar Omul lui Liviu Mocan nu mai are nicio legătură cu vechea paradigmă, cea hedonistă,  a sculpturii clasico-renascentiste, și nici cu aceea, propusă de către modernitate, a precarității și a disoluției, ci recuperează natura lui divină, așa cum i-a fost ea dăruită, înaintea căderii sale în istorie, prin însuși actul miraculous al Creației. El este dematerializat, își redobândește transparența și dimensiunea pur spirituală, devenind, din ființă tranzitorie, materială și anatomică, o existență neperisabilă, nonsubstanțială și energetică.
        Și aici, în acest punct de joncțiune a terestrului cu celestul, a materiei cu spiritul și a masei cu
energia, Liviu Mocan se întâlnește, într-un mod subtil și inefabil, nu cu tradiția mare a sculpturii europene și românești, ci cu experiența răsăriteană și cu vocația spirituală a lui Constantin Brâncuși.

                                                                                                     Pavel ȘUȘARĂ