Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Realmente un Infern
Barbu Cioculescu - Flux-Reflux. Fericitele călătorii.
Tudorel Urian - Radiografia democrației românești.
Adrian Dinu Rachieru - Radar. Un moralist.


                              Realmente un Infern

        N-are oare critica într-un fel rolul unei creații epice izvorîte din conștiința autorului său, o substituție a expresiei subiective printr-un imaginar dat de obiectul comentariilor? Volumul de proză al criticului Constantin Trandafir la care ne referim acum, care, conform explicației d-sale, „încearcă să creeze o lume din combinația realității cu ficțiunea, din banalități și profunzimi, din adevăruri și absurdități”, ar putea confirma o atare perspectivă. Eposul naturii critice iese la suprafață. Autobiografia, căci despre o autobiografie este vorba, are pudoarea de-a nu se declara, imaginarul se pliază însă pe un mediu personal ca o cvasipermanentă motivație a sa. Avem a face cu un protocol al eului care îndeplinește un rol „realist”, constînd din introducerea a trei „eroi și naratori”, oameni de cultură ai aceluiași veac, născuți în anul de răscruce istorică 1944, susținînd o narațiune cuprinsă între 1944 și 1989, „timp mai tulbure ca niciodată”. Este vorba de „activistul cultural Atanasie Caraiman (Atase), istoricul-literat Victor Adamache (Mache) și profesorul secundar Ovidiu Năstase (Nasty)”. Întreita ramificare a identității auctoriale înlesnește elaborarea unor memorii voalate. Cum ar veni, criticul de proză își produce el însuși materia investigației sale evocatoare. Dacă trinitatea în cauză ne oferă un ego plural,o altă modalitate de cochetă eschivă de la directitatea confesiunii o reprezintă stilistica impersonalizării  de care face uz aceasta. Subiectul încearcă a se justifica în termenii prudenți ai unui mixaj al sincerității și umilității, egal cu o nivelare morală ce, excluzînd concurența, e menită a cîștiga încrederea: „Nu umblu cu jumătăți de sentimente. Sunt un om deschis, nu mistific pe nimeni, spun adevărul. Scriu precum trăiesc: cu moderație. Mai bine tac decît să alternez apologia cu palinodia. Greșeala mea stă în faptul că, știindu-mă imperfect, îi suspectez uneori și pe alții de imperfecțiune. Sunt rezervat în laudă, căci eu însumi o primesc cu greu”. Dar și în alte locuri întîlnim o asemenea prevenitoare sfială de sine topită într-o sapiență colectivă, cum un reflex al imemorialei experiențe. Deasupra frazelor trece o adiere patriarhală: „Povestașul Mache are ba una caldă, ba una rece, se întîmplă lucruri ale neașezării, ceea ce ni se pare normal, cînd știm că nu există statornicie niciodată”. Sau: „Să pășim cît putem și pe terenul acesta plin de ciudățenii, un drum pe care noi ne îndreptăm pas cu pas, nu-i așa?”. Sau: „Suferința e așa cum a aproximat Atase în eseul lui cu adresă specială pentru mine și pentru Mache. E o stare ce se situează pe locul întîi în creație. «În nopatea sufletului meu/ De-a lungul unui drum îngust/ Am săpat: și lumină a țîșnit,/ O întindere nesfîrșită de lumină» (Rumi). În realitate, continuă să se întîmple ponoase care sunt ale vieții într-un regim pocit”. E o distanțare de sine a formal triplului actant, constituind premiza ficțională a relatărilor  sale cu miză istorică  ce alcătuiesc materia fierbinte a scrierii.
        Putem urmări astfel o cronică inclementă a perioadei comuniste, una coșmarescă, dispunînd de o tonalitate oarecum „bătrînească”, de paciența unei conștiințe puse la încercare îndelungată vreme, care inspiră o suplimentară încredere. Totul notat „pe viu”, în ordinea unei cronologii torturate adesea prin supoziția că suferințele n-ar mai avea sfîrșit: „Acasă se întîmplă lucruri nemaiîntîlnite. A început marea campanie a colectivizării. Echipele de lămurire din zori pînă în seară bat din poartă în poartă. Oamenii se ascund, cu familii, cu vite ca din fața barbarilor. Cei mai periculoși sunt primarul comunei și politicul Spiridon Ocheană, aceștia se adresează direct, cum s-a rățoit analfabetul Ocheană la tata, «înscrie-te bă, că ai băiatul la liceu și dacă tot te tragi înapoi, gata cu școala»”. Dacă mai e să ne referim la școală, nici introducerea limbii ruse între materii n-a scăpat de o „boacănă”: „E în firea copilului, și nu numai, să nu se bucure cînd se bagă o materie nouă și să se binedispună cînd se scoate una, religia de pildă. Și