Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Ultimul mohican.
Tudorel Urian - Cine a fost Patriarhul Justinian.
Adrian Țion - Vasile Gogea și metafora melcului.


                                Ultimul  mohican

        Credem a nu greși socotindu-l pe Barbu Cioculescu drept ultimul mohican al scrisului nostru interbelic. Cu atît mai mult cu cît autorul însuși, intrînd în acest moment într-un felice nonageriat, se admite astfel, nu fără nuanțări de-o gingașă autoironie, în care se pot răsfrînge umorile deopotrivă ale unei satisfacții și ale unei resignări: „A fi cel din urmă supraviețuitor al unei epoci și încă astfel poziționat încît din banca ta să fi cunoscut, poate nu chiar de aproape, dar din apropiere, persoane de multă vreme intrate în legendă este desigur un noroc, un avantaj, un capital – mai mare sau mai mic. După procentele pe care i le asiguri, după bursă, așijderi”. Ce înseamnă aceasta? Obligația unei datorii negreșit, dar și un joc cu criteriile evocărilor care presupun selecții, dozări, continuități, o dulce-amăruie satisfacție a mînuirii evantaiului expresiv. Pare a fi o recunoaștere, dar și o negare, o înaintare, dar și o retragere pe un teren nescutit de primejdii: „Dacă ești în stare să nu transformi o fotografie la minut în Cîntarea României și cea mai banală luare de cuvînt într-un moment hotărîtor al vieții, poți încerca a-ți scrie amintirile, înfruntînd riscul de a fermeca prin stil și a dezamăgi prin conținut – vice versa e parcă mai rău. Fire robace, vei deveni robul scaunului, iar în timp pînă și regimul viselor ți se va modifica, pînă a nu te mai recunoaște”. De aici, din această intersecție a unor factori divergenți din care nici unul nu e acceptat și nu e refuzat pe de-a-ntregul, putem realiza imaginea importantului om de litere în cauză. Barbu Cioculescu se percepe într-o cheie dublă. Pe de-o parte e un succesor, un legatar al unei epoci marcate, pentru d-sa, în primul rînd prin cel ce i-a fost părinte, pe de alta e posibil să sufere de un complex al însemnătății acesteia. E dispus a ceda aparent, nu din timiditate, ci din modestie. Dar modestia pe care ne-o oferă e atît de rafinată formal, încît devine mai curînd o poză, id est o identitate auctorială, decît o scuză: „Fiecare prădător își are vînatul preferat, leul va devora o căprioară cu alt elan decît un iepure. Pentru rasa reporterului, sătul de prăzi mărunte, mă aflu în categoria cinelor gustoase – între zebră și mistreț! Avantajele mele nu sunt puține, pe cele personale le las deoparte, celelalte provin din împrejurarea de-a fi fiul – unic – al lui Șerban Cioculescu (…) Sunt, deci, interesant și se presupune că am în rezervă o comoară de mistere, satisfăcătoare de lacome curiozități, că mă aflu în posesia unei înțelepciuni capabile să elucideze controverse, să corecteze date și să lumineze spinoase probleme, efectuînd sinteze și, mai cu seamă, împrăștiind cu duiumul, rețete, sfaturi”. Evident că descendența familială din Șerban a putut avea, pînă la un moment dat al devenirii lui Barbu, un rol avantajos, de recomandare favorabilă. Apoi a devenit însă   nu doar prilejul unei comparații obligatorii, ci și sorgintea unei indolente, de nu malițioase împingeri în umbră a personalității acestuia, suficient de accentuate fără discuție, neținîndu-se seama de circumstanțele vitrege ale epocii. Barbu Cioculescu le-a făcut față cu dignitate. Ele i-au fasonat însă caracterul reținut, defensiv-ironic, de cultivator al unei expresivități ramificate, vestigiu al unei lumi crepusculare pe care a înțeles a-l opune brutalității celei în care i-a fost dat a-și trăi nu doar tinerețea, ci și „grosul vieții”: „Cînd cineva mi-ar replica, dulce, că vorbește în mine insul convențional care a ajuns general pentru că ceilalți au căzut în jur, n-aș avea răspuns, opinia fiecăruia fiind sacră, nu spun conținînd și un grăunte de adevăr. Odată ce goanga nu mi s-a urcat la mansardă, să mă consider, fie și în taină, genial, trebuie la intervale, să dau dreptate și interlocutorului”. Politețea galică acoperă însă o intemperanță, o naturală reacție de revoltă la solicitările extrem dezagreabile adesea ale timpului ce i-a mai rămas scriitorului pentru o creație desfășurată cu mai multă energie abia în ultimele trei decenii: „Acum, o zi risipită în stupide așteptări, curente alergături, cotidiene fleacuri și chinezării de protocol îmi trezește starea de spirit a cuiva care constată brusc c-a fost tîlhărit. (…) Și cum nu reacționez cu violență, ba, mai adesea, dintr-o condamnabilă bună creștere – citește lașitate – , nu-l trimit la plimbare pe cel ce-mi consumă mierea timpului, se mai întîmplă că-l mai și încurajez, printr-o mimică izbutit complice. Pe cînd, lăuntric, fierb”.   
