Itinerarii plastice
         
                    Între exuberanță și reflexivitate
         
        I. Mirela Trăistaru
         
        Pictura  Mirelei Trăistaru trebuie privită cu multă atenție și cu tot atâtea precauții, pentru că aparența unei imagini confortabile și ușor de identificat camuflează, paradoxal, una dintre cele mai riscante capcane. Faptul că artista nu mizează pe imaginație, că nu exploatează imprevizibile jocuri de limbaj și că nu recurge la combinații derutante și provocatoare nu înseamnă nici pe departe că ea oferă imagini de-a gata sau că se rezumă la starea de confort a privitorului, căruia-i flatează memoria și îi excită, cu generozitate, retina. Oricât ar părea de ciudat, viziunea artistică a pictoriței este mult mai apropiată de lumea profundă și epopeică a lui Liviu Rebreanu și la o distanță astronomică de  experiențele contemporaneității noastre artistice, indecise între locvacitatea propagandistică și fraudarea expresiei. Dar în pofida acestei realități de fond, Mirela Trăistaru este în mod indiscutabil un artist contemporan, adică unul care problematizează mesajul, care propune atitudini și care sondează și reciclează atât memoria individuală cât și pe aceea a speciei, în general. Repertoriul ei de forme, de la peisagistica paradiziacă, luxuriantă și senzuală, la morfologia și ornamentica de substrat, care nu pune nicio problemă de lectură și de identificare, este dublat de o atitudine integratoare, de o înțelegere organică a existenței noastre simbolice, fără nicio fisură la nivelul spațiului și al timpului. Contemporaneitatea ei constă, pe de o parte, în continuitatea conștiinței și în reactivarea memoriei, iar, pe de altă parte, în meditația asupra condiției umane ca experiență colectivă și unificatoare. Ceea ce, la prima vedere, pare familiar și ușor de recunoscut, se transformă, prin amplitudinea privirii și prin intensitatea trăirii, într-o experiență majoră de cunoaștere și de recunoaștere a înseși naturii noastre unice și irepetabile.
         
        II. Aurel Dumitru
         
        Arta lui  Aurel Dumitru este greu de încadrat într-unul dintre genurile artistice consacrate, deși plaja largă pe care se extind interesele sale ar putea oferi argumente pentru orice posibilă încercare. De la bidimensionalitatea picturii canonice la tentativa exacerbării texturii – și a migrării acesteia spre relief – și până la obiectul cu vocația explicită a tridimensionalului, interesele artistului definesc întregul parcurs prin care pictorul și sculptorul se identifică în egală măsură. Dar, în mod paradoxal, nici pictura și nici sculptura nu descriu pe de-a-ntregul acest demers artistic care se sustrage clasificărilor și care exclude, programatic, orice definiție confortabilă. În pofida acestei indecizii, un fapt este absolut sigur, și anume acela că preocuparea obsesivă a  lui Aurel Dumitru este cercetarea și înțelegerea spațiului. Obiecției legitime că atât pictura cât și sculptura, asemenea oricărei alte expresii vizuale, sunt fundamental arte ale spațiului, sunt forme consacrate de modelare a acestuia, i se poate răspunde simplu că în căutările artistului spațiul este asumat aprioric, el este premisă deliberată și nu consecință firească. Iar această perspectivă nu ar fi fost posibilă dacă practica și viziunea artistului nu s-ar fi modelat în lumea scenografiei, acolo unde Aurel Dumitru s-a manifestat dezinvolt de-a lungul întregii sale cariere. Posibilitatea lui de a vedea lumea ca o succesiune de planuri în mișcare, ca o structură modulară în măsură să creeze sau doar să sugereze, în simultaneitate, realități diferite și existențe paralele a devenit un fel de filosofie a privirii și de strategie a creației, dincolo de jocul din convenția scenică și de versatilitatea recuzitei din spatele cortinei. Ca un magician al spațiului și ca un metafizician al posibilului, pentru care semnul eliptic poate deveni oricând obiect, iar obiectul se poate resorbi, cu aceeași rapiditate, într-o nouă hieratică a semnului, Aurel Dumitru conferă picturii corporalitate, dizolvă obiectele în subtile suprafețe picturale, extinde câmpul tabloului dincolo de limitele lui fizice și comprimă, prin structuri modulare, natura expansivă a picturii până la mumia axiomatică a tubului de culoare suficient sieși. În aceste condiții, privirea critică nu are decât o singură șansă: resemnarea meditativă în fața unui fascinant număr de iluzionism care devine, instantaneu, realitatea însăși.

                                                                                                     Pavel ȘUȘARĂ