de data aceasta am fost pe dos. Mi s-a părut că se rupe ceva din inimă, nu m-am putut abține și am lăsat lacrimile să curgă liber, spre uimirea colegilor”. Ca un făcut dispare și cravata de pionier a școlarului dăruit din timp cu acest abuziv însemn: „Am scotocit în toată porțiunea ceea de curte, în bucătăria de vară, am răscolit fiecare colțișor din țarc… Dacă presupusa boare a purtat cravata peste gard la vecini? (…) A venit și soră-mea, ea e programată pentru la anul să fie pionieră. N-a fost chip să mai găsim cravata. A intrat în pămînt? Să fi trecut vreun duh rău s-o ia? Mama s-a tras într-un colț și am văzut-o cum își ștergea ochii, tata nu era deloc în apele lui”. Criza alimentară debutează în anii 1946-1947, pentru a reveni cu fidelitate la finele anilor ‘90: „Oamenii foarte simpli, poporenii, în proporție de 50%,  nu prea mai au ce mînca. (…) Să trecem situația între lucrurile mărunte? Procentul e cam mare, țara face economii ca să plătească datoriile «esterne»”. Iau naștere și bancurile corespondente: „Pe cel mai nou îl scriu aici. «Culmea ghinionului: să verși un litru de ulei peste un kilogram de zahăr cînd stai la o coadă de 200 de metri, să prinzi o punguliță cu gheare de galinacee»”.
        Cu aceeași patriarhală dispoziție de-a înregistra urgia, între vag consolatoarea postură a trecutului asimilat și implacabila priveliște a prezentului, următoarea generalizare: „Care-i subiectul? Cu vorbe mari și lungi spus, timpul unui sistem malefic ce are structura și modul de funcționare foarte asemănătoare cu o religie, bazată pe două coordonate: mistificarea și teroarea, minciuna și violența cu multiplele lor forme de manifestare. S-a fost numit, prin deturnare de sens, Securitate”. Închisorile reprezintă o aberantă colecție a eterogenității victimelor: „oameni de toate nuanțele politice, de toate stările sociale, de toate religiile, cultele, profesiunile, etniile, vîrstele și opiniile”.  Distinct e tratamentul aplicat oamenilor scrisului, suspecți inclusiv atunci cînd îngenunchează întru compromis: „Scriitorii (mai ales poeții) nu puteau să lipsească, ei sunt întotdeauna un ghimpe în ochii dictatorilor, mai puțin sau deloc atunci cînd se prostituează în mod servil”. Unul din cazurile dramatic culminante: „Mucenicul V. Voiculescu e condamnat din eroare judiciară, din cauză că prin asociația «Rugul Aprins» ar fi săvîrșit infracțiunea de «uneltire contra ordinii sociale». Cinci ani de temniță grea, cinci ani degradare civică și confiscare totală a averii. O mărturie: «Acolo printre deținuții care veneau de la București, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vîrstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă și văzîndu-mă atît de chinuit, mi-a oferit locul lui» (…) Altă mărturie dintr-o sumedenie: «Era impresionantă purtarea lui față de toți cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfînt și era un creștin desăvîrșit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori,  care uneori îi luau mîncarea, fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mîncarea pe care i-o aduseseră deținuții de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decît mine de această mîncare »”.
        Cum stau lucrurile după ‘89? Ei bine, departe de eliberarea paradiziacă la care au visat cu candoare destui dintre noi, avem a face cu o „tranziție” de la Infern („Infernul” în care, conform titlului cărții, s-au aflat cei „trei crai”, înfățișat constrictiv într-însa) la un Purgatoriu fără limite temporale. Deși nu dezvoltă subiectul, autorul emite o opinie clară: „Cea mai mare primejdie pentru democrație vor fi ariviștii, poltronii, unii foști colaboraționiști. (…) Vor putea fi compromise sacrificiile de acești demagogi, muște la arat? (…) Citim și revistele centrale, de unde, între multe altele, reținem vorba unui italian entuziast că în Italia se spune «revoluția voastră e a patra din istoria omenirii: prima a fost a lui Hristos, a doua a fost revoluția franceză, a treia revoluția din octombrie și a patra revoluția română». Scepticii strîmbă din nas. Cine sunt acești sceptici, e de înțeles și, poate, se va înțelege mai bine”. Situată între ceea ce ar fi putut fi „literatură de sertar” și reconstituirile care apar azi, nu o dată date discret la o parte de indiferență și ingratitudine, semiromanul de Constantin Trandafir e o scriere impresionantă.
         
