Gheorghe Grigurcu - O carte seducătoare
Barbu Cioculescu - Flux Reflux. Școlile mele. Liceul
Cornel Moraru - Un ironist
Tudorel Urian - După treizeci de ani


                            O carte seducătoare

         
          Ștefan Ion Ghilimescu (născut în 1947) este unul din puținii autori ai epocii noastre în scrisul cărora se pare că n-a descins nici o umbră a regimului comunist. Tatăl d-sale a fost secretarul particular al lui Nichifor Crainic, din care motiv a întîmpinat dificultăți la studiile universitare, începute la Baia Mare, unde l-a întîlnit pe poetul și cărturarul Gabriel Georgescu (l-a cunoscut și l-a prețuit și subsemnatul), cu sprijinul căruia a publicat prima sa cronică literară, într-un ziar regional, în 1967. Evitînd să-și strîngă comentariile într-un volum sub durata perioadei totalitare, a debutat editorial cu întîrziere, în 1997, cu Figuri ale romanului, pe ultima copertă aflîndu-se o recomandare a lui Alexandru George. Nu întîmplător. Deoarece aidoma aceluia Ștefan Ion Ghilimescu a rămas un soi de intemporal. Un continuator nemijlocit al filonului interbelic, așa cum, la ora actuală, ar mai fi în viață doar Barbu Cioculescu. Scriitura d-sale atestă distincția, devotamentul intelectual, carisma numitei epoci exemplare, căreia istoria i-a fost încă favorabilă. Un parfum al acesteia se percepe mai cu seamă în cartea dedicată „clasicilor” pe care o avem în vedere în prezentele rînduri. Autorul se vădește drept un spirit doct, dar fără ostentație, lăsînd suficient spațiu liber în jurul preciziunilor cărora nu le lipsește nervul critic chiar cînd e vorba de nume celebre: „Trec rapid (e un fel de a spune) peste greșelile de natură istorică comise de Vergilius și descoperite de un anume Iulius Hyginus în cartea a VI-a a Eneidei, la fel peste informația potrivit căreia Democrit s-ar fi lipsit de bunăvoie în scopuri «științifice» de luminile ochilor, legendă confirmată de Cicero și Plutarh și mă opresc la Povestea Artemisei; despre concursul între scriitori celebri la mormîntul lui Mausolos.” Se implică deferent emoțional în subiecte abordate pe o amplă scară mergînd din Antichitate pînă în zilele noastre. O melancolie jovială rămîne nota d-sale caracteristică. Dacă din scrierile lui Ovidiu, unele chiar în limba geților precum Halientica sau Ibis, multe nu ni s-au transmis, exegetul exclamă: „Păcat!”. Sau următoarea erudită consolare: „Rușinat că am citat atît de ne-măsurat din neprețuitul Gellius, nu-mi rămîne decît mîngîierea înțelepciunii maximei antice potrivit căreia «cel ce a dat celui ce merită, primește prin darul său»”. Sau o asimilare a unei antice sentințe cu alura unei proprii confesiuni: „Avea dreptate fără îndoială Epicur (cu vreo două sute de ani chiar înaintea lui Ovidiu) să reflecteze în Maxime că niciodată un om nu gustă din plăcerile amorului și nu este fericit dacă nu a avut de suferit de pe urma lor!”. Constatăm în paginile lui Ștefan Ion Ghilimescu o specială relație cu pe cît de vasta pe atît de prestigioasa materie ce-i intră în colimator. Ființă claustrată în truda sa, fatalmente abstrasă într-un anume grad se pare avansat din viața cotidiană, criticul simte nevoia unei contraponderi, a unor fante spre ceea ce în genere i s-ar refuza. Drept care, sub stratul narativ al istoriei literare, caută înfrigurat dedesubturile, cotloanele disimulate, dacă nu „senzaționale”, măcar de o picanterie livrescă. Îl atrage „existențialul” frapant, mediat prin filiera nu doar a textului, ci și prin cea biografică, ceea ce francezii numesc la petite histoire. Alexandre Dumas-tatăl s-a folosit de o seamă de „negrișori” în scrisul său abundent pînă la industrios, între ei aflîndu-se Auguste Maquet, care a venit la faimosul prozator cu bruionul unui roman pe care acesta „îl rescrie” publicîndu-l sub numele său: „Pentru simpla schiță, dezvoltată ulterior cu talent, așadar, de Dumas, Maquet primește drept recompensă ca drept de autor circa opt mii de franci, o sumă fabuloasă la vremea aceea. Trebuie spus că foiletonistica, aflată încă la început în presa franceză, aducea bani serioși în buzunarele unui scriitor cu o imaginație debordantă precum Alexandre Dumas-tatăl, iar celebra formulă continuarea în numărul următor, folosită pentru prima dată în 1829 de către doctorul Vérnon în paginile ziarului Revue de Paris, atrăgea cititorii ca un magnet, mai ales