Gheorghe Grigurcu - Eugène Ionesco la senectute
Barbu Cioculescu - Flux-Reflux. Mărunta lume de altadată
Tudorel Urian - Mai mult decât admirație


                      Eugène Ionesco la senectute

           „Dacă atîtea bătrîneți sunt goale, afirma Malraux, este că pentru atîția oameni sunt bătrîni și nu recunosc”. În ce-l privește pe Eugène Ionesco, acesta face excepție aplicîndu-se frecvent pe tema senectuții, oferindu-ne o cazuistică morală a vîrstei. Și-o asumă detaliat, insistent. E un „bătrîn” ce se recunoaște ca atare, cu o anume superbie în care e de citit o dorință a scriitorului de-a nu ceda, de-a rămîne el însuși în confruntare cu motive ale procesului creator pe care acum le împrumută din zona existențialului  personal amenințat de dispariție. În perspectiva morții, conceptele dobîndesc tonul unor accepții ultime: „O luă către grădina lui, dar continua să murmure; să recuperezi irecuperabilul. Să definești de nedefinitul. Să spui indicibilul. Să auzi neauzitul. Căci era incorigibil. De ce să pui probleme fără dezlegare? Fără dezlegare! Să te resemnezi, zicea el, să te resemnezi. Da, să stai liniștit, dar știa că totul va reîncepe, că o să-l apuce din nou”. Dramaturgul descoperă relativitatea stărilor sale critice cu caracter progresiv: „Am trăit în angoasă sau în uitarea angoasei, dar cu angoasa zăcînd sub uitare”. Imaginarul său nu dă înapoi, îndîrjindu-se în fața unei problematici practic insolubile, inspirat chiar de natura aporetică a problematicii asumate: „Eu sunt Domnul care încearcă să înțeleagă Infinitul. Domnul care ar vrea grozav să i se explice Infinitul. Domnul care se așază față în față cu Infinitul. Care se ia la trîntă cu Infinitul. Fără arme. Să imaginezi inimaginabilul. Să epuizezi inepuizabilul. Să închipui de neînchipuitul”. Imaginația e socotită un punct de reper, o modalitate de recuperare a realului, inclusiv sub aspectul  unei producții de rang secund, căreia i se atribuie măgulitoare latențe: „Autorii de romane SF nu sunt stupizi: au imaginație. În imaginație se poate găsi (zace) adevărul. S-au recuperat într-adevăr puncte foarte îndepărtate în Spațiu”. De ce-am subestima iluzia prin disjuncția real-iluzie, de vreme ce disjuncția însăși ar putea fi iluzorie? „Reală realitate. Iluzia, un aspect al Realului; o farsă a Realului. O creație a Realului. Unul dintre aspectele unui Real. Printre aspecte ale Realului, ceea ce se numește realitatea sau iluzia”. Pe un asemenea areal al tuturor posibilităților (pesemne o contracarare a spaimei thanatice), Eugène Ionesco revine nu o dată, pe ton patetic, la ideea unității absconse a existențialului unic, cu șansele unei perpetuări în infinit. Exist în esență, spune el, prin însăși capacitatea de-a asimila iluzia realului: „Sentimentul acesta straniu și dramatic sau tragic că totul este iluzie, că nu există realitate, m-a torturat toată viața. Există totuși o realitate a irealului, o realitate a iluziei, care nu e iluzorie. În tot cazul (dacă expresia «în tot cazul» poate fi spusă aici), iluzia (iluzia iluziei iluziei) este reală. Conștiința iluziei confirmă realitatea mea”.
