Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Jocul cu moartea.
Barbu Cioculescu - Flux Reflux. Un poet solar.
Tudorel Urian - Clepsidra vietii.


                              Jocul cu moartea

          Înfățișîndu-ne al treilea d-sale volum pe tema morții, Dumitru Augustin Doman ne dovedește încă o dată că nu are așa-zicînd vocația morții, ci una a vieții. Vede moartea de la o distanță suficientă pentru ca aceasta să poată fi nu doar apreciată lucid, dar și sfidată, luată peste picior în temeiul unor rezerve de vitalitate ce predomină. Cu o deviză provocatoare: „Orice idee despre moarte este pozitivă”. Thanatosul e contracarat printr-o mefiență inclusiv mistică: „Episcopul către muribund: «Spovedește-te, fiule, spune-ți toate păcatele, că mîine te întîlnești cu domnul nostru Iisus!...» Și dacă nu mă întîlnesc, îngaimă cel de pe patul de moarte, nu cumva vă dezvălui crimele mele fizice și morale de o viață degeaba?!...»”. Autorul se străduiește a diminua primejdia posibilă a finalului obștesc printr-o tactică a abordărilor succinte ale acestuia din unghiuri diverse, printr-un mixaj de meditații, observații pe concretul ambiental, confesiuni și fragmente ale unor posibile producții epice. Moarte, cu paciență calmată, domesticită, frecvent într-o cheie ludică: „Și-a făcut alaltăieri ultimele investigații medicale, ieri și-a făcut și testamentul, știe că mai are maximum o săptămînă de trăit, dar se întreabă candid: «Care va fi cursul euro-dolar peste doi ani? Dar barilul de petrol va crește, se va menține pe linie?»... Iar cerul zace neclintit deasupra lui”. Întrucît nu ar exista în fapt o deosebire demnă de-a fi luată în seamă între viață și moarte, ceremonialul funebru poate declina spre glumă: „Mortul, la despărțire, în biserică, mortul care nu așteaptă ca rudele și prietenii să se deranjeze, să stea la rînd pentru a-i da sărutul cel de pe urmă. Se ridică el – galben-vinețiu – din sicriu și face turul bisericii, sărutîndu-i pe toți în dreapta și-n stînga”. Modalitatea optimă de-a dezamorsa spaima thanatică pare a fi acest tratament permanent șugubăț care o deposedează de gravitatea ritualică, precum și de, în ultimă instanță, ipostaza sa terifiant-emoțională: „În amurg, îngerul cel grăsuliu, trecea drumul de munte cu sufletul meu sub aripă. Îl purta discret, cum poartă un consilier mapa prețioasă a ministrului Metafizicii. Păzitorul meu grăsuliu, cu aripi albăstrii, urca pe costișă cu sufletul meu sub aripă”. Conform cu opinia apoftegmatică a lui Nikos Kazantzakis: „Moartea-i un fleac, un simplu pfff!, și candela se stinge. Dar bătrînețea e-o rușine!”. Magiștrii autohtoni ai formulei: Creangă, Anton Pann. Aflat aidoma lor într-o permanentă dispoziție tonică, Dumitru Augustin Doman relatează dar mai cu seamă scornește snoave. Are grijă de-a fi mereu hîtru pentru a nu deveni dramatic. Mai nimic din anxietățile și angoasele modernității, scepticism (burlesc) cît încape.
          Dar în faza primară a unei asemenea exorcizări sui generis la care e supus conceptul morții avem a face cu o serie de mișcări profilactice. Moartea e ocolită aidoma unei cunoștințe dezagreabile care, printr-un artificiu al conștiinței, ar putea fi suspendată din real: „Viața? O părere. Moartea? Umbra fumurie a unei păreri”. Sau: „Totul este să vezi viața cum e și moartea cum nu e”. Sau cu prilejul unei vizite cvasicontemplative la mormîntul părintelui Arsenie Boca: „Stai o jumătate de oră lîngă troița de stejar de pe mormînt, admirînd sutele de glastre cu crini înrămate de crengi verzi de brad. Cînd ajungi înapoi la mașină, pe un deal deasupra mănăstirii, pe cerul, în general senin, dăinuie de minute bune un nor ca un uriaș cu barbă albă aplecat la 45 grade, cu trupul în rasă alb-albastră peste curtea mănăstirii, cu capul mare și alb-bărbos cam peste mormîntul părintelui Arsenie din liziera pădurii. Pentru o clipă, îți trece prin minte: Iată că moartea nu există!”