Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Lumea lui Eminescu.
Barbu Cioculescu - Un Jurnal din zilele noastre.
Tudorel Urian - Viața exilată în cuvinte.


                              Lumea lui Eminescu

        Zenovie Cârlugea ne oferă un amplu tablou al oamenilor cu care a relaționat Eminescu. Unic în bibliografia eminesciană. Condiția tehnică de „dicționar monografic” a acestei lucrări cedează treptat impresiei de producție epică, cu numeroase personaje, fapte, analize, nuanțe, într-o revărsare ce poate capta interesul cititorului sub un unghi existențial căruia trecutul îi adaugă o sugestie ficțională. E aidoma unui soi de roman în care protagonistul de excepțional rang se prezintă anturat de oameni mai mult ori mai puțin îndatorați în chip obiectiv acestuia, prin faptul că le sporește semnificația. Uneori pur și simplu îi scoate din uitare. Avem a face mai întîi cu numele de bază ale biografiei poetului, rememorate în perspectiva îndeobște cunoscută. Bunăoară Ion Creangă, apreciat de Eminescu drept „cel mai original povestitor” român. I se dă cuvîntul marelui humuleștean al cărui pitoresc verbal intrat în clocotul comuniunii epistolare ne îngăduie să ne imaginăm convorbirile dintre cei doi în momente potatorice: „Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort și mă luam de dor cu amintirile, cînd erați în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta și alții, cari acum vă fuduliți prin căpitală, alături cu ciocoii, mînca-i-ar cîinii, că sunt fiii lui Scaraoțchi, și pe voi norocul și binele. De ce lași pe Veronica să se zbuciume? Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvîntul s-a dus, ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit…”. Un alt apropiat al lui Eminescu a fost Vasile Conta. Taxarea calității intelectuale a filosofului apare într-un articol al poetului, publicat în „Curierul de la Iași”, la 11 februarie 1877: „D. Conta ca scriitor e din numărul acelor puțini cari nu reproduc numai idei nerumegate din cărți străine, ci gîndesc mai cu seamă singuri; apoi d-sa mai are talentul de a espune foarte clar materiile cele mai grele fără ca prin această limpezime obiectul să piardă ceva din însemnătatea sa”. La moartea lui Conta, Eminescu îl elogiază într-un chip mai puțin previzibil: „Originar… din acea rasă arhiromână de munteni, care vorbește și cugetă încă și astăzi, precum se scria în secolul al șaptesprezecelea” („Timpul”, 25 aprilie 1882). Neîndoios Titu Maiorescu a fost omul providențial al carierei literare a lui Eminescu. Nu cumva însă au existat momente de tensiune voalată între cei doi? După ce mentorul Junimii l-a invitat pe poet, în toamna 1877, de a deveni redactor al ziarului conservator „Timpul”, accentele polemice tăioase ale acestuia produc o indispoziție a cercurilor conservatoare. Și e posibil și a lui Maiorescu personal: „La 19 octombrie 1878, I.A. Cantacuzino, redactorul șef al «Timpului», îi ceruse lui Maiorescu să intervină pe lîngă Eminescu să nu transforme ziarul în tribună a propriilor sale opinii, întrucît s-au stîrnit în felul acesta nemulțumiri chiar în rîndul conservatorilor! La 14 iulie 1879, Maiorescu vine cu precizarea că el nu se face răspunzător pentru articolele publicate în «Timpul» (trebuie să observăm aici că Eminescu scria despre unele cauze în care Maiorescu pleda ca avocat, cum e de pildă procesul unui îmbogățit de război!)”. De semnalat că Zenovie Cârlugea nu amintește defel tenebroasa „teorie conspiraționistă” de dată recentă, conform căreia Maiorescu ar fi uneltit pur și simplu la… asasinarea lui Eminescu. Înscenîndu-se maladia acestuia, cu fabuloase complicități între care ale regelui Carol I și împăratului Franz Joseph. Ne-ar fi interesat opinia lui Zenovie Cârlugea pe un atare extravagant subiect…
