Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Opinii despre Eminescu.
Tudorel Urian - În căutarea sinelui pierdut.


                          Opinii despre Eminescu

          O fără doar și poate provocatoare carte este cea prin care Lucian Boia își propune a analiza „facerea și desfacerea” mitului de care are parte „românul absolut”, Eminescu. Țelul d-sale e formulat din capul locului: „În ce mă privește, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului, de la primele manifestări pînă la «destructurarea» care se petrece sub ochii noștri. Nu am reținut tot ce s-a spus și s-a scris despre Eminescu, ci doar ceea ce am considerat că, într-un fel sau altul, a înrîurit demersul mitologic”. Ceea ce nu precizează însă reputatul istoric este accepția pe care o dă conceptului de mit. Indică acesta ceva jenant, indezirabil, compromițător? Acceptînd mitul unui mare creator ne aflăm oare în eroare? Se pare că Lucian Boia înclină spre un asemenea răspuns. Dar să vedem mai întîi în ce constă discursul d-sale „demitizant”, întemeiat, să admitem, pe o remarcabilă investigație a materiei și pe unele concluzii, în plan istoric, anevoie de refuzat. L-am putea aprecia sub unghiul celor trei aspecte de căpetenie care-l articulează. Cel dintîi  are în vedere falsurile, nu puține, care s-au insinuat în bibliografia temei eminesciene. Bunăoară pretinsele texte ale poetului publicate de Octav Minar, într-adevăr înscrise „într-un registru de-a dreptul pervers”: „Necazul era că, nevăzîndu-le nimeni, nu se putea decide cu siguranță ce e adevărat și ce e fictiv”. Acest autor, cu un de altminteri mai vechi rău renume, a avut grijă a nu arăta nimănui manuscrisele pe care le-ar fi deținut, mistificînd astfel o seamă de împrejurări din biografia și din atitudinile poetului. Grav e faptul că în realitate avem a face cu un amestec de autografe inventate și autentice: „În asemenea situații, metoda științifică e clară: nu se acceptă nimic. Dar era greu de renunțat la partea prețioasă a informației; așa că mulți au căzut în capcană (inclusiv, mai tîrziu, G. Călinescu!)”. Mai departe însă o serie de observații ale lui Lucian Boia sînt mai puțin constrictive: „I.L. Caragiale și Iacob Negruzzi relatează în termeni frapant de asemănători prima lor întîlnire cu Eminescu; din clipa în care l-au văzut, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă, și-au dat seama că se află în fața unei persoane ieșite din comun. Chiar așa să fi fost?”. Și dacă a fost chiar așa? Nu ne convinge nici reprobarea relatării făcute de Titu Maiorescu lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești asupra genezei Luceafărului, întrucît, dincolo de inadvertența cîtorva detalii privitoare la prezența lui Eminescu la ședințele Junimii și de rîndurile epistolare ale acestuia către Veronica Micle, fondul „poveștii” e prea posibil să fi fost real. Anume explicabile lacune ale memoriei celor doi n-avem impresia că ar putea anula mărturia lor. Să ne îngăduim a acuza de rea credință fie pe Maiorescu, fie pe Brătescu-Voinești, fie pe amîndoi? La fel, Amintirile de la „Junimea” ale lui George Panu, chiar dacă pe ici pe colo dereglate faptic, nu par defel inautentice în spiritul lor. Iar relația dintre Ioan Russu-Șirianu și autorul Luceafărului, respinsă categoric de Lucian Boia, ar putea fi și ea repusă în discuție, grație unei „scurte însemnări” a poetului, menționate chiar de către istoric. Gesticulația respingerilor fără drept de apel nu pare, în situația dată, cea mai avantajoasă tactică...