           Un alt subiect febril al lui Eugène Ionesco îl reprezintă conflictul dintre credință și rațiune. O religiozitate difuză, greu convertibilă într-o conștiință fermă, într-o aderență la tiparul unui cult religios, l-a stăpînit toată viața. Dorința sa, exprimată intermitent: „Ar fi trebuit să trăiesc numai în căutarea Sacrului”. Obstacol curent al pietății, rațiunea i-a dat indirect îndemnul de-a se smulge din „cătușele” ei: „Rațiunea mediocră te împiedică să ai credință. Să găsim atunci în suprairaționalitatea noastră puterea de a avea Credință. S-o lăsăm să sfărîme barierele Raționalității, să le smulgă!”. Întru consolare, scriitorul prefiră numele unor celebrități ale științei care s-au apropiat de credință: „de Broglie, marele fizician, e catolic și practicant; marele medic Jean Bernard e credincios; Jung era și el, dacă era într-un fel special (…), se pare că Einstein nu era necredincios, nici Planck, nici Eisenstein, nici, mai aproape de noi, colegul academician-fizician Leprince-Ringuet; credincios e, la fel, Jean Delay marele medic, Maurice de Gandillac, Alain Decaux, în ciuda înclinației lui către marxism”. Nefăcînd paradoxală excepție nici Marx: „cu tot materialismul său, e atît de limpede că mitologia lui, fără ca el să fi avut habar, este de inspirație religioasă: ideea unui Dincolo de Istorie; mitul Paradisului Pierdut, pe care l-a falsificat fără să-și dea seama; mitul ascensional: Progresul”. Despre același, în alt loc: „Foarte rău: Marx, Lenin – citindu-i, aveam impresia că mestec pastă de hîrtie”. Oricum, materia n-ar putea fi credibilă, întrucît o afirmă însăși fizica modernă care are vedere exclusiv energia, incertă la rîndu-i: „Și ce e Energia? Știința n-a găsit, din infinit mic în infinit mic, fundamentul universal, baza materiei; nici, desigur, din infinit mare în infinit și mai mare, limitele materiei; ea nu are fundament pentru că nu există”. Țelul unor atari ocoluri îl constituie strădania unei convertiri. Cu sprijinul lor, Eugène Ionesco încearcă a se convinge pe sine de caracterul organic al credinței în natura umană, în pofida pletorei de dubii, sincope, glisări spre negarea ei care-l încearcă. E o impresionantă rugăciune cu jumătate de gură: „Eu nu sunt la înălțimea celor care știu că cred, nici a celor care cred fără să știe. Dar poate că și eu cred fără să cred că cred, fără să prea știu dacă cred sau nu cred: «Doamne, fă să cred în Tine!»”. Și încă o subiacentă implorare logică a imortalității: „Dumnezeu nu poate muri. Singurul lucru pe care nu-l poate face. Dacă (sau: întrucît) este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul nu va muri (Dumnezeu nu va lăsa să i se stingă imaginea)”. Teama de sfîrșitul obștesc nu-l slăbește însă pe scriitor. Drept care o conjură fie și prin fente literare („Ce profund adevăr este acela care se spune despre La Palice: «Un sfert de oră înainte de a muri, era încă în viață». Suntem cu toții, cu un sfert de oră sau nu, cu un sfert de oră sau mai mult, înaintea morții”), revenind la reculegerea gravă, cu doctă glazură: „Dar ce drum ca să ajungi la El; cîte bariere de frînt; ca să ajungi la acel soare pe care-l presimt al celeilalte Vieți, adevărata Viață. Adevărata Lumină de la capătul tunelului: așa cum visasem în acea noapte de demult. (Înainte de a ști că era un vis clasic, arhetipal.)”           
           Tactica obișnuită e cea a unui program de viață menit a amortiza angoasa. Efect al impactului cu necunoscutul, sporită odată cu înaintarea în vîrstă, aceasta poate fi redusă printr-un accent pus pe cunoscutul habitual, palpabil, printr-un  cult al familiarului. În consecință, Eugène Ionesco se atîrnă de secvențele treburilor cotidiene, de tabieturi, cu un plus de prospețime în orizontul apropiatei despărțiri. O luminozitate ingenuu tendențioasă, un calm mimat se ivesc spre a disimula deznădejdea: „E ora șase după-amiază. Frumoasă zi însorită. N-ar trebui să mă dezlipesc de fereastră… Minunată vedere… În curînd vine cina, al treilea mare eveniment al zilei. Să mergem să ne plimbăm”. Relațiile cu cunoștințele, ambianța domestică, micile plimbări sunt măști naiv-salutare: „Renée Delmas îmi telefonează din nou: sosește aici vineri cu Bierry și Danièle, ca să decidem replicile de reintrodus. Închid caietul, o iau pe Rodi de mînă (ea-mi vorbește de cartea lui Tolstoi, pe care o citește: Socialism și creștinism). Să mergem în parc”. Altfel spus, sub imperiul proximității finalului, Eugène Ionesco redescoperă magia normalității, uriașele potențialități pacificatoare ale banalității. El, autorul absurdului triumfal, al extravaganțelor scenice (cum s-a spus, spectacol în spectacol), închină acesteia un panegiric într-o cheie obsedantă: „Adevărurile banalității. Resursele banalității. Evidențele banalității. Reușitele banalității. Capcanele banalității. Fulgerările banalității. Iluminările banalității. Inspirațiile banalității. Absențele banalității. Erorile banalității. Satisfacțiile banalității. Perlele banalității. «De ce?»-urile banalității. Suficiențele banalității. Preocupările banalității. Tristețile banalității. Insuficiențele banalității. Banalitățile banalității. Primejdiile banalității”. Conclusiv, cu o suspectă, atît de dolorică seninătate: „Să trăim fără teamă, să trăim aceste momente în contemplație, fără teamă și în reculegere!”.
