Itinerarii plastice

         Bienala Iosif Iser,  între memorie și actualitate

                                    (ediția XIII)

        Așezată de câteva decenii în istoria și în geografia culturală a artelor noastre contemporane, Bienala de gravură Iosif Iser a Muzeului de Artă ,,Ion Ionescu Quintus” din Ploieşti a devenit nu doar un reper artistic în sine, ci și un simptom etic și un act efectiv de rezistență.  Ca proiect cultural  pe termen lung şi ca episod expozițional propriu-zis, acest eveniment reprezintă un adevărat exemplu de stabilitate și de continuitate, dar și un exercițiu mereu proaspăt și, nu o dată, surprinzător în expresia lui nemijlocită. Dacă în edițiile anterioare, mai ales în cele de la început, noutatea putea fi identificată, cu predilecție, în geografia participării, acum, la deplina sa maturitate, surprizele de felul acesta aproape că nu mai există, practic fiind epuizate cam toate spațiile purtătoare de civilizatie. Este extrem de dificil să identifici o țară sau un loc semnificativ de pe glob care, într-un fel sau în altul, să nu fi ajuns, macar o singură dată, la Ploiești. În această situație, elementele noi care intervin în succesiunea ediţiilor trebuie căutate în detaliile semnificative, în schimbările de atitudine şi de comportament ale participanţilor şi, evident, în substanţa lucrărilor înseşi. Aceste observații acreditează de la bun început  ideea că datele mari ale acestei ediţii deși nu diferă fundamental de acelea cu care ne-au obişnuit deja ediţiile precedente, niște noutăți de amănunt, de acord fin, pot fi sesizate, totuși, cu destulă ușurință. Participarea artiștilor din 47 țări, cu 447 lucrări, deși pare a reedita situația din anii anteriori, aduce, de data aceasta, câteva elemente noi. Avalanşa artiștilor asiatici de altădată se reduce acum doar la o participare consistentă a Japoniei (20 de participanți)  și a Republicii Koreea (o singură participare), în condițiile în care marele absent este China. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește țările latino și nord-americane, artiștii din  Argentina, Mexic, Brazilia, Chile, Peru, Mexic și Canada totalizând doar 20 de participări, iar SUA nu au nici măcar un participant. Până și din spaţiul ex sovietic şi din cel balcanic (Rusia,  Letonia, Estonia, Lituania, Moldova,  Bosnia Herţegovina, Muntenegru, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Belarus) sunt prezenți doar de 36 participanți, Ucraina lipsind acum, surprinzător, cu desăvârșire. Până și Republica Moldova, altădată interesată masiv de acest eveniment, participă, de această dată, doar cu patru artiști.
        Dintre țările occidentale şi cele nordice, singurele Italia și Germania participă cu 10 și, respectiv, cu 5 artiști, celelalte (Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Belgia, Olanda etc.) fiind prezente doar cu câte unul sau doi participanți. Campioana absolută a acestei ediții este, deloc surprinzător, Polonia, cu 40 de artiști, urmată de Romania cu 25.     
        Deşi țările vechii Europe, enumerate mai sus,  participă cu lucrări de o foarte bună calitate, ele sunt mult mai reticente în ceea ce privește numărul participanților, exact ca și în ultimile ediții. Și tot ca în ultimile ediții, sugestiile pe care privitorul le poate desprinde din expoziţie sunt extrem de interesante din punct de vedere psihologic şi socio-cultural: artistul occidental este mult mai prudent şi mult mai puţin motivat în ceea ce priveşte dorinţa de afirmare şi nevoia de comunicare, el exploatînd ofertele cu un interes moderat, fără fluctuaţii şi cu o evidentă, chiar dacă subînţeleasă, convingere că totul este stabil şi mereu disponibil. Spre deosebire de edițiile anterioare, în același model comportamental prudent se înscriu acum și artiștii asiatici, mai ales cei din China, semn că statutul de mare putere al Chinei a reorientat și interesele, și traseele acestora. În acest context, este remarcabil comportamentul artistic și etic al reprezentanților Poloniei, care își reconfirmă atât rigoarea profesională cât și disponibilitatea de comunicare și fermitatea principiilor, fiindcă însăși ideea de gravură, care conservă tehnici și sisteme de gândire cu o tradiție solidă, implică o asemenea atitudine.  
        Dar, ca în toate edițiile de până acum, performanţa acestui eveniment nu stă doar în numărul participanţilor şi în cantitatea de lucrări, deşi nici acestea nu sînt lipsite de importanţă, ci în mesajul profund  al sutelor de  lucrări şi în aria geografică din care ele provin. Atît la o privire exterioară, cît şi la o analiză aprofundată, Bienala… de la Ploieşti este simultan un curs de geografie artistică şi un studiu subtil despre imaginar şi despre comportamentul simbolic dintr-o arie culturală care, cu toate absențele semnificative din această ediție,  cuprinde, practic, toate marile zone ale lumii. Toate genurile de gravură, de la cele realizate prin acţiune mecanică şi pînă la cele obţinute prin atacuri chimice sau prin tehnici digitale, demonstrează cîteva lucruri care merită remarcate şi, unele dintre ele, chiar analizate cu un plus de atenţie.
        Fără ca identitatea profundă a artistului sau a culturii din care el provine să fie în vreun fel alterată, retorica identitară dispare, şi ea este suplinită prin elemente subtile de ordin stilistic şi temperamental. În acest sens, deşi nu există nimic polonez, lituanian, portughez, italian sau rusesc la nivel explicit, în fond artiştii din aceste zone sunt uşor de recunoscut printr-un anumit tip de gîndire a formei, de realizare tehnică nemijlocită şi printr-o subtilă poziționare spirituală. Evident că în aceeaşi tendinţă se înscriu şi artiştii din România care şi-au însuşit perfect și creator codurile marii gravuri dintotdeauna, fără niciun complex și fără nicio concesie. Un lucru remarcabil, pe care ultimele ediții l-au adus, iar cea actuală îl confirmă, este revenirea tot mai evidentă la mijloacele tehnice care țin de tradiția profundă a gravurii, chiar dacă viziunile și mesajele sunt strict contemporane, în detrimentul tehnicilor de multiplicare pe care le-au adus noile tehnologii, dându-se astfel noțiunii de gravură întreaga sa semnificație din atelierul istoric. În felul acesta, gravorii de astăzi și, implicit, cei care se regăsesc în expoziție, nu doar că participă cu gravură în cadrul unui eveniment major, ci reușesc și să aducă un omagiu colectiv gravurii ca gen, ca tip de sensibilitate și ca formă de organizare a gândirii plastice și, de ce nu, a gândirii pur și simplu, în toate dimensiunile sale.

                                                                                                     Pavel ȘUȘARĂ