cînd foiletonul era semnat de nume răsunătoare pe atunci, precum Eugene Sue, Sourié sau Dumas”. Numele lui Maupassant e legat de o misterioasă „mărturie”, chipurile feminină, și de o parte din corespondența sa, care pînă la urmă se dovedesc o „mistificațiune” a literatului româno-francez Adrien Le Corbeau. Nu în ultimul rînd ies în lumină personaje puțin cunoscute precum Antoaneta Bodisco (născută Iordache), nepoată de frate a lui Vladimir Streinu, literată devenită „muza favorită” și „una din pasiunile fatale” ale lui Alexandru Busuioceanu: „Discipolă declarată dar și degustătoare extrem de calificată a poeziei lui Alexandru Busuioceanu, adevărul este că atîta vreme cît acest poet (singurul român care a fost cuprins vreodată într-o istorie a literaturii spaniole) a mai viețuit, Antoaneta Bodisco n-a contenit nici un moment să-i trimită și să-i ceară părerea (totdeauna rapid exprimată) în legătură cu fizionomia și valoarea creațiilor proprii. După moartea maestrului și iubitului său survenită în 1961, dispariție urmată la puțin timp și de cea a soțului, Antoaneta Bodisco se stabilește la München, unde, grație protecției unor vechi prieteni ai marelui om de cultură care a fost hispanistul Alexandru Busuioceanu, este angajată la postul de radio «Europa Liberă». Între 1974-1977, ea a fost crainica de limba română a postului de radio Deutsche Welle (Deutschlandfunk) din Köln. După știința mea, deși este o poetă de rafinate esențe și o traducătoare excepțională a unora dintre cele mai frumoase Elegii ale lui Properțiu (…), poezii pe care le-a și comentat cu o deosebită vervă filologică (nebeneficiind încă, după Revoluție, de nici un act recuperator al operei), Antoaneta Iordache Bodisco rămîne în continuare în țara de origine o mare necunoscută”. La fel, o altă „descoperire”: Lucia Palladi, iubita lui Juan Valera, marele romancier și diplomat spaniol. Pe o pantă ludică Ștefan Ion Ghilimescu se dedă unui delicios melanj de timpuri, personaje, autori: „similitudinea umorescă involuntară dintre dandanalele «cuplului» molieresc din Școala nevestelor: Arnolf – Agnes, o prefigurare a multora dintre situațiile comice prin care Molière însuși avea să treacă în ultimii săi ani de viață și relația amoroasă atît de sucită dintre G. Călinescu și Liliana Fischer, obiectul predilect al Dosarului de securitate al lui G. Călinescu, bogat adnotat de profesorul I. Oprișan, pe care arhitectul (Dinu B.) tocmai îl citea. În opinia prietenului meu strămutat de ani buni în «Orașul Luminilor»,           academicianul G. Călinescu nu a fost mai puțin gelos, mai puțin înșelat și nici mai puțin ridicol ca Arnolpf sau ca Jean-Baptiste Poquelin, tustrei serios atinși de gingășia fatală a sentimentului iubirii”. Șirul de analize se încheie cu un nume recent „clasicizat” grație Premiului Nobel, cel al Hertei Müller, într-un fel consonant, am putea spune cu cel al exegetului, prin comunitatea refuzului total al mentalității comuniste: „Să fim drepți și să recunoaștem faptul că Premiul Hertei Müller este o distincție tocmai a unei opere și a unui artist care mărturisește de pe toate palierele existenței tragismul experienței insului care a înfruntat deschis ororile dictaturii lui Ceaușescu, rămînînd integru și profund vertical față de absolut orice formă de coerciție a libertății de gîndire și exprimare a omului în genere și, cu deosebire, a celui aparținînd unei minorități”. Punct de reper nu doar pentru a deplora ambiguitatea unor prozatori ai noștri (numele lor sunt lizibile în transparență), ci și pentru a stabili un deziderat de onoare al actualității noastre: „Pentru că, în timp ce Herta scria și lupta fără rezerve împotriva practicilor aberante ale comunismului, romancierii români făceau, să ne ierte Dumnezeu, caligrafie esopică pe teme de un estetism îndoielnic. O formă mascată, să nu ne lăsăm înșelați, a resemnării și, în fond, a derapajului etic. Oare astăzi, după 20 de ani de la căderea comunismului, pentru că tot veni vorba de mîndrie, se face ceva aici în România pentru recuperarea operei și, deopotrivă, a arhivelor marilor intelectuali români din exil (Ciorăneștii, Mircea Popescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, pentru a da două, trei exemple)?”. Ștefan Ion Ghilimescu ne oferă o scriere care merită o specială prețuire, neîndoios seducătoare pentru cititorii avizați.
         
