Brezianu şi Brâncuşi


      Într-un moment în care neglijenţa, ignoranţa, agresivitatea primară şi mercantilismul sălbatic s-au coalizat împotriva lui Brâncuşi, lucrînd tenace la distrugerea fizică şi morală a operei sale din România, o voce discretă, abia auzită din pricina vacarmului din jur, a încercat să ţină în echilibru, prin însăşi normalitatea ei, comunicarea cu posteritatea brâncuşiană. Este, evident, vorba de vocea lui Barbu Brezianu, acest clasic al exegezei brâncuşiene din România, care, în pofida tuturor adversităţilor, reuşeşte să păstreze tonul demn şi neutru al cercetătorului situat dincolo de isterie şi de orice tentaţie a fetişismului.
      În pofida faptului că opera majoră a lui Brâncuşi,  Coloana  fără sfîrşit,  a fost sever agresată, că infractori derizorii şi colportori fără scrupule au aruncat în serie, pe piaţa românească şi nu numai, tot felul de falsuri Brâncuşi, unul mai caraghios decît altul, că  exegeza delirează şi  amatorismul hermeneutic a ajuns la limita ridicolului, Barbu Brezianu şi-a păstrat măsura, echilibrul şi înţelepciunea.
      Reeditarea, cu cîţiva ani în urmă, a monumentalei  sale  lucrări Brâncuşi în România, care aduce la zi, atît din punct de vedere bibliografic, cît şi documentar şi iconografic, ediţia din l976 a cărţii, ea însăşi o ediţie îmbunătăţită şi completată a celei din l974, constituie, fără îndoială, o victorie a  profesionalismului şi a raţiunii în faţa aberaţiilor de tot felul pe marginea operei lui Brâncuşi. Însă dincolo de valoarea ei exegetică, istorică şi documentară, această carte are o excepţională valoare psihologică şi se transformă pe nesimţite într-un adevărat reper moral. Ea oferă un model incontestabil de abordare, de înţelegere şi de valorificare istoriografică a uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale artei româneşti şi europene din secolul treecut. Aşezîndu-se împotriva curentului romantic sau delirant patetic al istoriografiei noastre privitoare la Brâncuşi, ce l-a proiectat pe sculptor într-o perspectivă legendară şi cvasimistică, din care a dispărut tocmai artistul, Barbu Brezianu recuperează discret şi, cu atît mai convingător, ceea ce Brâncuşi este de fapt: adică sculptorul. Surprinzător, chiar din pricina rigorii şi a normalităţii ei, Brâncuşi în România are un aer straniu şi uşor exotic. Ea este una dintre puţinele lucrări cu acest subiect, apărute la noi în ultimii cincizeci de ani, în care Brâncuşi nu este nici ţăran, nici mag, nici iniţiat în sens larg, nici mason, nici alchimist, nici histrion, nici sfînt şi nici Dumnezeu însuşi, ci, pur şi simplu, un  artist, un creator de forme şi un spirit obsedat de găsirea maximei concizii în expresia plastică. Şi, tocmai pe fondul acestui dezechilibru dintre cantitatea de fabulaţie şi privirea lucidă asupra operei şi a personalităţii lui Brâncuşi, a devenit posibilă incontinenta agresiune căreia sculptorul îi este supus. Excedată de veleitarism, de platitudine, de extaze facile şi de filosofări aberante, în dauna rigorii şi a perspectivei raţionale, opera lui Brâncuşi nu a reuşit să se impună convingător în cultura noastră contemporană. Amatorismul exegetic a creat iluzia că se poate spune orice, oricum şi în orice împrejurare, fără minimul risc al vreunei sancţiuni. Şi în loc să se consolideze în timp, să capete pregnanţă şi autoritate, imaginea sculptorului s-a alterat în asemenea măsură încît nici agresiunea directă, fizică, împotriva operei sale nu mai impresionează cine ştie cît. Astfel se explică faptul că aventurierii culturali au devenit peste noapte restauratori, negustorii de curiozităţi şi-au transformat prăvăliile în en gross-uri pentru  momîi de piatră sau de bronz pe care le livrează drept opere din tinereţe ale sculptorului, evident necunoscute specialiştilor, iar exegeţi, pînă mai ieri doar scribi narcisiaci şi autişti, au intrat direct în solda  celor care, după ce au investit bani mulţi în falsuri Brâncuşi, vor să le creeze acestora o prezenţă verosimilă în spaţiul culturii.
       Readusă în actualitate şi adusă la zi, cartea lui Barbu Brezianu este, pînă în acest moment, singurul instrument de contracarare. În cele peste trei sute de pagini, format A4, personalitatea brâncuşiană şi lucrările din România ale sculptorului sînt prezentate în toate dimensiunile lor. Rînd pe rînd sînt inventariate, fără efuziune şi fără interpretări voluntariste, cronologia brâncuşiană în contextul cultural românesc, european şi mondial, cronologia expoziţiilor colective şi personale, operele prezente în colecţiile româneşti, sculptura de interior, sculptura funerară şi ambientală, machetele, desenele şi schiţele, lucrările care au figurat în colecţii sau în expoziţii româneşti, piesele decorative şi artizanale, alături de documente fotografice, facsimile, acte oficiale sau administrative,  de numele colecţionarilor, de locuinţele lui Brâncuşi din România şi chiar de lucrările altor artişti care au, într-un fel sau altul, legătură cu Brâncuşi. Acest sinoptic al prezenţei brâncuşiene în spaţiul cultural românesc este, mai apoi, adîncit pînă la epuizarea informaţiei. Fiecare lucrare este prezentată exhaustiv din punct de vedere istoric, tehnic şi bibliografic, urmărindu-i-se, în acelaşi timp, traseele, succesivele schimbări ale regimului juridic şi de proprietate, starea de conservare precum şi integritatea fizică şi morală. Din această prezentare, extinsă în atîtea direcţii şi aprofundată pînă la ultimele detalii, imaginea lui Brâncuşi se decupează cu adevărat excepţional. Însă excepţia nu apare aici ca un atribut fabulos şi misticoid, ci ca ordine a gîndirii şi ca o consecinţă a unei inepuizabile tensiuni creatoare. Personajul Brâncuşi, în al cărui destin se amestecă în proporţii egale luciditatea şi aventura, dublează cealaltă aventură ireductibilă, a unei opere care a reuşit să se smulgă din scenariul clasico-renascentist al tridimensionalului european şi să deschidă zările unei alte civilizaţii a privirii. Barbu Brezianu, cu o imensă modestie şi cu un la fel de mare devotament față de opera brâncuşiană, sugerează tacit această realitate fără a se propune însă pe sine, nici măcar pentru o clipă, în ipostaza, de altfel legitimă, a descoperitorului. El investighează, adună, selectează şi descrie o cazuistică imensă care, paradoxal, începe să respire asemenea unei opere de artă ce musteşte de viaţă nemijlocită şi de viaţă simbolică. Şi dacă România ar fi acum o ţară normală, toată brâncuşologia improvizată şi veleitară ar amuţi subit, iar Brâncuşi s-ar elibera, în sfîrşit, dintr-o prea îndelungată captivitate.  

                                                                                     Pavel ŞUȘARĂ