           Explicabil apare și un interes susținut al lui Eugène Ionesco pentru scrisul propriu. E o dispoziție ambiguă, de satisfacție desigur, dar și înfrigurată, alarmată. Oare totul va merge ca înainte? Își fac loc prudența, o tactică minimalizatoare, o ușoară retragere în marginea angoasei: „Voluptatea de a scrie. Regăsită. Plăcere, voluptate e prea mult. De ce o pierdusem? Cum  am putut s-o regăsesc? Totuși, cu mîna dreaptă… Atenție la trăncăneală, pericol! Scriem pentru muritori, desigur, dar între timp, ca să «treacă»    timpul… care trece totuși prea repede. Să spunem, să scriem ca să nu ne plictisim, ca să diminuăm angoasa, așa cum mergi la cinema”. Un proiect depășește scrisul diaristic: „A face alte opere decît un jurnal intim. O piesă? Să adaptezi, poate, de pildă, Două loturi (sic!) de Caragiale”. Dar intervine și o sensibilitate care-l face pe dramaturg să se îngrijoreze de o posibilă fanare a creației proprii ajunse la celebritate mondială. În pragul unui spectacol cu piesa Amedeu sau Scapi de el cu greu, are îndoieli: „Mi-e teamă însă (vorbește eul autor de teatru) de criticile mizerabile care au să urmeze. Văd asta de pe-acum: stil depășit, piesă îmbătrînită – ca și cum operele ar putea îmbătrîni, (…) actori buni, regie bună, păcat că piesa nu mai face două parale… O să vedem, începînd de la 15 octombrie (dacă vom mai fi pe lume și eu, și soția mea, și lumea la locul ei!)”. „Îmbătrînirea” valorică a scriitorilor nu e un fenomen inevitabil? „Proust, Valéry, Gide, Joyce, Valéry Larbaud, Kafka, Faulkner: autori deja foarte vechi. Am impresia că au intrat în Antichitate”. Nu cumva e la Eugène Ionesco o stare de spirit similară cu cea a unei persoane care a ajuns la o avere considerabilă, încercată de inchietudine, de grija permanentă de-a nu pierde ceva dintr-însa? În același timp, semn de vivacitate, dramaturgul recurge la polemică. Pe Adamov îl îmbrățișează fratern ( dar nu ca dramaturg!), pe cînd față de Beckett nu-și poate reprima o reacție caustică: „Adamov, mult mai copil,  mai dezarmat, mai sfîșietor decît Beckett, pe care toți vor în chip absolut să-l facă cel mai mare scriitor de astăzi. Mărturisirea lui Artur Adamov, ce carte frumoasă, patetică, onestă, emoționantă totodată! Adamov s-a sinucis din cauza lui B.? Și din cauza mea? Din cauza nereușitelor sale, a căilor greșite, rele, pe care pornise? Beckett e prea lucid, prea rece, prea calculat, foarte (prea) conștient de ce trebuie și de ce nu trebuie să spună. N-a lăsat nici un loc în opera lui, în el, nici mirării, nici contemplației, nici lucidității secunde a iraționalității, profunzimii (sale) mai negre decît umorul lui negru. Face «stil»   din mizeria lumii și a sa, și a noastră. De-aia e limitat. Poate chiar mediocru – în ciuda (sau din cauza) științei sale”. Contestarea lui Beckett se accentuează, sfîrșind cu o prognoză: „Mestecă într-una gînduri negre, e limpede, prea limpede. De-aia place. Nici o greșeală, nici o delăsare, nimic întîmplător la el. De-aia nu va mai plăcea”. E aceasta o secvență a implicării lui Eugène Ionesco într-o existență încă „fără vîrstă”? O probă de vitalitate? Predomină însă confesiunea unei vulnerabilități abia reținute, o umoare de supraviețuitor: „Frumoasă activitate totuși pentru un «diminuat». Vreau