Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Lumea lui Arghezi.
Barbu Cioculescu - Flux-Reflux.Vedem adânc și izbucnim în cânturi
Tudorel Urian - Poveștile comunismului românesc.


                          Lumea lui Arghezi

          După două volume masive cu structură de dicționar, avînd ca obiect raporturile cu contemporanii ale lui Lucian Blaga, concitadinul nostru Zenovie Cârlugea ne prezintă o scriere similară consacrată lui Tudor Arghezi. O cercetare migăloasă, impresionantă în anvergura sa, care ne îngăduie a beneficia de o mai exactă imagine a interacțiunii dintre poet și epoca ce-l circumscrie. O relație a unor oglinzi paralele, nu o dată deformatoare prin inevitabile subiectivități. Neîndoios avem a face în personalitatea lui Arghezi cu un inadaptat cronic, gata a da riposte dure la ceea ce îl contraria, trăsătură explicabilă atît prin condiția sa de copil „din flori”, cît și prin dificultățile cu care s-a impus în viața literară. Declara cu amar autorul Cuvintelor potrivite: „am avut împotriva scrisului meu, un timp, toate autoritățile culturale asociate: Universitatea, Academia, poezia, proza, presa, poliția, justiția, cenzura, jandarmeria și chiar colegialitatea imediată. Fusesem izolat, cu condeiul și caietele mele, pe un bloc de gheață cît țara, ocărît, scuipat, insultat, pentru că, fără să mă simt vinovat cu nimic, încovoiam poate graiul moștenit cu oareșcare dexteritate suspectă”. O situație care i-a amplificat îndîrjirea împotrivirii: „Atacat, m-am apărat atacînd”. Se cuvine subliniată și psihologia toposului originar al lui Arghezi, cel oltenesc: o energie nu o dată cabrată, o incredulitate cronică, un joc al dispozițiilor variate ducînd la expresia promptă a incompatibilităților. Ca și trăsătura tranzacțională, vădită inclusiv în psalmi, relația, cum scrie I. Negoițescu, cu „un Dumnezeu cu care poți cădea la învoială «oltenește»”. Un cult al formei plutind deasupra neîncetatelor tensiuni ar putea fi înțeles cum un soi de redempțiune. De timpuriu, simțindu-se „cu toate-n veac nepotrivit”, Arghezi s-a despărțit tranșant de o seamă de nume literare în vogă: „Într-un articol publicat în «Viața socială» (2 februarie 1911), la rubrica   «Revista revistelor», Tudor Arghezi comenta poemul lui Alexandru Vlahuță, „Slăvit e versul”, găsind versurile inexpresive, «cu desăvîrșire obișnuite», precum și cele din poemul „1907”. Dînd citire poemului, gazetarul aprecia că «nu se găsește vîna de aur a inspirației și versurile nu-și împrumută unul altuia o umbră sau o lumină care să le adune la un loc», poate, doar, prin citirea «de-a îndaratelea», procedeu pe care recenzentul îl încearcă în sens umoristic”. Și mai tîrziu, în 1943, Arghezi se arată consecvent opiniei sale conform căreia Vlahuță rămîne „un ucenic al tristeților posteminesciene”, astfel cum Șt. O. Iosif a fost „un ucenic involuntar al poetului Vlahuță”. O altă „victimă” e Ion Minulescu. Comentîndu-i, în 1914, volumul De vorbă cu mine însumi, cel ce încă nu debutase cu o culegere de