          Al doilea capitol al „demitizării” în cauză vizează (supra)evaluarea personalității lui Eminescu, înălțarea sa la un zenit al judecății valorice. Incontestabil, e dreptul moral al unui exeget a se confrunta persiflator inclusiv cu N. Iorga, G. Călinescu, M. Eliade, C. Noica, dar, repetăm, latura vulnerabilă a unei atari posturi o constituie absența unei precizări asupra noțiunii de mit la care aderă Lucian Boia. Ne îngăduim a semnala ceea ce ni se pare oricum drept o anume nemăsură în vorbele închinate de d-sa contribuției călinesciene: „Călinescu însă nu are scrupule de nici un fel. Odată cu el, veșnicia lui Eminescu nu mai pretinde demonstrație, se înțelege de la sine. Primirea făcută cărții a fost pe măsura forței și originalității ei. Nici un comentariu echilibrat. Pe de o parte, entuziasm deplin, neumbrit nici de cea mai mică rezervă, pe de altă parte, respingere totală, fără drept de apel. Așa se întîmplă, de regulă, cînd intrăm în mitologie”. La urma urmei, de ce nu și „entuziasm”, cînd avem a face cu, după G. Ibrăileanu, „monumentul cel mai impunător ce s-a ridicat pînă astăzi lui Eminescu” sau, după Pompiliu Constantinescu, cu „Marele merit al d-lui Călinescu”, care „a construit un Eminescu viu și mai ales umanizat”? Și nu corespunde oare „comentariului echilibrat” reacția rezervată a lui E. Lovinescu, impregnată de o dispoziție maioresciană? „Omul s-a născut uriaș și incomplet; intemporal, fără priză în realitate, în actualitate, cu un dezechilibru între materie și spirit, indiferent și absent, abstract, imens abstract, ars de pasiuni substanțiale, pendulînd între extreme (…) de o sexualitate neliniștitoare, caracteristică, de o inhibiție evidentă, de o refulare freudiană”. Reținerea față de Noica nu e nici ea satisfăcător susținută. Cum e să respingi de plano caracterizarea făcută lui Eminescu drept „om deplin al culturii românești”, dacă filosoful își relaxează, își subtilizează el însuși aserțiunea, așa cum admite Lucian Boia,  citîndu-l: „Eminescu e exemplar nu fiindcă ar fi știut tot, ci fiindcă «a trăit cu suferința de a nu fi știut tot». În fața lui ne cuprinde rușinea. «E rușinea față de omul acesta și de rîvna lui; și e rușinea de a nu ști tot»”. Opinia, ce e drept entuziastă, a lui Mircea Eliade, emisă într-un context dureros, se vede amendată printr-o grimasă interogativă: „«Un singur lucru nu se mai poate întîmpla. Dispariția poemelor lui Eminescu. Și, cît timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată». Nu e totuși prea mult? Eliade se agață de Eminescu, cu disperarea celui care și-a pierdut țara”. Megalomania începe cu adevărat de la Edgar Papu, inițiatorul întristătorului protocronism. Dacă Eliade recurgea la o apoteoză a Luceafărului în spațiul său național, Papu o proiectează, riscant la culme, într-o perspectivă universală. Sub condeiul acestui cărturar contaminat, se pare, de o analogie propagandistică ușor de sesizat, Eminescu „îi lasă în urmă pe toți poeții romantici prin titanismul său”, de asemenea „Eminescu nu este numai un romantic, ci se mai afirmă și ca unul din marii precursori ai «poeziei moderne»”. Mai susține Papu că Oda (în metru antic) rămîne pe plan mondial poate prima piesă valoroasă a existențialismului”. Dispărînd la o vîrstă la care Dante, Shakespeare, Goethe se aflau abia la începuturile lor creatoare, superioritatea românului ar căpăta astfel un grad absolut. De data aceasta comentariul sarcastic al lui Lucian Boia e  adecvat: „De aici, trecem ușor la superioritatea generală a României. România «dă exemplul unei țări mici, dar al unui spirit mare care a învins imposibilul. Este încununarea unei calități de totdeauna a poporului român». Să o numim «geniul Carpaților»?”. Identic se arată bine țintite enormitățile acelui faimos gafeur care a fost George Munteanu, cel ce susținea transportat: „Sîntem o națiune eminamente sintetizatoare și – printre națiunile de aceeași structură – oferim lumii o ecuație inedită: sinteza aceasta e una a ființei întregi situată sub semnul unui «dor nemărginit»”. Adnotarea lui Lucian Boia: „«Beție de cuvinte», ar fi zis Maiorescu. E chiar mai rău:    «beție de idei», genul de discurs care arată cît de tare a pervertit comunismul judecata românilor”.
