Itinerarii plastice

    Despre carne, materie întunecată şi universuri finite

                                                                  (un poem estival)

             Calitatea esenţială a fotografiei lui Marius Budu este tocmai faptul că ceea ce face el nu este fotografie. Şi dacă tot am început cu o negaţie, calea cunoaşterii prin eliminare se impune de la sine ca modalitate unică de a identifica natura, măcar plauzibilă dacă nu şi adevărată, a lumii pe care el o imaginează şi, mai apoi, o hipostaziază în chip pe fotografie. Astfel, lucrările lui nu sînt fotografie din următoarele considerente:
        1. pentru că el nu se mişcă în lumea reală şi nu interacţionează cu mediul;
        2. pentru că obiectivul lui, mă refer, evident, la sistemul acela de lentile, indispensabil oricărui
fotograf, nu surprinde nimic din exterior, nu are nicio ezitare şi nu face niciun decupaj;
        3. pentru că ceea ce rezultă ca imgine nu trimite către nimic anterior, nu mijloceşte nicio relaţie, nu are aer, nici pămînt şi niciun petic de cer;
        4.  pentru că imaginile lui nu au istorie, adică sînt atemporale, nu au context, adică sînt nonspaţiale, nu eternizează niciun moment al fiinţei, ceea ce le face, prin însuşi faptul, inumane;
        5. pentru că, oricît le-ai privi, ele nu au nimic previzibil, nu intră în nicio logică a propriilor
experienţe, de la aceea, de primă instanţă, a identificării, şi pînă la cealaltă, mai vagă, a aproximărilor marcate de aleanuri vagi sau de melancolii mai accesibile...
        Şi negaţiile ar putea continua
        pînă la limita colapsului,
        a atingerii celuilalt tărîm,
        acolo unde sensul lor se răstoarnă şi devine,
        în mod legitim,
        afirmativ.
        Iar dacă tot devine el afirmativ,
        atunci am putea susţine,
        cu toate argumentele,
        că, de fapt,
        fotografia lui Marius Budu este,
        pur şi simplu...
        sculptură.
        Un elogiu fără margini  adus cărnii,
        anatomiei,
        complexităţii ei măreţe şi inepuizabile,
        eternei ei purităţi paradiziace,
        nicicînd izgonite
        şi ferite,
        pentru totdeauna,
        de riscurile căderii în istorie.      
        Cine ar avea naivitatea să creadă că nu este sculptură pentru că nu are spaţialitate explicită, pentru că nu este vulgar tridimensională, va avea şi lipsa de prevedere de a-şi deconspira limitele de înţelegere. Înainte de a căpăta o expresie tangibilă, de a fi întrupată, definitv şi iremediabil, în substanţă, de a cădea în vulgata spaţio-temporală, forma născută în imaginar, în paternul rezidual care prelungeşte gestul dintîi al Creaţiei, Marele Act al  Întemeierii, se aşază o clipă, însesizabil, într-o lume intermediară, acolo unde are totul, dar nu are încă natura trecătoare. Fotografia lui Marius Budu este tocmai această sculptură în limb, creată pe deplin,
        dar încă nenăscută.
        Este
        o lume în curs de constituire
        care visează propria-i androginie,
        o fisură în neant,
        o fantă de lumină într-o noapte neîndurătoare,
        un embrion cosmic 
        care nu a ajuns încă la conştiinţa de sine
        şi,
        tocmai din această pricină,
        îşi trăieşte,
        fără limite
        şi fără legi morale,
        extazul unei
        voluptăţi pure şi eterne.
            Doar în aparenţă aceste imagini sînt antropomorfe,
        sînt universuri finite,
        glose pe marginea propriei noastre corporalităţi
        – încleştate, acefale, extatice –,
        în esenţă
        ele fiind
        promisiunea unei noi specii,
        un fel de de foetuşi înlănţuiţi,
        carne luminată într-un cosmos opac,
        într-o infinită întindere
        de materie întunecată.
        Iar dacă e să vorbim, totuşi, despre fotografie, măcar .şi numai de dragul intrării în cod, atunci fotografia lui Marius Budu este un adevărat exerciţiu vizionar, oarecum divergent, cu un ochi interior îndreptat către cer, cu celalalt, spre abisul fiinţei, spre marele mister al ADNului...   

                                                                                                     Pavel ȘUȘARĂ