Gheorghe Grigurcu - Poezia provinciei continuă.
Tudorel Urian - Poezia vague à l’âme.


                        Poezia provinciei continuă

                    Atît de numeroși sunt azi autorii de versuri din care e prea posibil să nu se rețină nimic, încît din pricina lor un poet autentic riscă a nu fi luat în seamă. Este cazul lui Giuseppe Masavo (pseudonim) din Tg. Neamț (din păcate, domiciliul reprezintă de asemenea o circumstanță defavorabilă). Simptomatic, producția d-sale poate fi receptată nu în ultimul rînd ca o depoziție dezolată prin forța lucrurilor a unui „marginal”. Tabloul „orașului mort”, așezat în fruntea volumului, ne oferă adiționarea unor dezamăgiri care se trag cu sistem în echivalențe metaforice, dublură spectrală a acestuia. Mica provincie devine un izvor al lirismului țîșnind din vermina descompunerii: „nimic nu e gratis, se primenește vechiul pentr-un/ cîștig măcar minim./ pentru o imagine nouă sub meninge introduci moneda:/ după gustul de cocleală simți autenticitatea: ce e bun are acea/ patină de sulfat care se depune, ca pe încheieturi, în adîncituri –/ arama din sînge oxidează plăcut ochiului; pe coala de hîrtie/ așterni arabescuri patinate, mai ales, ca acum, cînd și ora e prielnică,/ și dacă privești bine, are și ea sulfat de cupru pe arătătoare”. De remarcat umoarea autorului, elegiacă și concomitent ironică. Totul în tușe ușoare, cu o adesea nonșalantă plutire ce agravează contrastul: „la umbră, sub copacul scrisului unde se adună micile gîngănii – să asculte,/ căci oamenii au (acum) se vede, aer condiționat, cer văzut în petice,/ dar suficient, amintiri zboară printre ramuri”. Nimic „făcut” în această confesiune totuși suficient de complicată imaginativ, de un sarcasm resignat, aidoma unei necurmate experiențe cotidiene. Ocolurile sugerînd paciența ființei captive într-un mediu lînced sunt întrerupte doar de mai apăsate notificări dolorice: „(cuvintele arată ca niște minți luminate;/ acolo-n adînc, poetul poate străluci – / în atîtea minți/ așezate unele peste altele pînă la ultima/ de pe fundul cu mîl. (…) de fiecare dată te reîntîlnești pe tine,/ mult, mult mai tînăr,/ în amintiri)”. Plinătatea lirică poate fi probată aproape prin fiecare text. În traseul d-sale sacrificial, Giuseppe Masavo pare a  nu simți nevoia de pauze, secvențele se leagă una de alta grație unui suflu al unității existențiale. Capătă astfel contur o lume a celui care, notificîndu-și umilința, se înalță chiar pe nivelul acesteia la viziune: „nu ești inventatorul roții,/ nici inventatorul trasului pe roată,/ roțile calcă drumurile ca nervii să/ adune praful și convingerea că/ Dumnezeu încă construiește lumea/ (alergi cu cronometrul unei politici în mînă/ există moarte pe pistă/ uneori primești în spate un disc o suliță o greutate un ciocan zona/ de aruncare e interzisă dar mirajul/ e regina deșertului/ pentru că ce altceva îți rămîne?)”.
        La un moment dat ni se propun analogii dansante, aidoma unui reflex jucăuș al exasperatului plictis: „tangou argentinian”, „romanță”, „paso doble”, „menuet”, „greek dance zeibekiko”, „dans popular din moldova”, „step”, „foxtrop”. „Tangoul argentinian” ar fi doar „o țară a vînturilor/ dacă nu legată la ochi/ ca mine/ atunci cînd nu vreau să văd oameni smulși/ din rădăcini și culcați la pămînt”. Sau un „menuet” care nu e decît un pragmatic voiaj al semenilor provinciali: „cu mici bagaje și sandwichuri de drum/ cafea la termos și sucuri obiecte/ mai voluminoase și grele/ în vagonul de marfă// doar Dumnezeu corectează check-in-ul bagajelor/ cît aur cîtă zgură/ cît rebut cîtă