versuri releva „verbalismul său insipid și de prost gust”, spre a-l caracteriza drept „un perfect farsor literar”. Nu mai puțin a revenit după decesul acestuia cu o vagă corectură în planul relației umane: „N-aș putea să ascund că de Ion Minulescu mă animă și o simpatie regională… Poetul era Oltean, din Slatina. Pentru tot ce-i oltenesc am o slăbiciune congenitală. (…) Oltenii-s felibrii valahi și Minulescu e Mistralul lor. Lăutari de la Jii, struniți-vă viorile și cîntați! Poetul nu a murit”. Dar de o contestare înverșunată, fără nici o discordanță, a lui Arghezi a avut parte N. Iorga. Contestare începută din vreme, în 1904, cînd aprecia Istoria lui Ștefan cel Mare drept o carte „scrisă greu și încurcat, cum este tot ce poartă numele N. Iorga, deasupra sau dedesubt. (…) D-sa are o dibăcie permanentă de a întoarce pe dos priceperea citețului, nu știu cum face fraza, nu știu cum o strînge de gît, că ea e opacă”. În 1937, polemica se aprofundează: „Observînd că «un titlu de erudiție nu ține loc de calitate», poetul reproșează Profesorului gazetar că    «adoptă procedeul „Biletelor de Papagal” de la care a putut să învețe, în șase săptămîni de cînd reapar, că portretul e rezumativ, concret și mai concludent decît articolul descriptiv». I se reproșase, așadar, lui Iorga talentul de «polemist» căci, odată aflat în fața adversarului, «arcul i se înmoaie, săgeata se sfarmă ca o macaroană, iarba nu mai ia foc și fierul domniei sale de cauterizat oamenii, cu o crestătură infamantă pe frunte, trebuie roșit cu chibritul»”. Să menționăm și un caz aparte, amintirea ambiguă pe care Arghezi o poartă lui Macedonski, cel ce l-a apreciat cu entuziasm la vîrsta de 16 ani, girîndu-i debutul.  Cuvintele autorului Nopții de mai: „Acest tînăr, la o vîrstă cînd eu gîngăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar pînă astăzi încoronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica veche a versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei ce multă vreme au fost socotite la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii și a artei”. Cuvintele autorului Florilor de mucigai, din 1941: „Pe domnul Macedonski nu știm cine nu l-a atacat în țara asta și poate de multe ori cu dreptate. Domnul Macedonski a scris alături de bucăți de o reală frumusețe, care vor rămîne ca niște nestemate ale literaturii noastre, și copilării”. Ca și acuza de a fi intervenit în textul adolescentului: „La tipar, cele mai multe din bucățile mele în versuri, de la șaisprezece ani, nu mai semănau cu manuscrisul. Poetul le transforma într-ascuns, bizuit pe complicitatea tăcută și dorind să facă școală servilă și elevi. (…) am suprimat relațiile brusc. Macedonski a fost exagerat de elogios cu versurile unui ucenic întrucîtva înzestrat: lăsînd să-i ardă în cădelniți un bob prea mare de tămîie, el se tămîia în realitate pe sine”. Să fie vorba aici, după cum observa cineva, de un complex oedipian al fiului în raport cu tatăl nelegitim, extins și asupra „patronului” literar? N-ar fi imposibil.
