Gheorghe Grigurcu - Cronica literară - Pornind de la imagine
Tudorel Urian - Remember Alexandru Vlad


                        Pornind de la imagine

                    Viorica Răduță: o excepțională poetă a imaginii. În textul d-sale imaginea crește cum o sămînță din sine însăși, urmînd a sugera o lume lăuntrică,  a o justifica emoțional, a-i acorda un nervos contur distinct. După care i se trasează ramificațiile, i se asortează culorile, i se cumpănesc intonațiile, nu fără ca ochiul să nu cadă mereu pe sclipirea imaginii suverane: „să ne oprim în visul alb, spune dirijorul/ arcușul încordat chipurile/ ascultați!/ caii bat liniștea în cadența albastră/ al doilea insert: curcubeul se usucă pe rîu// sub mască pune pămînt, zice în trup legănat copilul/ în primul lui drum se terminau dealurile// dirijorul lasă fetele să se teamă de gînduri/ pașii mei poartă ecoul alunului, aici se despart orizonturile/ nu mai ești de trei ani în carne, repetă femeia/ femeie, aici îmi vindec oasele, pe locul care se așază în pasăre/ pot schimba umbra în răspuns, spune, dar aud lemnul// dirijorul are durata refrenului singur/ umbra este în cîntec// femeia adună visele” ( La plopi I). Totul pare neverosimil  precum într-o zonă a oniricului, ființele, lucrurile, mișcările, sunetele par a se balansa ușor, a-și pune în cauză identitatea, dar fără a se dezice în fapt de aceasta. E un joc între o prezență incertă și o absență relativă, fără miză. Nimic nu se pierde, totul se transformă în sine, năpîrlindu-și fețele pasagere: „albul și negrul siluetelor înăuntrul timpului/ cum se văd în femeie ziua și noaptea copiii aceștia ai țărmului/ (nu știu ce înțelegi prin copiii aceștia ai țărmului)// în luminișul de apă pescărușul cade pe sticla altei tăceri/ dar textul e vechi/ la fel trupul meu de lună desparte ecoul de corzile violonistului/ fata nu mai știe depărtarea care stătea albastră/ îmbracă, spune, costumul tău de mire mai îmbracă-l o dată” (La plopi VII ). Din asemenea bruioane ale sensibilității cabrate se încheagă un mediu rustic cu peisajul, oamenii, lucrările sale sempiterne. Poeta îl evocă strîns, fără a face concesii clișeului tradiționalist, cu forțele proprii. Rezultă o vibrație de prospețime a mai tuturor episoadelor precum o candidă acreditare a lor: „apele s-au ținut în picioare o zi/ cînd lumina din prag a dat frunzele la o parte/ prin el trecea alb mai alb gîndul repezit în oglinzi/ să se nască/ dar a rămas o pojghiță de sticlă/ și mama scoate apa din apă/ visul ei tocmai trece de miezul nopții/ în susul străzii brațul  s-a ridicat” (Gîndul nu pot să-l strig). O dialectică a faptului minor, suficient de complicată în țesătura-i minuțioasă însă în afara oricărei pedanterii, ia naștere pentru a însoți simpatetic personajele familiare, pentru a asambla, cu o conținută sapiență zilele, anotimpurile, vîrstele. Un necontenit avans al imprevizibilului: „fata bate în noapte dar nu mai poate să intre în ea/ cu un cîntec de leagăn se scurge pe geam// este tot el parcă se mișcă înăuntru/ stă de fapt singur și iese din moarte să vadă statuia orașului/ cu ploile lipite pe margini/ unde duhul meu își pune pielea și vîntul/ să îmbrace copiii care ajung la gînd/ copiii plini de îngeri pe cămășile albe” (Noaptea în care toți l-am visat).