reciclare// seara mai ales înspre seară e duminică – / înainte pentru că șinele nu întreabă unde merge trenul/ cînd se topesc constelațiile și curg/ în forme bizare”. Poetul nu intră în rîndul călătorilor, rămas în solitudinea-i montană: „eu într-o gară de munte/ unde e iarnă și frigul îngheață/ amintirea pe clanța tinereții m-aș opri/ tonul face muzica sau orbirea”. Ceea ce ar putea fi socotit un rechizitoriu indirect al existenței provinciale se află într-un  program cotidian în care protagonistul „își trage șanțul sub cap/ picioarele sub podeț ca pe roata trenului”, în timp ce „peste frig zborul cerului într-o pictură/ de van gogh nu e prost/ doar înțepenit între două pahare ciocnindu-se/ pe nemțește «prost» ”, pentru ca „să treacă peste dimineață cu dreptul/ apoi și după amiaza/ iar seara să facă bilanțul pașilor”, întrucît „licuriciul din minte nu întreabă/ stă strîns ca lumînările-n mănunchi/ chihlimbar al tristeții”. Sub emblema Moldovei, topos care constituie „granița prutul meu/ unde sălbăticiunile nopții beu/ seu/ din planeta curcubeu, creatoare de nanopoezie”, confesiunea devine organic etnică: „stau cu auzul pe burta poemului și/ pipăi mișcările fătului/ gînguritul neamului/ adnul trecutului”. În alte locuri se repetă descinderile în proza recepției periferice, din care, paradoxal, se pot extrage elevații burlești: „se ceartă pereții/ care dintre ei/ patru/ să pună mîna pe mine”, ca și: „nu văd deslușit/ prea rătăcit în gînduri/ tarabele cu verdețuri/ trec prin ochelarii mei/ ca prin sită”. Ca și: „îmi plouă în oglinzi”. Ori următorul imaginar liminar al deznădejdii: „poezia își șterge sticla să pot/ zări mai clar. privesc./ în timp ce cu mîna cîntăresc, aiurea,/ fiecare legătură;/ dar nu știu dacă e poezia sau/ dorința de posesie”. Fără a fi cîtuși de puțin un epigon al bardului Scînteilor galbene, Giuseppe Masavo probează o similară atracție pentru „limitele” viețuirii sale indicate printr-un concret fără izbăvire, stigmat al unui destin. Un soi de concluzie tocmai prin retenția sa expresivă: „în acest cartier cu blocuri cenușii/ lucește foamea./ iluzia e formă perfectă – sferică de sațietate/ și confort – / tot în august;/ sîngele se botează cu busuioc/ adus din italia”.
        Ultimul ciclu, luîndu-l drept ilustru companion pe Borges, posedă aceleași liniamente afectiv-formale. Cu răbufniri abia domptate ale mîhnirii cronice devenite o adaptare la inadaptare. Asociațiile dau astfel viață unui țesut consecvent de recriminări în surdină: „Chiar și cactușii refuză să înflorească/ dacă se sperie!// Și mă trezesc dintr-odată c-un craniu între palme// Nu-i așa, mai ales orbii sunt insistenți – // La ora șase dimineața/ sîngele cară invazive celule de voință:/ trebuie!// Chiar prea insistent Borges: / îmi pune sub degete un bilețel/ în braille/ «Hai dragă să dezgropăm odată poezia!»”. Încredințat că „deja sunt foaie de hîrtie subțire/ deja poți scrie pe mine”, autorul nu uită totuși a se recuza, și nu fără cruzime, față de sine: „Nu te lăsa înșelat. Hîrtia e plină de ploșnițe/ Îți vor suge sîngele!/ Minunat, voi muri de atîta poezie!”. Devenit cataleptic, (e un mod de cinică retractilitate): „Cînd a trecut lama cuțitului/ n-am simțit durere; astfel/ arșița n-a putut striga cu gura mea”, d-sa nu încheie fără a-și recunoaște vitalitatea compensatoare a spiritului, divin dominatoare: „Prea multă iubire încape sub/ pleoape/ ca să nu simt vibrația lumii!/ Unii consideră slăbiciune./ Eu credință.// Punct”. Vedem în Giuseppe Masavo un poet absolut remarcabil, în imediata apropiere a confraților contemporani deseori amintiți.