          Deși în alte cazuri postura negatoare, fie și de-o mare asprime, a lui Arghezi cunoaște ondulații, momente de retractare. Satisfăcut parcă de apogeul expresiei pamfletului atins la un moment dat, fermitatea nu i se mai confirmă. Iese astfel la iveală o mobilitate valahă izvorîtă așijderea din spectrul ancestral al autorului Porții negre. Nu credem că ar fi o impietate să luăm în considerare familia de literați cu care, pe o treaptă evident inferioară, s-ar putea asocia: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu. Episoadele de oportunism sunt probatorii. Iată fulminanta, binecunoscuta rejectare a lui Liviu Rebreanu: „În articolul «„Ion”» de domnul Liviu Rebreanu sau «Cum se scrie românește» («Cugetul românesc», 1, nr.1, febr. 1922), Tudor Arghezi făcea, sub inițialele numelui, o critică foarte aspră romanului, considerîndu-l, prin realismul fidel al descrierilor, o «platitudine de plăcintărie și mediocritate totală, ochi mort, minte somnolentă». «Un artist se spînzură și nu dă la tipar asemenea rezultate», crede Arghezi, căci «demnitatea literară își impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frîntură în imagini, o iuțire și o abreviere lapidară, un ritm – o mie și una de sarcini pe care trebuie neapărat să le răstoarne scriitorul. (…) Limba nu trebuie să fie o magazie și un depou de unelte sterpe ca dicționarul, decît în cărțile proaste». „Ion” este «o carte de registratură, nu de scriitor», croită de «pana inferioară a domnului Rebreanu»”. Lucrurile nu întîrzie însă a se schimba: „În 1930, cînd Liviu Rebreanu, recent numit director la Direcția Culturii Poporului, e atacat în presă, Tudor Arghezi îi ia apărarea în editorialul „Poeții” din «Facla» (20 februarie) și în tableta «Iconițe» («Avântul», an I, nr. 1, 21 februarie 1930), considerînd numirea respectivă  «o revoluție» cu atîtea ecouri în presă și în lumea politică («O revoluție», în «Facla», 18 februarie 1930)”. Generos, autorul lui Ion îl invită pe Arghezi, în primăvara 1941, să colaboreze la ziarul Viața. Iată termenii lui Arghezi: „Domnul Liviu Rebreanu, directorul acestei gazete, în cuprinsul căreia încep iarăși să umblu, cam tîrîș, de-a bușile copilului îmbătrînit, după ce-am zăcut fizicește aproape doi ani și într-alte feluri mai mulți, mi-a spus: «Scrie-mi un articol pe săptămînă    (…)  Trebuie să te adaptezi, să te readaptezi foii zilnice și iuți, dar și evenimentelor excepționale»”. Cu E. Lovinescu relațiile lui Arghezi au cunoscut identic două faze, prelungita respingere fiind succedată de o salutară armonizare finală. Îi adresează mai întîi criticului o învinuire de carierism: „«e tipic în privința asta cazul domnului Eugen Lovinescu», care, simțind la un moment dat «nevoia de scris», s-a apucat să scrie, dar nu dintr-o «necesitate artistică», ci pentru că «urmărea o catedră universitară». Iorga, însă, nu i-a luat în seamă cele «cîteva articole și niște impresiuni de călătorie», găsindu-l drept «un superficial pretențios». Și-a găsit apoi «azil» la «Viața literară» a lui Ilarie Chendi, devenind cel mai «asiduu» colaborator al acestui «dușman de moarte» al lui Nicolae Iorga. Îndepărtat de Chendi, se apropie de «Viața Românească» condusă de C. Stere spre a-și realiza «visul profesoral». Îndepărtat și de la «Viața Românească», și-a găsit adăpost la «Convorbirile critice» ale lui Mihail Dragomirescu” ș.a.m.d. Sau pe secvențe de critică. E Lovinescu e incriminat ca fiind „tobă victoreftimească”, „farsor al erudiției și criticii”, „obraz bucălos și spîn”, stil „de manual secundar și prețiozități elino-romane”, „nulitate cu ifos din literatura critică românească”, străduindu-se să impună „idolii de carton și vax”. Dar spre onoarea sa, aflînd de boala gravă a lui E. Lovinescu, care i-a adus sfîrșitul, Arghezi îi scrie în cele din urmă patetic: „Îmi dai voie să-ți mărturisesc aici că sunt emoționat? Mult mai adînc decît ai putea să presupui din atitudinea mea rezervată față de atitudinea d-tale literară”. Urmează un panegiric care șterge dintr-odată toate rezervele anterioare printr-o justă așezare a lucrurilor: „Dumneata n-ai cunoscut nici o plăcere în afară de atelier, din care ai făcut un salon deschis, unic la noi, o școală de eleganță și un cămin primitor, care pe unii răzleți, descurajați și în conflict cu viața, i-a împiedicat în secunda gravă de deznădejdi să se descumpănească. (…) Și toți cei care au trecut prin cenaclul    «Sburătorul», au rămas pe toată viața cu o legănare delicată în ființa lor secretă și cu o mireasmă pe care nu au putut-o găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, cu o duhovnicie”.  Pe de altă parte să reținem că, grație unei netulburate conștiințe critice, E. Lovinescu a recunoscut de timpuriu condiția de mare poet a lui Arghezi, înscriindu-l ca atare în Istoria literaturii române contemporane (1937).