          A treia față a cercetării lui Lucian Boia o reprezintă înregistrarea suitei de comentarii asupra situării în context de care a avut parte Eminescu de-a lungul timpului, socotite drept „versiuni ale mitului”. Fenomen firesc în cazul oricărui mare creator, asimilat printr-o varietate de perspective, printr-o diacronie a înțelegerii sale oferite de diversitatea subiectelor critice și a ambianțelor culturale. Se percepe însă în subtext o, fie și vagă însă permanentă, contrarietate a istoricului care ar fi fost se pare mai satisfăcut de o imagine unică, ne varietur. O nostalgie a unei figuri bătute-n cuie, a unui Eminescu „adevărat”: „Și totuși Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă și un Eminescu adevărat care abia se întrevede acoperit de imensa construcție mitologică al cărei prizonier a devenit”. Dar nu s-ar putea avea în vedere un lucru contrar, o „eliberare” a numeroaselor filoane, o actualizare a latențelor operei? „În cîțiva ani de zile, Eminescu devine însă, din deficitar la capitolul naționalism, marele profet al naționalismului românesc. Secretul acestei «schimbări la față» se află, pe de o parte, în manuscrisele ieșite la lumină, iar pe de altă parte, în noul context ideologic”. Și nu era normal? Naționalismul lui Eminescu, vădit cu prisosință nu doar în Scrisoarea a treia și în Doina, ci și în opera sa publicistică pe care Lucian Boia o ocolește (de ce oare?), a găsit consonanțe cu o seamă de orientări literare și nu numai care s-au succedat în primul secol de postumitate a „poetului național”. Nu e nimic surprinzător. Nu e o anomalie, ci o desfășurare explicabilă a lucrurilor. A fost Eminescu „instrumentalizat” de sămănătorism? Însuși Lucian Boia recunoaște: „Eminescu se potrivea cu sămănătorismul atît prin puternica sa credință românească, cît și prin considerarea țărănimii drept singura clasă pozitivă a țării, lăsată în voia sorții de o clasă conducătoare «superpusă», înstrăinată, sau chiar de-a dreptul străină”. A dat dovadă Eminescu de o intensă nostalgie a trecutului, recte de un „reacționarism”? Este explicabil faptul că Aurel C. Popovici și l-a ales drept paradigmă? Lucian Boia aprobă: „Ca și Eminescu, (acesta) constată o nepotrivire între naționalism și democrație, și, ca și el, optează categoric în favoarea naționalismului și, inevitabil, în defavoarea democrației”. I-a detestat Eminescu pe „străini” în circumstanțele unei Românii ce-și căuta cu înfrigurare drumul, de unde atracția pe care a înfățișat-o pentru un A.C. Cuza? Lucian Boia doar nuanțează: „Că Eminescu a fost antisemit, e greu de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i defini corect atitudinea, este că n-a avut o antipatie anume față de evrei, iar motivația lui nu prezintă nimic religios sau «rasial», ci e pur de ordin economic și politic”. L-au îndrăgit pe Luceafăr și legionarii? Era de așteptat. O carte, Naționalismul lui Eminescu, de un Paul Georgescu, apărută în 1940, cu o prefață a lui P.P. Panaitescu, pe atunci rector al Universității din București, arată, în duhul momentului, că „Eminescu îndeamnă la muncă și seriozitate, la mîndrie și îndîrjire, la credință și vitejie, cu un cuvînt la reînvierea fondului dacic, la trăirea simbolului dacic”. Însuși Mircea Eliade îl socotește, e chiar titlul unui articol al său din 1942, publicat într-o revistă din Lisabona, Eminescu – poetul rasei românești. Chiar și I. Negoițescu nu se dă în lături a-l caracteriza drept „proto-legionar”… Pe de altă parte, propagandiștii