Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Fața politică a scriitorului.
Tudorel Urian - Poezia ca metodă de supraviețuire.
Magda Ursache - În a patra dimensiune: Poezia.


                          Fața politică a scriitorului
         
        Voluminoasa culegere de texte consacrată relației dintre politică și cultură realizată de Aurel Sasu și de colaboratorii d-sale, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, pare a se focaliza pe un sens pesimist. Să fie imposibilă o conviețuire în termenii bunului simț a celor două domenii de larg impact social, de-atîtea ori surprinse în raporturi de acută intoleranță reciprocă? Aurel Sasu crede că da: „Murdăria lor, a acestor lupte, (…) cu tot cortegiul de ipocrizii și intoleranță, a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui oricăror lecții de inutilă pedagogie a culturii”. N-am cuteza a-l contrazice. Mai cu seamă noi, cei ce-am străbătut deceniile comunismului, suntem înclinați a socoti că există un antagonism latent, ireductibil în relațiile dintre politică, manifestare cu caracter pragmatic, ancorată într-un prezent brut, și cultură, mai cu seamă sub înfățișarea aspectelor sale creatoare, manifestare abstrasă, cu o imanență sieși suficientă. Un antagonism care, în anume circumstanțe, dobîndește un caracter violent. Opiniile asupra  subiectului, firește, diferă. Caragiale, bunăoară, nu ezită, după ce a recunoscut, într-o scrisoare către Vlahuță, gloria lui Dante, „Un pasionat nebun de politică… răzvrătitor; amestecat în oribile războaie ale anarhiei italiene; bătut; fugar din cetatea lui prin munți și cîmpii; gonit din «ingrata» lui patrie, pe care ajunge s-o blesteme”, să tragă o concluzie rezonabilă în termenii epocii: „Nu crede cumva, după cele de mai sus, că aș fi partizanul artei cu tendință. Nu! Să ferească Dumnezeu! Am rămas cum mă știu, partizanul neînduplecat al tendinței cu artă…”. În schimb I.G. Duca oferă, de pe pozițiile intelectualității politice, o soluție diplomatică: „arta și politica nu pot decît să se apropie și mai mult în timpurile în care trăim. Caracteristica vremurilor noastre e de a contopi într-o sinteză supremă toate manifestațiunile activității omenești”. Cum era de așteptat, Arghezi se dezlănțuie pe ambele direcții. Nu-i cruță nici pe confrați, nu-i cruță nici pe politicienii interbelici, înregistrînd opțiunea lor pe care o consideră deopotrivă nedemnă pentru interesul meschin, pentru oportunismele fatale criteriilor spiritului: „Artistul și-a căutat întotdeauna un stăpîn, politica lui găsindu-și stabilitatea gîndirii și a inspirației în legăturile dintre boier și slugă (…). Artistul preferă infinit dependența materială către un prinț, un stareț sau un prelat, cu prețul independenței artistice, și nu are să se felicite de camaraderiile de pură politețe și ipocrizie ale miniștrilor față de cetățeanul egal în falsificare cu ei”. Pe de altă parte, comportarea lumii politice: „Gravă indicație pentru eficacitatea națională a partidelor noastre politice, în general, nici unul din ele nu are un program cultural stabilit”. Sau: „Pe toată linia, an de an și zi de zi, breasla scriitorilor a fost trădată de toată lumea, și politică și literară”. Concluzia netă: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica sub nici o formă”. Cuvinte din 1929, însă cu o rezonanță care nu pare să se fi risipit. O mențiune specială se cuvine acordată unui text al lui C. Noica, de-o duritate pe care n-am putea-o aprecia decît drept cinică, în consonanță cu disocierea filosofului de artă, religie, istorie, mostră de fanatism al ideii, într-un fel pandant al artei pure: „Căci e un lucru ciudat: anumiți oameni simt că sunt scriitori. N-ar putea să ne spună bine de ce și în baza cărui articol; dar o simt. Se vede din purtarea lor, din aerul de siguranță cu care intră în Ministerul Instrucțiunii, din aerul de satisfacție cu care ies de acolo și din o mie de alte indicii mărunte dar sesizabile. Inconvenientul pe care-l prezintă faptul că nu există încă o definiție a scriitorului constă mai ales în aceea că nu mai știu ce i se cuvine acestuia și ce nu. (…) Este scriitorul un om de talent și atîta tot? atunci ce nevoie are să i se dea bani pentru cărți; să fie trimis în străinătate ca să viziteze muzee; sau să i se creeze condiții bune de trai? Toate astea nu-i sporesc talentul. I-l recompensează, admitem. Dar cîți scriitori din această categorie au dreptul, în Țara Românească, la recompense naționale și de stat?”. Ezitînd pur și simplu a-l socoti pe scriitor un intelectual, autorul Devenirii întru ființă îl acceptă în cele din urmă în categorie, nu fără pitorești grimase ale concesiei: „Este scriitorul un intelectual? Dacă voiți. În orice caz, un soi de intelectual foarte curios: un intelectual care profită uneori mai mult dintr-un fapt divers decît dintr-o revoluție de idei. (…) Ce putem face pentru el? Să căutăm să-l înțelegem. Cît despre ajutor – i-a dat mai mult Dumnezeu decît îi putem da noi, oamenii”. Un text în felul său memorabil...
        Însă antologia pe o care avem în vedere are drept centru de greutate totalitarismul instaurat în țară după 1944, care a răsucit raportul și așa dubios în principiu dintre politică și creație înspre abuzuri fără precedent. Odată cu suprimarea presei libere, cu obligativitatea doctrinei partidului unic, cu prigoana dezlănțuită împotriva elitei intelectuale, oamenilor de litere nu le rămîneau decît două opțiuni: fie sumisiunea necondiționată la cerințele puterii, fie tăcerea. Arghezi, care a avut curajul de-a nu ceda un număr de ani, vorbea de faptul că scriitorii se aflau într-o „aproximație de două lumi”, prima a unei schimbări istorice iluzorii, a doua a dărîmării turnului de fildeș. Directiva politică se substituie libertății de cuvînt, spontaneității creatoare, existenței conforme cu normele sale naturale. Urmează, după cum prea bine se știe, lungul cortegiu al trădărilor. În deschiderea sa se află paginile imunde ale celor mai devotați scribi ai aberației