                                                          Gheorghe GRIGURCU
         
                      Giuseppe Masavo: Septembrie, Ed. Limes, 2019, 116 p.            



                    Poezia vague à l’âme

        Primul gând în fața unui titlu precum cel al recentului volum de versuri al lui Radu Ulmeanu, Ab Urbe Condita (trimitere livrescă la monumentalul volum omonim al lui Titus Livius), este că ai în mână o carte de poezie de factură epică, croită, eventual pe motivul preromantic al ruinelor, în care descrierile și faptele au întâietate în fața trăirilor intime ale eului poetic. Este un orizont de așteptare pe care simpla invocare a numelui autorului înscris pe copertă îl alungă, din capul locului. Nota dominantă a poeziei lui Radu Ulmeanu este (nu de azi, de ieri) existențialul. Ea are la bază un fel de abulie a eului poetic, o stare a omului aflat între vis și realitate, a lipsei de consistență a realului, a conținuturilor vagi, a lipsei de certitudini, a absenței reperelor clare. În mod paradoxal, poezia lui Radu Ulmeanu nu alunecă, așa cum iarăși ar fi previzibil, spre spleen-ul baudelaireian, pentru că, în rândurile ei este în permanență prezentă și o față luminoasă, o speranță intuită care strălucește, un sâmbure de luciditate care constată rațional degradarea lucrurilor, fără însă ca prin aceasta să sugereze prăbușiri dramatice și depresii ineluctabile. Un poem precum Acasă, din prezentul volum, este tipic pentru universul poetic al lui Radu Ulmeanu. Începutul lui sugerează începutul unui dezastru existențial iminent, pentru ca finalul să ne pună, poate surprinzător, în fața unei cerebralități solide și senine, care lasă loc speranței și chiar zâmbetului. Poetul identifică precis elementul care ar putea face diferența dintre întunericul existențial și lumina vieții: dragostea împlinită, împărtășită în viața reală. Pentru că dragostea se manifestă cu ardoare în sufletul eului liric, dar cea căreia îi este adresată este departe de el (motiv recurent în poezia lui Radu Ulmeanu din ultimii ani), a devenit intangibilă, pierdută la distanțe insurmontabile, prezentă doar în această stare poetică în care amintirea se combină cu visul într-un fel de promisiune eternă, cu șanse tot mai vagi de a fi îndeplinită pe măsura scurgerii timpului. Pentru exemplificare nu voi reproduce întregul poem (ar fi excesiv de lung) ci numai câteva strofe elocvente, mai cu seamă cea de început și cea de final: „Nu mai am niciun înger în preajmă/ lacrima mi se scurge fără niciun făgaș/ o tragică lumină ne copleșește/ prăbușindu-se pierificată peste oraș// (...)// Îmi caut iubita, să mergem împreună pe stradă/ minunându-ne de colacii dintr-o coadă de câine./ Iată, a coborât răsăritul, s-a uscat ploaia a înflorit crinul/ și s-a lăsat pe obraji masca fardată a perpetuului mâine// Neobosiți ne întoarcem spre vagile promisiuni/ privind fericirea niciodată trăită./ Iată, trăim sau nu, înflorim sau ne-ntoarcem/ la singura posibilă, divină ispită// (...) Pace vouă, pace vouă, pax vobiscum,/ oameni îngurgitați de planeta vâscoasă,/ pace mie, pace ție, iubito,/ am băut un pahar de stele, ia-mă și du-mă acasă...” (pp. 14-15). Iată, rezumat în câteva versuri întregul univers poetic al lui Radu Ulmeanu, cel puțin la nivelul volumelor din urmă și al acestuia în mod special: vagul trăirii cotidiene, un fel de devitalizare în viața cotidiană pricinuită de amintirea/imaginarea obsesivă a unor clipe vesele în compania celei pe care o iubește, enunțarea speranței tot mai vagi de împlinire a „divinei ispite”, un fel de odă adusă minunii de a o fi întâlnit și speranței de a se regăsi într-o zi acasă. „Un amore cosi grande”, ar intona sublim Andrea Bocelli, mai ales în condițiile în care cele două suflete pereche par să fie despărțite de un ocean.