comuniști s-au străduit din răsputeri a inversa imaginea naționalistă și paseistă a lui Eminescu, exploatînd doar extrem de puține texte din opera sa, în frunte cu un fragment din Împărat și proletar. Acea perorație a celui din urmă, care aparent rima cu marxismul, deși concluzia din finalul poemului o contrazice flagrant. Ion Vitner inaugura perspectiva realist-socialistă asupra poetului: „În comparație cu restul operei lui, acest poem ne dă posibilitatea să măsurăm cît de puternic a viciat conservatorismul Junimii o conștiință care, la un moment dat, înclina să aparțină și să se dăruiască lumii exploataților, din care făcea parte în mod firesc prin condiția lui umană”. Activistul de partid N. Moraru, erijat în postura de critic, se rostea într-un limbaj și mai frust: „Burghezia și moșierimea au fost izgonite de la putere. Dar rămîne actuală chemarea lui Eminescu la lupta împotriva asupritorilor, atît cît ei au mai rămas”. Întrucît dreptul la replică nu exista, „dictatura proletariatului” voia astfel să-l asocieze cu de-a sila și pe „poetul național” cortegiului pretinșilor înaintași ai regimului abuziv. Vorba lui Lucian Boia: „Mai rău de atît nu putea fi”… Ce s-ar mai putea adăuga? Neapărat momentul contestatar al celebrului de-acum nr. 265 din 27 februarie 1998 al revistei Dilema, conceput la inițiativa lui Cezar Paul-Bădescu, care a retipărit „dosarul” cu pricina într-un volum, în anul următor. Repetăm ceea ce am scris mai demult. Dincolo de cîteva note de ireverență excesivă, de frondă juvenilă de prost gust, avem a face cu o probă de testare a valorii prin care au trecut mai toți marii scriitori. Un act extrem al opiniei în climat democratic și, foarte probabil, o erupție a conștiinței ieșite de puțină vreme dintr-o îndelungată epocă de cenzură și dirijism. De remarcat că e vorba de reacții cu caracter subliniat personal, fără efectul generalizator care ar putea reprezenta o radicală „revizuire”. O nișă a unor indispoziții subiective asumate. Lucian Boia îi acceptă pe „ferocii demolatori”, cum li s-a spus tinerilor respectivi, cu un tolerant surîs: „elevii fug cînd aud de Eminescu; este nu ignorat, ci urît de elevi. Acum, ce să zicem: cam exagerează și elevii!”. Gioconda a rămas ea însăși și după ce Marcel Duchamp i-a pus mustăți, nu-i așa?
          Revenim la chestiunea menționată la începutul prezentului comentariu. Lucian Boia se arată drept un adversar hotărît al noțiunii de mit, de vreme ce deploră, în astfel de termeni surprinzători, pînă și deceniul „călinescian” al anilor ‘30 în care, „principalul beneficiar” al „efervescenței critice”, Eminescu, ajunsese la o imagine substanțială: „Cu atît mai mult cu cît, în ce-l privește, totul era de făcut; acoperite de mitologie, viața și opera îi fuseseră tratate parțial și superficial. Marele șantier Eminescu abia acum avea să se deschidă. Acum se conturează «eminescologia» ca un cîmp de cercetare specific, s-ar putea spune aproape o «știință» de sine stătătoare”. Dar iată și o propoziție, să zicem, deviantă: „Mitul Eminescu este și o construcție, într-un fel necesară, izvorîtă din complexele culturii românești”. Și atunci? Am constatat că, în linie generală, exegetul socotește mitul un soi de artificiu inoportun, un balast istoric ce se cuvine dat la o parte. Un conglomerat al falsului, al judecăților hiperbolice, al diversității de opinii cu o frecventă reverberație socio-politică. Aceasta e concepția pe care și-a clădit cercetarea cu temă eminesciană. Dar se cuvine