oficiale, deopotrivă novici ai arivismului și autori mai vîrstnici care nu se îndurau a rămîne pe dinafară. Un N. Moraru ia o vajnică atitudine, încă din 1945, împotriva celor ce doreau a menține independența presei: „De la 23 august însă, se tot protestează, se cere libertate pentru presă. Și cînd te gîndești că niciodată n-au fost atîtea ziare în țara noastră ca astăzi! S-a invocat libertatea presei, cînd a fost suspendat Universul, s-a cerut libertatea ei, cînd a fost oprit Curierul-Curentul. Cine sunt cei care au cerut-o! Sunt acei care, fofilîndu-se în partidele «istorice», s-au transformat în scut al reacțiunii, sunt acei care formează cuiburile legionare camuflate”. Nu fără a urma sumbra amenințare a puterii samavolnice care însemna în sine suprimarea oricărei libertăți de conștiință: „Presa, în regim democratic, este o armă în mîinile poporului pentru lămurirea diferitelor probleme, armă de luptă împotriva reacțiunii. Lupta necruțătoare de astăzi cere măsuri energice și hotărîte”. După cum un Mihai Novicov se pamează în fața unui sinistru text sovietic: „Păstrînd proporțiile și ținînd cont de condițiile specifice ale țării noastre, nu sunt oare îndrumările date de A.A. Jdanov indicații precise pentru tînăra noastră literatură progresistă? Oare nu se pune și în fața scriitorilor din R.P.R., cu ascuțime arzătoare, sarcina de «a înfățișa poporul nostru nu numai așa cum este astăzi, dar a-l privi și așa cum va fi mîine»? Și nu sunt oare eroii muncii din R.P.R. luptătorii căliți de partid, inovatori și raționalizatori, tocmai tipul de oameni care anticipează asupra înfățișării morale «de mîine» a poporului nostru?”. La rîndul său, M. Beniuc nu se dă în lături de la partitura lozincardă cea mai penibilă: „scriitorul trebuie să fie totdeauna de partea mulțimii, iar în mijlocul ei să fie mesagerul forțelor celor mai înaintate ale istoriei. Îndrumătorul său nu pot fi decît aceste forțe, în cazul nostru concret, ideologia marxist-leninistă, Partidul. Cunoscînd bine drumul Partidului, poți să te consideri tu însuți îndrumat și poți nădăjdui, la rîndul tău, să devii îndrumător”. Și un supliment: Poetul crede de cuviință a atribui partidului discreționar nu doar o calitate de Muză (apreciind că „succesul versurilor sale, atît cît a fost el înainte de 23 august 1944 și cît este el astăzi se datorește, în mare parte acestui fel de îndrumare” partinică), ci și o postură de bodyguard critic. Întrucît cei ce l-ar putea contesta pe autorul Mărului de lîngă drum ar fi „dușmanii” partidului, în măsura în care partidul se războiește cu ei nu-i apără și propria valoare literară? Infatuarea și ridicolul se amestecă astfel în părți indiscernabile: „Astăzi, cei pe care-i supără proza mea sunt dușmanul de clasă și aceia care, în loc de imagini realiste, au în cap scheme construite în birou despre realitatea noastră, dar mai cu seamă dușmanul de clasă”.
        O prestație distinctă o prezintă tînărul Petru Dumitriu. Încercînd a ocoli limbajul grosier al adeziunii partinice, ambițiosul prozator săvîrșește ocoluri speculative spre a ajunge în același punct cu confrații citați, dar cu o alură „intelectualizată”. Suprimarea libertăților s-ar justifica prin faptul că libertatea nu e un „lucru în sine” ci o modificare a raportului dintre fenomenele date (concesiv, la factorii sociali sunt adăugați și cei naturali), în duh marxist: „Metafizicienii trecutului (în care numărăm pe dnii Heidegger, Jaspers și Sartre) vorbesc de libertate, căutînd să dea fel de fel de înțelesuri faptelor existente. Ei nu se gîndesc că problema libertății se rezolvă numai schimbînd faptele existente. Și pentru ei, și pentru noi, libertatea e o relație între om și societatea care-l cuprinde, și între om și natură. Dar, pe cîtă vreme ei vor să schimbe mintal această relație, noi vrem s-o schimbăm real, concret, în fapt”. Dacă libertatea individuală „absolută” ar fi doar „un basm”, de ce să nu celebrăm societatea așa-zisă „liberă de exploatare”? De aici apoteoza societății comuniste drept o întrupare a conceptului de „societate liberă”: „Încă de mult, răspunsul creatorilor de frumos a fost și rămîne acesta: Alegem societatea liberă, ne luptăm pentru societatea liberă. Este în interesul cel mai vital al creatorului să ajute, din toate puterile, la crearea condiției fundamentale pentru libertatea creației sale, această condiție fiind libertatea societății”. În felul acesta, în raport cu zelatorii de tip primitv ai sistemului, un soi de clovni roșii, autorul Cronicii de familie încearcă a face figura unui clovn alb, al unui Pierrot, precursor în această privință al unor Al. Ivasiuc și N. Balotă din decursul „epocii de aur” (ar fi fost binevenită și antologarea lor).
        Cine lua distanțe față de mentalitatea regimului totalitar? În antologia pe care o prezentăm, ne-am putut opri la Mircea Damian, care, prudent totuși, mizează pe cartea unei „neutralități”. N-ar dori să indispună nici una din părți, din care pricină se lamentează doar indirect de injoncțiunile partidului discreționar: „Uite că am ajuns, fără să vreau, la un punct foarte însemnat. Intenționez anume să spun că românul este un fel de om care vrea toate libertățile pentru el și nici una sau aproape nici una pentru semenul lui. Voi da un exemplu care este la îndemîna tuturor: tramvaiul. Ați văzut că vine, uneori, cîte un tip cu gălăgie și pretenții, cu aluzii la «vremurile democratice pe care le trăim» și la tot felul de drepturi și libertăți – pînă cînd face rost de un loc comod”. Neîndoios se află aici o referință doar un pic voalată la adresa reprezentanților puterii, dar, speriat pesemne de consecințele unor opinii fățișe, gazetarul se întoarce cu o fermitate formal mai accentuată împotriva năpăstuitei opoziții: „Ce mă uluiește pe mine este faptul acesta extraordinar și de necrezut: oficioasele partidelor de opoziție sunt mai intolerabile decît cele guvernamentale! Cum le calci nițel pe picior – te și pocnesc și te fac «sluga comuniștilor»”. Mai ferm se dovedește