                                                                        Gheorghe GRIGURCU
         
                    Constantin Trandafir: Trei crai plus Infernul, Ed. Eikon, 2019, 320 p.   



        Flux-Reflux
         
                              Fericitele călătorii

         
        Sibiancă prin naștere, profesoară de limbă și literatură engleză, poetă, prozatoare și traducătoare, d-na Liliana Ursu este de multă vreme cunoscută publicului nostru iubitor de literatură, precum și celui din Occident și chiar de dincolo de Ocean, prin bogata-i creație literară, din care tocmai ne-a oferit, în cadrul elegantei edituri Baroques Books & Arts, din țară, volumul de versuri Fericita lumină, lucrare prefațată de o scurtă introducere, Despre autoare.
        Volumul a fost gândit în cinci cicluri, de inspirație religioasă, de iubire pentru Creație și nu pentru o ființă anume, iar acolo unde sunt indicații, ele se adresează unor nepoți, singurul semn al unei vârste, la o neobosită călătoare pe mari arii, mări și oceane. Fiecare ciclu are un motto, din Gerald Manley Hopkins, Italo Calvino, Odyseas Elitis, Reiner Kunze, Avva Iosif Hazzaya – Văzătorul de Dumnezeu. Datate, cele mai multe din anii recenți, au trecut și locul inspirației, București, Strasbourg, Berkeley, insula Thassos, Thracian Cliffs, vădind o neobosită călătoare. Cât despre dată: poezia „Alexandru cel Mare”, de pildă, în ziua de 13 mai  2016, cele mai multe dintre poezii aparținând trecutului deceniu.
        Într-o existență caracterizată de multe călătorii, pe varii meridiane,  între două culturi – cea europeană și cea americană – patriile se înmulțesc, între Samurcășești și Seattle. Legătura o face disponibilitatea poetică, dimpreună cu o vastă poftă de viață:
        „Ce lume, ce seară, ce Americă – va spune
        când eu mă voi agăța de poem
        ca de poala mamei”
                             (Treceri)
        deplinul acord al elementelor, transgresând, în virtutea căruia Beethoven ascultă pe Vanghelis, îngăduie aeriene salturi într-o notație lipsită de patetism, dar nu și de profunzime, într-o lume în care clipa trecătoare este, totuși, prima treaptă către eternitate în viziunea poetei, așa ca într-o „binecuvântată timpurie veșnicie”.
        Acordul  cu un alt eu, ce pare străin la chemare, dar care se înțelege că va răspunde, totuși, forțează – foarte rar în lirica autoarei – delirul:
        „Erai ocolul meu purpuriu. Rodia.
        Eram mierla ta înzăpezită.
        Lângă noi urlau lupii
        îmi așezai în palmă
        fragi”
                         (Stăteam tăcuți)
        Pretutindeni unde se află scrie, cu deplina cunoaștere a ceea ce înfăptuiește:
        „Scrib modern scriu pe o cutie poștală
        de pe strada Damraka. În față sunt
        pizzeria Marco Polo și muzeul torturilor,
        iar alături muzeul iubirii”
                         (Din cartea morilor de vânt)
        Orașe vechi după zile, dar nu și pentru dânsa, își deschid porțile, iar dacă se află în București, într-o bibliotecă, în luna noiembrie a anului 2014, poate simți, fără să se sperie, stelele. Și cum să nu-i dăm crezare? Altfel, o sâmbătă în Pennsylvania face contrapagină cu imaginea lămâilor din Berckeley, precum la Apoldul de Jos, citind din poeziile Emiliei Dickinson, geografia se răstoarnă:
        „Încât America începe mereu în Apoldul de Jos
        în vremea culesului de struguri”
                             (Emily Dickinson în septembrie)
        Pe puntea unui feryboat, pe Marea Egee gustă, între nepoți, momentul sosirii la țărm: în sfârșit, în adâncul lui iulie sosește clipa solemnă a acostării făgăduite. Și la Amsterdam locuiește pe un vapor, lângă gară. Dintre anotimpuri preferă, parcă, vara, ea însăși a venit pe lume într-o lună de iulie, ca „regină a greierilor și a mării”.
        Dacă meleaguri îndepărtate i se supun spontan, cele apropiate iau distanță, de parcă s-ar situa la o apreciabilă depărtare. Este și ceea ce se întâmplă cu familiarul nostru Balcic, devenit străinătate:
        „Ceașca albastră dintr-o vară la Balcic
            am împrumutat-o mării
                să guste din cer
                    și din preaplinul pământului”
                                     (Ceașca albastră)
        Prietenei Monica Pillat îi dedică poezia Pisică albă la Balcic, desigur nu din comună:
        „Pisica poetului
            însoțită de cântecul greierului
            când se îngână cerul cu marea
            într-o vară doldora de stele
            și de povești”
        Și, desigur, nu numai valurile Mării Negre i-au deschis pofta de noi și noi orizonturi:
        „Briza Mediteranei ne-a ajuns din urmă
        sărutat cărarea pe munte
        mi-a răcorit urcușul”
                                       (Briza Mediteranei)
        Scăldarea în natură risipește povara anilor:
        „Calcar, soare, beatitudinea apelor
        .......................................
        și spre seară
        caligraful acestor peisaje marine
        va auzi iar
        pasul tău tânăr și melancolic
        din câmpurile de lavandă”
                               (Caligraful acestor peisaje marine)
         