        Caracteristică ni se înfățișează indistincția dintre veghe și somn, dintre noapte și zi, dintre organic și anorganic. Fluxul liric le învăluie cu altruismul unei comunicări recunoscute cum o condiție naturală: „acum ce ne facem în a doua duminică după Rusalii/ fără pielea în care adorm ținută de zăpadă/ dacă îngeri nu sunt să ia dimineața din somnul tatei/ auzi? urcă trenul în noapte/  sau seamănă prea mult cu tata dumnezeu știe” (ibidem). Dar liantul de căpetenie e cel dintre viață și moarte. Se relevă aici o mentalitate arhaică potrivit căreia extincția nu constituie un eveniment extraneu existențialului, ci o parte inalienabilă a sa. Din care motiv putem înregistra un continuu dute-vino între cele două stări. Un soi de ritual primitiv cu rostul de-a le dibui o întrepătrundere palpabilă, gospodărească: „în duminica Tomii îngerul plecase din ploaie/ luați aripile din mine a spus e pustiu luați pustiul/ jumătate din trup s-a uitat la castani cum dedesubt/ femeia a lovit cu bastonul care o ținea la mers a lovit luna/ nu știu dacă mai trăia fiindcă iarna punea cîte un pas/ îndoită mult tot se chema că merge cu strada numai bărbați/ după cum plecaseră din poartă” (Strada mea moartea). Tema predilectă pînă la obsesie a acestei producții devine obștescul sfîrșit. Moartea mamei îi inspiră autoarei un amplu recviem în care găsim aceleași secvențe ale conștiinței rurale ce filmează stadiile procesului final. O simulată răceală favorizează efectul expresiei tensionate, un fel de implozie a patetismului pururi prezent. Încă o dată imaginea indică punctul sesizant de plecare, uneori fiind vorba de-o imagine obiectivă, meteorologică, aidoma unei baterii încărcate cu energiile suferinței: „și cu el dimineața// mama așteaptă să vină fereastra/ în ochii ei albi// din alergare desparte șaua de vînt/ nu mai e orizontul pînă la drum// e golul curgînd// fereastra se taie de strigăt acum/ tot un gînd// nu mai ies din duminică nu/ șaua trece pe vînt” (Purtăm calul galben). O sumă de oscilații între viață și moarte acordă agoniei un suflu de tragic provizorat din care ies în cîștig ambii factori. Moartea nu e o abstracțiune, ci o percepție ce nu se îndură a se abandona, viața e un concret sacrificial. Duetul lor are alura unui fenomen cosmic ce rulează în mioriticul decor adoptat.     
         În aceeași cheie urmează drama de la Colectiv. Cu aparenta aplicație a unui chirurg sau autopsier, Viorica Răduță alcătuiește bilanțul detaliat al victimelor luate una cîte una spre a individualiza ceea ce pare masa unei stihii thanatice: „s-a făcut în jurul lui o respirație/ care era chiar pielea/ dezbrăcată de trup pînă la os/ se îndreaptă/ deși osul merge în creștet/ merge și la tălpi// dacă vezi durerea la capătul ei/ o voce se aude cum deschide mormîntul/ și el negru de fum/ să iasă la număr/ și zilele să nu mai vină/ singure/ ținîndu-se de mînă în somnul părinților/ în liniștea de sub folie una cu geamătul/ putred de nopțile nedormite/ ca și culoarea feței/ care avea culoarea timpului” (S-a făcut în jurul lui o respirație). În vederea unei racordări la real, operează acum o sinistră contabilitate: „și privirile se fac umbre/ bîjbîind/ să iasă la număr cu zilele următoare/ lumînările să fie tot o carne/ drepte ca singurătatea/ chiar dacă nici ea nu are odihnă” (Și privirile se fac umbre). Compensator, e menționată o reversibilitate a timpului, aidoma unui gest magnanim al eternității provocate de multipla jertfă în cauză. Senzațiile vieții frînte revin în interstițiile golului, în acea complicitate a morții cu existența care e ancestralul capăt al celei din urmă. Cu gesturi caline, cu o tandră visare, avînd aerul unui nou început: „se duce la fereastră/ timpul e nenăscut/ are multe urme și zile care stau la distanță// numele de pe pînză sunt și pe zid/ numele încă respiră/ ca și cum ar atinge o carne// într-o lună pentru 60 de tineri/ timpul a fost tăcerea/ nu mai erau cuvinte pentru el// era o durere în altă durere// vine prin os își spune mama și se ține de vis la fereastră/ să pună degetul pe o bucată de carne” (Se duce la fereastră). N-am putea decît confirma afirmația conținută în prefața volumului: „Viorica Răduță este unul dintre cei mai originali și egali cu sine poeți ai literaturii noastre din ultimele decenii”. Nădăjduim ca domiciliul provincial de care are parte să nu mai constituie o piedică în recunoașterea d-sale ca atare.