                                                      Gheorghe GRIGURCU

                        Ștefan Ion Ghilimescu: Seducția clasicilor, Ed. Limes, 2018, 180 p.       



        Flux-Reflux
         
         
                          Şcolile mele. Liceul


         
               Primele trei clase le-am promovat la liceul cel mai apropiat de casă, cu numele învăţatului ardelean Gheorghe Lazăr. La o întorsătură de stradă, tramvaiul 14 îşi avea staţia. Mi-au rămas în amintire clasele vaste, luminoase, curtea pătrată a liceului, unde în fiecare dimineaţă străjerii ridicau drapelul patriei. Colegul meu de clasă Gheorghe Căltuţ cânta, cu voce încă neintrată în schimbare:
        Iar când fraţilor m-oi duce
        De la voi şi-o fi să mor
        Pe mormânt atunci să-mi puneţi
        Mândrul nostru tricolor.
               Directorul liceului, profesorul de limbă română Ion Creţu, comandant al străjeriei, comanda ceremonia în pantaloni scurţi, care nu-l avantajau. În cea de a treia clasă, pe timpul guvernării legionare, la subsolul clădirii se instalase o librărie legionară, unde pe lângă cărţi şi postere găseai şi echipamente, cămăşi verzi, curele. Se spune că liceul ar fi fost contaminat de legionarism. N-am însă asemenea amintiri. La o lecţie, la ora de istorie, profesorul Andrei Niţulescu ne scoase din bănci şi trecu la o percheziţie. Asupra elevului Grasu a fost găsit un pistol. Pentru a mă avea mai aproape, tata ne-a transferat la Colegiul Naţional Sfântul Sava, unde-şi avea catedra.
               La Colegiul Naţional Sfântul Sava mi-am încheiat cele două stadii de învăţământ liceal şi tot acolo am trecut bacalaureatul, cu medie mare, însă al doilea – după colegul Zare. Dacă veţi trece pragul Colegiului, în marea sală de la parter veţi citi inscripţionată lista absolvenţilor meritorii. Veţi citi şi numele meu şi nu pe cel al premiantului întâi, din prima la cea din ultima clasă. O dovadă mai mult că nu există dreptate pe lumea aceasta.
               Am avut parte de profesori mai buni şi mai răi, într-o clasă cu mulţi bursieri şi cu trei copii de profesori: Alexianu, Cioculescu, Dumitraş. Nu voi cuteza a întocmi o listă după capacitatea profesorilor pe care i-am avut, ci doar după cum mi-au mers la inimă, de la blândul Florea Ilioasa, la temutul Traian Pop sau obositul Mişu Popescu. Voi spune doar că, până în visele nonagenarului de azi, ora tezei de matematică revine şi – întotdeauna – sub imperiul aceloraşi presentimente.
               Mă voi opri la profesorul de limba franceză din clasa a cincea, tânărul, zveltul, volubilul Eugen Ionescu. Cu el am studiat literatura franceză a Evului Mediu şi a Renaşterii. În manual, o gravură, desigur din imaginaţie, îl înfăţişa pe François Villon. Cu o izbitoare asemănare cu profesorul de limbă franceză: faţa suptă, figură suptă după un trup mic. Fără vârstă.
               Aşa-l revăd pe profesorul de limbă franceză, săltând vioi, în ora de teză, printre şirurile de bănci şi fluierând uşor. Apoi, scoţând un fluierat poliţienesc, pe când, scotocind în banca elevului Alexe, ridica cinci caiete – cinci teme ne fuseseră date pentru teză. Regia spectacolului funcţionase perfect. A fost prima piesă de teatru a lui Eugen Ionesco la care am asistat, la cea de a doua, tot la Bucureşti – oare „Regele moare?” – singur, în rândul întâi, l-am recunoscut pe Tudor Arghezi. A plecat după actul întâi.