        Explicabil, Barbu Cioculescu se ocupă preponderent, aproape exclusiv am spune, cu autorii afini, interbelicii neapărat, urmați de cei care le-au continuat spiritul, azi aproape cu toții trecuți în lumea umbrelor. Figurile acestora cu care își resimte o comuniune sunt abordate frecvent cu repetiție, printr-o atracție definitorie. Avem a face astfel cu pe cît de numeroase pe atît de excelente pagini ale unui moralism filtrat prin memorialistica ce acompaniază discursul critic ca atare. Referindu-se la nume de-acum „vechi”, Barbu Cioculescu are astfel nu doar pretextul de-a ni se înfățișa la modul introspectiv, ci și cel, am putea presupune, al asigurării unei protecții față de prezumatele insatisfacții legate de afirmarea tardivă, ca și de nedreapta rezonanță a acesteia. Măgulitoarele amintiri dobîndesc astfel alura unui duh tutelar. Pe E. Lovinescu, tînărul Barbu nu l-a putut vedea decît o singură dată, în cursul unei plimbări cu tatăl său în Cișmigiu, dar are bucuria de-a participa la ședințele Cenaclului Sburătorul, redeschis scurtă vreme după terminarea războiului, unde citește versuri din creația proprie. Impresiile acelor îndepărtate contacte nu sunt însă extatice, ci mozaicate într-o direcție microrealistă. Probă, eventual, a faptului că o anume circumspecție consolidată cu vremea în mentalul lui Barbu Cioculescu și-a îngăduit și o manifestare retroactivă. Ne întîmpină în asemenea rînduri o concretețe suculentă, ca și cum cel ce le așterne ar fi ieșit doar cu cîteva clipe dintr-o încăpere în care s-a aflat în mijlocul unei societăți animate:  „La biroul defunctului critic trona, destins, romancierul și dramaturgul Felix Aderca, în centrul salonului se instalase Ioana Postelnicu, la picioare fiica ei, adolescentă împlinită, cu o superbă coamă roșie ce-i venea pe umeri, către șale. Scena a impresionat-o pe o altă Monică – Dan – soția poetului George Dan, Walter, după numele de fată, al unei familii ce dăduse și un campion motociclist cu sfîrșit tragic. Monica Dan a scris astfel nuvela    «Moartea ogarului roșu», plină de nostime răutăți. Acolo, poeții tineri se refugiau în baie, unde Constant Tonegaru mînca pastă de dinți. Cei doi nu se-aveau bine, neștiind eu, îi spusesem Monicăi Dan – «Știi că e aici și Tonegaru» – «I-am auzit lătratul» – fusese răspunsul”. O vizită pe care Barbu o face, însoțindu-l pe Șerban, lui G. Călinescu, apare consemnată cu mărturia unei stări intimidante: „Nu făcea și nu primea vizite. Cînd totuși poftea pe cineva la el acasă, se dovedea o gazdă ideală. Chiar dacă – dar asta nu era vina lui – te intimida. Pregătiți să-i călcăm pragul, în acea dimineață, a nu mai știu cărui anotimp din an, fusesem avertizat de tata: nu cumva să-l contrazici! Fostul student din mine, cu inima strînsă la fiecare examen, n-am simțit nevoia să-i dau părintelui meu asigurări de bună purtare. Eram, dinainte, ferm decis să stau la locul meu – de terț tolerat”. Concluzia actuală nu poate evita, pe fondul inevitabilei prețuiri globale,  menționarea compromisurilor săvîrșite de Divinul critic: „La un nivel superior publicisticii vremii, articolele