        Cît privește muza de căpetenie, „iubita legitimă” a lui Eminescu, cum o numește G. Călinescu, aceasta a fost evident Veronica Micle, „Foarte frumușică, veselă, spirituală”, alături de care, în casa „bătrînului Micle”, poetul „petrecea ceasuri întregi pe fiecare zi; acolo își declama poeziile cu acea cadență plîngătoare care făcea farmecul lecturei sale. Acolo și Veronica i-o fi cetit încercările sale poetice, care pe ici, pe colo poate or fi fost îndreptate după sfaturile lui Eminescu”. L-am citat pe Iacob Negruzzi. În Dicționar sunt reproduse cîteva poezii ale Veronicăi, care schițează ondulațiile unei relații cu secvențe nu doar pasionale, ci și de flirt capricios. Ca de pildă: „Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată/ Dar ce-a fost n-a să mai fie,/ Am văzut c-această lume/ Făr’ de tine nu-i pustie.// Și luceafărul pe ceruri/ Place mult cum strălucește,/ Dar apune și dispare/ Soarele cînd se ivește.// El cu discul său cel falnic/ Te deșteaptă la viață/ Și te face să uiți iute/ Steaua cea de dimineață” (Drag mi-ai fost). Iată și cea mai eminesciană poezie -pare a fi scrisă chiar de mîna poetului - în care Veronica Micle îl celebrează pe acesta: „Vîrful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…/ Lîngă-acest colos de piatră vezi tu cît de mică sunt,/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrînge,/ Al tău geniu peste veacuri rămînea-va pe pămînt.// Și dorești a mea iubire… prin iubire pîn’ la tine/ Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,/ Cum să fac cînd eu micimea îmi cunosc atît de bine/ Cînd măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg…// Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții/ Și numai din depărtare, cînd și cînd să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu pîn’ la pragul morții/ Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”.       
        La polul opus, cel al raporturilor dezagreabile, se cuvine menționat Caragiale. După ce Eminescu l-a introdus în redacția „Timpului”, în 1878 și, foarte probabil, în cercul junimist, acesta „se dă” la Veronica Micle care îi cedează. Eminescu emite la adresa autorului Scrisorii pierdute sintagme dure precum: „pezevenchiul de grec”, „ingrată arhicanalie”, „șarpe veninos”. La moartea lui Eminescu, Caragiale așterne rînduri echivoce. Boala i-ar fi produs poetului „din fericire, moartea”, care „a desăvîrșit opera nebuniei”, acesta fiind „un om osîndit de la naștere să moară cum a murit”. Comentariul lui Zenovie Cârlugea: „Era un soi de pocăință, de «mea culpa», care mai mult acuză decît scuză…”. În schimb relația lui Eminescu cu Macedonski a fost una de francă adversitate aproape de la început. Cu excepția momentului pacific în care Macedonski a citit în casa lui Titu Maiorescu poemul Noapte de decemvrie, lectură  la care a fost prezent și Eminescu, precum și a unei aprecieri laudative a lui Macedonski asupra acestuia, într-un articol din 1878, Asupra mișcării literare din ultimii zece ani. Polemica avînd tangențe pamfletare dintre cei doi constituie un capitol sonor al incompatibilității lor. Oricum Macedonski era cel mai de seamă poet din contemporaneitatea lui Eminescu, lipsit însă multă vreme de o mai largă recunoaștere favorabilă. Iată o apreciere eminesciană: „Unul abia sfîrșește liceul, vine să vîndă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă” („Timpul”, 8 aprilie 1882). Sau dintr-un manuscris: „Dar acest individ a mers și mai departe. S-a declarat întîi el însuși renăscător al dramei și poeziei române, a pus în foaie în margini negre de doliu numele tuturor oamenilor cuviincioși care nu voiau să se aboneze la asemenea literatură și să-i fie intim în familiile lor, a făcut albie de porci pe nemuritorul nostru Alecsandri, necum pe alții. (…) Un escroc, un plagiator, un pornograf – decorat!”. Epigrama lui Macedonski e bine cunoscută…