               Relaţiile dintre profesorul (suplinitor?) Eugen Ionescu şi elevul Cioculescu Barbu le-am mai povestit, vezi, eventual articolul în temă al d-nei Marta Petreu (Barbu e legionar?). Despre relaţiile târzii dintre profesorul de limba franceză şi elevul Cioculescu Ş. Barbu, mai precis despre vizita pe care i-am făcut-o – neanunţat – la Paris, în anul 1969, n-am mai scris. N-a fost una de pomină. Întâmplarea făcuse ca hotelul, modest, dar curat, la care trăsesem, să fie la doi paşi de domiciliul celebrului dramaturg – căci devenise între timp cap de afiş. N-am rezistat tentaţiei de a-l vizita. L-am găsit pe fotoliu, lângă o măsuţă pe care se afla o sticlă de whisky şi un borcănaş cu antibiotice – avea o suferinţă la intestine. Nu m-a întrebat nimic despre părinţi – îl vizitaseră cu un an mai înainte – s-a interesat de Vladimir Streinu, ştiind, probabil, că fusese închis. Cele ce i-am comunicat – faptul că la acea oră Vladimir Streinu era director al editurii „Univers” şi deţinea o catedră universitară – de teorie a versului, nu i-a dat vreo satisfacţie. Ceea ce observând, m-am temut să nu mă creadă un agent al regimului, trimis în recunoaştere, aşa că nu i-am mai vorbit de plăcutele excursii pe care tocmai le făcuse Vladimir Streinu în Polonia şi în Spania. La plecare m-a poftit să revin a doua zi, spre a-mi da un bilet la „Cântăreaţa cheală” – record de longevitate pe afişier. Numai că, în ziua următoare, nu l-am mai găsit acasă: plecase în oraş, spre a căuta, împreună cu soţia, o pălărie ce-i trebuia dânsei într-o apropiată călătorie în Coreea. Nu pot spera să fi observat lipsa mea a doua zi, şi în toate celelalte care au urmat. În cartea sa „Prezent trecut, trecut prezent” tradusă la editura „Humanitas” de Simona Cioculescu, afirma, într-un pasaj: „Atitudinea mea faţă de ceilalţi este pur şi simplu dictată de dorinţa de a le face cât mai puţine necazuri cu putinţă”. O morală, la urma urmei. La polul opus se situa Jules Renard, vezi: „Sunteţi ca mine? Când am cele mai mici necazuri din partea unei persoane, aş vrea s-o văd numaidecât moartă” („Le vigneron dans sa vigne”).
               Cu groaza morţii în suflet, cel ce a apucat octogenariatul a întocmit, în una din cărţile sale, o listă cu tot felul de morţi, bogată deci, dar care ar fi putut fi, eventual, completată cu altele. Sper ca propriu-i sfârşit să-i fi fost uşor, cum s-ar spune, să-i fi trecut pe neobservate. A fost, ca să închei panegiricul, dintre profesorii mei şi cel mai bătut de soartă – căci şi-a pierdut ţara – şi cel mai norocos, căci şi-a găsit, în schimb, o alta, care s-a arătat mai generoasă.
               În nici unul din cursurile şcolare pe care le-am urmat nu am avut parte de un profesor de talie formativă. Pronia a vrut, în schimb, să fiu copil de profesori. Era una din glumele preferate ale părintelui meu, când îmi reamintea cum se numea, în limba germană, demenţa: boala copiilor de profesor. Şi cu toate că de-a lungul vieţii am fost profesor, pentru o dimineaţă, la o şcoală elementară, la rugămintea profesoarei, amică, şi în acea zi, suferindă. Văzându-mă, intrând cu catalogul sub braţ, copiii au început să strige, cu bucurie: „ – Aţi venit dumneavoastră! În locul doamnei aceleia rele! Ce bine!” Însă adesea, în public, am fost prezentat ca profesor. Era, întrucâtva, adevărat: la Institutul Călinescu, o vreme sub egida Ministerului Învăţământului, cercetătorii erau echivalaţi corpului universitar. Însă când Institutul de istorie şi teorie literară trecuse în subordinea Academiei, nu eram consideraţi academicieni. Unii dintre cercetători, printre care şi subsemnatul, n-au făcut nimic spre a ieşi din această situaţie dezastruoasă. Cunosc îndeaproape un asemenea cercetător, de primă treaptă până la pensionare, a cărui soţie s-a pensionat cercetător principal. E adevărat că insul s-a ferit de onoruri. Oricum – şi totuşi – poate că trebuia să facă ceva. Un doctorat, un masterat! Leneş, a preferat celebritatea!
         