. De la o atare postură contestatară se trece la o consolatoare exaltare a unicului factor autentic, cel ce s-ar substitui prin forța lucrurilor convenției thanatice, vitalitatea. Cu cît mai intens prizat, cu atît mai eficient. Nu întîmplător, la înmormîntări, dacii organizau petreceri potatorice, repetate fiind acestea uneori și în satele românești: „Apoi totul s-a lăsat cu un praznic mare, pe mese alcătuite ad-hoc din uși vechi întinse pe bușteni de fag. Cu ajutorul păhărelelor de țuică, praznicul s-a transformat în chef, în paranghelie, în dezmăț. De la amiază pînă după apusul soarelui a fost un praznic de rîsu’-plînsu’!”. Existența e dorită cu o aviditate hedonistă, orice prelungire a sa, oricît de scurtă, are un caracter neprețuit, chiar dacă ironia nu pregetă a se strecura și aici: „De pe patul de suferință, s-a rugat la Domnul să-l mai păsuiască o zi, doar o zi. Și în acea zi, muribundul cel disperat s-a uitat zîmbind tîmp în tavan. (…) S-a uitat 24 de ore zîmbind candid la tavanul opac pînă a făcut hîc! Și gata ziua…”. Sau cu o mișcare învăluitoare, intervenind în ajutor și Cioran: „«După ce vei fi căutat în zadar o țară de adopție, să alegi moartea ca nou tărîm de exil și să te stabilești în ea în calitate de cetățean». Da, cetățean viu al morții celei veșnice!”.
          Să remarcăm apoi cele cîteva soluții imagistice pe care Dumitru Augustin Doman le trasează în fața stihiei thanatice. Înscenări ale unei rezistențe ce se reclamă de la acele momente existențiale care silesc moartea la un recul prin tentativa de-a umple neantul cu naturala lor consistență. Drept urmare avem a face cu o imagine a morții tentant-senzuale, în opoziție cu cea clasică a feminității scheletice purtătoare de coasă. Autorul contemplă o Evă „blondă de la blocul de vizavi” care, goală, „se întinde albă în terasa de un metru pătrat”, cu voluptatea cu care ar privi „moartea cea veșnic tînără și blondă”. Ori cu o tentă anecdotică: „Ajun de Crăciun. Moartea e o femeie tînără care privește pe fereastră colindătorii mai mici, mai mari, mai bătrîni. Și e fascinată de unul, de altul… Iar preotul are atîtea pe capul acestei zile…”. O altă mișcare similară o constituie apelul la o bonomie patriarhală, la pitorescul rural de bunăseamă cu inserții ancestrale în identitatea auctorială. La o înhumare a unui centenar într-un sat din Podișul Mehedinți, unde timpul e stagnant (acolo unde „nu s-a întîmplat mai nimic în ultimii 500 de ani”), din pricina gerului năpraznic, trei bărbați încearcă în zadar a săpa groapa trebuitoare. O femeie comentează astfel împrejurarea: „«Gerul acesta e un semn că bunul Dumnezeu nu-l vrea…» Alta îi dă replica: «Ba, Dumnezeu îl vrea de nu se mai poate. Dacă nu l-ar fi vrut, îl lua astă-vară, la patruzeci de grade, cînd strica aerul pe cinci sate în jur»”. O sumbră rezonanță vine de la croncănitul unei ciori bătrîne și ea de cinci secole, subliniind fabulosul arhaic. Și în cele din urmă, firescul revers al patetismului absent, cinismul. Masca tragi-comică lunecă de pe obrazul scriitorului, dezvăluind acea recepție implacabilă a morții pe care o pregătea absența transcendenței, a unei posibile redempțiuni. La un moment dat, așijderea în direcția firii pragmatice a omului de la țară: „Nu poți fi liber în viață, nici imediat după ce ai murit. Abia după ce urmașii au împărțit bruma ce le-ai lăsat și după ce te-au uitat cu toții, abia atunci te poți bucura liniștit de libertate. Munți și văi de libertate”! Suplimentar, cu recunoașterea absurdului suveran: „Absurdul este singura și simpla logică a morții: «Ce să fie? – se întreabă Ivan Ilici. Să fie într-adevăr moartea?» «Da, ea e!» «Pentru ce atunci toate chinurile astea? Și glasul răspundea: Așa, pentru nimic!» În afară și dincolo de asta, pentru el nu mai exista nimic”. Existențialism laic!
          Organicitatea rustică a mentalității lui Dumitru Augustin Doman (țăranul român e mai curînd incredul, persiflator decît deschis metafizicii), probată în unitar-substanțiala d-sale producție sub banderolă funebră la care ne-am referit, ne îndreaptă gîndul către ilustrul Montaigne, pe a cărui cogitație contemporanul nostru ar putea-o neîndoios subscrie: „Moartea e ceva ce nu te privește; nici viu, nici mort: viu pentru că exiști, mort pentru că nu mai exiști.
         