        Demne de interes se dovedesc și personajele de grad secund care s-au intersectat în diverse circumstanțe cu existența lui Eminescu. Neînregistrate în istoria literară, neavînd parte prin urmare de șansa unei idealizări de care beneficiază numele larg cunoscute, ele alimentează suflul realist al eposului biografic în cauză. De cele mai multe ori numai grație întîmplării unui minor contact eminescian mai pot fi menționate. Un Petre Novleanu, profesor secundar ieșean, îl însoțește pe Eminescu care l-a cunoscut în anii revizoratului său, în călătoria întreprinsă la Odesa-Kuialnic, în 1885, pentru un tratament cu băi de nămol, de unde poetul îi trimite cîteva scrisori. Pe lîngă lipsa de bani de care suferea, Eminescu îl informează asupra unor lecturi din Pușkin: „Nu știi ce să admiri în lirica lui Pușkin, spontană și plină de frăgezime și de inspirație. Te cuprinde un fior de mulțumire și deodată nervii se liniștesc. Sunt copleșit de versurile lui, izvor de apă vie, de nobilă visare, sau cum o spune dînsul: sînge sălbatec de negru în vinele unui mare visător…”. Învățătoarea Aurelia Goga din Rășinari, mama poetului Octavian Goga (cu care acesta semăna izbitor la chip), evocă venirea lui Eminescu la Rășinari, în toamna 1866, cu o recomandare către părintele său, preotul Ion Bratu, din partea lui Nicolae Densusianu din Sibiu: „A dormit trei nopți aici, nu în casă. Odăile sunt mici și nu încăpeam. Aveam o căsoaie, cum se zice prin Rășinari, adică un fel de bucătărie cu vatră și cuptor de pîine. (…) Cît a rămas aici a stat în fiecare zi cu noi la masă, acolo în bucătăria de care ți-am spus. Ședea chiar lîngă mine pe o laviță și țin minte că îmi venea să rîd cît era de neîndemînatec. Și sfios, de credeam că nu știe să vorbească”. Iar un Ilia Filimon, unul dintre elevii cunoscuți de Eminescu la Blaj, în 1866, cu care „colaborează” la pregătirea examenelor gimnaziale, îi inspiră o poezie intitulată Amicului F. I., publicată în „Familia” din 30 martie/11 aprilie 1869, rezonanță se pare a plimbărilor comune pe malurile Târnavei: „Târnavă prinsă-n galbine maluri/ Murmura în aburi gîndirea sa,/ Pe cînd plimbarea ne rătăcea/ Visări, speranțe pe frunți de valuri.// Ții minte oare, cînd te-ntrebai/ Ce este omul? Ce-i omenirea,/ Ce-i adevărul? Dumnezeirea?/ Și tu la nouri îmi arătai// Dar credeam ambii în adevăr./ Sorbeam din cer ca din Dreptate,/ Priveam la soare, ca-n libertate,/ A fi credeam că-i un drept de fier.// Un an de lacrimi… și tot s-a stins/ Nu trec la oameni astfel de glume,/ Visuri sunt visuri, lumea e lume/ Și cu ea cată să te deprinzi.// Dar tot, amice, nu voi uita/ Acele doruri tainice, sfinte,/ Farmecul vieții, îl ții tu minte?/ Cum șoptea dulce, deși mințea”. Nu putem încheia fără elogiul cald cuvenit lui Zenovie Cârlugea, care, în succesiunea unor realizări analoage consacrate lui Blaga și Arghezi, s-a încumetat la elaborarea acestei pe cît de dificile pe atît de utile cercetări de istorie literară. Puterea de tracțiune a foarte numeroaselor informații, cu mare sîrg acumulate într-o ordonare enciclopedică și însoțite de comentarii detaliate, reprezintă un deosebit merit al d-sale.
         