                                                  Barbu CIOCULESCU

           
                                Un ironist


        De profesie medic, Eugene Gidali, sosit mai târziu în lumea literelor, a publicat până acum versuri, teatru și proză. Evident, cel mai mult îl atrage proza. Experiența de viață, extrem de interesantă (a cunoscut și a trăit multe), îl face să se simtă în largul lui atât în povestiri (vol. Strabism divergent, Napoca Star, 2018), cât și în roman (Întoarcerea medicului rătăcitor, Napoca Star, 2018). Orice i s-ar putea imputa scriitorului, dar nu și faptul că nu are ce spune. Textele sale, mai lungi sau mai scurte, au consistență și – în bună măsură – au ca punct de pornire un element cvasibiografic. Sau cel puțin așa dau impresia. Nu sunt pure exerciții de imaginație, deși autorului, aflat mereu într-o bună dispoziție ironică (autoironică), nu-i lipsesc nici imaginația nici fantezia. Din contra, este inventiv, spontan, trece cu ușurință dintr-n plan în altul al realului. Spirit eminamente cerebral, scrie concis, sobru, fără afectare. Nimic la el nu pare forțat, ostentativ. Dislocările de tip imaginar, atâtea câte sunt, par bazate tot pe realitate, subiectele fiind furnizate de obicei de lumea cotidiană.
        Evident, miza, în povestiri, nu este acțiunea, spectacolul narativ. Unele texte aproape că nu povestesc nimic, mai mult descriu sau se încadrează în formula unor savuroase dizertații pe teme de actualitate, cumva în stilul moraliștilor de odinioară. Toate însă au ritm, sunt dinamice, directe, se citesc pe nerăsuflate. Ceea ce le conferă o notă specifică este umorul inteligent, antrenant, totul dublat de o filosofie de viață nelipsită de profunzime și nici de rafinament. Se vede acest lucru și din alegerea unor teme și subiecte (Birourile mele sau Ex libris). Într-un mod aparte atrage atenția schița intitulată Glotofilia, un studiu de patologie a limbajului de azi, mai exact a limbajului găunos, așa cum se manifestă îndeosebi pe scena publică. Lectura nu poate să nu ne amintească, păstrând proporțiile, de verva polemică maioresciană din Beția de cuvinte sau din Oratori, retori și limbuți („oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, iar limbutul pentru a vorbi pur și simplu”). La peste un secol de atunci, constatăm că maladiile limbajului, viciul de fond al unei culturi în criză, neașezate, au rămas aceleași. Ba, unele s-au accentuat între timp. Fabricanții de reclame și sloganuri politice, alături de toți semidocții de care e plină lumea de azi, în politică și chiar în mediul academic, produc un discurs convențional, tot mai străin de spiritul firesc al limbii. Cu finețe și subtilă ironie, ca de fiecare dată, autorul i-ar supune pe toți amatorii de astfel de discursuri goale de conținut la proba de a-și asuma măcar o singură dată „riscul unei conversații” libere. Niciunul dintre aceștia n-ar trece-o. Evident, autorul interesantelor schițe adunate sub titlul Strabism divergent are încă resurse.
        Și în roman întâlnim același stil alert, realist, abrupt, care, vrând-nevrând, fragmentează textul, dar nu afectează unitatea întregului și nici fluxul narativ. Desigur, cartea are o cu totul altă miză, mai pretențioasă, de o gravitate împinsă nu o dată până la tragism. Subiectul este inspirat – din câte ne dăm seama din dedicație - de drama tatălui scriitorului, medic și el, care a reușit să evadeze din komandoul de la Berga (din „infernul teutonilor”), care aparținea de lagărul de la Buchenwald-Briesgau, după ce trecuse și pe la Auschwitz. Toate acestea par a fi date reale. Evadarea se produce cu numai trei zile înainte de sosirea trupelor americane. Opțiunea celor trei prieteni (Jo, Andor și Zoli), care se cunoșteau din țară de la Sărata (denumire simbolică) sau din ghetoul de la Reghin și din cel de la vechea fabrică de cărămidă, e cu atât mai riscantă, dând naștere apoi unor speculații de tip contrafactual, când se confruntă cu o mulțime de pericole ce-i pândesc de peste tot pe fugari. Adevărul e că cei trei au ales pur și simplu libertatea. Și pentru asta, chiar dacă eșuau, niciun sacrificiu nu ar fi părut prea mare, fie și moartea sau rămânerea în zona de ocupație a sovieticilor (atunci s-ar fi complicat puțin lucrurile). Dar totul se termină cu bine. E un roman de acțiune, cu o derulare rapidă, filmică a secvențelor succesive, în care predomină uneori, ca și în povestiri, dialogul. Și aici găsim multe referințe culturale, care amplifică viziunea romanescă, leagă trecutul cu prezentul, într-un cadru deschis larg spre zări îndepărtate, deși parcă toate drumurile duc înapoi la Sărata, locul magic transilvan, de care Jo, eroul principal, având destinul unui homo viator, se simte legat pentru veșnicie. Este reconfortant acest spațiu vast de interferență între culturi diferite, atât de familiar scriitorului (a trăit o vreme în Franța), în care esențială se dovedește a fi până la urmă ideea de om.  