                                                                        Gheorghe GRIGURCU
         
        Dumitru Augustin Doman: Moartea de după moarte, Ed. Junimea, 2019, 142 p.


        Flux-Reflux

                                Un poet solar

         
        Migdali, smochini, măslini cresc în livada mediteraneană a poetului Ion Pillat, tritoni, zei mai frumoși decât oamenii îi populează poemele de la mai multe vârste, aduși acasă în codrii de la Miorcani sau în livezile de la Florica. Poet solar, singurul din buchetul de iluștri poeți ai interbelicului, cântă într-o lume care se revendică de la Eminescu, și nu de la Vasile Alecsandri, cel din „Pasteluri”.
        Ion Pillat, din viță de boieri moldoveni, aliată cu aceea muntenească a Brătienilor, a onorat lirica celei mai remarcabile etape a acesteia, cea interbelică, printr-o originală așezare între tradiție  și modernitate, cu volume și culegeri dintru început intrate în istoria literaturii noastre. Volume publicate între 1920 și 1945, an în care s-a stins din viață, fără să mai apuce anii bătrâneții.
        Apreciat de critica literară în ceea ce aș numi prima linie, Ion Pillat a fost, între poeții de prima mărime ai epocii sale, burgheză prin excelență, poetul aparținând clasei de sus a societății, sfârșitul său prematur în anul 1945 absovindu-l de teribila problemă care s-a pus atunci, a colaborării sau respingerii regimului comunist ce tocmai luase puterea. Recenta antologie din vasta sa activitate  poetică, volum intitulat „Vinul de-altădată” a apărut sub egida editurii Baroque Books & Arts, sub îngrijirea d-nelor Monica Pillat și Dana Vasiliu, prefața datorându-se îngrijitorilor ediției, iar postfața dlui Valeriu Stoica. Vignetele aparțin Mariei Brateș-Pillat, soția poetului. Portretul de pe copertă ni-l prezintă într-o ținută estivală, ce-i era, probabil, familiară, poate de podgorean, pe domeniile sale. El ni-l înfățișează pe poet cercetând zările, poate  ale podgoriilor sale, ager, pe cât de liniștit. Fie și în așteptarea inspirației lui. Împărțit în cinci secțiuni – „Dionysopolis”, „Calendarul viei”, „În cramă”, „Toamnă la Florica”, „Chemare”, volumul este chemat să dea o imagine complexă asupra artei poetice a clasicului. S-a recurs, pentru aceasta, la volume precedente, de la „Visări păgâne” la „Împlinire”, din anul 1940. Alte cicluri au fost alese din volume precum „Pe Argeș în sus”, „Caietul verde”, „Versuri regăsite”, „Umbra timpului”, „Cumpănă dreaptă”, îngăduind, prin urmare, o largă deschidere de evantai, într-o operă de amplă respirație, în care artistul s-a realizat pe deplin.