        Odată trasate limitele teritoriului poetic, aproape toate poemele care compun volumul Ab Urbe Condita pot fi circumscrise tematic în perimetrul acestuia. Inclusiv un catren cu rol de vagă artă poetică, aparent fără nicio legătură directă cu dilemele existențiale ale poetului, dar care face și, el în final, referire la singurătatea acestuia: „Poezia vine ca o duminică fastă/ o primăvară întârziată în care inimile de gheață/ încep să se topească și picură/ broboane de sânge însingurat” (Poezia, p. 66). Chiar dacă sensul trăirii este opus celui din poemul citat anterior (acolo se pornea de la un fel de anxietate spre a se ajunge la lumină, aici se pornește de la optimismul luminos al unei senzații „duminică fastă”, spre a fi evocate în final „broboanele de sânge însingurat”), spațiul poetic este riguros același.
        Poet de cursă lungă, Radu Ulmeanu stăpânește cu siguranță de maestru toate tehnicile meseriei. El se simte la fel de confortabil în tehnica haiku-ului, a catrenului, a sonetului, a poemelor ample, cu sau fără rimă, cu sau fără semne de punctuație. Ba chiar se avântă (nu fără succes) în scrierea unor aforisme cvasi-sapiențiale, irigate cu un strop de sensibilitate poetică. Aceste mici bijuterii sunt doze concentrate de înțelepciune, sensibilitate poetică și simț al limbii, multe dintre ele putând fi embrioane ale unor viitoare poeme. Iată doar câteva dintre ele, împrăștiate ici-colo printre paginile cărții, precum niște pauze de contemplare și de reflecție pentru cititori: Senectute: „Tăvălire în smârcurile memoriei” (p. 40), „Visele cioplesc în sufletul meu statui.” (p. 50), Poem: „Cum urlă destinul pe străzi, rănit ca o fiară.” (p. 61), „Numai umbre pe fața vâscoasă a realității.” (p. 86).
        Deși remarcă, în aproape fiecare poem al său, degradarea lumii contemporane, eul liric al lui Radu Ulmeanu observă acest fenomen cu un fel de melancolie dezabuzată, pe fondul apăsător al singurătății pe care o simte în toți porii. Se întâmplă rar ca el să ia o atitudine explicită de revoltă, de condamnare, de indignare să se implice tranșant, dar și când o face, acest lucru se simte. Versul său devine unul nervos, sacadat, direct, sarcastic, fără menajamente. Ritmul se accelerează, loviturile se simt din plin, inclusiv (sau, mai ales) de către poeții de ultimă generație, convinși că ei sunt cei care au descoperit roata poeziei, dar pedalând destul de frecvent mai mult pe lângă drum. Poemul meu preferat, la nivelul acestui volum, se numește La pas și ne aduce în atenție un Radu Ulmeanu trezit parcă la realitatea zilei din melancolica dormitare estetică în care se complăcea, pentru a face un tablou necruțător al lumii (literare) de azi. Îl voi cita integral. „La pas, la pas pe culmile progresului/ țări lovite ca de ciumă/ de viruși/ de corupție/ de prostie// Nici nu mai știu care e cel mai grav flagel/ poate ne salvează poezia ultimei generații/ care se târăște în genunchi/ cu ochii ațintiți asupra propriului sex/ și a șuvoaielor de urină sau a altor îmbălăciuni// La pas, la pas, la popas/ la răspasuri, bypassuri/ pentru literatura ce gâfâie, rârâie, mârâie, sfârâie/ pârâie din încheieturi.”
        Harnic și discret, editor (din fonduri personale) al unei excelente reviste literare, a cărei apariție regulată nici măcar criza sanitară nu a reușit să o perturbe, Radu Ulmeanu este un poet important, a cărui vizibilitate la nivel național ar trebui să fie mult mai clară decât este ea acum. Cu siguranță, locul său în literatura acestor ani va trebui reevaluat.
         
                                                                Tudorel URIAN
         
        Radu Ulmeanu, AB URBE CONDITA, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2020, 96 pag.