scrise de G. Călinescu au consternat opinia publică, în marea ei majoritate ostilă noii puteri și nu au satisfăcut criteriile marilor cunoscători ai marxismului leninist. Soarta, se pare, a intelectualului în Agora”. De o totală lumină are parte însă Vladimir Streinu, nedisociat prieten al lui Șerban, figură familiară a copilăriei lui Barbu, sub numele de „nenea Nicu”. „Condei de magnifice sinteze”, a manifestat, în calitate de ziarist al anilor ’30, „darul expozitiv cu adaosul practicii didactice – și chiar al unui grăunte de lirism. La o seniorală distanță de persoanele/faptele comentate, caracteristică omului. Acolo unde un spirit afin ar vedea noblețe, un altul, advers, ar citi orgoliu. Însă nici cel mai opus, indiferență, rutină, hiatusuri în ritmul imanent”. Eflorarea termenului de „orgoliu” nu ni se pare cu toate acestea, în cazul criticului interbelic, chiar lipsită de temei…
        Din rîndul celor din propria generație, Barbu Cioculescu s-a simțit apropiat mai cu seamă de componenții Școlii de la Târgoviște, în frunte cu Alexandru George: „În societatea intelectuală a urbei, atît de geloasă pe geniile ei, locul lui Radu Petrescu în faimosul trio ce-i mai cuprindea pe Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu îi revenise firesc lui Alexandru George, pe a cărui mînă am devenit la rîndu-mi, prin lucrarea anilor, târgoviștean”. Pînă acolo încît ajunge a se onora cu o reverență față de sine pentru această legătură. Ar fi fost „o dublură” a prieteniei dintre Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu. Cu, totuși, o disociere care sună cum o mustrare la care se vede că rămînea imun: „Era bolnav de glorie literară, nu putea înțelege absoluta mea indiferență – la soarta scrisului meu, mă certa că mă irosesc în activitățile frivole – critica literară – în loc să mă dedic literaturii de imaginație, cum făcuse el”. În sensul unei caracterizări a personajului e reamintită „duritatea” unora din opiniile  acestuia, care antrenau confruntări amicale, mai curînd s-ar spune comunicări complementare, zgîndărind fibra polemică altminteri protocolar reținută a lui Barbu Cioculescu: „De pildă, despre Nina Cassian zicea că a fost pîrțul parfumat al comunismului. În afară de mine, nu exista nici un critic mai sec al operei lui Marin Preda. În cel mai deplin acord ne confruntam în permanență, dînd dovadă de cruzime, mai adesea îl împiedicam, în ultimul moment, să obțină un punct”. Despre alți târgovișteni: Pavel Chihaia, acum la München: „unde-și duce traiul într-o singurătate respectată, între puținii exilați care au mai rămas, duce dorul țării – și, mereu întreabă dacă, acasă, a mai apărut ceva în presă despre dînsul”; Tudor Țopa: „Pe care nu l-am simțit vreodată mușcat de gloriolă”, dar, vai, aceasta n-ar fi fost decît o iluzie, întrucît „lucrul venea din suprema părere de sine, cu care combătea realitatea. Parcă aud la telefon: «Aici e Tudor», rostit parcă de Henric al optulea”, în opoziție cu Radu Petrescu, o culme, în vederile lui Barbu Cioculescu, a retractilității, care, simbolic, „ocupînd un sfert de scaun, se simțea și așa abuzînd”.