o clarificare. Mai întîi de toate, mitul e altceva. E o viziune fabuloasă asupra originilor umanității în componentele sale majore, o expresie a spiritului creator, care, așa cum au precizat o sumă de prestigioși gînditori contemporani, între care ai noștri Lucian Blaga și Mircea Eliade, nu ține, după cum s-a crezut la un moment dat, de o „raționalitate” vetustă, de un vizionarism fosilizat. Unul din cercetătorii cei mai avizați ai subiectului, istoricul german al religiilor Walter Friedrich Otto, afirmă peremptoriu: „Dar e demn de reținut că epoca noastră, condamnată pe de o parte la o tehnicizare fără scăpare, demonstrează pe de altă parte un respect enorm pentru mit, un respect complet inexistent la generațiile anterioare. Dacă pînă acum mitul era abordat doar critic și pentru a fi respins, astăzi el este ascultat. Sporesc tot mai mult acele voci care vor să recunoască, urmîndu-l pe Hölderlin, chiar și el descoperit de puțină vreme, un adevăr veșnic, care va implica cu necesitate orice proces științific”. Receptarea poeziei nu s-ar putea disocia de mit așa cum susține același: „Poezia se exprimă încă și astăzi mitic și va continua să o facă atîta timp cît va exista”.  Iar Blaga, la rîndul său, scrie răspicat: „Născocesc motive mitice la fiecare pas, fiindcă fără de o gîndire mitică nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nici o poezie”. Așadar cum l-am putea socoti pe Eminescu în identitatea sa esențială, altceva decît un mit? Cum l-am putea „demitiza”? Dincolo de  înfățișările recepției operei în cauză asupra cărora se oprește Lucian Boia, avem a face și aici, precum în cazul oricărui mare poet, cu un mit ireductibil al insului creator însuși. Întrupare a ficțiunii lirice, „om de hîrtie” desprins din contingențele biografice și epocale. Acest mit posedă o naturală putere de radiație, exercitîndu-se asupra mediului istoric, dezvăluindu-și o stratificare, o complexitate exploatate felurit în felurite circumstanțe. Virtualitățile unui mit fiind practic nelimitate, abordarea critică sau ideologică sau de altă natură a unei creații nu poate fi nici ea limitată, redusă la o singularitate factice. E mai mult decît firesc ca în jurul oricărui mit să funcționeze un cult, și el cu etape diverse. De fapt Lucian Boia s-a străduit a demonta aspectele, de ordin istoric, ale cultului eminescian și nu ale mitului care l-a generat, cel de-al doilea aparținînd sferei valorilor estetice. D-sa săvîrșește o confuzie între mit și procesarea sa în episoadele cultului ce se desfășoară în jurul acestuia, nu o dată disparate, chiar divergente, impredictibile. Dar dacă nu putem suprima mitul unui mare creator, înscris în natura sa, nu putem nici excomunica, sub toate fețele sale, cultul ce-l însoțește în chipul unei normalități. Elocvent, literaturile au cîte o figură tutelară, de sorginte mitică, precum Dante, Shakespeare, Goethe, Pușkin, repere nu ale unei imagini imuabile, ci ale misterioasei vitalități mitice, de factură pluriformă. Ce-ar putea însemna, prin urmare, „demitizarea” în cazul lor decît o operație conjuncturală, extrem de relativă în consecințele sale? Al nostru Eminescu ilustrează, pe tărîm autohton, o atare generoasă condiție inalienabilă a mitului celui egal cu însăși ființa creației sale.     

                                                                        Gheorghe GRIGURCU
         
          Lucian Boia: Mihai Eminescu. Românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Ed. Humanitas, 2015, 224 p.