        Autorul încearcă să fie cât se poate de obiectiv. Evadarea n-ar fi avut loc fără complicitatea gardianului neamț, pe care doctorul îl tratase cu succes, ca pe atâția alți pacienți din lagăr. În drumul spre libertate, la un moment dat sunt ajutați de cei doi bătrâni Schneider (episodul se putea încheia și cu o crimă). Salvarea finală vine de la Margrete Weber, pe jumătate nemțoaică, făcând parte din grupul de „rezistenți” dintr-un sat ceh de graniță din Sudeți. Aici îi surprinde pe evadați anunțul oficial de încetare a războiului (se aflau deja în refacere sub protecția localnicilor). Dar în primele zile situația e încă departe de a se fi limpezit, dincolo de bucuria exultantă a victoriei finale. Fugarii constată cu surprindere că din infernul teutonic erau pe cale de a nimeri în iadul răfuielilor de tot felul, de la expulzări și deportarea în masă până la răbufnirea unor frustrări personale provocate de abuzurile din perioada ocupației naziste. Ura, suspiciunea, „demența antisemită” încă mai tulbură mințile. Acum va urma o altă ocupație, cu provocările și încercările ei nu mai puțin primejdioase. Dar până atunci, în astfel de împrejurări, de anomie și haos, e posibil orice. Și chiar probabil, ca să fim în ton cu reflecțiile scriitorului, care în permanență glisează cu finețe și imaginație (dar nu în exces) pe toate aceste fațete ale narativității. Dincolo de informația riguros documentată, autorul se bazează în special pe cele povestite de tatăl său, prototipul lui Jo, adică Jozsef Kalmár (numele întreg). Nu ne miră că autorul se ferește să-și pună ostentativ personajele în „situații eroice”, nici măcar pe cei trei protagoniști. După cum nici figurile negative nu sunt neapărat șarjate. Autorul nu încearcă deloc să-i supradimensioneze nici pe unii nici pe alții. Îi prezintă  pe toți așa cum par să fi fost în realitate. După cum, nici în momentele cele mai grave ale evocării nu renunță cu totul la umor sau ironie (ca modalități de a contracara orice tendință de exagerare). Indiscutabil, e o dovadă aici de inteligență artistică.
        În aceeași notă de originalitate, finalul este voit ambiguu, neconvențional, cum a fost și începutul. Romanul debutează cu o proiecție într-un peisaj însorit, mediteranean, sub semnul jurământului lui Hipocrate, aproape de templul lui Apolo, zeul artelor. Sunt prefigurate, într-un fel, cele două vocații ale scriitorului. Visul de la sfârșit, pe drumul de întoarcere acasă la Sărata, e invadat de imagini și obsesii trăite mai degrabă subliminar. Aventura reală se prelungește în aventura psihologică, în coșmarul interior situat la limita absurdului. Dintrodată, granița dintre bine și rău, dintre crimă și izbăvire pare a fi extrem de fragilă. O dovedește și răzbunarea lui Andor pe nazistul care i-a ucis tatăl. S-ar putea glosa aici la nesfârșit pe tema îndreptățirii ontologice a pedepsei prin violență în situații extreme. Fără a face analiză în sensul propriu al termenului (punctul său forte rămâne ironia și replica rapidă), prin simpla intuiție prozatorul se apropie uneori amenințător de teritoriile labile ale psihicului uman. Ar putea îndrăzni mai mult în această direcție, deși proza sa, mai ales povestirile, se pliază mai bine pe ritmurile și transparența faptului cotidian. Totul se derulează atât de rapid, încât nu mai e loc pentru analiză și disecția amănunțită a celor întâmplate.
        Altminteri, autorul face un efort considerabil pentru a menține un echilibru între partea de factologie istorică (vezi notele de subsol explicative) și partea efectivă de creație. Ficțiunea narativă va trebui să țină seama la tot pasul de anumite constrângeri, care sunt tot atâtea condiții de adevăr elementare, de bun simț. Scriitorul își asumă afectiv drama tatălui său (cu toate extensiile colaterale în spațiu și timp) ca pe propria poveste de viață. Altfel, n-ar avea credibilitate. Titlul romanului, poate ușor ironic, exprimă în esență acest transfer de identitate de la personaj la autor și invers. În fond, tatăl și fiul se regăsesc în același arhetip comun, originar, consacrat de tradiție și parabola biblică.
         