tot timpul să aduc dovada, mie însumi, altora, soției mele, fiicei mele, că sunt mai departe în viață”. Cu toate că, „din fericire, nimic nu e încă definitiv, absolut definitiv”. Și mai cu seamă plusînd demonstrativ: „Să trăiești cu cea mai mare intensitate posibilă! Cu ardoare, cu febră. Aș spune, hazardînd acest cuvînt: cu «ardență»”. Ultimele scrieri, de factura jurnalului, ale lui Eugène Ionesco, cel care a ajuns la senectute să aibă chipul unui actor comic obosit de tristețe, ne reamintesc o afirmație a lui Gide, potrivit căreia bătrînețea unui creator poate fi ea însăși o operă…

                                                                        Gheorghe GRIGURCU

           Eugène Ionesco: Căutarea intermitentă, traducere din franceză de Barbu Cioculescu, ediția a II-a, revăzută, Ed. Humanitas, 2017, 168 p.      


        Flux-Reflux

                          Mărunta lume de altădată


       Stăpân pe formula cu care se aventurase în lumea prozei încă din ultimele decenii ale trecutului secol – vezi „A sta în picioare” – 1986, Constantin Abăluţă regrupase încă din anul 2004, în romanul „Groapa roşie”, proze anterioare, structurându-le romanesc o „Prefaţă” la roman, datorată dlui Ion Bogdan Lefter satisfăcând pe deplin pofta lectorului – mai vechi sau proaspăt cititor al prozelor lui Constantin Abăluţă –, cu toate datele unei lesnicioase începeri a lecturii, şi încă altele de natură a face din lector un bun cunoscător al meşteşugului unui autor mai cunoscut pentru vasta sa operă poetică. În ultimul paragraf al prefeţei se rezumă esenţa naraţiunii: ar fi o parabolă, rechizitoriu „al sistemelor abuzive”. Pe scurt: „Literatură de înaltă calitate contra politicii de joasă speţă”.
       Ceea ce este perfect adevărat, dar nu e totul – din fericire. Pentru că, în opinia noastră, spectrul este mai larg, atingând condiţia omului, legat de locul naşterii sale şi supus drasticei condiţii a duratei, aceea care aduce la acelaşi punct al finalului existenţei de o zi a efemeridei de miliarde de ani ai unei constelaţii.
       Desigur, este o distanţă între modul în care explodează o galaxie şi chipul în care moare un ins oarecare, dintr-un cartier mărginaş – şi acesta situat într-o metropolă în care, după nişte demolări stradale, o groapă dăinuie – autorului i-a plăcut s-o vadă roşie. Dacă ieşind la plimbare prin Capitală, bastonul l-ar conduce pe o uliţă nu tocmai la margine, s-ar mira tare, având de ocolit o groapă, din care se schimbă ţevărie?
       Lumea în care evoluează personajele „Gropii” este una a vinovăţiei. A acelei stări pe care, cu obstinaţie, trecutul regim comunist s-a sforţat să o strecoare în sufletul fiecărui ins. Eroilor naraţiunii sale – ca să le zicem astfel – „Vinovăţia generalizată nu le dădea răgaz să mai cumpănească lucrurile şi mulţi umblau hai hui pe străzi cu gândul aiurea şi cu lehamite în suflet”.
       Ceea ce, totuşi, nu-l împiedeca pe fiecare să-şi ducă viața așa cum îi plăcea.
       De pildă, temător sau nu că mâine va fi denunţat ca duşman al poporului – sabia lui Damocles peste întreaga comunitate – numitul Istudor Fotiade este un consumator de neoprit al sării – ţicneală ce-i era trecută cu vederea, seamă ţinând că întreaga lui familie suferea de respectiva reputaţie.