                                                                Barbu CIOCULESCU



                  Radiografia democrației românești

        În anul 2011, în perioada de derută și disperare generată de criza economică mondială, a apărut în Franța una dintre cele mai fascinante cărți de politologie citite de mine vreodată. Un fost premier socialist, Michel Rocard și un fost premier liberal (conservator), Alain Juppé, au acceptat invitația jurnalistului Bernard Guetta de a se așeza la aceeași masă pentru a încerca să găsească soluțiile ieșirii din criză. Cele două mari partide, care au alternat la conducerea Franței în perioada postbelică, au trecut peste rivalitatea lor istorică și, prin cele mai luminate minți ale lor, au încercat, să găsească împreună calea redresării țării. Au abordat, pe rând, toate marile probleme ale politicii franceze și internaționale, au prezentat pentru fiecare dintre ele soluțiile avute în vedere de stânga și de dreapta, și-au argumentat ideile, au acceptat, ori de câte ori a fost cazul, superioritatea ideilor partenerului de discuție, iar, în final au realizat sinteza celei mai bune strategii, fiecare promițând că o va susține în interiorul propriului său partid. Titlul acestei cărți excepționale este cât se poate de elocvent: La politique, telle quelle meurt de ne pas être. (Politica, așa cum se încăpățânează să nu fie).
        Oarecum pe același calapod este croit excelentul volum semnat de Radu Carp și Daniel Șandru, Cine suntem și ce ne ține împreună? Reflecții post-Centenar despre natura democrației în România. Dincolo de întrebarea incitantă, dar cumva retorică din titlu, cartea este o dezbatere între doi dintre cei mai cunoscuți și respectați politologi de la noi, ambii profesori universitari de științe politice, despre specificitatea, bolile ascunse și eventualele soluții de vindecare ale democrației românești. În dinamica tot mai accentuată a vremii noastre, cred că ar fi fost util ca, în Cuvânt înainte, Radu Carp să fi precizat concret zilele în care a avut loc conversația. Oarecum din context, se poate deduce că ea s-a derulat după anul centenar, dar înainte de încarcerarea lui Liviu Dragnea, probabil pe la începutul anului 2019. Precizarea era necesară, mai ales că unele dintre realitățile descrise este posibil (sper din toată inima) să fi suferit deja mutații majore, în contextul în care, cum spuneam, Liviu Dragnea a fost deja încarcerat, avem alt partid de guvernământ, un președinte relegitimat, o cu totul altă configurație a puterii. De aceea, pentru a fi pe deplin utilă, fotografia democrației românești realizată de Radu Carp și Daniel Șandru trebuie, obligatoriu, să poarte o dată.
        Dincolo de acest detaliu, relativ minor, totul în această carte este de interes major. Constatând faptul că din punctul de vedere al democrației, România se află la cel mai de jos nivel din ultimii 30 de ani (repet, discuția a fost purtată în vremea în care Liviu Dragnea era încă în libertate și conducea discreționar activitatea guvernului și majoritatea parlamentară), după o privire lucidă asupra standardelor care trebuie să definească o democrație, deloc dispuși să se îmbete cu apă rece (de pildă, în legătură cu democrația interbelică, a cărei nostalgie este încă prezentă în mințile și în inimile multor români, Daniel Șandru scrie cu realism: „... după Marea Unire din 1918, putem regăsi o formă inițială a unui proces de democratizare, din păcate eșuat, pentru că interbelicul a fost departe de a fi un «paradis» din perspectiva democrației, fiind mai curând, cred eu, din punctul de vedere al regimului politic, ceea ce Mattei Dogan inspirat numea «democrație mimată»: practic o inversare a regulilor democratice, dacă ne amintim ce se întâmpla atunci, în contextul