                                                                        Gheorghe GRIGURCU
         
        Zenovie Cârlugea: Mihai Eminescu. Dicționar monografic. Oamenii din viața lui, Ed. Tipo Moldova, 2019, 754 p.
         
        ionpapuc1943@yahoo.com


                        Un Jurnal din zilele noastre
         
        Asupra iubirii de Dumnezeu se deschide cel de al patrulea volum din Jurnalul dlui Gheorghe Grigurcu – și se închide cu o justificare privind lipsa de date calendaristice, văzută însă ca o sustragere de la obișnuita parcelare a acestuia în obișnuitele producte ale genului. O lipsă fără importanță, de vreme ce acesta nu e dedicat activităților jurnalistului, ci judecății sale asupra ambientului, fiind prin urmare un jurnal sui-generis, de notare a unor gânduri. Dar când vine vorba de întâmplări mai mult sau mai puțin neobișnuite, ieșite din comun și chiar extraordinare, recursul la citate e de la sine înțeles. Frecvența citatelor ne indică un lector neobosit, de la clasici ai liricii mondiale – Baudelaire –, la figuri celebre din varii domenii, vezi-l pe Benjamin Franklin, la  monseniorul Ghica, Albert Camus, Nietzsche , Kafka, dar și Ion Barbu.
        Un lector lacom, așadar, interesat nu numai de cele ale problemei, ale spiritului, ci și de pestrițele fețe ale realității, cu fapte stranii, situații de necrezut, surprinzătoare cadre. Cât de mult îl reprezintă, atunci, o notă de genul: „Prigonit de speculații, ultragiat de metafore, terorizat de ficțiunile epice, dar impasibil la realități”. Cert este că pentru diarist lumea exterioară există – și-l pune la încercare. Pe care le înfruntă în compania unor spirite înalte: N. Steinhardt, Ernst Junger, Paul Valéry, din care citează cu voluptate, pe un bun picior de egalitate aforistică, cum îi stă bine nu numai unui om al spiritului, ci și al cotidianului.
        Asemeni oricărui cercetător are surse pe care ni le va împărtăși cu generozitate, adică punându-ne la îndemână cu aceeași bucurie cu care le va fi fost descoperit, ceea ce ne dezvăluie un temperament optimist, căruia simpla observație a ambientului, cu micile, pe cât de marile-i enigme, îi provoacă satisfacție, aceea de a fi în mijlocul lucrurilor. Dar și cu vehemență față de acele triste realități care înnegurează prezentul nostru. Însă le dă pe față. Cu luciditate și în ceea ce privește limita puterilor noastre: „creația, un joc al libertății cu Destinul”.
        Un Jurnal de gânduri simple nu și-ar îndeplini scopul, odată ce „dându-le acestora prioritate: e ca și cum ai umbla pe stradă indecent îmbrăcat”. Strânsă e legătura între lectură și scrisul propriu: ea te testează, în similitudine cu scrisul tău. De aici bogăția de citate din autori afini, încât ar fi fost cu neputință să-i scape afirmația lui Baudelaire, cum că e cu neputință ca un poet să nu devină și un critic. Larg în vederi: „Scrii deopotrivă pentru cel ce va avea bunătatea să-ți caute textele, ca și pentru cel ce nu va avea bunătatea să ți le caute și nu știe că ai existat. Scrii pentru ambii cu aceeași devoțiune”. Devoțiunea întrunind adeziunea lectorului, socotit, totuși, când cucerit, când impasibil. „Poet, își va pierde carisma între neștiutori, asemenea unui medic care își dă jos halatul alb, pentru a ieși în oraș”.
        Câte o rară trimitere la sine: „Odinioară scriam versuri pentru a fi citite de Florin Mugur și critică pentru a fi citit de I. Negoițescu”. Și se întreabă: „Dar acum?” Cu rezervata concluzie: „Ce e acum, poate voi nota altădată”.
        Este oare un Jurnal factorul repetiției acceptate – odată ce e rezultatul unei permanențe consolidate? Diaristul lasă fără răspuns întrebarea, deci „voia Destinului”. Oarecare răsfăț auctorial: „Scriptorul nu știe dacă stă de vorbă doar cu sine însuși, sau și cu Celălalt”. Cu precizarea: „Ora de lucru matinal”. Câte o mai complexă problemă își află soluția în două rânduri: „Să reprezinte patosul erosului o recoltă oarbă a sa împotriva importanței metafizice?” – temă ce ar fi putut acoperi aria unui capitol? Însă factorul eros apare secundar, în însemnările Jurnalului, la cel de al patrulea caiet. În schimb, obiectele se găsesc la locul lor, îndată după peisaj. „Pe când, în biblioteca sa, ultraaglomerată, cărțile dorm, asemenea unor păsări de noapte. Dar vai, cele mai multe nu se vor mai trezi niciodată”. Constatare pe care o face și lectorul a cărui odaie de lucru are toți pereții cu câte o bibliotecă, iar în dosul ușii și al celor două fotolii, maldăre de cărți,  cu intrări ritmice de cărți care nu se știe unde vor fi găzduite. Da, marile spirite se întâlnesc, vezi citatul din Goethe, de la pagina 325. (Pagină unde vine vorba și de celebrele profeții mayașe privitoare la sfârșitul vremii). Refuzând cu hotărâre orice tranzacție cu senectutea, nu-și poate, totuși, stăvili șirul amintirilor din junețe, petrecută la Peșteana, la Oradea, la Cluj, în încăperi ce-i stârnesc amintiri. Una din puținele din Jurnal, de observație, pe care i-o adusesem la cunoștință cu vorbele: „Dacă te scoli dimineața din somn și nu te doare nimic, să știi că ai murit”.
        Mărturisește că scrie atât pentru bunătatea celor care-l citesc, cât și pentru aceea a celor care nu o fac, loc în care parcă ne-am despărți, într-o societate în care un om nu citește nici măcar o carte pe an. Nu cred nici în ideea că dacă un om rău exclamă „oamenii sunt răi”, devine mai bun. Cred că e doar un semn că individul nu se cunoaște pe sine. Câți oameni răi nu s-au considerat exemplar de buni. Iar când Chesterton zice că libertatea  este un lux, o ficțiune, o necesitate, mă întreb unde e logica. Desigur, nu la cucoana care dispune de o geantă făcută din pielea nu știu a câte sute de crocodili. Din informațiile privind lucruri curioase, surprinzătoare, pe care ni le oferă diaristul, însă fără sursa lor, câteodată. Apoi, câte o mărturisire de atelier: „Truda adânc dureroasă a scriitorului care năzuiește cu ardoare la superficialitatea divină, la grația suprafețelor”.
        În cel de al patruzeci și optulea capitol al volumului, o ieșire în peisaj într-un cald miez de octombrie se aseamănă cu dulcele amurg de început de noiembrie al zilei când se scriu aceste rânduri dintr-o admirabilă carte, căreia-i așteaptă urmarea lectorii săi de toate zilele. Și a căror educație a așteptării nu trebuie supraașteptată.
         