       Şi iată-l pe Istudor înotând în zăpadă, în căutarea unui număr de stradă. Una cu căsuţe alandala, într-o învălmăşeală de nedescris. Când are întâlniri neplăcute o ia la fugă, fericit a ajunge mai repede acasă. Şi – cum vremea este de iarnă, o primă, izbutită fotografie ne arată o creangă copios acoperită cu chiciură. Mai multe asemenea fotografii – de expoziţie – sunt în volum. Îmi amintesc cum, cu mulţi ani în urmă, la o lansare de carte în Satu Mare, aflat cu aparatul fotografic între mai multe case, Dinu mi l-a cerut, a ochit un loc în care se îmbinau două ziduri şi a făcut, astfel, singura fotografie artistică ce i-a fost sortită micuţului aparat. Case, ce nu i-ar fi displăcut lui Chirico, apar în mai multe locuri ale amplei cărţi.
       Dacă Istudor  Fotiade consumă de trei ori sare, Simion Deal colecţionează de trei ani de zile fleacuri – „mici nimicuri ori mari farafastâcuri”, pe un plan adică ce nu stă la îndemâna oricui. Portretul său ne apare urmuzian: „...e un bărbat deşirat şi uscăţiv, de vreo patruzeci şi cinci de ani, şi cum de la această vârstă este exclusă creşterea în înălţime, el se răzbună uscându-se tot mai mult pe măsură ce trece timpul”. Are o colecţie de afişe şi creează el însuşi altele. La acest punct din text, fotografia întovărăşitoare ne înfăţişează un ins cu sacoşe în mâini, trecând pe lângă gardul din beţe de diferite mărimi, apărând un dos masiv de casă.
       Mulţumiţi de viaţa pe care o duc în poiata lor, locuitorii străzii sunt totuşi muşcaţi de curiozitatea vieţii la bloc care îi aşteaptă în cazul în care demolarea se va extinde şi la jumătatea de stradă cruţată. Ei trăiesc asemenea păsărilor cerului, apăraţi de hazard, mai precis de inerţia primăriei de a soluţiona problema gropii. Despre care ştim că este roşie, deci situată în vremea comunismului, când nu o singură groapă rămânea neacoperită. Şi când oamenii – nu numai din cartierele mărginaşe, se aşezau la cozi nesfârşite chiar pentru alimentele de bază.
       Vocea autorului operează: „Casa Getei era o casă oarbă, cu ferestrele zidite. Dacă nu ar fi fost vopsită în alb şi negru ar fi semănat cu picturile lui Mirea, pe care le văzusem acasă la Ioniţă Jianu, colegul meu de facultate, fiul criticului Ionel Jianu”. Note prin care naraţiunea dobândeşte şi un anume caracter autobiografic.
       Când şi când câte o echipă de muncitori apare în jurul gropii, par pe punctul de a interveni. Dar n-au întârziat niciodată mai mult de trei zile, înainte să dispară fără urmă.
       Fel de fel de întâmplări survin în viaţa locuitorilor străzii; numai groapa străjuieşte, într-o suverană imobilitate. Ea este, desigur, opusul piramidelor care ţintesc zenitul şi pe această schemă devin şi un simbol. Oameni vor descinde în stradă, lumea se împestriţează, vechii localnici se simt izgoniţi, scuturaţi de rele presimţiri. Însă cu toate că, într-adevăr, în jurul gropii sosec muncitori, care o împrejmuiesc cu sfori, în fapt nimic nu se schimbă. Un personaj, pe nume Vaslui, iar de meserie tâmplar, trage concluzia: „Iluzie şi fum e viaţa oamenilor. Şi adormi împăcat pe marginea gropii”.
       „... şi înainte să adoarmă prin lumina difuză cernită din boltă, îşi văzu aievea fiii, pe cele două continente, în casele lor, lângă familiile lor, plini de încredere, blânzi, liniştiţi”.
         În loc de Postfaţă, Constantin Abăluţă ne propune, la ultimele foi ale cărţii, o trecere în revistă, cu titlul „Groapa după treizeci de ani sau cum n-am vrut să devin disident”. Este vorba de drumul parcurs de carte, de la elaborare la apariţie, şi deci conţinând şi episodul întâlnirii cu cenzura vremii. Care nu i-a pretins autorului schimbări majore în text. Cum necazuri nu i-a adus vreo cronică literară la carte făcută la radio Europa liberă. De fapt, autorul a refuzat orice înregimentare. Dar că „Groapa” conţine şi un mesaj anticomunist, cum nu pierde ocazia Prefaţatorul s-o spună, este un adevăr. Unul din firele ţesăturii unei naraţiuni de o mai mare complexitate decât am izbutit noi să scoatem în evidenţă, într-un roman cu o mie de personaje. Cu toatele având ceva din prima scriere a lui Constantin Abăluţă, unde eroul era un scaun pus în mijlocul străzii.