          Cu analoage iregularități ne apar și opțiunile politice ale lui Arghezi. După ce, în cursul șederii sale în Elveția , îl zărise pe exilatul Ulianov/Lenin („Mi l-a arătat cu spaimă un rus, într-o băcănie de cartier”), îi acordă o notă pozitivă, într-o tabletă din 1934, intitulată Soviet și intelect, apărută în „Adevărul literar și artistic”, considerîndu-l    „mare intelectual”, „observînd că în șaisprezece ani nu mai puțin de șaisprezece generații au găsit o «experiență» netulburată, în care s-a dezvoltat cultura scrisă, răspîndindu-se     «atîta știință de carte», în ciuda celor vehiculate în Occident că între scriitori și stat ar exista grave divergențe”.  Ulterior însă, insuflat de bunăseamă de evenimentele în curs în 1941, scrie răspicat în articolul Stilul bolșevic, apărut în „Timpul”: „Comunismul politic e un plagiat vulgar și materialist al comunității religioase, care în diverse forme are o viață de mai multe mii de ani neîntrerupt și stilul lui, categoric, rusesc, e bolșevismul. În Rusia maniera ține loc de doctrină”. Spre a recurge la o tonalitate drastică: „Bolșevismul e un temperament și cel mai ieftin din toate temperamentele pînă la asasinat, cu el dimpreună; e o stare sufletească, starea demenței, exaltată de un sentiment de justiție fals”. Precizînd: „Alege pîrtia cea mai îngustă și cea mai scurtă, către o fericire foarte problematică. Bolșevismul e o fază de ignoranță grea. (…) Comunismul a izbutit în Rusia, exclusiv din pricina caracterului bolșevic și a procedurii lui instantanee, de la poftă la gură. Spargi și furi, asasinezi și încondeiezi și culegi. Nici un scrupul, venit măcar de la inteligență și carte, dacă nu de la iubirea de oameni și de la caritate nu poate opri valul de asasinat dezlănțuit”. Ca și o explicită aderență la direcția războiului în care fusesem angajați: „Armatele aliate, îndreptate spre  Moscova, au călcat fruntariile URSS-ului cu un scop spiritual: stîrpirea stilului bolșevic”. Opinii abandonate printr-o răsucire de 180 de grade, după ce poetul, e drept, a suferit cîțiva ani de interdicție la începutul cîrmuirii prosovietice. Brusc, Lenin îi apare „o genială personalitate”. „așteptatul Mesia, mîntuitorul Rusiei, cel care a prăvălit lumină”. Ca și: „Lenin nu a murit, ci e viu și prezent, în plină vastă desfășurare, între popoare, realizat mereu în continuitate, unic în fața mileniilor omenești, trăite fals”.  După elogiile aduse lui Carol al II-lea, autorul Florilor de mucigai emite altele, pe același calapod megacelebrator, adresate lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, „unanim iubitul nostru, figură de proveniență europeană”, ambilor dedicîndu-le și versuri. Comentează cu o comprehensivă mîhnire Zenovie Cârlugea: „Nu e vorba, desigur, de o renovare bruscă a conștiinței scriitoricești în profunzime, ci despre… o carte jucată, credem, cu inteligență «de juvete», reușind să păcălească regimul și, cu minime pierderi, să-și salveze situația și opera”. Se cuvine însă scos în evidență și un episod al bunei credințe a poetului adaptabil din anii regimului comunist. Citat, în martie 1946 să participe, în calitate de martor al acuzării, ca fost deținut în lagărul de la Târgu-Jiu, condus de colonelul Șerban Leoveanu, la procesul intentat mareșalului Antonescu, Arghezi refuză. O explicație a acestuia: „În fond, el ne-a scăpat de la moarte; pe mine și pe alții (…). Știam de la colonelul Leoveanu, care era în legătură firească și directă cu Președinția, că exista chiar un plan de evacuare secret, în cazul în care nemții ar fi atacat lagărul… Nu cred că inițiativa nu era străină Mareșalului, mai ales că ordinul de a fi arestat venea direct de la el, ferindu-mă de o altă arestare, pe care ar fi dorit-o Killinger”.