                                                                        Cornel Moraru

         
                            După treizeci de ani


        Am fost martor al evenimentelor petrecute la Timișoara între 16 și 20 decembrie 1989. Am umblat pe străzi, am văzut multe, mi-am format o idee proprie despre ce s-a întâmplat atunci, mi-am completat informațiile cu discuții ulterioare, am o idee destul de clară despre ce s-a întâmplat în zilele care au premers căderea regimului Nicolae Ceaușescu. Inevitabil, după treizeci de ani chipurile se estompează în memorie, cronologia faptelor se relativizează, imaginile văzute capătă alte dimensiuni și încep să se amestece cu amintirile altora, citite sau ascultate. Ceea ce rămâne este o anumită stare de spirit, o emoție febrilă, o anumită viteză a sângelui în corp, dată de combinația dintre teamă (da, a fost multă teamă, chiar dacă după război mulți eroi se arată) și speranța că un miracol la care nu îndrăzneam să sperăm era pe cale să se înfăptuiască.
        Am (re)citit cartea lui Radu Ciobotea După Revoluție, târziu..., publicată într-o primă ediție în anul 1995, mai degrabă dintr-un soi de nostalgie de timișorean decât din curiozitate. O citisem la vremea primei ediții și aveam sentimentul destul de clar că știu totul despre evenimentele de la Timișoara care au schimbat atunci cursul istoriei României. Constat acum că recitirea ei după un sfert de secol de la apariție nu este lipsită de folos.
        După trei decenii de la evenimente, emoțiile s-au risipit, mulți dintre eroii acelor zile au părăsit această lume, mintea lucidă, analiza rece au luat locul percepției cu sufletul. Așezate cu rigurozitate în ordinea lor cronologică, faptele care păreau haotice dobândesc coerența unui scenariu în derulare, cu sau fără intenția participanților de atunci. De altfel, cred că doar lipsa tehnologiei de la începutul anilor 1990 l-a determinat pe Radu Ciobotea să scrie o carte și să nu realizeze un excelent film documentar care, în acest moment ar fi avut o valoare de inestimabil document istoric. Pentru că, organizat după regulile filmului documentar, volumul se dezvoltă printr-o succesiune de flash-uri, aparent aleatorie, în care se amestecă amintiri din zilele revoluției, dar și din primii ani de libertate, confesiuni ale celor care au fost martori la evenimete sau cu urmașii celor căzuți atunci, inteviuri post factum cu participanți aflați pe ambele baricadeștiri și informații din presa timpului, pagini de jurnal, relatări din procesul celor care au condus represiunea la Timișoara. Autorul sare de la Timișoara la Reșița și de la Lugoj la Caransebeș, de la zilele de dinainte, la cele de după căderea regimului Ceaușescu, cu dezinvoltura și libertatea unui cal din jocul de șah. În multe situații, nici cronologia, nici tematica fragmentelor alăturate nu aduce vreun suport coerenței relatării, dar toate aceste flash-uri aduc argumente, produc sens, pun în evidență dovezi, sugestii, idei care, în final, te ajută să înțelegi mai bine specificitatea unică a acelor zile de (voită?) confuzie generalizată. Un ziarist timișorean, regretatul Harald Zimmerman, rememorează mesajele lansate în ziua de 20 decembrie 1989 în Piața Operei din Timișoara. A fost ziua în care marile întreprinderi au ieșit organizat în stradă, Armata s-a retras de pe străzi, 100 000 de oameni au ocupat Piața Operei, iar Timișoara s-a declarat oraș liber: „În 20 s-a strigat la Timișoara «Iliescu» și s-a propus un nou guvern. Nu știu de unde a apărut ideea. Dar ea a fost preluată, în acea zi, de întregul oraș. Se striga «Vrem guvern democrat», «Vrem alegeri libere», se striga, e adevărat, și «Gorbaciov și perestroika». A fost propus Corneliu Mănescu, drept