        Memorialist, așadar, în mixaj cu discursul critic, avînd drept ax „fabuloasa zestre interbelică”, Barbu Cioculescu se află pe o manifestă linie lovinesciană. Opera și autorul sunt două entități distincte, dar nu fără un raport aparte. Dacă cea dintîi rămîne în sfera sa autonomă, cel de-al doilea revine într-însa nu sub unghiul aleatorului biografic, util doar prin capitolul său imanent, ci și în calitate de personaj. De protagonist al operei proprii. Determinîndu-i condiția organică, transpusă în limbajul său individualizat, într-o transcendență estetică: „Odată creată și livrată publicului, opera în chestiune se desparte ferm de părintele purtător, cu care nu va mai avea, în viitor, cea mai mică legătură, necum responsabilitate. Chiar cînd îl reprezintă în chip strigător. Autorul, în schimb, rămîne legat de operă, existînd în publicul cititor această tendință de a-l salva din naufragiul existențial petrecut și omologat prin valențele operei, odată ce aceasta reflectă – oribil cuvînt – conturul său moral, pledoaria sa în fața eternității”.  Nu face excepție nici critica literară. Barbu Cioculescu dovedește o exemplară grijă de a nu suprapune impresia produsă de scriitor ca individ moral asupra judecății critice. Exemplu: textele în care e vorba de Zaharia Stancu sau de Eugen Barbu. Frazele pe care le semnează criticul al cărui portret am încercat a-l extrage din ele, nu au mersul cel prozaic al uzului curent, mișcîndu-se exclusiv în pași dansanți. Barbu Cioculescu e un strălucit stilist.   

                                                                        Gheorghe GRIGURCU
         
        Barbu Cioculescu: Litere, litere, Ed. Bibliotheca, 2017, 434 p.



                    Cine a fost Patriarhul Justinian?

        În acest an bizar, săptămâna de smerenie și meditație premergătoare Învierii Domnului a avut o încărcătură specială, în singurătatea de acasă. Izolați în casele lor, oamenii au avut mai mult ca niciodată timpul și disponibilitatea să mediteze la rosturile lor și la cele sfinte. În aceste condiții cu totul speciale, nu a fost greu ca dintre turnurile de cărți aflate în preajma mea să o aleg pentru lectură pe cea a medicului bistrițean Mircea Gelu Buta, Însmnări despre Patriarhul Justinian. În primul rând a fost vorba despre o curiozitate personală. Justinian este considerat astăzi una dintre cele mai controversate figuri ale ortodoxiei românești, detractorii și apărătorii săi aflându-se parcă într-un război fără sfârșit. Ghinionul acestui ierarh este că a stat în fruntea Bisericii în cea mai neagră perioadă din istoria recentă acesteia, între anii 1948 și 1977. Au fost anii instaurării și consolidării comunismului, anii terorii și ai închisorilor comuniste, în care puterea politică vedea în Biserică o instituție retrogradă și ostilă scopurilor sale, care trebuia marginalizată, dacă nu distrusă cu totul. Supraviețuirea în asemenea condiții impunea multe compromisuri, docilitate, înțelepciune și chiar șiretenie, tehnici pe care, cu siguranță, le-a stăpânit și noul Patriarh. Cât de mari au fost însă cedările? Compromisurile făcute și-au meritat prețul? Care a fost raportul dintre bine și rău? Existau și alte căi de supraviețuire? Sunt întrebări complexe, la care, mai ales după căderea comunismului, răspunsurile par să se fi simplificat mult, iar supranumele care i-au fost puse Patriarhului Justinian („Patriarhul Roșu” sau „Sovrompatriarh”) sugerează deja o tendință bine articulată de judecată istorică.
        Pornind de pe acest sol destul de instabil al percepției publice, doctorul Buta caută ancore de stabilitate, pentru a fixa locul cât mai exact în istorie al celui de-al treilea Patriarh al României. El nu își propune explicit să reabiliteze imaginea Patriarhului Justinian, ci să înțeleagă specificitatea contribuției sale, iar pentru aceasta studiază arhive, citește jurnale și cărți de memorii, monitorizează presa vremii, discută cu fețe bisericești care l-au cunoscut (un rol aparte îl ocupă discuțiile cu Mitropolitul Bartolomeu, un adevărat maestru spiritual al lui Mircea Gelu Buta). Prin aceste documentări extinse, autorul încearcă să răspundă punctual tuturor acuzelor care i-au fost aduse înaltului ierarh în legătură cu presupusul său servilism față de regimul comunist. Chiar dacă întregul demers sugerează destul de clar o atitudine favorabilă fostului Patriarh, prin simplul fapt că reamintește și acuzele, Mircea Gelu Buta oferă fiecărui cititor șansa de a opta pentru una sau cealaltă dintre opinii.