Tudor Teodorescu-Braniște, pe care „un ziar guvernamental” l-a declarat nu mai puțin decît „agent provocator”. Riposta sa e de-o ironie bine țintită: „N-am știut că, cerînd legalitate, – adică: respect pentru lege, – comit un act de provocare. Cer iertare cu cea mai adîncă umilință. Folosesc, însă, acest prilej pentru a da confratelui meu informații care par să-i lipsească; i le dau, firește, între patru ochi. Nu sînt numai agent provocator – cazierul meu e mult mai încărcat. Am luat parte activă la asasinarea lui I.G. Duca, Armand Călinescu, V. Madgearu și N. Iorga. Am fost unul din conducătorii rebeliunii legionare. Am fost ministru în guvernul lui Horia Sima, la Berlin. Am scris pentru Ion Antonescu. Principala mea ocupație, acum, este aceea de pungaș de buzunare pe platforma aglomerată a tramvaiului. Agent provocator sunt numai în puținele ore care-mi rămîn libere…”. Și mai categoric se manifestă N. Carandino. Acesta afirmă pe șleau ceea ce se putea lesne constata, dar ceea ce, mai cu seamă în 1946, reprezenta deja un tabu: „Libertatea se pierde ușor și se recîștigă greu; acest adevăr dovedit în doctrină se verifică prin experiența de fiecare zi. În ale presei, îndeosebi, drumul înapoi spre ceea ce astăzi ni se pare un paradis pierdut este cu osebire anevoios. Deoarece, în ciuda progreselor care s-au realizat – a unor progrese certe dar instabile, suntem departe de a fi atins starea de nestînjenire a scrisului (relativă și ea) dintre anii 1920-1938, necum nivelul de independență și de securitate dinaintea primului război mondial”. Pentru a adăuga sarcastic: „Firește, există astăzi gazetari de modă nouă pentru care libertatea presei este o problemă secundară iar independența un viciu personal, un fel de manie sau de boală incurabilă”. Cum să nu i se pregătească în final gazetarului de la Dreptatea, temnița?
        Am lăsat la urmă articolele lui G. Călinescu, pe cît de dornic de-a se înregimenta în rîndurile „intelectualității progresiste”, pe atît de perdant pînă la sfîrșit. Ajungînd la dureroase umilințe din partea cîrmuirii adulate, autorul Bietului Ioanide a nutrit o vreme speranța naivă că i se va permite o anume dedublare elitistă. Mai întîi iluzia că e un participant la putere, datorită deținerii unor funcții pe care le enumeră cu superbie: „Ca director al ziarului Națiunea, ca membru în Comitetul executiv al P(artidului) N(ațional) P(opular), ca deputat reprezentant de pături mijlocii, eu am o direcțiune care nu se poate discuta cu facilitate și cu oricine”. Apoi o genuflexiune la persoana întîi plural, care i-ar suplimenta calitatea unei reprezentativități, „Noi profesorii universitari și scriitorii democrați reclamăm favoarea, care, de altfel, ne e pe deplin acordată, de a ne așeza în fruntea luptei pentru noua ideologie. Universitatea trebuie să fie și va fi centrul preocupărilor ideologice”. Apoi un gest pe care-l dorea cordial-încurajator față de criticii „noi”, marxiști-leniniști sadea, care abia așteptau să-l disloce și să-i ocupe locul: „Rămîn încredințat că, prin sforțările noastre comune, ale tinerilor critici ca d. Crohmălniceanu, de care am vorbit, și d. Ion Vitner (doctrinar cu gustul documentării serioase, combatant leal și delicat, în sens marxist obiectiv, nu obiectivist), vom izbuti să trecem la faza constructivă a culturii progresiste învingînd negativismul steril și deprimant”. Nu mai puțin nervul critic al Călinescului tresărea reflex în fața inepțiilor sovietizării și ale limbii de lemn. Din care motiv, exasperat, introduce „șopîrle” în discursul ce-și propunea a fi conformist pînă la capăt. Solidei inculturi a activiștilor li se opune cerința culturalizării. „Activitatea literară progresistă este dificilă. Ea cere cunoștințe filosofice adînci, pregătire istorică foarte severă și mari calități cerebrale și morale”. Psitacismul versificației curente este astfel amendat: „Poetul nu va repeta ca un papagal ideea goală, conceptul «Eu sunt poetul optimist!...», ci va reprezenta metaforic sentimentul de bucurie. Să dau o pildă. Articolul 12 din Constituția U.R.S.S. sună: Munca în U.R.S.S. este o datorie și o chestie de onoare a fiecărui cetățean capabil de muncă – după principiul: «cine nu muncește, acela nu mănîncă»”. Aceasta este expoziția ideologică a ideologiei leninist-staliniste. Poetul însă se va feri să rimeze ideologic, căci ar cădea în didacticism cacofonic: «Cine nu muncește/ La prînz nu pășește»”. Nu-i scapă lui G. Călinescu nici apucătura „actualizării” cu orice preț, care se afla în vogă. Se spunea în acele vremi, să presupunem că doar anecdotic, însă nu mai puțin semnificativ, că la liceu, la o oră de biologie fiind vorba de bursuci, profesorul a găsit cu cale să-și informeze elevii că… bursucii cei mai mari se găsesc în Uniunea Sovietică. G. Călinescu ia o poziție delectant ambiguă: „Mă rog, audiem un curs de aritmetică și profesorul informează că 2+2 = 4. Ce poate el adăuga explicativ în sens marxist? Că exploatatorii antici au inventat numere ca să țină socoteala sclavilor? E rizibil. Anatomistul ne arată inima și ne roagă să observăm că e totdeauna în stînga. Aș vrea să arate ce ar putea adăuga el ca marxist?”. Și, culmea ironiei, tot Divinul Critic atrage atenția: „În sînul nostru, al progresiștilor, sunt numeroși dușmani strecurați pe tăcute, și care profită de firea noastră luatoare în rîs, încearcă a forța nota, dînd lucrurilor severe, nuanțe bufone, ca să compromită cauza”. De reținut așadar că G. Călinescu însuși, deși se identifică cu „progresiștii”, în fapt nu renunță nici el în unele momente la „nuanțele bufone”, aidoma unui funambul ideologic.
        Ne-am fi bucurat dacă volumul absolut meritoriu coordonat de Aurel Sasu ar fi cuprins și referințe la intelectualii noștri care s-au alipit într-un fel sau altul de cîrmuirile cele mai discutabile de după 1989, cele ale lui Ion Iliescu și Traian Băsescu. Unii cu nume dintre cele mai sonore, probînd că traseul relației vicioase dintre cultură și politică nu pare a fi luat sfîrșit.