                                                                Barbu CIOCULESCU



                          Mai mult decât admirație


        Am redescoperit recent printre cărțile pregătite pentru a fi recenzate, una neverosimil de veche. O întâmplare nefericită a făcut ca imediat după ce am primit-o să fi fost nevoit să lipsesc de acasă vreme de mai bine de două săptămâni. În acest interval de timp peste ea s-au adăugat multe alte volume și, în plus, nenumăratele probleme cotidiene, astfel încât mi-a ieșit cu totul din vederi. Am regăsit-o zilele trecute și am citit-o cu emoție, bucurie și folos.
        Se numește G.I. Tohăneanu. Optimus magister și este semnată de cunoscutul lingvist timișorean I(onel). Funeriu. Așa cum o sugerează titlul, cartea este un omagiu adus unei legende a învățământului universitar timișorean de către, probabil, cel mai important discipol al acesteia, în domeniul lingvisticii. Dar, prin substanța ei, cartea își depășește cu mult menirea inițială. Titlul  poate părea puțin nepotrivit în condițiile în care două treimi din volum sunt ocupate de o serie de  dialoguri purtate între I. Funeriu și G.I. Tohăneanu între anii 1996 și 1998, în care, dincolo de respectul evident al discipolului pentru magistrul său, se poate spune, totuși, că părțile sunt oarecum la paritate, într-un prezent al amândurora, ambele se concentrează pe problemele ridicate în discuție și mai puțin pe măsurarea staturii didactice și științifice a magistrului, care transpare totuși, indirect, printre rânduri. G.I. Tohăneanu face precizări legate de familia sa, dar mai ales de climatul universitar din anii 1950, despre coabitarea marilor profesori veniți din perioada interbelică, cu noii dascăli recomandați nu atât de stagiile lor în biblioteci, cât de originea lor sănătoasă. Fragil în privința susținerii politice, G. I. Tohăneanu a avut șansa să fie apreciat, încă de foarte tânăr, de marii savanți ai vremii, Tudor Vianu și Iorgu Iordan. Iată cum își amintește profesorul rolul jucat de aceștia în cariera sa universitară de la Timișoara, după ce fusese dat afară din Universitatea București: „În anul următor, 1957, doi dintre iluștrii mei dascăli din București, care puseseră zdravăn umărul ca să fiu încadrat la Facultatea de Filologie din Banat, profesorii Tudor Vianu și Iorgu Iordan au vizitat, la date nițel diferite, noua facultate. Nu-mi amintesc cine a «provocat» invitația, nici dacă nu cumva a fost o inițiativă personală a lor. Oricum, din atenția fățișă pe care mi-au acordat-o, din atitudinea extrem de binevoitoare cu care m-au onorat, am intuit că, măcar în parte, venirea lor, atât de curândă, la Timișoara, avea ca scop nemărturisit, între atâtea altele evidente, și consolidarea fragilei mele poziții în învățământ. Și unul, și altul au dorit să se știe că mă aflu sub «aripa» lor ocrotitoare.”(p. 87)
        Amintirile lui G.I. Tohăneanu despre învățământul superior românesc al anilor 1950, în care se amestecau pașii lui G. Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Roller și Novicov sunt senzaționale și te fac, prin relatarea experiențelor trăite, să înțelegi o realitate care, pe măsura îndepărtării în timp, devine tot mai abstractă și mai greu de imaginat. Farmecul acestui dialog purtat între lingviști este dat de faptul că, pornind de la o întrebare sau de la un răspuns care vizează biografia lui G.I. Tohăneanu, interlocutorii remarcă un cuvânt sau o expresie și se lansează în digresiuni lingvistice pline de miez și farmec, de tipul celor care i-au făcut foarte populari printre studenți și au făcut ca volumele lor să fie citite de filologi dar și de oameni cu alte preocupări. De pildă, la un moment dat, auzind într-un răspuns al interlocutorului său expresia „a întors-o ca la Ploiești”, I. Funeriu se întreabă cu voce tare care i-o fi logica? Explicația