        Prima controversă majoră legată de Patriarhul Justinian ține chiar de felul în care a ajuns pe cea mai înaltă poziție din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Un fel de legendă, bazată însă pe un fapt real, spune că în noaptea de 13-14 august 1944, când Gheorghe Gheorghiu-Dej și încă un deținut au evadat din lagărul de la Târgu-Jiu, mașina în care erau transportați la București s-a defectat în drum și viitorul șef de stat a fost ascuns vreme de 10 zile în casa parohială a preotului  Ioan Marina de la Râmnicu Vâlcea. De aceea el nici nu a putut participa la lovitura de stat din 23 august 1944. La vremea respectivă preotul Ioan Marina era membru al PNȚ. Se pare că liderul comunist a fost profund marcat de ospitalitatea preotului și s-a simțit toată viața dator față de acesta. Firește, dacă ne gândim cu mintea limpede, apriori este un mare avantaj o astfel de relație între șeful statului și întâistătătorul Bisericii. O mai solidă protecție pentru interesele bisericii cu greu și-ar putea imagina cineva și se pare că, în epocă, Patriarhul a jucat cât a putut această carte. Întrebarea care se pune este dacă ar fi putut să întindă mai mult coarda. Eventual, în sensul unor intervenții în favoarea preoților închiși în temnițele comuniste sau trimiși la canal, în anii de maximă teroare ai începuturilor „puterii populare”. Este greu de dat astăzi un răspuns.
        Contestatarii lui Justinian îi pun sub semnul întrebării și pregătirea, pe care o consideră nepotrivită pentru un Întîistătător al Bisericii. Ei îl consideră un simplu „preot de țară”, incult și lipsit de operă teologică, a cărui accedere în înalta funcție de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române s-ar fi datorat în exclusivitate noroculului orb de a-l fi adăpostit pe evadatul Gheorghe Gheorghiu-Dej și faptului că era văduv. Or, arată Mircea Gelu Buta, viitorul Patriarh fusese desemnat să facă parte din delegația României la conferința internațională antifascistă de la Geneva, din anul 1936, și ulterior în cea de la Paris, din anul 1938, ca membru al „delegației permanente”, în calitate de reprezentant al Partidului Național Țărănesc. Or, o asemenea onoare pare să excludă din capul locului ipoteza „preotului de țară” fără anvergură intelectuală și deschidere culturală.
        În apărarea Patriarhului Justinian, Mircea Gelu Buta „cheamă la bară” nume mari ale lumii clericale și ale spiritualității românești: Mitropolitul Bartolomeu, Alexandru Paleologu, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Gala Galaction (acesta cu o percepție oscilantă, uneori îl critică, alteori îi aduce omagii), Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Ion Bria, Andrei Scrima. „Depozițiile” lor, luate din cărți de memorii și jurnale, presa vremii, lucrările altora sau chiar notele securității redactate de diverși informatori despre spusele lor impresionează prin profunzimea gândirii și frumusețea exprimării.
        Probabil, cel mai important eveniment organizat de Patriarhul Justinian e cel pe care numărul 11-12 din 1955 (în perioada de maximă teroare a „obsedantului deceniu”) publicația Biserica Ortodoxă Română îl anunța pe copertă: MARILE MANIFESTĂRI RELIGIOASE ALE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE/ Aniversarea a 70 de ani de Autocefalie/ Generalizarea cultului unor sfinți cu moaște în țara noastră; Canonizarea unor sfinți români. La aceste manifestări au fost invitați și au participat înalți ierahi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe într-o serie de manifestări grandioase, derulate, repet, în plină teroare comunistă (e drept, Stalin murise de doi ani). În același număr al revistei este reprodus cuvântul Arhiepiscopului Athenagoras al Thyatirelor, la părăsirea țării noastre: „Rămâne nestins și va rămâne totdeauna nestins în amintirea mea, poate bătrânească, dar și în inima mea tinerească, chipul privirii Voastre frățești și al zâmbetului vostru plin de afecțiune. Și totodată răsună în auzul meu izbucnirea uneori răsunătoare a râsului Vostru, care provenea din dispoziția sufletească sinceră sau din continua stare de curăție a inimii Prea Fericirii Voastre. Mult caută inima mea aceste lucruri scumpe și mult a simțit lipsa lor în acest timp de o lună departe de Prea Fericirea Voastră...”