        La finele lecturii, cititorul va fi trecut prin exoticele livezi de migdali, smochini și măslini ai omului mediteranean, ai locuitorului Arcadiei, către livezile de cireși și piersici, de la Florica. Va evoca niște locuri prin care a trecut și el, dar va adăsta și în altele populate cu zei mai frumoși decât oamenii, cu tritoni țâșnind din talazuri de un incredibil albastru. Iar locul se va supune Timpului. În succesiunea anotimpurilor toamna va domina, nu aceea a nesfârșitelor ploi nevrozante, ci a strânsului roadelor, a deplinei revărsări de roade. Fericit acela căruia ursitoarele i le-a destinat. Cuvântul moarte se va întâlni o dată la sute de versuri. În locuri precum Miorcani, Florica, Balcic, moartea, cea care a dat iama chiar și prin Arcadia, nu are drept de trecere în cântări, culesul de vie devine o sărbătoare permanentă.
        Locuri, în care întâlnirea cu Dionys era asigurată de îmbelșugate toamne, făceau munca ușoară, udată de alesele vinuri ale epocii, în văi ce răsunau de cântări... Pe când prietenoasele elemente ale firii îi conduc pașii în zăvoi, iar de acolo în și mai prietenoasa casă:
             „În casa răcoroasă și cu obloane trase
             În vechea mea odaie vreau visul să mă lase.”
                                           (Cuptor)
        Zarvă în aerul liber, bufnituri surde, în cramă:
             „Acolo unde chiot  și cântec fură-n toi
             Răsună-n guri de pivniți ciocanul pe butoi.”
                                              (Brumar)
        Rareori, un semn al veșniciei, al zădărniciei, mai degrabă, pare a se strecura:
             „Cum sună și răsună departe în pădure  
             Auitor a moarte – departe – o secure.”
                                               (Făurar)
        Toamna, anotimpul care îi dezolează pe poeți, îl farmecă pe Ion Pillat:
             „Vezi Toamna și Amintirea, surorile de vis
             Când una nu sosește și cealaltă revine.”
        Dacă poetul ia act de fatala dezolare a pomilor, în octombrie, născătoare de melancolii, nu mai puțin este conștient de puterea, în amintire, a vinurilor de altădată:
             „Se leagănă prin aer ce-a fost sortit țărânii,
             Ce-a fost pe sus lumină se lasă în pământ
             Și-acuma sună ceasul să mergem mână-n mână
             Și ce privim să fie blagoslovit și sfânt.”
                                               (Octomvrie)
        De toamnă te adăpostește casa cu bolți și cramă. Unde vinul cel nou își așteaptă vremea învechirii, ce-i va da prețul. Când însă nu e băut cu măsură, vinul încetează a mai fi un elixir:
             „Potir amar – viața, băutură
             Cu tot mai mult venin când anii scad,
             Iubirea otrăvită prinde ură,
             Paradiziacul vin se face iad.”
                                                (Potir amar)
        Îndrăgite moșii, le-a cântat în vers clasic, cu măsură, am spune cu acel patos al măsurii care-l caracterizează pe un clasic, în liniștita unduire a cadențelor sale, măiestrit strunite.
         