                    În căutarea sinelui pierdut

        Andrei Zanca face  parte din acea categorie de poeți despre care se vorbește numai în termeni elogioși. Toată lumea îi recunoaște talentul, erudiția, profunzimea gândirii, complexitatea universului poetic. Problema lui în spațiul literaturii române este că despre poezia sa se vorbește rar. Mult mai rar decât ar merita. Explicațiile ar fi două. Prima și cea mai importantă, este că poetul, stabilit de mulți ani în Germania, își face destul de rar apariția în țară (sau poate prezența sa este mult prea discretă) și aproape deloc în viața literară de la noi, atâta câtă este. Or, se știe, ochii care nu se văd se uită. Pe acest fond de eclipse mai lungi sau mai scurte ale prezenței sale fizice în lumea literaturii române apare și a doua cauză, aceea a dezinteresului tot mai răspândit pentru literatură în lumea noastră tot mai superficială și aculturală, în care se publică mult, dar puțini sunt cei care se încumetă să mai citească. Mai ales poezie de tipul celei scrise de Andrei Zanca, deloc tributară modelor și modelelor de succes ale vremii noastre.
        Pasaj, cel mai recent volum de versuri al lui Andrei Zanca este, așa cum o sugerează și titlul, o carte de trecere, un volum al incertitudinilor, specifice omului contemporan, frământat de întrebările esențiale ale propriei sale existențe și ale identității sale spirituale. Universul poetic al lui Andrei Zanca se află într-un no man’s land, situat între cer și pământ, între viața cotidiană și divinitate, între adevăr și minciună, între Occident și Orient, între învățăturile sacre și felul în care sunt ele transmise omului contemporan, tot mai decerebrat, superficial și grăbit. O carte de recuperare a propriului sine, rătăcit în bombardamentul informațional și confuzia de valori specifice lumii contemporane. Devine lesne de înțeles de aici faptul că versurile acestui volum sunt cerebrale, pline de gravitate, dubitative, punând cognitivul înaintea esteticului. Scopul declarat al poetului, expus în mai multe dintre poemele acestei cărți,  este acela de a ajunge la cunoașterea propriului sine, experiență care, urmată, l-ar putea face pe fiecare cititor al cărții să-și înțeleagă propria ființă. Pentru aceasta el (își) pune mai multe întrebări esențiale, legate de experiențele existențiale prin care a trecut, de schimbările care se produc în societate cu repeziciune dezarmantă, de semnificația profundă a textelor sacre și îndepărtarea omului contemporan de spiritul lor, cel care a asigurat stablitatea omenirii în ultimele două milenii. Ca și în celelalte volume ale sale, Andrei Zanca practică o poezie redusă la esențial, condensată la maximum, fără brizbrizuri stilistice, care merge pe calea directă spre inima ideii, folosindu-se de minimum de cuvinte. Miza poeziei sale se situează, indiscutabil, la nivelul ideii. Ea pune în valoare raționamentul, uneori polemizează mai mult sau mai puțin discret cu interpretările altora, aduce în scenă judecata morală și încercarea de definire a propriului sine. Mutatis mutandis, se poate spune că prin felul direct și explicit în care atacă ideile, poemele lui Andrei Zanca sunt niște mici eseuri redactate sub formă de versuri.