prim-ministru. Se striga și «Bălan prim secretar» (Radu Bălan era la vremea respectivă prim-secretarul Comitetului Județean PCR Timiș în funcție – n.m.). Orice schimbare a regimului Ceaușescu, în orice variantă ar fi fost, n-avea cum să fie mai rea”. Iată cum, în ziua în care locuitorii orașului erau beți de fericirea libertății câștigate, Timișoara devenise poligonul de încercare al tuturor diversiunilor și manipulărilor menite să netezească drumul viitoarei puteri. Iar în ziua respectivă (20 decembrie, 1989), Nicolae Ceaușescu se afla încă la putere. Abia spre seară va reveni din vizita oficială efectuată în Iran, iar la ora 19.00 se va adresa națiunii în acea sumbră declarație de presă făcută într-un cadru ciudat (o încăpere cu aspect de buncăr) în care  a condamnat imixtiunea agenturilor străine și huliganii de la Timișoara.
        O altă mărturie mai mult decât relevantă, înregistrată, cu siguranță, la începutul anilor 1990 (din păcate, autorul nu consemnează cu strictețe momentul înregistrării discuției) este cea a maiorului Nicolae Milcovici, ofițer al Statului Major al Centrului Militar Timișoara. Ea se referă la vandalismele produse în zilele de 16-17 decembrie 1989, scânteia care a declanșat revolta generală din zilele ce au urmat. „În 17 decembrie 1989 baricadasem ferestrele și ușile arhivei Centrului militar și așteptam cu arma în mână, catastrofa. Mi se părea evident că e vorba de o diversiune organizată de specialiști în războiul psihologic. Din punct de vedere militar, diversiunea este premergătoare unei agresiuni. Spargerea vitrinelor, bănuiesc, făcea parte din plan. (...) De ce mi se părea o diversiune specializată? Pentru că acțiunile distructive erau conduse astfel încât să fie înregistrate victime, dar puține, să fie înregistrate pagube materiale, dar puține (de aceea s-a dat tonul spargerii unor magazine și așa cam goale și nu au fost sabotate întreprinderile). Se crea impresia că cei care au gândit planul urmau să preia orașul, deci nu aveau nevoie de pagube, ci de panică, de haos, de dezorganizare”. Repet, prima ediție a acestei cărți a apărut în anul 1995, așa încât această mărturie este dată cumva la cald, la începutul anilor 1990, când scenariile legate de o eventuală lovitură de stat erau încă departe.
        Recitite astăzi, foarte multe astfel de fragmente peste care la nivelul anului 1995 s-a trecut cu multă lejeritate dobândesc o cu totul altă greutate. Jurnalist cu vastă experiență, Radu Ciobotea are inteligența să nu le comenteze în niciun fel, să nu inducă ideea unui posibil scenariu, să nu schițeze contururile unui complot. Etalează, oarecum aleatoriu toate relatările și amintirile, precum mărfurile dintr-un magazin, lăsându-i cititorului libertatea să-și  aleagă de acolo ce dorește și să tragă singur concluziile, dacă este capabil. Dacă nu, va rămâne în minte cu niște elemente disparate, dar care îi pot forma, totuși, o idee destul de clară (prin cantitatea de informații accesate) despre ce s-a întâmplat la Timișoara în zilele revoluției și în cele care au urmat.
        După Revoluție, târziu este o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui timișorean. O filă fundamentală din istoria Timișoarei este conținută în paginile ei. În plus, ea îi oferă oricărui cititor interesat de istoria noastră recentă  și de povestea prăbușirii regimului comunist, revelația unor mărturii uitate care, revăzute astăzi, întredeschid uși de înțelegere a evenimentelor petrecute acum trei decenii. Excelentă ideea reeditării acestei cărți.
         
                                                                        Tudorel URIAN

         
        Radu Ciobotea, După Revoluție, târziu..., Editura MIRTON, Timișoara, 2018, 224 pag.