Salonul naţional de artă contemporană, ediție
                            revăzută și adăugită


        Abia încheiată, la finele anului 2018, o nouă ediţie a Salonului Național de Artă Contemporană, proiect al Uniunii Artiștilor Plastici din România în contextul aniversării centenarului Marii Uniri și o rememorare a viciilor legate de o asemenea manifestare, este utilă măcar și numai pentru a marca diferenţa.      
        Dacă un astfel de eveniment ar fi avut loc cu două decenii în urmă, reacţiile ar fi fost vehemente, iar argumentele nici nu trebuiau căutate cu prea mare insistenţă pentru simplul motiv că ele se găseau uşor în memoria noastră încă recentă, anume în aceea umilitoare şi frustrantă a grandiosului festival naţional Cântarea României.
        Cu mici excepţii, acesta era o demonstraţie masivă de conformism şi de mediocritate, fără structură, fără idei şi, mai ales, fără consecinţe. Cum artiştii importanţi refuzau cu obstinaţie să participe la aceste bilanţuri gregare, rămînea loc suficient pentru tot felul de prezenţe exotice. Pictori, sculptori, graficieni şi de alte specialităţi, care nu reuşeau de ani buni să-şi adune lucrări pentru o personală, se trezeau brusc, în preajma Salonului…, din prelunga lor aşteptare şi se înfăţişau proaspeţi, dar cu aceeaşi lucrare pe care o tot plimbau de la o ediţie la alta, de la naţional la municipal şi viceversa. Se năştea, astfel, o specie nouă în lumea artelor noastre contemporane: artistul salonard sau sezonierul. O efemeridă care bătea o clipă din aripioare şi apoi se stingea anonim, o dată cu golirea melancolică a simezelor. Dar, pe lîngă faptul că era neverosimil de plat, acest Salon... crea şi o imagine falsă a artei momentului; fie prin incapacitatea naturală de a reprezenta fenomenul viu, fie prin omisiuni voluntare sau prin alte tehnici de manipulare a privitorului. Chiar dacă, de exemplu, numeroşi artişti au încercat şi înainte de 90 dar, mai ales, imediat după, să iasă din convenţia tabloului şi din rutina materialelor şi a tehnicilor, să relaxeze conceptul de obiect şi de acţiune artistică, aceste tendinţe au fost nu numai privite cu suspiciune, ci şi eliminate cu dispreţ din orizontul interesului public. Astfel, Saloanele… nu făceau decît să flateze aşteptările mărunte, să administreze confortul privirilor incapabile de risc şi, mai ales, să cultive în artiştii înşişi un sentiment de siguranţă atemporală. Estropiind realitatea artistică, falsificînd coordonatele unui sistem în plină dinamică, aceste manifestări deveniseră metafora previzibilă a propagandei comuniste, chiar şi atunci cînd comunismul dispăruse de drept. Imperturbabil aşezate într-o estetică acceptată oficial, ele nu prevesteau nici o schimbare majoră, nu anticipau nici o ruptură și nu lăsau să se întrezărească nimic din ceea ce ar fi putut să tulbure echilibrul fenomenului. Concepute banal şi confortabil, pe genuri, adică pe acele genuri imemoriale, se afirma implicit că în România nu există decît pictură, sculptură, grafică şi arte decorative cu diversele lor încrengături. Ba mai funcţiona chiar şi un Salon al tineretului pentru că, după logica paternalistă a statului totalitar – efectiv sau doar prin inerție –, artistul matur biologic şi, mai ales, ideologic, trebuia să-l ocrotească pe cel tînăr, să-i tempereze eleanurile și excesele pînă cînd înţelepciunea doctrinară reușea să-i îmblânzească imaginaţia și să-i tocească îndestul avântul spre a putea expune, cu drepturi depline, la seniori. Şi ciclul acesta căpătase în timp aerul unei fatalităţi aproape naturale.