                                                          Gheorghe GRIGURCU
                    Viorica Răduță: O sută și una de poezii. Antologarea textelor și selecția reperelor critice aparțin autoarei. Prefață de Christian Crăciun, Ed. Academiei Române , 2019, 184 p.   
           



                    Remember Alexandru Vlad

        Uneori viața îți face semne cu ochiul. Căutând prin turnul de cărți de pe masa mea una despre care să scriu pentru Acolada la capătul celei mai ciudate vacanțe de vară, am ales fără ezitare una aflată pe la mijloc, o voce interioară spunându-mi că despre aceasta e musai să scriu. Se numește Acordul fin.Convorbiri cu Alexandru Vlad și este semnată de Daniel Moșoiu. L-am cunoscut pe Alexandru Vlad după ce scrisesem despre cartea lui Curcubeul dublu în România literară, am participat la o emisiune TVR despre această carte, iar în anul următor am fost invitat de Ion Pop la o aniversare a revistei Echinox, unde am avut bucuria să-l întâlnesc în carne și oase. De cum m-a văzut, a venit spre mine, un tip cu alură de bătrân fermier din Vestul Sălbatic, cu o pălărie autentică de cow-boy pe cap (mulți ani mai târziu aveam să aflu de la un alt prieten drag, pe care nu-l cunoșteam la vremea respectivă, Radu Niciporuc, marinar de cursă lungă, că i-o făcuse cadou după unul dintre voiajele sale transatlantice), barbă încărunțită și o cămașă în carouri colorate, care mi-a spus cu un zâmbet cald, care ți-l făcea simpatic din prima secundă: „De când aștept să pun mâna pe tine!” Din acel moment a devenit umbra mea pe toată durata șederii în Cluj și cum nu cunoșteam mai deloc orașul, călăuza mea prin locuri pe care o mulțime de lecturi și povești auzite le făcuseră mitice, inclusiv faimoasa cofetărie Arizona, care arăta cu totul altfel decât mi-o sugera imaginația stârnită de ținuta companionului meu. De atunci, viața mea a luat tot felul de întorsături care m-au cam îndepărtat de actualitatea literară și nu ne-am mai văzut niciodată. Dar acea întâlnire unică mi s-a gravat definitiv pe suflet și când am revăzut cartea amestecată printre altele, cum spuneam, o voce interioară mi-a spus că despre ea trebuie să scriu. Citind-o am văzut stupefiat că la 31 iulie 2020, Alexandru Vlad ar fi împlinit 70 de ani. Habar nu aveam când am decis să scriu despre el.
        Daniel Moșoiu este un scriitor (în urmă cu un an am scris chiar aici despre excelentul său volum de proză scurtă) dar, mai ales, un foarte bun reporter cultural al postului Radio Cluj. De altfel, cartea este alcătuită din transcrierea emisiunilor acestui post de radio în care l-a avut ca invitat pe Alexandru Vlad (a păstrat și intervențiile telefonice ale unor confrați de breaslă care au vorbit despre opera lui), la care a adăugat alte intervenții ocazionale ale scriitorului întâlnit pe la lansări de carte ale altora, colocvii, spectacole etc. Rezultatul este unul mai mult decât spectaculos: o carte de tipul „Alexandru Vlad par lui-même” în care „personajul invitat” își povestește pe larg viața, viziunea și valorilor, felul în care se raportează la literatură, prieteniile, bucuriile și eșecurile, felul în care și-a scris cărțile și părerea lui despre felul în care au fost ele recepționate ele de critica literară. Dincolo de informațiile propriu-zise, cartea este un bun prilej de reîntâlnire cu spiritul lui Alexandru Vlad. Daniel Moșoiu a avut buna inițiativă de a transcrie benzile tel quel, fără a le transpune într-o versiune scrisă, „periată”, cu tot farmecul oralității, micile repetiții în interiorul frazei, abia sesizabilele ticuri de limbaj. Rezultatul este un Alexandru Vlad viu, cu vivacitatea sa molcomă, erudiția reținută, umanismul debordant  și firescul său cotidian. O încântare pentru toți cei care l-au cunoscut pe scriitor la care și-au adus contribuția și intervențiile senzaționale ale „fratelui său siamez” Ion Mureșan.
        Firește în fața unei astfel de cărți-portret rolul criticului nu este să analizeze ideile lui Alexandru Vlad (ar fi și unfair să analizezi critic acasă, comod, într-un timp nelimitat, cu biblioteca Wikipedia și Google în spate un text care este, de fapt, transcrierea unei convorbiri spontane în care cel în cauză nu a avut nici timpi de gândire, nici surse bibliografice la îndemână), ci eventual să le semnaleze pe cele pe care le consideră interesate și să (-și) completeze imaginea pe care o are față de autorul în cauză cu aceste informații, valoroase tocmai prin caracterul lor spontan, imprevizibil. Pentru că ele reprezintă structura profundă a personalității sale umane și literare.