profesorului Tohăneanu este una destul de terestră, dar perfect plauzibilă din punctul de vedere al logicii ei. Pe vremuri toate trenurile care plecau din București spre Ardeal treceau prin Ploiești. În prima jumătate a secolului nu exista „scurtătura” Ploiești Vest, care face deschiderea rapidă spre Valea Prahovei și toate trebuiau să oprească în gara centrală, Ploiești Sud, unde locomotiva trebuia să fie mutată în celălalt sens de mers al trenului. Explică, în continuare, profesorul Tohăneanu: „Operația aceasta inevitabilă, secondată de prelungita ședere a trenului în stație, făcea ca «schimbarea de direcție» să devină pentru călători extrem de pregnantă. Dacă ne mai amintim că această «schimbare de direcție» era în cel mai înalt grad caracteristică gării Ploiești Sud, pentru că trenurile dinspre București spre Brașov erau și sunt extrem de numeroase, atunci înțelegem de ce orașul Ploiești, cu gara sa mare cu tot, au devenit repere pentru orice fel de «schimbări», văzute ca tot atâtea aspecte ale inconsecvenței.” (pp. 190-191)
        Cartea este doldora de asemenea exemple în care, pornind de la o expresie sau de la un simplu cuvânt, cei doi autori se întrec în erudiție, sondează adâncimile etimologice, își ilustrează demersul cu fragmente literare din marii clasici, mai mult sau mai puțin cunoscute marelui public.
        Pentru cineva ca mine, care a fost studentul profesorului Tohăneanu, cartea conține și o dimensiune emoțională. Întorsăturile stilistice ale frazei, felul de a argumenta, micile ironii și glume abia întrezărite la nivelul textului fac să renască pentru o clipă sub ochi personalitatea profesorului, la dimensiunile ei reale, cu vocea, gesturile, vorbele, reacțiile sale în cele mai diferite contexte.
        Partea a doua a cărții este alcătuită din „amintiri, reflecții, completări” făcute de I. Funeriu după două decenii de la dialogurile inițiale. Între timp profesorul Tohăneanu a părăsit această lume, cu rezervele și „secretele” sale, iar profesorul Funeriu a simțit nevoia să lămurească pentru posteritate anumite aspecte despre care s-a discutat mult în surdină, în mediul universitar timișorean de la vremea respectivă. Două momente foarte controversate din istoria Universității din Timișoara (astăzi, Universitatea de Vest) intră în atenția sa. Plecarea din Timișoara a marelui lingvist Gheorghe Ivănescu, pusă la vremea respectivă pe seama unui conflict al acestuia cu G.I. Tohăneanu (în care I. Funeriu aduce argumentul unei lungi discuții explicative, purtate la mulți ani după acea întâmplare, cu profesorul Ivănescu, plecat la rândul său dintre noi, în care acesta îl disculpă explicit pe profesorul Tohăneanu) și presupusa rivalitate și tensiune latentă existentă între profesorul Tohăneanu și un alt cunoscut lingvist timișorean, austerul profesor Ștefan Munteanu.
        Volumul se încheie cu o secțiune în care personalitatea lui G.I. Tohăneanu este evocată de foștii săi studenți, colegi de catedră, scriitori, oameni din lumea academică.
        Pentru absolvenții Facultății de Filologie ai Universității din Timișoara care au avut șansa să
studieze cu profesorul G.I. Tohăneanu (cazul meu), cartea lui Ionel Funeriu, G.I. Tohăneanu. Optimus magister, este șansa regăsirii unui timp tot mai îndepărtat și întâlnirea miraculoasă cu un spirit care, la un moment dat, făcea parte din prezentul fiecărei zile. Pentru ceilalți, este o carte de învățătură, erudită și plină de farmec, în care lingvistica, istoria, memorialistica și polemica își dau mâna pentru a ține cu sufletul la gură orice categorie de cititori.
        Mulțumesc pentru acest dar, I. Funeriu și G.I. Tohăneanu.

                                                                  Tudorel URIAN

        Funeriu, G.I. Tohăneanu. Optimus magister, Editura Universității de Vest, Timișoara, 300 pag.