        Însemnări despre Patriarhul Justinian, de Mircea Gelu Buta este o carte de istorie (a Bisericii Ortodoxe Române dar și a României), dar și o cale pentru a înțelege, pentru o mai bună judecată, lumea altui timp!
         
                                                                Tudorel URIAN
         
        Mircea Gelu Buta, Însemnări despre Patriarhul Justinian. Tipărită cu binecuvântarea Înaltpresfințitului Părinte Andrei Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. Cuvânt înainte de Pr. Ioan Chirilă, ph.d, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 134 pag.
         



                    Vasile Gogea și metafora melcului

        Face ce face Vasile Gogea și tot la nucleul său poeticesc se întoarce. Mai meditează în urma și în umbra lui Hegel, mai dă o raită prin parcul Caragiale cu monoclul îndreptat țintă spre usturătoarele urzici din fața cabinetului oftaMOFTologic, mai trage cu „puşca de soc” ghiulele ironice în colegi, mai postează ceva incitant pe blogul lui devenit bulevard de opinii și ciocniri de idei și tot în „salonul 9” ajunge, pentru că salonul 6 din „spitalul” lui Cehov, se știe, e ocupat de Andrei Efrimici Raghin. Vecinătatea cu celebrul personaj cehovian îi surâde, întrucât instinctul poetic îl îndeamnă la frisonantă complicitate cu spiritul celui internat, implicat în lansarea unor tăioase considerații asupra regulilor ce guvernează o lume debusolată. Mai mult decât atât, poetul găsește în această relaționare livrescă temeiul explicitării „propoiezițiilor” sale, compus lingvistic ce-i definește activitatea poetică, îi subliniază inventivitatea și-i marchează creativitatea focusată pe magia generării scriiturii. Vasile Gogea a debutat ca prozator în 1990 cu romanul Scene din viaţa lui Anselmus, iar în 1998 ca poet cu Propoieziţii, ştafetă lirică împrumutată mai multor volume întru marcarea originalităţii sale în câmpul poeziei actuale.
        Ghidat de simţul neprecupeţit al sondării cu acuitate şi cerbicie în corporalitatea semantică a cuvântului, Vasile Gogea pune la dispoziţia cititorului un evantai liric parcimonios alcătuit din piese de o fragilitate artizanală extremă, evidentă în volumul Propoieziţii, desemnând subtilităţi stilistice  ce-i vor deveni caracteristice. Primele secţiuni ale plachetei subliniază, într-un fel de mărturisire de sine, preocuparea pentru sintetizarea expresiei în cadrul unei morfologii lingvistice asumate, ironizând „condiţia ingrată a gramaticianului”, suspicios şi precaut, obsedat să găsească „poziţia/ corectă/ a propoziţiei/ în poezie”. În spatele acestor ziceri vezi zâmbetul mucalit al poetului în postură de ironist lucid, iconoclast. Un tur de orizont prin „etimologia unui cuvânt” asigură poetului calitatea de ludic interpret al disfuncţionalităţilor recunoscute ca atare: „Cea mai mare obrăznicie/ în această grădină/ este/ să dai titlu/ bâlbâielii tale.” Un virtual portret al „vânzătorului de cuvinte” eşuează în parodierea bolboroselilor rostite de alţii, mulţi, pentru că „toţi vor să vorbească, să vorbească”. Logoreea este anatemizată prin ricoşeul servit drept imagine emblematică a eului retractil, melcul simbolic retras în sine: „Mulţi proşti/ vorbesc despre melc./ Ei cred/ că mutul/ este tăcut.” Depreciativ la convenţiile politico-administrative la nivel de stat democratic sau numai poznaş, titrează nonşalant: „Niciun guvern/ nu valorează/ cât un tors de femeie”. De fapt, poetul cercetează cu acribie de filosof „punctele cardinale ale Fiinţei” într-o serie de poeme scurte, introspective, edulcorate amuzant uneori în rime şugubeţe, puerile. Tonalitatea epigramatică nu lipseşte: „Când se lasă ziua seara/ mă închid în sinea mea/ şi aştept să vină vara/ să mă ningă, să mă stea.” În acest prim volum de poezie se prefigurează şi tema melcului, adoptată ca emblemă personificată a poetului sfielnic, adâncit în meditaţie şi visare.