        Primul ciclu al cărții, variațiuni de iubire, nu are nimic de-a face cu erotismul sau cu sentimentele. Este o poezie cu rădăcini filosofice și religioase (de altfel întregul ciclu este pus sub semnul unui motto  din Evanghelia după Toma: „cel ce pătrunde înțelesul acestor cuvinte nu va gusta moartea”),  de prezentare a iubirii ca o formă de celebrare a vieții, a existenței în armonie cu semenii și cu lumea care ne înconjoară, ca o stare de plin al sufletului. Ca în toată lirica acestui volum există un conflict între elemente contrare, între „ei” și „noi”, între prezentul întunecat, mercantil și decerebrat și lumina divină: „Eu mă îndoiesc/ mă îndoiesc, că toți/ cei ce se consideră// aleși se vor putea bucura/ de ceruri, câtă vreme// semenii lor, oricât de condamnabili/ ar fi, suferă încă acolo/ în lumi subterane// de vreme ce suntem atât de legați/ unul de altul și astfel contaminați de umbre cu toții// afară de cei ce se întorc/ spre a spori lumina în cei rămași.// într-adevăr, câtă vreme va exista/ noi și ei, câtă vreme nu ne rugăm// și pentru mântuirea lor și a demonului// nu va fi pace-n nimeni/ și nici pământul acesta// nu se va putea mântui./ de câte ori mă întorc acasă/ câinele meu mă întâmpină/ gemând de bucurie// o bucurie aproape/ nefirească unui om// însă ei cer dovezi/ ei mai au nevoie de dovezi.” (p. 23) Există aici o atitudine critică implicită față de mercantilismul acestei lumi și inechitabilitățile sociale ale timpului nostru, dar tonul poemului nu este unul de revoltă, cum ar fi fost cazul la mulți poeți cu spirit etic și reacție civică, ci unul mai degrabă smerit, din care răzbat  tonuri evanghelice. De altfel, următorul ciclu, variațiuni de transcendere, este constituit dintr-un fel de hermeneutică în versuri a mesajelor biblice, care, în viziunea poetului ar fi suferit mutații de sens semnificative la transpunerea în limba greacă și din aceasta în limbile mai multor idiomuri ale creștinătății. De altfel, destul de surprinzător dată fiind austeritatea comunicațională metapoetică a autorului, acest ciclu beneficiază de un fel de cuvânt introductiv, în care Andrei Zanca utilizează un limbaj de eseistică pură: „Spunerile lui Isus Hristos din Evanghelii sunt pură, vibrantă și eficientă poezie. Traducerile în și din limba greacă au adus însă cu sine răstălmăciri grave, adecvări dogmatice, adaptări potrivit intereselor instituționale.Ele însă au avut efecte dezastruoase asupra evenimentelor ulterioare, ducând la condamnări, crime, control, manipulări masive, războaie religioase, toate acestea justificate prin aceste răstălmăciri și adaptări politic-religioase, toate în contradicție crasă cu spusele și îndemnurile lui Hristos.” Pentru a corecta situația, Andrei Zanca apelează la interpretările lui Günter Schwartz care, vreme de patru decenii s-a străduit să retranspună în aramaică spusele lui Hristos și să le redea sensurile originare. Poemele propriu-zise sunt meditații, judecăți, pe marginea adevăratelor învățături ale lui Hristos, fiecare având inserat în textul său și fragmentul din Sfintele Scripturi la care se referă. Toate acestea sunt, firește un bun prilej pentru a aduce încă o critică despiritualizatei lumi contemporane, în care banii sunt valoarea supremă: „Otrăvind erosul instituțiile au creat/ ele însele viciul pe care pretind/ a-l combate// în această sminteală cu metodă:// concurență, carieră, capital// să nu știe oare că o sporire necontenită/ e cu putință doar în zona spirituală?// ruptă de Conștiință, mintea devine/ pe nesimțite diabolică, aidoma prostiei// mai ales când sunt mânate de intenții/ bune în plină junglă a capitalului/ în acest carnism.// „dacă unul nu va renaște, nu va putea fi lăsat în împărăția lui dumnezeu” (Ioan, 3, 9 – 11).
        Ultimul ciclu de poeme al volumului, o decantare de umbre are și el la bază același paralelism dihotomic între mercantilismul și uscăciunea morală a lumii contemporane și lumina caldă și generoasă a învățăturilor biblice.
        Pasaj, volumul de versuri al lui Andrei Zanca îi oferă cititorului o provocare intelectuală, mai mult chiar decât una poetică. Este o carte a descoperirii de sine a autorului dar, prin experiența sa, și a omului contemporan, dar și, prin aceasta, a adoptării singurului mod de viață capabil să ducă la mântuire în zbuciumata lume contemporană. Dincolo de toate, însă, cartea lui Andrei Zanca, Pasaj, este ocazia rară de a revizita lirica unuia dintre poeții foarte valoroși ai acestui timp.
         
         
                                                                Tudorel URIAN
         
        Andrei Zanca, Pasaj, Editura Limes, Florești, 2019, 106 pag.