unei monarhii constituționale în care Regele putea dizolva Parlamentul, numea un nou Guvern, care avea sarcina de a organiza alegeri legislative și le organiza atât de bine, încât partidul din care proveneau membrii Cabinetului câștiga majoritatea parlamentară (cu o singură excepție, între 1918 și 1938, când s-a instituit dictatura regală, ulterior alegerilor din 1937)”, Radu Carp și Daniel Șandru analizează, rând pe rând toate punctele cheie pentru existența unei democrații. În principiu sunt lucruri evidențiate de mass-media și intuite de multă lume, dar ceea ce dă claritate demonstrației este excelenta organizare a temelor, șansa oferită cititorului de a analiza cu propria minte, în paralel cu autorii, situația României pe fiecare palier al unei democrații reale. Autorii dezbat urgența și substanța unei necesare reforme constituționale. Apoi pun în discuție alte teme esențiale, precum raportul dintre majorități, minorități (de tot felul) și drepturi individuale, civism și implicarea inelectualilor în politică, problema migrației și a diasporei istorice și recente, identitatea națională și identitatea socială, ascensiunea populismului în societatea românească, alegerea și atribuțiile judecătorilor de la Curtea Constituțională, abuzul de putere în instituțiile statului, tipul de președinte potrivit pentru situația de astăzi a țării, suveranism sau europenism la nivelul justiției, relația dintre Stat și Biserică, centenarul ratat al României. Ceea ce impresionează în discuția celor doi politologi este tonul așezat, argumentația cumpătată, retorica lipsită de patimă, chiar și în descrierea unor fenomene politice care au stârnit adevărate scandaluri în mass-media și în dezbaterile din parlament. Excelentă este, de pildă, discuția despre prerogativele Curții Constituționale. În legătură cu revizuirea Constituției din anul 2003, Radu Carp spune că aceasta este un caz care demonstrează că, uneori, „vrând să institui un mecanism democratic în plus, regresezi pe calea democrației”. În urma acelei revizuiri a Constituției, din anul 2003 (cred că nu este inutil să reamintim faptul că în 2003 Ion Iliescu era Președintele României, iar Adrian Năstase, prim-ministru), Curtea Constituțională a dobândit prerogativa de a arbitra disputele juridice dintre puterile statului.  Or, în vremea din urmă, alte guverne PSD au generalizat practica de a tranșa la Curtea Constituțională tot felul de conflicte între instituții, unele dintre ele cu iz de răfuieli între indivizi. Scrie Radu Carp, mai degrabă dubitativ, ca un îndemn la meditație: „La ora actuală, orice chestiune de dezbatere politică nu se mai tranșează în Parlament ci, din păcate, la Curtea Constituțională. Cred că a venit momentul să ne gândim serios dacă acest mecanism este eficient sau nu, pentru că el, de fapt, creează o a treia Cameră a Parlamentului, în condițiile în care bicameralismul românesc este nefuncțional din mai multe motive. A adăuga o a treia Cameră – practic, a încredința Curții Constituționale întreaga putere de a soluționa probleme care țin de legi  fundamentale – cred că este un gest sinucigaș pe termen lung.”
        Cartea lui Radu Carp și Daniel Șandru, Cine suntem și ce ne ține împreună? Reflecții post-Centenar despre natura democrației în România este radiografia ideală a stării democrației românești la începutul anului 2019. Ea este utilă deopotrivă politicienilor, care vor ști cu precizie care sunt punctele nevralgice pentru a acționa asupra lor, dar și cititorilor obișnuiți, care vor înțelege mai bine motivele pentru care resimțim ca atât de șubredă democrația românească. O carte pe care am citit-o cu interes și cu folos, sper eu, deschizătoare de drumuri, pentru un nou tip de dezbateri politice în spațiul public românesc.