                                                                Barbu CIOCULESCU



                                Clepsidra vieții

        Simona-Grazia Dima are un destin poetic interesant în literatura română. Este, a priori, în ipostaza ușor clasicizată de „poet laureat”, multiplu premiată și tradusă într-o mulțime de limbi, publicată cu entuziasm de revistele literare, invitată de onoare la simpozioane, congrese și alte manifestări literare, întâmpinată peste tot cu respect și prețuire. Într-o încadrare foarte generală face parte dintr-o specie de poeți intelectuali  reprezentată, la vremea lor,  de nume ilustre ale scrisului, precum Paul Valéry sau, dacă preferați, la noi, Ștefan Augustin Doinaș: tipul elitist, ieșit din contingent, intens intelectualizat, cumva olimpian.  Cu toate acestea despre cărțile sale (mai ales cele de versuri) se scrie, în general, cu destul de multă parcimonie, mult mai puțin decât ar merita. Rar este plasată într-un tablou de generație (generația optzecistă i s-ar potrivi cel mai bine), iar poezia sa își găsește cu greu locul în vreuna dintre direcțiile consacrate ale liricii contemporane. Cu siguranță, la mijloc nu este vreun act de ostilitate din partea criticii, ci chiar maniera de a scrie a autoarei, care, în anumite situații, nu oferă foarte multe pârghii de interpretare la vedere (face constant trimiteri aluzive, firești, la nivelul poemului, la vastele ei lecturi din filosofia asiatică și nu numai, ipostaze în care intuiția singură nu mai poate oferi certitudinea descifării corecte a mesajului poetic, din partea unui critic nefamiliarizat cu acel spațiu cultural). Riscul de a da o interpretare fantezistă, dacă nu greșită cu totul este real și atunci unii preferă să ocolească ceea ce nu sunt siguri că înțeleg așa cum trebuie din mesajele transmise de poetă.
        Îmi imaginez poezia Simonei-Grazia Dima ca pe o clepsidră uriașă care unește cerul și pământul și prin recipientele căreia se scurge (de cele mai multe ori în interiorul aceluiași poem) întreaga existență a poetei: cea terestră și cea metafizică, diurnul și nocturnul, cotidianul și istoria, senzorialul și reflecția, gândul banal și meditația filosofică, observarea naturii și filtrarea realității prin estetica literaturii, artelor plastice, muzicii etc. Privit de la nivelul poemului tot acest du-te-vino între cotidian și metafizic poate da senzația unui ermetism cu nuanțe de suprarealism, dar, făcând doi pași în spate, întregul tablou se relevă a fi un grandios spectacol al unei existențe umane și o cale de înțelegere a propriului sine al autoarei.
        Regula jocului este stabilită încă de la poemul care deschide volumul Pisica de lemn pictat, Bătăi cu perne în cer în care sunt puse în evidență cele două recipiente ale clepsidrei, cerul și pământul, semnele sunt cumva schimbate, ludicul și buna dispoziție domnesc în lumea zeilor, în vreme ce pe pământ savanții, istoricii și filosofii se căznesc să le dea semnificații grave, istorice,  devin pilde în cărțile de istorie, care trebuie învățate de copii la școală. Ludica bătaie cu perne devine prilej de corijențe și subiect de examene. În același timp, toată povestea poate fi citită și ca o parabolă a lumii actuale în care bătaia cu perne a zeilor și reacția obsecvioasă a oamenilor poate fi privită și ca o imagine a futilității preocupărilor politicienilor aflați la conducerea țării și la felul în care sunt ele recepționate și intepretate de către „prostitul popor”. Acest poem, sugerat parcă de un titlu al lui Anatole France este și unul dintre cele mai transparente ale cărții. Construcția sa oarecum liniară, umorul intrinsec și referințele transparente nu ridică niciun fel de probleme de lectură. Iată, un scurt fragment, în care sunt descrise efectele pe pământ ale inocentei distracții a zeilor din Olimp: „(...) Mișcările zeilor fură cartografiate/ din toate pozițiile și rezultă un plan ce s-a studiat/ în școli un an, și altul, și tot așa – la disciplina/ de anatomie a capodoperei. Elevii picau la examen/ dacă nu știau câte perne se aruncaseră, câți metri/ aveau zborurile. Tremurau de frică să nu greșească numărul centimetrilor la impact.  