          Cu riscul infim de a greși, socotim atitudinea anticomunistă iar nu cea pro răspunzînd sincerității lui Arghezi, care, prin compromisul său, a optat, ca și de altminteri un Sadoveanu, un G. Călinescu, ulterior un Noica, pentru soluția de a-și continua opera, de a rămîne pe siajul conștiinței publice. O tristă, imuabilă realitate. Dar nu cea esențială. Deoarece pe deasupra vicisitudinilor istorice cu ale lor dureroase reverberații asupra caracterelor umane, rămîne geniul poetului despre care însuși Blaga, „rivalul” său de căpetenie, i-a declarat subsemnatului: „E cel mai de seamă meșter al cuvîntului românesc”.

                                                                        Gheorghe GRIGURCU
         
          Zenovie Cârlugea: Tudor Arghezi. Dicționar esențial. Oameni din viața lui, Ed. TipoMoldova, 2019, 808 p.                      


        Flux-Reflux

                      „Vedem adânc şi izbucnim în cânturi”

         
              Oda, sonetul, rondelul, genuri poetice altădată iubite şi cultivate, au ieşit în zilele noastre aproape total din uz, fiecare generaţie avându-şi preferinţele ei, cele mai noi pentru versul liber. Trăim într-o lume a grabei şi a tensiunii, pe când sonetul înseamnă măsură, eleganţă, spirit, supunere la canoane – tot atâtea elemente de care artele s-au cam scuturat.
              Cu precizarea că, dacă versul liber a învins, a şi îmbătrânit tot atât de repede. O scurtă, dar tot atât de binevenită introducere ne dă dl. C.D. Zeletin, în prefaţa la volumul de sonete al dlui Radu Ulmeanu, intitulat simplu: „Sonete”, editura Grinta din Cluj-Napoca, 2018.
              Constatând că primii poeţi ai sonetului au fost contemporani în toate ţările româneşti, prefaţatorul pleacă de la cel dintâi, Gheorghe Asachi (1768-1865), cu precizarea că tot astfel s-au petrecut lucrurile şi în Transilvania, modalitate de a se ocupa şi de dl. Radu Ulmeanu, om al Nordului, după propriile-i mărturisiri. Autor ale cărui sonete s-ar deosebi de cele clasice prin zbateri ale unui temperament vulcanic – câteva date pe care este bine ca lectorul să le cunoască, înainte de a trece la citire. Pentru ca atât iubitorul de sonet în expresie clasică acceptată, cât şi acela care aşteaptă de la sonet amprenta epocii noastre să-şi afle satisfacţia. Prima parte a volumului se intitulează deci „Sonete din Nord”, cea de a doua, mai redusă, „Sonete disparate” – poate, din vârste poetice diferite.
              Primul sonet din primul ciclu plăteşte dajdia premergătorilor:
                       „La mijlocul de drum al vieţii mele,
                       pornesc şi eu ca Dante, căutând
                       nu-n paradis sau iad, ci pe pământ
                       o umbră grea căzută dintre stele”.