                                                                        Gheorghe GRIGURCU
         
        Aurel Sasu: Politică și cultură, antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu, Doru George Burlacu, Ed. Școala Ardeleană, 2016, 794 p.         
         
            
                



                    Poezia ca metodă de supraviețuire
         
        Sfârșitul anului 2019 ne-a adus o minunată surpriză editorială. Editura Fundației Academia Civică a publicat, în premieră absolută poemele „scrise” în închisoare de seniorul Corneliu Coposu. Am trecut între ghilimele cuvântul „scrise” pentru că, așa cum precizează Ana Blandiana în excelenta sa prefață, numai de scris poeme nu se puteau ocupa deținuții din anii de teroare ai regimului comunist. Nu aveau acces la hârtie și obiecte de scris, iar gardienii erau în permanență cu ochii pe ei. Ei creau versuri în minte pe care le repetau până când le învățau pe de rost, apoi le „multiplicau” prin bătăi în pereții celulei, în limbajul Morse, pentru a fi recepționate de deținutul din celula vecină, care le memora la rândul său și le trimitea mai departe prin același limbaj, în speranța că, până la urmă, cineva va ieși din penitenciar și le va putea face publice. Corneliu Coposu însuși, în momentul în care a ieșit din închisoare, după 17 ani de temniță grea, a transcris din memorie aceste poeme în niște caiete, fără a avea însă intenția de a le publica vreodată. Mai ales în cei 5 ani de izolare totală, în care nu a avut nici măcar posibilitatea să ia legătura cu vecinii săi de suferință din celulele alăturate, poezia a fost pentru el o metodă de supraviețuire, un un fel de gimnasică a minții, un exercițiu menit să îi pună creierul în mișcare, să nu uite lumea exterioară și cunoștințele asimilate prin anii de instruire și, mai ales, să nu-și piardă mințile. Cu siguranță, în fața unor versuri scrise în asemenea circumstanțe – nu e greșit să le spunem tragice – ultimul lucru la care am avea dreptul să ne gândim ar fi să le analizăm literar, să facem judecăți estetice și stilistice și, eventual, să le  stabilim locul în clasamente axiologice, la concurență cu cele ale poeților care și-au elaborat și finisat operele în confortul de acasă.
        Singura grilă de lectură care se poate aplica eficient unei asemenea cărți este cea morală și existențială, în care mesajul transmis prin intermediul versurilor surclasează net preocupările estetice ori cele prozodice sau de construcție. Important este ceea ce spune poetul, nu neapărat cum spune, iar mesajul trebuie citit fără a se uita vreo clipă circumstanțele în care au fost compuse poemele. Acest tip de lectură este singurul care pune cu adevărat în valoare poemele lui Corneliu Coposu și justifică publicarea lor pe care, cum spuneam, autorul nu a dorit-o. Ca tonalitate, unele versuri trimit cu gândul la Goga („Cerne, Doamne, liniștea uitării,/ Peste nesfârșita suferință./ Seamănă întinderi de credință,/ Și sporește roua îndurării!// Răsădește dragostea și crinul/ În ogorul năpădit de ură,/ Și așterne, peste munți de zgură,/ Liniștea, iertarea și seninul...!” – Rugă, p. 11), altele la Eminescu („Împărat de întunerec, peste duhuri prăbușite,/ Domnitor peste-o gheenă, de dureri înăbușite,/ Căpetenie de schismă, ridicată între îngeri,/ Pioner [sic!] al îngâmfării și al primelor înfrângeri.” – Odă, Satanei, p. 75), sau la versificația populară („Să aștern voioasă muncă,/ În ogorul de pe luncă,/ Să împlânt în brazdă plugul/ Și să strâng, senin, belșugul./ Să sădesc cu judecată,/ O livadă fermecată,/ Să horesc,/ de voie bună,/ După datina străbună.” – p. 109). Fiecare poem, elaborat în condiții de maximă teroare este ca un jurământ de neuitare a lumii libere și a oamenilor care o populează. Un delicat Pastel se încheie cu o dureroasă evocare a copilului de odinioară și a lumii minunate în care a crescut („Copilul din vremea apusă, visează cu dornică jale,/ Poiana cu vrajă nespusă, din țara Silvaniei sale...” – p. 39).
        Cu totul surprinzător, în cuprinsul volumului se află și un poem în care nota dominantă este umorul. Poemul Opinie separată debutează ca o epigramă, nelipsită de haz: „Scriitori de pretutindeni, în sacrata lor beție,/ Preamăresc în proză luna și-o slăvesc în poezie;/ În volume e de față și cu rost și fără rost, Cum e veșnic nelipsită luna Martie din post...” Ce urmează este însă și mai interesant. Poetul se avântă într-o postmodernă baie de aluzii și citate culturale avant la lettre, dorind parcă să-și treacă în revistă, fie și la modul ironic, lecturile mai vechi sau mai noi, poate și cu intenția de a-și împrospăta memoria în condițiile aspre și aculturale ale penitenciarului: „Tributar ți-e închinată, prima zi din săptămână;/ Peste cronicile vremii, ai ajuns să fii stăpână./ De legende și de basme, ești frecvent solicitată,/ Și-n balada populară, darnic binecuvântată./ Te-au cântat pe strune multe, trubaduri idealiști,/ Barzii evului romantic și poeții pesimiști./ Te-au cinstit ca pe-o zeiță, care apără de rele,/ «Născătoare de lumină» și «Crăiasă peste stele»/ Te-au numit «Regina Nopții», «Protectoare de Amor»,/ «Zână binefăcătoare», pentru bietul călător; /«Glob de aur», «Chip de fildeș», «Vraja nopților de vară»,/ «Feerie lucitoare», «Domnitoare legendară»...” Urmează o șarjă caricatural-realistă despre rosturile lunii în viața oamenilor, încheiată apoteotic cu ceea ce s-ar putea numi potențialul infracțional al lunii: „La lumina ta discretă, s-au văzut realizate/ Întâmplări și fapte demne de a fi penalizate./ Conștiința – ce-ți lipsește – e umbrită de păcate/ Adultere și seduceri, tăinuite, ajutate,/ Furturi, spargeri și efracții, luminate tot de tine/ Și delicte fără număr, fruct al nopților senine!” Finalul aiuritor are forma unui denunț la procuratură prin care Eul poetic cere pur și simplu epurarea lunii din toate operele literare.
        La începutul anilor 1990, când Corneliu Coposu era încă în viață, începuse să circule în spațiul public românesc poemul Dacă... variantă a vestitului poem If, al lui Rudyard Kipling, cel care închide prezentul volum. Corneliu Coposu însuși a precizat, în caietul în care l-a transcris, că acest poem, elaborat în anul 1946 (în primul an al lungii sale detenții) este o traducere a poemului redactat de scriitorul englez. Făcând însă o lectură paralelă e ușor de observat că poemul lui Coposu nu este o traducere, ci o parodie. Autorul român utilizează aceeași logică a construcției, care are la bază anafora, poemul are aceeași structură sapiențială, doar că substanța propriu zisă este alta. Corneliu Coposu își utilizează experiențele existențiale și valorile și credințele, pentru a-și formula propriul crez de viață.
        Dincolo de valoarea istorică și morală, cartea de Poeme a lui Corneliu Coposu este o bijuterie în sine. Fiecare poem este însoțit de varianta sa olografă, așa cum a fost transcrisă din memorie de Corneliu Coposu, cu tot cu ștersăturile și corecturile efectuate de acesta. De coperta III a volumului este atașat un CD în care Ion Caramitru recită, așa cum numai el știe, cele mai frumoase zece poeme ale volumului. Firește, dintre poemele selecționate nu putea să lipsească Dacă..., adevărata profesiune de credință a lui Corneliu Coposu. Poeme de Corneliu Coposu este o carte zămislită din suferință și din lupta disperată pentru supraviețuire. Un document al demnității umane și al onoarei, mărturie a unei conștiințe morale cum nu prea se mai găsesc astăzi. Pentru noi, cei care l-am cunoscut pe Corneliu Coposu, e un prilej de nostalgică aducere aminte și de bucurie a reîntâlnirii cu spiritul unei personalități a cărei bună credință, morală și inflexibilitate morală au fost admirate, deopotrivă, de prietenii și adversarii săi. Pentru cei din tânăra generație este șansa de a face cunoștință cu eul profund al unui om pentru care cuvinte precum patriotism și onoare nu erau vorbe goale. Mulțumim Fundației Academia Civică și doamnei Ana Blandiana pentru acest minunat cadou oferit românilor, de sărbători.
         