                                                                  Tudorel URIAN
         
        Radu Carp, Daniel Șandru, Cine suntem și ce ne ține împreună? Reflecții post-Centenar despre natura democrației în România, Ediție îngrijită de Gabriel Cheșcu, Institutul European, Iași, 2019,  142 pag.  



        Radar
                                UN MORALIST


        Sub un titlu înșelător (În plină lumină, Editura Babel, 2019), Constantin Călin, locuind în Bibliopolis, ne propune un nou opus, avertizându-ne că, medical și moral, iubește lumina. Așadar, se vrea ferm, concis și pregnant, lumina clarificând și simplificând; nu dorește să ocupe scena fiind în bătaia reflectoarelor (cum am putea bănui), dimpotrivă; nu se vrea un guru catodic, ci, reînviind pagini de odinioară, face figura unui arheolog cultural, deloc ispitit de centralitate. Știind că, în plină lumină,  „nu-i loc de mistificări”, developând – ca observator caustic – și metehnele prezentului. Dar dacă putem vorbi despre „o spectaculoasă reabilitare” a lui Bacovia, devenit un mare reper canonic, cum susţinea Ion Pop, numele lui Constantin Călin, cel care, cu plăcerile acribiei, rătăceşte de o viaţă în Ţara Bacovia, trebuie aşezat la loc de cinste. Ins curios, scormonitor de arhive, iubind nuanţele, amator (autor) de „zigzaguri”, aparent distant, chiar morocănos, devotatul exeget consemnează şi problematizează „în jurul lui Bacovia” cu o răbdare benedictină, propunând accente, filiaţii, corective; trăindu-l, de fapt, pe Bacovia. Cu program cazon, afişând „o sobrietate ţepoasă”, zicea amicul Constantin Trandafir, elegant în maliţie, moralizator, grav, el pare un autor „leneş”, demodat. Trudnic este, însă, negreşit, „trezind” unele texte şi scoţându-l pe derutantul Bacovia de sub lespedea unor etichete / sentinţe abuzive, inadecvate. Un „arheolog”, putem zice, cercetând fenomenul Bacovia „cu ajutorul lupei” (cf. Gheorghe Grigurcu), având cultul documentului. Legându-şi definitiv numele de cazul Bacovia, temeinicul exeget băcăuan, un bucovinean fără „mistica Bucovinei” (cum, spăşit, recunoaşte), dar „cu ADN de bucovinean”, trăgându-se din Udeşti, ne propune şi preţioase „însemnări diaristice”. Sunt notaţii „la cald”, purtând „sigiliul zilei”, fără cosmetizări ulterioare, confirmând gustul său pentru fragment, figurină etc. şi indiscutabilul har de moralist / portretist, încondeind – ca fin observator – fauna politică şi cultural-administrativă a urbei, îndeosebi. „Preţăluitor” de cuvinte, repugnându-i prisosul de vorbe, autorul aduna în Provinciale (1975-1989), de pildă, însemnări laconice despre acei ani „defuncţi”, recuperând atmosfera terifiantă, bruiajul ideologic, tipologia activistului (devenit „arendaş de partid”) şi, nu în ultimul rând, figurile „ateneenilor” băcăuani, apăsând asupra divorţului (frecvent întâlnit) dintre inteligenţă şi caracter. Cum anii postdecembrişti i-au „ruşinat aşteptările”, cum speranţele curate s-au volatilizat, refugiat în bibliotecă, el contemplă detaşat, cu o seninătate melancolică, acei ani, aducând la lumină impresiile clipei. Adică „zoaiele actualităţii”. Ştie că astfel de însemnări, denunţând spiritul provincial, vor trebui „apărate”; dar mai ştie că provincialismul e anulat de / prin cultură. Sunt puţini scriitorii cu care, sufleteşte, Constantin Călin „se potriveşte”, iubind acel „superb sedentarism interior” (caracterul, adică); iar ceilalţi, ipochimeni zgomotoşi şi agresivi, vor reacţiona. De unde tonul amar, deceptiv, al unui ins scrupulos („peste marginile admise”, nota Theodor Codreanu) care se încăpăţânează să rămână un observator (pertinent, ponderat), nicidecum un actor implicat pasional. Adică „un remarcabil sceptic ofensiv” (cf. Gheorghe Grigurcu), practicând „modestia ca fereală”.
        Dar, înainte de toate, Constantin Călin (profesor, critic, gazetar) este un infatigabil cercetător. Ştie că un articol e o fereastră şi aglutinând note, adunând fişe, ramificându-şi investigaţiile livrează ritmic tomuri groase, gospodăreşte stivuite, scotocind arhivele, pescuind detaliul revelator, răsfoind colecţii de ziare şi reviste cu un vizibil deliciu acribios. Lucrează aici, credem, chiar „lecţia” lui Bacovia. Poet fundamental, Bacovia impune, reamintim, şi prin economismul mijloacelor. El manevrează un fond lexical restrâns, dezvoltând clase sinonimice. Universul său inventariază o listă minimală de obiecte, cu valoare obsesivă; din funcţionarea fixaţiilor, a motivelor „metabolizate”, poetul scoate efecte remarcabile, stăpânind cu virtuozitate un registru limitat.