                                                           (I)
              Decorul nu mai este cel florentin, ci al societăţii în care trăim:
                       „Pe străzi ploioase umblu şi te caut
                       printre maşini sau oameni, mă lovesc de ei
                       scurmând cu ochii depărtări, precaut”.
                                                            (II)
              Nimic nou sub soare, durerile iubirii sunt cele mai nesuferite, sonetul se preschimbă într-un lamento romantic, marea urlă, elementele se revoltă, poetul însuşi este copilul unui veac cumplit:
                       „Eu m-am născut cu-o praştie de copil
                       în mâini, într-o istorie blindată
                       cu tancuri, superbombe şi trotil
                       ce bubuiau în lumea adevărată”.
                                                           (XII)
              Un veac în care, parcă, marile sentimente au secat, lira şi-a pierdut coardele, adevărata iubire pare nebunie:
                       „Iubirea mea din bezne răsărită
                       decât e nebunia-i mai cumplită
                       şi decât moartea chiar e mai profundă”.
                                                           (XVI)
              Tânără, nubilă chiar, iubita încearcă primele simptome ale dragostei, semn ce poate fi fast, dar şi nefast:
                       „O căprioară-n umedele nări
                       purtând mireasma codrilor din zări
                       lovind piciorul fraged de un drum
         
                       Nestrăbătut de nimeni până acum
                       palpându-mi duhul tulburat cu ochiul,
                       fiara ce-mi bea azi viaţa şi norocul”
                                                           (XIX)
              O mână de fier o va strânge pe aceea iubită cum nu a mai fost alta:
                       „Precum Orfeu după Euridice
                       Şi Dante după Beatrice a lui
                       În paradis voind să se ridice
                       Voi semăna tot drumul cu statui”.
                                                           (XXVIII)
              Lăudăroşenie, facondă, delir, sonetul nu e numai al coardei galante, în schelele sale există loc pentru flăcările amorului turbat, unde se presimte şi prezenţa morţii:
                       „Se umflă buba morţii în mine-încet, se sparge
                       şi apele-şi revarsă – puroaie şi catran,
                       triremelor pornite cu strâmbele catarge
                       le bubuie în pânze un vânt pornit în van”.
                                                           (XLIII)
              Într-o lume în care condiţiile vieţii sunt aspre:
                       „Victorii grele se obţin în lupte
                       cu morţi, cu mutilaţi şi dezertări
                       cu pierderi de moral şi-ntunecări
                       de creieri risipiţi şi oase rupte”
                                                           (XLVIII)
              Într-o viziune deloc paradiziacă însuşi prestigiul poeziei este pus la îndoială:
                       „Iar poezia poate să-ncremenească-n veci
                       sclipirea arzătoare păstrând întreaga-i flamă
                       forţa ucigătoare ce creierii inflamă-n
                       sutimea de secundă, apoi îi lasă reci”
                                                           (LIII)
              Salvarea nu-i vine poetului decât din ceea ce ştie mai bine:
                       „Nu pentru ca să-ţi fac plăcere scriu
                       şi nici chiar mie să îmi fac plăcere,
                       dar verbul e un vânt de înviere
                       ce penetrează beznă şi sicriu”.
                                                           (LV)
               Iar care este preferatul poetului se ştie:
                       „Sonetul este patria a doua
                       lăsată mie-n veci ca prin destin
                       mă simt în el precum pe floare roua
                       iar el mă locuieşte cristalin”
                                                           (LVII)
               Ciclul final de sonete, cele „Disparate” aparţin, credem, unei mai vechi perioade de creaţie a dlui Radu Ulmeanu, dar sunetul lor shakespearian ni-l arată pe sonetist ca predestinat. Geroasele furtuni din Nord se potolesc când sonetistul îşi cântă iubita, prezentă din primul sonet – şi, desigur, în cel care încheie originala încercare de resuscitare a nemuritorului sonet. Pentru că, de la Dante încoace, aici zace Muza!        