         
        Reluând titlul volumului din 1998 Propoieziţii, un compus pretenţios şi bizar, s-o recunoaştem, care denunţă din start apetenţa autorului pentru ghiduşii lingvistice insolite, Vasile Gogea stabileşte de fapt consecventa încorporare a lirismului său în matricea structurală a fragmentarismului postmodern ce anunţă desprinderea de magnetismul epicului cultivat iniţial în Scene din viaţa lui Anselmus sau în Fragmente salvate. Unele dicţionare (cel al lui Ion Bogdan Lefter din 2001 nu face excepţie) ni-l recomandă încă sau mai ales ca „prozator-eseist”. Aşa se face că volumul Încă Propoieziţii autentifică pe „încă” poetul Vasile Gogea ca figură reprezentativă ce trebuie menţionată printre favoriţii generaţiei sale, din care, iată, unii s-au grăbit să plece înainte vreme dintre noi, cum s-a întâmplat cu Gheorghe Crăciun, scriitor din acelaşi spaţiu cultural braşovean, unde Vasile Gogea s-a afirmat şi a activat o bună bucată de timp, înainte de a descinde în oraşul de pe Someşul Mic.
        Placheta Încă Propoieziţii ni-l prezintă pe poet aşa cum e: stăpânit de luciditate, intransigent până la cruzime cu el însuşi, cizelându-şi hâtru ideile, retras în sine pentru a-şi rumega în linişte fantasmele obsesive ca personajele dostoievskiene cu care seamănă izbitor, fizic vorbind. Silueta lui fragilă, alungită ca o umbră fugară, strecurându-se zgribulit pe lângă zidurile cetăţii umede, cuprinse de frig hibernal, bacovian, se desprinde parcă din Cartea de iarnă a lui Ion Mureşan şi se autoproiectează sub formula „om de iarnă” în imaginarul poetic încadrat în „propoieziţiile” sale. Desigur, o paralelă între autorul Cărţii de iarnă şi Vasile Gogea e oricând posibilă, deşi temperamental sunt diferiţi. Năvalnicei panoramări ionmureşene, agrementată cu arborescente şi suculente divagaţii, Gogea îi opune o stenică precizie verbală, o coagulare a imagismului în formulări concise, îndelung şlefuite. Mai mult decât atât, poezia lui Vasile Gogea e purtătoarea unor „dureri înăbuşite” ce vin din biografismul laconic dezvăluit sau poate din spaimele/ neliniştile asumate, proprii unei întregi generaţii căreia i s-au furat iluziile, ba chiar şi o revoluţie. Aceste decepţii traumatizante, trăite „la limita fiinţei”, sunt exhibate nu de puţine ori sub forma unei grimase, de fapt un rânjet camuflat în mătasea versurilor, un rânjet de filiaţie bacoviană. Tristeţea despărţirii de prieteni se îmbină cu ironia rece întocmai ca o  șfichiuitură sinistră: „Adun cu grebla umbra prietenilor plecaţi/ dincolo de deal/ şi/ căpiţa de întuneric/ creşte/ prea udă încă, prea verde/ pentru a arde. Totuşi/ e vremea să facem curăţenie./ Hârleţul e pregătit./ Coasa asemeniş.” Crâmpeie sângerânde din rana deschisă în pieptul generaţiei astfel păcălite, trădate prin simulacrul revoluţiei decembriste, transpar şi aici, obsesiv, cinic: „Nu mai trageţi!/ Nu mai trageţi!/ Striga/ colecţionarul de gloanţe.// Ce să facem cu atâtea trupuri.”
          
        Propoiezițiile din salonul 9 (6 fiind ocupat) (Editura Charmides, 2014) dezvoltă în continuare avatarurile eului liric adâncit în meditații fertile, denunțând esența execuției operei de artă ca reflectare a întrupării poietice. Reticent, precaut, suspicios până la delir, timid dar necruțător cu sine, retras în „cochilia spartă” a unui melc din grădina copilăriei, eul liric înaintează lent într-un univers nebulos, fantomatic, abscons, reliefat astfel „prin delicatețea și profunzimea ezitărilor” ce pun în evidență, după spusele lui Paul Valéry, „știința poieticii”, a facerii poeziei. E un discurs ce pune în evidență valoarea tăcerilor „pline de cuvânt”, e starea prefacerii limbajului, a noncreatului pe cale de a se închega, de a genera frânturi din surplusul vizionar presimțit. Se pare că formula non multa, sed multum definește și substanța poeziei lui Vasile Gogea, scriitorul care nu se grăbește să sporească numărul de pagini, ci pune accentul pe tensiunea interioară generatoare de idee poetică. Prefacerea limbajului este „casa ființei”. Spațiul plutonic al erupțiilor în afară. Situarea temporală derivă din sintagma hölderliniană a „vremurilor de restriște”, trădând o ancorare în imobilismul decadent postmodern, ale cărui repere se fixează aleatoriu pe „iubirea infirmă” și „clepsidra fără nisip”. În locul cosmosului, poetul configurează hăul, în locul fastului, grimasa, în locul căldurii solare, frigul lăuntric.