        Deplângând „birjărirea” limbii, Constantin Călin invocă în Zigzagurile sale, mereu delicioase, de rază culturală (culese în Acolada), o lecţie uitată, cea a „economiei de limbaj” (cazul Bibliei); şi cheamă în sprijin spusele Apostolului Pavel, repudiind cuvintele „putrede”, dorind doar ceea ce „e bun pentru întremătură”. Or, epoca noastră, în deculturalizare freatică, confiscată de verbiaj şi literatură hormonală, sedusă de ideologia divertismentului, oferă cotidian năvala cuvintelor „putrede”. Din nou, insidiosul Bacovia poate fi convocat la apel. Devot al lui Bacovia, devenit „subiect perpetuu”, el practică – ca arheolog literar – exerciţii de fidelitate în Ţara Bacovia. Şi nu vrea să treacă o zi fără să citească / să scrie din / despre Bacovia; altminteri, ziua cu pricina, aflăm, va fi dies perdida. O seriozitate greu de aflat la meridianul nostru, caz rar, s-a spus, de „şerbie literară”. Iar Constantin Călin recunoaşte cu mândrie: „aservindu-mă, Bacovia mă evidenţiază”. Să reamintim apoi că interesat, deopotrivă, de operă şi epocă, întocmind un voluminos şi „mozaicat” Dosar, vidând bibliografia, cu un Bacovia „livrat” en detail, Constantin Călin ne anunţa că, poetic şi biografic, putem vorbi de doi Bacovia. Dar „al doilea Bacovia”, regenerat, echilibrat, devine un „pensionar al propriului talent” (v. Dosarul Bacovia, II, Ed. Agora, Bacău, 2004, p. 243). În amurgul vieţii, poetul „se contractă”, se afundă în tăcere, culege „derizorii ecouri”. Schimbarea de regim i-a priit, totuşi, intrarea în „zodia nouă” oferindu-i satisfacţia de a fi fost sărbătorit în „castelul nababilor” (decembrie 1956, la împlinirea celor 75 de ani), sfidând şirul de umilinţe. Marginalizat, onorat, răsplătit (pentru a fi poetizat „munca eroică proletară”, bănuia poetul), Bacovia – precizează Constantin Călin – făcea atunci figură de exponat, perceput muzeal. Ulterior, redescoperit ca „uimitor existenţialist”, făcând din existenţă o experienţă scripturală, Bacovia, ins vulnerabil, „obosit înainte de vreme”, a impus bacovianismul ca modus vivendi. Dar tot Bacovia se lamenta, în 1929, că „n-a prea avut noroc”. Putem invoca „blestemul nepopularităţii” (cf. N. Davidescu) al unui poète maudit, „teama de existenţă”, situaţia de marginal, „munca de visător” etc. Altfel spus, un deficit existenţial, livrat, însă, sub un titlu norocos (Plumb, individualizând o carieră) şi beneficiind de serviciile unui exeget scrupulos, explorând opera fostului Gheorghe Vasiliu, metamorfozat, devenit – pentru totdeauna – Bacovia. Pot fi pensate, aşadar, similitudini. Printre atâţia belferi guralivi, navigând prin „spuma de zvonuri”, Constantin Călin, mereu ponderat şi temeinic, mobil, divagând inteligent, erudit, câteodată „şuetist”, făcând „comerţ cu idei şi impresii”, îndeamnă la austeritate. Adnotările sale aparţin unui ins dezamăgit, moralizator, persiflant. Au un ton sfătos şi îşi dezvăluie, uneori, fiorul liric, demonstrând mâna prozatorului (care, regretabil, se ignoră). Omul, trecut prin funcţii administrative, ţinut apoi în „bucătăria” revistei, acuză neputinţa de a fi „caloric” (cum i-ar fi cerut Radu Cârneci). Este, însă, scrupulos, „tabietliu”, meteosensibil; trăieşte cu teama de excese, vrea un trai sobru, liniştit, în limitele decenţei. Rămâne o fire dificilă, analitică, cu oscilaţii umorale, uneori „trist ca o monadă”. Aplicat, sincer, afabil, imparţial, rigid, se dovedeşte, ne anunță, un intelectual ineficient. În consecinţă, într-o casă devenită „depozit de cărţi” suportă „aria reproşurilor” (lesne de bănuit!). Ca farmacist „ratat” se refugiază în lecturi; altminteri, zilele ar curge „fără rost”. Scrie greu, lenos, acuză uzura, sufletul „divizat”, caută motive de amânare. Paginile „coapte” se nasc căznit, la „flacăra micului (meu) talent”, zice (răsfăţându-se). În toate caută măsura. Ştie că „pentru fiecare lucru există o măsură”. Şi aflând gustul vieţii îşi impune, ca o a 11-a poruncă, tocmai cucerirea măsurii. Ar vrea, într-o Românie isterizată, polarizată, defazată etc., să domine norma stăpânirii de sine. Cultivat, deferent, distant, interesat de problemele breslei, ciocnindu-se de inşi agitaţi, veleitari, pasionali, megalomani, râvnind vizibilitatea etc., pledează pentru reeducarea prin lectură. Cu ce şanse?, ne întrebăm; după anii „rezistenţei prin cultură” (şi ea aproximativă, în contextul terorismului ideologic), azi – observaţia e la îndemână – ne confruntăm, vai, cu „rezistenţa la cultură”. Încât colecţia sa de efemeride, închipuind un fragmentarium (de citit cu evident profit intelectual), elogiază, previzibil, stăpânirea de sine, „eroismul” profesorului Ciopraga, de pildă, cadenţele lente (priincioase), refuzul exhibării în vitrină. Constantin Călin are, din acest punct de vedere, o bună relaţie cu timpul; pedant, milităros, iubind rigoarea într-o epocă vitezistă zăboveşte grijuliu, confruntând şi corectând manuscrisele. Trăieşte în posibil (ar fi spus Noica), coboară în trecut, reconstituie migălos atmosfera unui târg de odinioară (Bacăul, evident), suportă provincia ingrată, lacomă de a culege zvonistica, amatoare de răutăţi. Acest localism bârfitor reverberează, îl afectează, negreşit, dar Constantin Călin rămâne, spunea memorabil C. Stănescu, un aristocrat provincial. Un martor direct şi, deopotrivă, un raisonneur, un moralist interesat de „latura umană”, cercetând un bogat material „ofertat”, îmbibat cu vanităţi, foiala „lăcustelor literare”, denunţând hibele intelectualilor, plutind în „sosul epocii” (cf. G. Bălăiţă).