         
                                                                Barbu CIOCULESCU



                    Poveștile comunismului românesc

        Citind cartea lui Constantin Trandafir, Trei crai plus Infernul, mi-am amintit cu multă nostalgie de „sucitul” Alexandru George, cel care atunci când, într-o cronică, era numit prozator, suferea pentru că nu i se recunoaște calitatea de critic literar, iar când era numit critic literar, protesta spunând că el nu e critic, ci eseist. Cum pe pagina de gardă a cărții lui Constantin Trandafir nu este trecută nicio mențiune privind o eventuală specie literară căreia i-ar putea aparține lucrarea, te poți gândi că ai în față o lucrarea memorialistică, un eseu subiectiv despre comunismul românesc, o lucrare despre istoria lumii între anii 1945 și 1990 sau, de ce nu, un roman. Din fericire, pe mine autorul m-a scutit de riscul de a face speculații menite poate să-l contrarieze precizând în dedicația pe care mi-a scris-o cu pixul că, din perspectiva lui, cartea este un roman. Este, cu certitudine, recipientul cel mai generos, în care pot încăpea toate, inclusiv doza necesară de ficțiune.
        Ca la toate romanele scrise de critici literari proiectul teoretic al cărții este foarte bine conturat. Practic este o istorie a comunismului românesc, în context mondial, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până la căderea regimului lui Nicolae Ceaușescu, văzută din perspectiva a trei naratori, de aceeași vârstă, foști colegi de școală, care își relatează experiențele personale din toate decadele de regim comunism, descriind, analizând, comparând, judecând. Aceste experiențe cumulate dau o perspectivă destul clară despre un anumit air du temps, specific fiecărei perioade a comunismului din perspectiva unor oameni normali, aflați sub vremuri și a preocupărilor lor specifice la diverse vârste biologice. Pentru că cele trei personaje-narator, Atase, Mache și Nasty cresc odată cu comunismul, urmează școli tot mai înalte în climatul specific al acelor ani, urmează cariere și trec prin experiențele (inclusiv) biologice caracteristice fiecărei vârste. Firește, totul este un amestec de ficțiune și memorialistică, combinat cu eseistică, istorie și pasaje mai mici sau mai mari de considerente literare, politice, economice, culturale, în general.
        Nicolae Breban scria în memoriile sale că analiza este incompatibilă cu proza. Treaba prozatorului este aceea să descrie (inclusiv, firește, stări de spirit, trăiri, universuri interioare), nu să problematizeze și să analizeze, metode care ar ține de domeniul eseisticii. Din acest punct de vedere, cartea lui Constantin Trandafir, înțesată de personalități reale ale timpului, doldora de evenimente care au marcat istoria acelor ani, analizate cu rigoare științifică sau măcar publicistică, pare să se îndepărteze de proza propriu-zisă, chiar dacă multe evenimente ale „istoriei mici”, legate de viața intimă a celor trei naratori par să o fixeze temeinic în acel teritoriu. De altfel, există două straturi clare ale narațiunii. Unul, cum  spuneam, care vizează întâmplările strict personale ale naratorilor (de la iubiri infantile și adolescentine la probleme de tot felul cu autoritățile, date fiind defecțiunile de la originea sănătoasă a familiei) și altele care vizează istoria mare, privite foarte de sus, la nivel global, care par redactate de Constantin Trandafir, intelectualul matur de azi care a reușit să strângă informații și să-și formeze o viziune care depășește semnificativ posibilitățile de informare ale celor din epocă. Pare destul de puțin credibil  ca, în anii 1950, tânărul Atase să se fi preocupat de filosofia existențialistă și să se plângă la un moment dat că mai are de fișat din „Sartre, Camus, Merleau-Ponty, care și ei