        În fața microfonului, scriitorul se confesează pur și simplu, fără grija imaginii pe care cei care îi citesc cărțile și-o pot face despre el. De pildă un excelent stilist așa cum se dovedește a fi Alexandru Vlad în toate cărțile sale vorbește deschis despre dificultatea de a scrie în niște rânduri care seamănă izbitor cu o confesiune asemănătoare, făcută cu mulți ani în urmă de Nicolae Manolescu: „Niciodată nu trebuie să se observe cât de greu ai scris textele. Cititorul citește cu gândul, nu cu gramatica, nu cu regulile, nu cu inteligența. Dacă tu reușești să te lași citit cu gândul lui, ai ajuns deja foarte aproape de inima lui” (p. 19). Fiecare carte începută este o nouă experiență pornită de la zero, fără nicio legătură cu succesele anterioare, un pariu la capătul căruia nu se știe niciodată dacă stă succesul sau eșecul. Se poate vorbi, de aceea despre un fel de trac al autorului, asemănător cumva cu cel al actorului în ziua premierei. Explică Alexandru Vlad: „Nicio carte din cele scrise nu e o garanție că vei mai putea încă o dată să scrii una sau ca miracolul să se mai întâmple încă o dată. Sigur, ți s-a spus că ai talent, ești deja la a treia sau la a patra carte, dar nu poți fi foarte sigur că îți mai reușește încă o dată. Începi de la zero, de fiecare dată... Cel puțin asta se întâmplă cu scriitorii din care îmi place să cred că fac parte. Nu e o rutină, nici pe departe. Am deja planurile vagi ale următorului roman și mi-e teamă de el. Trebuie să-l iau pe departe, să-l înconjur și să-l iau prin surprindere ca să pot să zic că am măcar ideea, măcar conceptul, că măcar știu ce vreau să fac. Și de aici începe depănarea firului” (p. 74).
        Dacă există o armă preferată a scriitorului Alexandru Vlad, aceasta este sinceritatea. Ea este cea care îi dă încredere, îl face competitiv, îi dă curajul să se înfrunte cu orice autor al lumii și, deloc în ultimul rând, devine o calitate a stilului, imediat remarcată și apreciată de cititori. O frumoasă profesiune de credință făcută lui Daniel Moșoiu: „ E o armă imbatabilă (râde). Nu poți să te bați cu Cehov sau cu Conrad în stilistică sau în... Dar în sinceritate poți să încerci. Asta e întotdeauna a ta, nu a celuilalt sau a maestrului pe care l-ai avut. Ei m-au învățat că sinceritatea este una dintre cele mai mari mize ale stilului. Ești sincer, nu mai ai probleme nici să semeni cu cineva, nici să copiezi pe cineva, nici să, știu eu, să fii înțeles”. (p. 30)
        O problemă fundamentală a tuturor scriitorilor este biblioteca lor personală, care, la un moment dat, devine neîncăpătoare, iar cărțile noi încep să se extindă, încet, încet pe jos și în locuri tot mai neadecvate, provocând discuții în familie și, de la un moment dat încolo, jena de a mai primi prieteni în casă. Ceea ce, de la distanță, pare un privilegiu de invidiat este, pentru cel în cauză, o problemă de nerezolvat. Lui Alexandru Vlad acestă dilemă pe care o avem toți cei care ne ocupăm cu scrisul îi produce o dureroasă melancolie. Pentru că fiecare carte din bibliotecă are o istorie a ei, sentimentală sau de cunoaștere, face parte din viața proprietarului bibliotecii, are un suflet pe care, de cele mai multe ori, exasperați, ceilalți locuitori ai casei nu mai au puterea și nici disponibilitatea să îl observe. Sfârșitul bibliotecii este sfâșietor, asemănător poate cu cel unui animal de companie iubit, după moartea unicului stăpân: „Mă întristează biblioteca... Sunt atâtea cărți, nu le pot citi pe toate din diferite motive. Am citit cărți împrumutate de la bibliotecă, cărți împrumutate de la prieteni, pe unele le-am citit de două ori, pe unele de trei ori, fără să mă gândesc la obligația mea democratică de a le citi în ordine alfabetică și pe toate. Copiii mei n-au nevoie de ele, la anticariat nu mai constituie o valoare, să le arunc nu pot, cum n-am putut arunca ochelarii mamei nici la un an-doi-trei după ce a murit... ” (p. 66)
        Cartea lui Daniel Moșoiu, Acordul fin este un excelent prilej de a intra în intimitatea umană și scriitoricească a lui Alexandru Vlad. Un om discret, cu o sensibilitate specială, pe care oricine și-ar fi dorit  să-l aibă prieten.

                                                                Tudorel URIAN

        Daniel Moșoiu, Acordul fin. Convorbiri cu Alexandru Vlad, Cuvânt înainte de Al. Cistelecan, cu un epilog de Ion Mureșan, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019.