                                                                Tudorel URIAN
         
        Corneliu Coposu, Poeme, Cuvânt înainte de Ana Blandiana, Editura Fundației Academia Civică, București, 2019, 166 pag.
         



                ÎN A PATRA DIMENSIUNE: POEZIA
         
                                                            Radule, Radule...
         
            „Atât e de bine să uiți și răni vechi, și strădanii,
              Uncheși înțelepți, altădată atât de fierbinți...
              Așa trec în fuga lor, Radule, Radule, anii,
              Și-i bine să strângem pe buze surâsuri cuminți.”
                            Radu Gyr, Labuntur anni
         
        O poezie împătimită (cu vocabula lui Vasile Gogea, „împotrivită”), definitiv captivantă, scrie Radu Ulmeanu, de pe partea nordică de lume. Mi-aș putea intitula aceste rânduri Ne-fericirile lui Radu Ulmeanu Sătmăreanul, cu viața pre viață călcând. Tragicul stă să explodeze din haina strâmtă a sonetului, tensiunea thanatică este acută; violentă e și iubirea (are dreptate Alex. Ștefănescu), la cea mai înaltă tensiune și ficțiune (v. și proza inflamată). Poetul nu-i calm nici în scena socială. Făcătorul de revistă e un editorialist răzvrătit, sarcastic, lucid – caustic, la limita pamfletului, catilinar în siajul celuilalt Eminescu, publicistul: „Ce suntem, comedianți, saltimbanci de uliță, să ne schimbăm opiniile ca pe cămăși și partidul ca cizmele?”
        Cu cine seamănă Radu Ulmeanu? Cu nimeni. Nici cu Rilke, nici cu Bacovia, deși „Bacovia, în mine, delirant/ bea un pahar de vin, se simte-acasă”. Mai aproape de Blaga: „Femei sfinte, stelele” mi-a adus în minte „Viori aprinse, femeile”. Și recunosc: atunci când mă gândesc la temperamentul poetului, îmi vine în minte pantera expresionistului Franz Mark. Poeții buni nu se lasă înregimentați, pentru simplul motiv că au prea mult talent.
        Radu adoră dezlănțuit, ca un alt autor al Cântării Cântărilor. Rostogolește timpuri și lumi, e tot ce vrea și nu vrea să fie: centaur sau „un cal/ răpciugos, înțelept, trist și atemporal”, Orfeu făcând statuile să cânte, Alexandru cel mare și ilustru, „albatros ațos” cu gheare de bronz, leu cu aripi, „suavul balaur”, exemplar de faună și floră, val de mare sau „bradul de Crăciun, ce arde”. Îl joacă pe Zoroastru și, cu superbie, pe Dumnezeu: „Poate că acum câțiva ani am creat universul/ și sufăr de o amnezie cumplită”. Nu-și interzice nimic, înfruntă Babilonul, Infernul, Moartea care stă capul să-i despice. „Pământ mănânc numai de moarte bună” (Cântec).
         Poezia sa este extrem de vie când intră ca Paris în războiul Troiei; Eros este exploziv, cu eu exploziv, în clocot; sufletul „face explozie într-un sonet” „Sunt catastrofic – zice poetul –, propriul meu trup și groapa mea/ o carne cosmică stropind/ cu stele furibunde universul”, într-un exercițiu erotic surprinzător, intitulat Carbid. Femeia, „supusă ravagiilor de la mine venind”, duce alte femei în ea: „Cred în tine, femeia mea, ca-ntr-un cal de povară” (Casă), călcâiul îi înflorește în mâinile lui, „erai aerul, potopul/ și moartea mea, chemându-mă, erai” (Erai). Poezia lui Radu Ulmeanu năvălește spre cititori, amintindu-mi de secvența filmică a trenului care pare a intra de pe ecran direct în spectatorii înnebuniți: „atât de vie e iluzia realității.” Definția ei, a poeziei sale din această perioadă e „nemăsura”, în sensul bun al cuvântului.
        Citindu-l și scriind despre Radu Ulmeanu, Petru Ursache a bifat cu creionul poemul Ca dintr-un măr, despre femeia cu „coaste de aur la naștere”; eu o prefer pe „iubita cu crini” – făclii, ca dintr-o pictură de Pierro della Francesca, protejată de mantia de purpură a Fecioarei Maria: „când te înconjoară cu oceanul ființei/ și fața ei lumina ți-o izbește, / te-ai pierdut, te-ai născut, ai murit./ Cazi în genunchi, omenește.”
        Notează poetul: „din momentul când ai început să scrii ți-ai asumat infernul.” Și încă : „Nouă ne e dat să trăim /orgasmul universului, în îmbrățișarea lui cu neantul”.
        Citiți antologia Ospețele iubirii (Editura Tipo Moldova, Iași, 2012), de la prima pagină la ultima. Poetul iese din capul Poeziei ca Minerva din Zeus, înarmat cu cuvântul rar și sigur pe cuvânt, conform „regulilor sau gramaticii poeziei”, cum stă scris de retoricianul Ion Heliade Rădulescu: „Tactul, cadința, armonia, simetria rimei, poci zice că au fost înnăscute întru-mpreună cu poezia”. Strofa e un altar pentru femeia iubită: „cu forme clasice să te dezmierd aș vrea”, numai că poetul este „mire cu trei capete și umedă gură”, „dând cu fruntea în stele”. Într-un „cosmos senzual”, soarele e sângeros, azurul e fierbinte, „fluturii au ochii pătrunși de o beznă fierbinte”, răzvrătitul biciuiește „îngeri slăbănogi”.
        Existență și scris au fost, sunt pentru Radu Ulmeanu același lucru, vezi autobiografia Epistolă, narând (da, narând) viața de licean la Sătmar, de student la Cluj, în ‘63, după exmatricularea lui Ion Alexandru, poetul puternic (cu „forța pumnului care făcea să sară/din țâțâni ușa-ncuiată”). Are parte și el de o exmatriculare dictată de decanul Mircea Zaciu, pentru 22 de absențe nemotivate, deorece preferă sălii de curs cofetăria „Arizona”, pe care aș re-denumi-o „Ion Papuc”. Vine momentul întâlnirii, la „Luceafărul”, cu Ion Gheorghe, care-i spune, după ce i-a citit poemele: „Sunt căpietoare. Intrăm cu coarnele în Ei.” A debutat sub cenzură aprigă, dar nu se cenzurează. E un curaj să scrii mereu necenzurat. Întors în ’67 la Satu Mare, e corector la ziar, „dat și de-aici afară”, apoi profesor... „Eram o fiară rănită de o mie de ori”, spune într-un poem scris în 1980, după moartea lui Marin Preda.