Și se lăsă, treptat,/ un cer de iarnă, rareori întrerupt de lumină. Gârbovi,/ înaintau spre școală cu succesiunea scenelor,/ rostogolită-n minte. Cu lupa, dascăli severi aveau/ să examineze curând, pe hârtia gradată, schița bătăii/ izbucnite cândva spontan pe nori. Și nemiloși vor pune/ îndeosebi note mici (...)” (p. 5).
        Pe de altă parte, paginat altfel, acest poem ar putea fi publicat foarte bine și sub forma unui
fragment de proză. Construcția frazei este una epică, cerebrală, semnele de punctuație și majusculele sunt la locul lor, semn că pentru Simona-Grazia Dima mesajul, raționamentul explicit sau implicit sunt mai importante decât micile jonglerii formale.
        Un alt poem, Volute, prilejuiește o postmodernă călătorie prin geografie și istorie. De fapt este o
călătorie prin propiile gânduri ale autoarei, scindate, fracturate, sărind de la una la alta, așa cum a devenit specificul vremii noastre postmoderne. Într-un fel maniera aceasta de a concepe poemul seamănă cu cea a Norei Iuga. Ceea ce diferă este substanța propriu-zisă a reflecțiilor. Dacă la Nora Iuga este vorba de observații directe și reacții imediate în imaginar sau în realitate, la Simona-Grația Dima ele alternează între fulgurații ale istoriei și prezentul politic. „(...) Atunci, pe o movilă-a ei,/ ne luăm prânzul de logicieni, dar numai/ spre a fi, în clipa următoare, martori/ la asediul Troiei. Pe-un dâmb se-ncoronează/  Maria Stuart, un pas la dreapta câștigă/ alegerile Macron. Pe-un alt ghioc al străzii/ supraviețuim Războiului Rece, locuim în frig,/ mîncăm iaurt, disponibili și fericiți (...)” (p. 38).
        Poemul care dă titlul cărții, Pisica de lemn pictat este construit în logica schiței lui Caragiale,
Moșilor. Asemănarea este doar formală și constă în reproducerea unei liste de produse, fără nicio altă explicație. Semnificațiile sunt însă complet diferite. Dacă nenea Iancu sintetizează în felul acesta pitorescul și eclectismul care domnesc în Târgul Moșilor, la Simona-Grația Dima este vorba de reproducerea unui bon de cumpărături de la super-market, a cărui citire este în mod difuz o cale de autocunoaștere. Citindu-l simți că înțelegi ceva despre omul în cauză, despre preferințele și modul său de viață cotidian. Mai ales Pisica de lemn pictat, din coada listei, dă naștere unei semnificative dihotomii de imaginar, între estetismul și inutilitatea care i-au făcut cu ochiul autoarei, și limbajul sec, administrativ al numelui de inventar de pe bonul de casă. Și aici ca și în celelalte poeme se cască două lumi care abia comunică între ele: „ (...) praf de budincă/ sos Worcester/ ulei de măsline/ oțet din vin/ Cremă Monor Făgăraș/ pământ de flori/ Colgate Herbal Propolis/ chibrituri/ Smântână Danone/ lumânări pastile aluminiu/ vinete/ ton mărunțit în ulei/ ardei kapia roșu/ două perechi de șosete/ pui Grill Conașu’/lămâi/ umbrelă/ berlineze cu caise, cu vișine, cu ciocolată, pălărie Gamabell.../ și toată bucuria vieții,/ dar mai ales o pisică/ de lemn, pictată somptuos/ cu totul inutilă!” (pp. 47-48)
        Simona-Grazia Dima este o poetă cerebrală, ale cărei poeme emană sensibilitate, multă inteligență
și o cultură vastă, bine asimilată și firesc diseminată în structura sa artistică. Este una dintre poetele de azi asupra operei căreia critica ar trebui să se aplece cu mult mai multă atenție.

                                                                  Tudorel URIAN

        Simona-Grazia Dima, Pisica de lemn pictat, Editura Cartea Românească, București, 2018.