sunt la început de drum”. Erau ani în care se făcea pușcărie pentru mult mai puțin, toată literatura română interbelică fusese pusă la index și chiar dacă cineva ar fi avut curajul nebun să îi citească pe autorii menționați, îmi este foarte greu să-mi imaginez unde le-ar fi putut găsi cărțile. În același interval, deceniul 1950 și începutul deceniului 1960 există în text și unele inadvertențe temporale. De pildă „conu Mihăescu, e cu trei ani mai în vârstă, are o cultură apreciabilă, moștenită și din familia lui de intelectuali, nu știu prin ce filieră citește Le Monde. (...) Conu spune mai mult metaforic că ne susură sirena iugoslavă, că e un fel de apă de ploaie mutația asta, că rădăcinile sunt prea adânc înfipte în solul uscat. Ceva franc nu vrea să spună. Îmi dă firimituri: afacerea Watergate, criza rachetelor din Cuba”. Trecând peste accesul la cotidianul Le Monde, într-o vreme în care ghearele cenzurii erau încă foarte ascuțite, dacă criza rachetelor din Cuba, petrecută în mandatul de președinte al lui J. F. Kennedy, în anul 1962, s-ar încadra oarecum în perioada relatată, Afacerea Watergate, încheiată cu demisia lui Richard Nixon, a avut loc între anii 1972-1974, ține, așadar de un cu totul alt timp al povestirii. Mai mult, la pagina 164, relatând o vizită a lui Nicolae Ceaușescu în Egipt, în anii 1970, unul dintre naratori spune: „La vizita în Egipt, Conducătorul mult iubit se întâlnește cu Yasser Arafat , la Palatul Kubbeh, dând indicații prețioase (...)”. Or, președintele Egiptului era Anwar Sadat. Yasser Arafat a fost liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei.  Iar, în respectivul fragment numele său apare nu o dată, ci de trei ori, ba chiar este invitat la o vânătoare de urși în România, în calitate de „președinte egiptean”.
        La fel ca în romanele cavalerești, Constantin Trandafir își deschide fiecare nou „capitol” printr-un fel de sinopsis pe cât de original pe atât de plin de haz, care demonstrează și o oarecare privire ironică, de factură postmodernă a autorului asupra textului ce urmează, dar și asupra contextului istoric și politic ce a stat la baza lui. Iată spre exemplificare și amuzament introducerea la capitolul în care este tratată vizita lui Nicolae Ceaușescu în China, cea în urma căreia s-a pus capăt perioadei de destindere de la sfârșitul anilor 1960: „Teze, antiteze și proteze de pe culmile chineze. Care rămân numai pe olaturile noastre, după ce Mao Zedung se urcă la cer sau preferă iadul. La noi, unde e numai sărbătoare însoțită de surle și țimbale, continuă mai abitir revoluția primită de la asiatici. Ce-i mai atractiv e cultul inculturii. Un proverb românesc cu prostia și fudulia ascunde cea mai grețoasă situație. Noroc că există și subiecte delicioase”.
        Dincolo de micile inadvertențe semnalate mai sus, pe care, la rigoare, le putem pune în seama dozei de ficțiune a confesiunilor celor „trei crai”, dar și de tonul monocord al confesiunilor (nu sunt sesizabile diferențe stilistice majore care să îi diferențieze net discursurile celor trei naratori, pentru a-i identifica în text este nevoie, de fiecare dată, de nominalizarea lor la fiecare început de narațiune care le aparține) cartea lui Constantin Trandafir este o mărturie de viață și un excelent remember al unei jumătăți de secol din istoria României, dar și a omenirii, cu politicienii, artiștii, uimirile, spaimele, evenimentele pozitive și negative care au marcat acele timpuri. Trei crai plus Infernul este o carte plină de nume, contexte și întâmplări, în care fiecare cititor își va recunoaște fărâme din propria sa existență.
         

                                                                  Tudorel URIAN

        Constantin Trandafir, Trei crai plus Infernul, Editura Eikon, București, 2019, 318 pag.