        Cuvântul poetului mușcă din texistență „ca dintr-un măr”. Poemul E numai rană ce este? Un autoportret, o ars poetica? Ambele. Când nu mai există pământ, când „se revarsă/ pustiul de sus peste noi”, se întâmplă o cosmicizare tulburătoare: în mediu cosmic, celălalt Radu Ulmeanu se nuntește cu eterul, se prinde de vânt, de nori... Găsesc în Zeul suprem o splendidă antropo-cosmogonie.
        Radu Ulmeanu a ales, pentru antologie, un titlu din 1974, Ospețele iubirii, fiind prezent la toate. Când „pîinea trupului nu mai e fierbinte”, urmează „mareea neagră a disperării”, ca în Mai presus: „Cosmosul zumzăie, zuruie, cântă/ planetele-și sfarmă elitrele țepene/ iar gura ta pioasă și sfântă/ firul Parcelor prinde să-l depene”, vine răul din Eros: ochii devin orbi, mâinile gângave, picioarele bete. E minunat? Nu mai este. După perioada albastru suav, după roșu carnal, se cere „odihna de noi”. Cum spune psalmistul, „Trupul e casă de fân”; cum spune Radu Ulmeanu, „sunt un profet mohorât”: „Te numesc: cea fioroasă, cumplită, amară, dulce/ Îți menesc: vei fi femeie și vei face copii.” Fânul trupului, crescut involt, se chircește, arcul sprâncenelor se lasă, părul cârlionțat se face molatec, încărunțește... O dezolare adâncă îl cuprinde: „sunt trist ca o vrabie”. Sub picurii disperării, „mă simt, fără să vreau, postum”, așa cum scrie într-un sonet din cele 101. „De ce între noi atâta dangăt de clopote/ și atâta depărtare”. Ființa de carne se dovedește alăptată cu laptele negru al Morții și-mi vine în minte un vers al magistrului Mihai Ursachi : „E bine, e bine, însă mireasa nu are corp”. Lipsit de iubită, poetului i-au rămas cuvintele. Are cuvintele și se iubește cu vocabula neașteptată, ca Emil Nicolae, autor al sintagmei îndrăznețe: „clitorisul textului”. Iată: „Cuvinte, cuvinte, cuvinte/ șamanice, runice, sfinte/ bătând ca la păsări aripa/ transcend universul și clipa// Cuvinte, acorduri /acorduri/ și fluvii, și delte, și fiorduri/ cu gura deschisă spre lume/ spre-a spune ce nu se mai spune.// Cuvinte, cupole, catarge/ haotice, ritmice, large,/ zburând peste lume ca vântul – el, universul, cuvântul”. (Cuvinte, pag.514)
         Petru Ursache avea obiceiul să noteze cu de la 1 la 5 cele mai bune poeme. Transcriu fragmentar din Îți scriu, pe care a însemnat-o cu 1. De ce? Pentru că se sprijină pe lucrul în sine: biserica vie, luminată. „Îți scriu, iubito, până la sfărâmarea făpturii,/ oasele-mi sar în așchii strălucitoare,/ ochii mi se-apleacă sângerând peste lucruri, / singur lucrul ființei mele nu moare.(...) Pe-acolo, iubito, umblu și-ntreb, / precum în ceruri și pre pământ,/ dacă tot chinul de-a te iubi/ e de la Satana, sau este sfânt.// De acest umblet mi se surpă picioarele/ limba dogită de cântec se clatină. / Sunt o biserică aprinsă de tine/ flacăra-i sacră te linge cu patimă”
        Am discutat odată, în cursul unui pelerinaj la mănăstiri moldave, despre minunea aprinderii lumânărilor la Ierusalim, de Înviere. Mă intriga miracolul. Radu a exclamat mistic: „Dacă tu crezi în Dumnezeu, atunci nu te întrebi de ce.” Și, pe poezește: „Îți va călca Dumnezeu, de pe cer,/ cu piciorul desculț ca o rană pleoapele”. Așa este: duhul sfânt lucrează prin credință. Pierderea de sine – „stare adâncă” – are leac sigur: regăsirea „sub mâinile Domnului”. Prin cruce, omul scapă de „pustiul de sare și cenușă”, cum spune un martir, Mircea Vulcănescu, intrând, cum spune neasemuitul Anonim, într-o lume „cu tămâie tămâiată”. „Isus e semnul heraldic al lumii, /el este totul, el cuprinde totul./ În rest, doar puncte de vedere; / În rest, doar pagini, verbe, vorbe.”
        Anii optzeci sunt anii Apocalipsei, potențând dezastrul interior. „Uneltele Apocalipsei /nu sunt altceva / decât elementele/ logicii poetice/ în desfășurare”. Obsedat de „mucilagiul Apocalipsei” și de uneltele ei: istoria care „o ia pe trei cărări înainte,/ de parcă s-ar fi îmbătat”, ideologia politică și da, poeții și lozincile lor, Radu Ulmeanu îi dă pace sonetului, preferă versul liber pentru jocuri de idei (Despre el), ca să intre din nou în corset de sonet, în rama lui, dacă vreți, dar mai rar. Fața apocalipsei postdecembriste este „a împăratului în fundul gol de despot luminat/ cu zâmbetul lungit cât Eufratul”.
        Dacă aș nota cu 1, în felul lui Petru, un poem, acesta ar fi Încet ca o torță: „Sufletul meu voia să te ardă/ ca pe un cuvânt din cărțile sfinte, / dar negăsindu-te / și-a întors flacăra spre propria-mi frunte/ și-n rugul acesta înecăcios/ mă prostern la temeliile lumii/ încet ca o torță încenușându-mă”.
        Finalul antologiei Ospețele iubirii mi-ar fi plăcut să fie: „La început a fost cuvântul,/ la urmă tot cuvântul va fi,/ căci el este/ și noi nu.” Și-l văd pe poet luat de mână de Dumnezeu, undeva, „în marginea nemărginirii”, pentru a-i spune, din nou, „povestea genezei”.
         