        Om cu o singură faţă, Constantin Călin depune mărturie. Cert, depoziţiile sale, developând climatul de la „hanul” Ateneului, „piaţa de vorbe”, relaţiile (degradate) cu G. (un „satrap”, un „balon”), refuzând a se îmbarca în „căruţa” lui ş.a., au deranjat. Dar Constantin Călin, o vreme redactor-şef acolo, „a făcut autori” (ca re-writer), a avut necazuri cu dosarul (fiind „nepot de american”), a suportat umilinţe (de la teroarea reducerilor de personal la deplasări inutile, cronofage, pe placul chefliilor oportunişti). A rămas, însă, om de bibliotecă, om „vechi”, informat, deplângând mistica obiectelor, tabloidizarea, fără relaţii cu high-life-ul. Un sedentar iremediabil, aşadar, refuzând răsfoiala, blogăreala, „presa de futilităţi”, „spuma imundă”, derizoriul ca stil de viaţă. Un ins liber, curios, de o „curiozitate multiplă”, luând notiţe, iubind nuanţele, risipind observaţii, reflecţii, nedumeriri. Făcând, cu ochi de moralist intratabil, ca „vieţist”, şi lectura vieţii. Şi lansând propuneri. Dăm doar un exemplu: constatând că Eminescu („vast, complex, divers”, scria în Gustul vieţii) este „un cult în părăsire” va cere „reevanghelizarea literaturii”, cu obligativitatea de a citi, zilnic, câte un poem eminescian. Experiment benefic şi, bineînţeles, ignorat de teleintelectualii zilelor noastre, într-o epocă pragmatică, „evanghelizând” banul.
        Popasurile udeştene, contemplând dealul Oadeciului, au un ecou special; fie reîntregindu-i puterile sufleteşti, deşi se simte străin la Udeşti, neacceptând să vină acasă ca „festivalier”, fie provocându-i „surpături interioare”, precum la moartea părinţilor, cu un „destin pereche”. Bucovinean serios, dom’Costică (urmărit de săteni) este expus, vulnerabil. Iar Provinciale-le îl dezvăluie întocmai, înregistrând evenimente, prezentând destine, contabilizând defăimător, exagerând „incidentele unei vieţi mediocre” (cum citim în Epilog)! Toate transcrise cu sufletul liniştit (cu o vorbă a lui Cehov) şi cercetate acum, după scurgerea atâtor ani, cu o melancolie senină (construită, credem). Fiindcă, răbduriu, încearcă a ajunge la Stăpânirea de sine (un volum din 2010) şi nădăjduieşte în recuperarea normalităţii. Şi proiectul Cărţilor din ziar, adunând Interviurile (2013) şi Pagini-le de critică literară (2015), vorbeşte, cu „doze de aqua forte” ori „praf de zarchelină”, despre deterioarea climatului. Constatările sale „provinciale” (v. Acorduri şi conflicte locale, 2015) aduc la lumină sertare doldora de fişe, notând cu dichis „evenimentele”: un „ateneian” plimbat pe la preşedinţia Comitetului de Cultură, soarta unei reviste care s-a impus „teribil de greu” (şi a cărei dispariţie, notează caustic, n-ar declanşa o dramă), dar care, în viziunea lui Grigore Tabacaru (când lansa, în 1925, Ateneul cultural), urma „a desmorţi” viaţa târgului! Ori rostindu-se aprig, blindat, despre un „eşec bine ambalat” (vezi disputa cu Eugen Şendrea). Cel cu „buletin de Bacău” rămâne însă, dincolo de muniţia risipită în războaiele locale, întâmpinând „stoluri de judecători volintiri”, un devot al lui Bacovia, aflând în poetul Stanţelor burgheze nu doar un donator, scrutând migălos existenţa şi opera celui care (mai spre sfârşitul vieţii, e drept) s-a considerat „un fenomen din naştere”. Posteritatea l-a confirmat, iar Constantin Călin, prin cărți inconturnabile, a pus, decisiv, umărul la recunoaşterea fenomenului Bacovia. E, în fond, „lichidarea unei datorii”, deși pornise la drum, la îndemnul lui Constantin Ciopraga, cu „o ușoară împotrivire”, mărturisea. Și reușește o reconstituire „cu rădăcini și țărână”, avertizându-ne că „nimeni nu rămâne fixat în zenit”. Epuizând filonul, credem, mefientul Constantin Călin, mânat de ideea de datorie (poate ca reflex cazon) n-a lucrat „la foc pripit”; are ritmul lui, citind și „pe alăturea” l-a însușit treptat, metabolizându-l, palpând „semnificații originare”. Și ne oferă, luând „câteva grade distanță” față de Bacovia, o evocare veridică (viața, creația, receptarea) prin percepție contextuală. Chiar dacă se declară „doar un punct în bibliografia lui Bacovia”. Știind că bacovianismul este o „etichetă elastică” iar bacovienii lucrează ca „agenți de influență”.
        Moralist din stirpea lui Ibrăileanu (un declarat „medic sufletesc”), Constantin Călin, deși „în plină lumină”, nu stă „pe scaunul vanitoșilor”. El rămâne o călăuză de neocolit într-o lume agitată, confuză, surpând reperele.

                                                                  ADRIAN DINU RACHIERU