        Metafora „melcului-poet” apare îmbrăcată în șăgalnice insinuări ludice: „Melcul leneș și boem/ lunecând prin iarba deasă/ cam demult tot desenează/ lipicios un lung poem.” (Jurnal de operațiuni). În melopeea îngânată mimetic și parodic introduce sugestia aceluiași melc-poet ca descântec la „Luceafăr”: „Oho, Luceafăr bun/ de câte ori am fost nebun/ și nu m-au dus în sanator/ și n-am putut pentru să mor.” (Mel(c)opee). În rol de personaj damnat, retras din vuietul lumii, poetul își deplânge formal suferințele într-un registru amar-sarcastic de cele mai multe ori palier ce rezonează cu „suferința nobilă a poeziei”, după cum subliniază Gheorghe Grigurcu în postfața volumului. „Gândurile în ascuțite săgeți” sunt așezate în versuri sentențioase, de un laconism extrem, bacovian pe alocuri, bogat în sugestii privind înstrăinarea, îmbătrânirea, morbiditatea și căutarea de sine: „în loc de ferestre/ oglinzi/ să înlocuiești căderea în gol/ cu saltul în tine” (Ergoterapie. Atelierul de design interior). Între exterioritate („zgomotul murdar al lumii”) și interioritatea în alertă se țese pânza subțire a jocului intertextual, diminuând contrastele în pasta ironiei mușcătoare și a evocărilor dureroase: „În umbra podului de lemn/ din Sighet/ îmi număr mîinile:/ una dreaptă/ una stângă/ una tăiată. // Astfel/ nu pot deduce/ care este malul drept/ care este malul stâng/ care este malul meu.// Tisa/ curge la fel/ prin rana din suflet.” (Adagio). Propoziția se creează pe sine, șovăitor și tranșant totodată, despicând și implicând contrastele. Este o emisie logică de adevăruri murmurate, abstrasă din hăul lăuntric și insinuată, barbian, ca protecție a sensibilității rănite în haosul de afară.
        După un inventar sumar al vieții, poetul își face rechizitoriul trăirilor cu o caustică asprime: „După 21.900 de zile dăruite de Dumnezeu și nesocotite nopți pierdute de mine (...) azi stau ca un semn de exclamație/ înțepenit în gâtul clepsidrei”. Îndepărtata copilărie nu e prilej de nostalgii pentru Vasile Gogea decât în măsura în care aceasta servește unor construcții poetice simbolice, unde anii tineri („resturi ale tinereții”) sunt puși ilar în legătură cu obiecte de uz casnic: râșnița de cafea, aspiratorul, mașina electrică de găurit, uscătorul de păr. Aventura minții e în contrabalans constant cu aventura simțirilor trecute prin filtrul sensibilității ultragiale. De unde dificultatea de a stabili dacă poezia lui Vasile Gogea e mai mult cerebrală decât sentimentală. Sub aparenta cenzură rațională se ascunde emoția. Poetul e totuși un înger cu aripile ascunse sub cochilie.
        La  bilanţul intitulat 65 ani şi propoieziţii, Vasile Gogea rezumă concluziv contactul melcului-poet cu lumea, reunind în text două motive esenţiale în poezia sa: metafora melcului şi făptuirea poeticească întru fiinţă. Constată că „suprafaţa mea de contact cu lumea/ se reduce continuu.// În curând/ nu va mai fi/ decât un punct.// Atunci/ voi şti/ că a venit vremea/ ultimei propo(ie)ziţii.” 

                                                                Adrian ȚION