                                                                  Magda URSACHE
         
        *Radu Ulmeanu, Ospețele iubirii, Ed. Tipo Moldova, 2012
         
         
                                                    Ce faci, D’Angh?
         
        Umbli „desculț în jurul metafizicii”, așteptând să coboare transcendentul, îl pîndești pe Dumnezeu cu năvoadele cuvintelor și-n restul timpului cauți în armoariile amintirii, ca Virgil Mazilescu, o bucată de cer senin, după ce a trecut ora de vară și lumina lină se pierde prea repede, iar noaptea cade ca o introducere la o ars moriandi. În fond, așa cum formulezi în interviul luat de Mihaela Albu și apărut în Azi despre ieri, Editura Eikon, 2018, „Poezia s-a născut din rugă, fiind forma primordială prin care umanul a început să comunice cu transcendentul”. Așadar, „în genunchi, omenește”, cum spune un poet din Nord.
        Și ce mai faci altceva decât să-ți iubești „irepresibil și imprevizibil” muza elegiei, Erato, fără erată? Cu pălării albăstrii, eșarfă fină, ca a Isadorei Duncan, mâini ademenitoare, umeri de un alb halucinant și „genunchi crepusculari”. Peste ei (umeri, genunchi ai verii sau ai muzei) arunci ploaie de cuvinte. Când nu-ți mai ajung ale tale, le confiști de prin Barthes, Lacan, Capote, Nietzsche, Jung, Heidegger, Dufrenne..., ba chiar din Cartea Cărților, Biblia, prima din primul raft în bibliocaeli.
        Scrii în dulce stil clasic, de carte veche, până te desfrunzești întomnat, ca un mesteacăn dintr-o braniște a pădurii Găvanu ori din Cătămărăștii Botoșanilor, într-un apus mai frumos decât cel mai frumos apus, despre care se spune că s-ar arăta în Santorini. Eu cred că este în Grădina Botanică din Iași, când soarele se rostogolește coborâtor-dramatic peste vârfuri.
         Îi spui muzei că dealul din față e o cămilă în deșert, că valul și vântul au culoarea ochilor ei voalați (goana după vânt îți place), că porți în valiză același refren și că ești, cum spune un poet dispărut, mereu „în criză inimanciară”. Îi declari: „ești lumea prin care mai pot să respir”, dar respiri solitar și-ți trăiești solitudinea plăcând-o, dar și deplângând-o, compătimindu-te „malinconic”. Fugi de muză în alte limbi. Și asta pentru că o poți inventa alături de tine, fără telefonul ei agasant. O modelezi din pleoape, ca un „pygmalion hirsut și tragic”, o sculptezi dintr-un fragment de logostea șuie, îi desenezi zâmbetul din ceață gris, ca să dispară când vrei, ca al pisicii de Cheshire, din țara minunilor lui Lewis Carroll. Îi faci statuie din sare și mare și alge, din „ceea ce există ne-existând”. O mângîi mental, te autojelești senzual, în ceremonialul erotic intrând și ispita unei femei iubită-n gând, un iluzoriu „doi în unul”. Așa se întâmplă că-ți amintești realul/ mundanul „destul de aproximativ”, dar deloc aproximativ propriul portret în oglindă, mereu același: cam prea dichisit, cu pipă-n colț de gură: „prin ochiul ei /mă privesc/mă aștept și/ mă chem /și-mi fac semne/ și mă/ întâmpin/ pe mine/neștiutorul de mine...” Și ce vezi oare în oglindă? Un Apollo de braț cu Dyonissos?
         „Cît eu, cît tu”, spune o poetă care-mi place, o grădină de poetă, Mihaela Grădinariu: „Cît eu, cît tu. Pe rînd ne-acoperim/  În straie de-nceput și de porneală/ Lăsăm în spate plîns de serafim/ Să înzilească ciorna mută, goală”. I-am respectat ortografia cu î din i.
        Și, pe urmele lui Valéry, iată și teoria despre eul născut din eu, despre ființa ascunsă în cea vizibilă, despre dedublare. „Ceea ce mă face eu este necunoscutul pe care îl port în mine”, dublul, noțiunea fundamentală nefiind nici senzația, nici spiritul, ci Reflexul. Iar conștiința este „act reflex ce tinde să schimbe ce Este în ceea ce Tocmai A Fost,” potențialitatea poetului fiind de a produce din nou prezent, ținta fiind reînceperea.
        „Aferim, bre!”, ai spune mata, Dan Anghelescu. Reflexul e „calea regală” pentru Valéry, el face posibil visul. Și ai adăuga că femeia inventată este cea „singură și adevărată”. Corijez: cosi e se vi pare, ca să-l aduc în discuție pe Pirandello și el în căutare de 6 personaggi in cerca d’autore.