        Chiar şi artiştii liberi în interior şi neconcesivi în manifestările lor publice erau absorbiţi de context într-o asemenea măsură încît păreau ei înşişi exponenţi ai regimului, chiar dacă pe un alt palier și în spațiul unor limbaje mai elaborate. Simpla participare la o expoziţie-mamut, la un Salon naţional sau municipal aşezat invariabil sub acelaşi generic al înaltului devotament patriotic, inducea sentimentul unei inevitabile eroziuni genetice, similare aceleia de la capătul unor multiple căsătorii endogene. Aerul de bilanţ, de raport contabil, obligatoriu la sfîrşit de an în chip de consacrare practică a unei politici infailibile, vicia insidios aceste manifetări artistice şi le transforma într-un fel de examen obligatoriu la capitolul de ,,eficienţă a muncii”, de mărturie publică în ceea ce priveşte ,,buna purtare” şi de înscriere corectă în ,,codul echităţii şi al eticii socialiste”. Orice trimitere, în context, la celebrele noastre Saloane interbelice sau, pînă la un punct, la Saloanele oficiale din Franţa, nu avea nici o relevanţă pentru că, oricît de mult s-ar fi asemănat ele superficial, în esenţă, adică prin premise şi prin consecinţe, distanţa era incomensurabilă.       
        Întrebarea care se pune acum, în faţa Salonului național de artă contemporană relansat, este una foarte simplă şi la fel de banală: avem astăzi alte condiţii pentru astfel de manifestări, sunt ele în măsură să trăiască prin propriul lor proiect şi să se sustragă acelei memorii împovărătoare pe care tocmai am invocat-o? Răspunsul este, în mod categoric, unul afirmativ. Salonul naţional de astăzi nu mai are nici o legătură cu intenţiile şi cu spiritul Cântării României, iar motivaţiile lui adînci trebuie căutate în cu totul altă parte decît în spaţiul tezelor politice şi al propagandei rudimentare, iar dacă ar fi să invocăm o anumită memorie a acestui Salon – şi, pînă la un punct, chiar trebuie invocată –, ea este abia acum aceea a Saloanelor oficiale interbelice. Dar asta nu înseamnă că încrederea artiștilor și, în special, a celor care au traversat integral experiențele deja amintite, este definitiv câștigată și orice mefiență sau simplă precauție total eliminate. Din această pricină, lista participanților la actuala ediție este departe de a fi una completă, după cum multe dintre lucrările expuse nu-și reprezintă pe deplin autorii, ceea ce nu modifică morfologia ansamblului, dar îi scade artificial nivelul valoric.
        Însă dincolo de efortul recuperator, de un anumit romantism al continuităţii și de o anumită precauție conjuncturală, raţiunea actualei variane a Salonului naţional trebuie căutată în altă parte decât în memoria directă, adică în realitatea noastră imediată, iar aspiraţiile acestuia, pentru că prezentul său strict nu este decît o componentă, trebuie şi ele evaluate în funcţie de starea artei noastre de astăzi. În plan nemijlocit, Salonul... poate fi înțeles inclusiv ca o reacţie faţă de tendinţele centrifuge, de individualismul excesiv, de pericolul atomizării fenomenului şi, în acelaşi timp, faţă de riscul asocierii periferice a artiştilor în mici grupuri ideologico-pragmatice, de multe ori impenetrabile pînă la limita ezoterismului.
        Prin actuala relansare, lumea artistică românească sau, în particular, instituţia care o reprezintă, adică UAP, încearcă să transmită un nou tip de mesaj care mută accentul de pe manifestarea de enclavă, mai mult sau mai puţn spontană,şi de pe aceea recuperatoare şi analitică din ultimii ani, pe valoarea globală a fenomenului, pe creația artistică înţeleasă ca o experiență cognitivă mai largă, cu o dimensiune umană și socială mai bine definită.
        Cu alte cuvinte, Salonul naţional de artă contemporană este atât o tentativă de autodefinire a climatului artistic, dar și o revoltă a acestuia, după mulți ani de indiferență, faţă de riscul propriei disoluţii din pricina bătăliei pe care artistul individual o duce zilnic pentru a supravieţui decent în spațiul public, în spațiul privat și, evident, în spațiul simbolic prin care, finalmente, acesta se identifică.
         
                                                          Pavel ŞUȘARĂ