         Poetul-zburător privește în ochii femeii și vede nu unul, ci o sută de chipuri. „Nu ne dăm seama, spune tot Valéry, trimițând la Nietzsche, cât de profund necunoscuți și străini ne suntem nouă înșine.” Și atunci, neplăcându-l pe Nietzsche (care i-a spus că „te iubesc” este „metafora a nimic”), pe misoginul de Schopenhauer și pe alții ca ei, ea, muza, femeia din mașina de scris cu panglică reversibilă, îngereasa, diva, știma apelor, melos, cartagina, nimfa sau „lada cu îngeri”, mireasa-strigoaică și ce-o mai fi, tace, în fine, afectată și bosumflată. Să nu știe că poetului îi plac vocile înăbușite, tăcerile asurzitoare? Poate că da, de vreme ce începe să carilloneze, ca o pendulă de turn vechi, pe placul urechii muzicianului care ești, din galaxia Bach. E posibil să și înflorească, în cheie ludică, așa cum, în cheie ludică, e și cronicheta asta a mea, de sărbătorile Crăciunului. La urma urmelor, dacă o cheie înflorește în broască (Poezia poate orice), de ce n-ar înflori și muza? Sau de ce n-ar fi – dorință inefabilă – o bisericuță dintr-un lemn de tei?
         Scopul muzei, vizând ne-timpul, eternitatea, este s-o cânți în „o sută-patruzeci-și-patru-de mii de cuvinte”, pentru a fi, cu puțin noroc, re-născută de Poezie. Eu, una, prefer plachetele unde ești mai mult reflexiv decât afectiv pe o singură coardă, scriind și transcriind jelanii; îmi place mai mult Inefabila povară decât Discursuri îndrăgostite. Mai mult când poposești pe tărâmul invizibilului, al „neîntâmplatului”, decât când rătăcești pe cel al vizibilului. Mai mult când treci de la poezia de notație la poezia de refugiu filosofic. Mai mult ca zugrav „de subțire” decât ca pictor de frescă, în aulă universitară, ca aceea din Iașul vechilor iubiri și reprezentări. Și, cum scrisul e un tărâm al singurătății, cum mărturisești în dialogul (mai mult monolog) cu Mihaela Albu, ar trebui să rămâi acolo cât mai mult timp, ca să nu devii un obiecto-ființ, un apendice al mobilului, de pildă, folosindu-l excesiv (v. Excomunicările mașinului de scris) sau al vloggingului, altă maladie a secolului XXI, când mașinul tinde să înlocuiască omul, ca-n viziunea antipaticului Marinetti. Acest pattern invidiabil, „obiect-ființ”, poate fi citit în fel de fel de feluri. Ca fals real, de pildă.
        „J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans”. Amintiri venind din nicăieri, inventate. Te cuprinde un spleen baudelairian pustiitor, care nu se lasă spulberat nici de un vin negru ca spleenul, negru de Purcari și asta pentru că voi doi cutreierați un unreal city în care n-ați fost niciodată, într-un unreal tramvai, locuiți într-o casă nelocuită vreodată de voi, „fără legătură cu nimic din/ tot ce este/ și tot ce nu este”, un fel de a fost ce n-a fost, un fel de n-a fost ce nu va fi etc. La un moment dat, reconstituindu-i absențele, te revoltă lipsa ori lipsurile ei, te sumețești contra muzei, cătrănit – ofensat, vrei să-i devii gropar (cinic și bufonic) și-i declari cu cerbicie, resentimentar și deloc confidențial :„nu mai viu”. Cât este viu, poetul sapă până dă de apă. Apa din piatră seacă. Numai că muza pricepe că poetul – zburător se preface doar că plânge, că dezamăgirea nu-i implacabilă și că o va ornamenta iarăși, fantezist, cu bigudiuri: „o dulcea mea doamnă/ l’amour comme un réquisitoire”, cu puncte de suspensie.
        Sfatul meu critic? Lasă-n urmă dulci nimicuri, artificiile gen străduțe nostalgice spre Porto Franco, Besame mucho, intersecțiile pustii, cafeneaua turcească, unde îngereasa albăstruie e prezentă în absență ori absentă în prezență, vechiturile de fotografii în sepia, tristele duminici în supermarket, zilnicăriile derizorii „din- afarul meu / din- afarul tău/ al lor...al altora/ sau al nu știu cui”. Mai dă-le-ncolo de zilnicării trecătoare! Uite, dau și în scris: Fă-le insesizabile. Știu că vrei, dar nu știi că vrei.
         Rime de ce nu faci? Nu vrei să cazi în capcana rimărilor ușure? Dar, la urma urmelor, rima n-ar folosi la nimic, la fel ca omului din Tecuci (al lui Mihai Ursachi) motorul. Ce nu rimează în viețuca ta? Îți descrii risipa de suflet, temă cu multe variațiuni, pusă-n tehnică și-n practică numai în vers alb, ca descântații umeri ai muzei, pe care pianotezi bine temperat, ca știutul clavecin. Albă în general „și atât de total”, „cu mult mai/ albă, cu mult mai adioasă”, așa cum sunt muzele bune. „Que sais tu de moi?”, răbufnește femeia. Nu mai are răbdare cu șovăielile tale de ne-descris și de ne-înțeles, face ea însăși rime. Ispititor banale. Ai grijă: muza asta îți ia soarele, luna și celelalte stele, chiar și muzica sferelor, dacă vrea ea, iar lumea se va strâmta, cât să nu mai fie lume și asta pentru că fiecare poet are nevoie de o muză. Te aud cum ripostezi, ajutat de Villon: „prăjite fie limbi înveninate”. A mea, adică, a comentatoarei.
        Depărtare rimează (comod) cu o întrebare neîndurătoare: Ce faci, D’Angh?
         
                            Bien amicalement, Magda U.
         
        * Dan Anghelescu, Excomunicările mașinului de scris, Eikon, 2014, Discursuri îndrăgostite, Eikon, 2015, Inefabila povară, Eikon, 2018