                                                                Barbu CIOCULESCU



                        Viața exilată în cuvinte

        Sunt rare cazurile în care un poet să simtă nevoia să scrie un Cuvânt înainte la propriul lui volum de versuri. Așa cum într-o expoziție de tablouri, de cele mai multe ori vizitatorul este lăsat să descopere singur semnificațiile imaginilor de pe pereți mizele și gândurile artistului transpuse în operă, cititorii sunt îndeobște lăsați să înțeleagă singuri sensurile poemelor. Poezia nu se explică decât de către alții, cum ar fi criticii literari, care, până la urmă, își mărturisesc propriile lor impresii de lectură, în consonanță sau nu cu intențiile programatice ale autorului. Nici măcar la propriile lansări de carte poeții nu dezvăluie prea multe secrete din laboratorul lor de creație. Ei își explică rar intențiile care au stat la baza scrierii cărților lor, iar atunci când o fac, modalitatea uzuală sunt artele poetice, poeme din cadrul volumului care luminează viziunea artistului despre volumul în cauză sau despre felul în care abordează poezia, în general.
        Volumul lui Ioan F. Pop, poeme abandonate în cuvinte, beneficiază însă de un Cuvânt înainte al autorului, fapt în măsură să simplifice mult efortul de înțelegere al cititorilor și chiar cel al criticilor literari. Pentru că explicându-se singur, poetul impune (aș zice, obligatoriu) o grilă de lectură care nu poate duce decât la concluziile preconizate de acesta. În cazul de față, ultima frază a textului introductiv este decisivă pentru înțelegerea indubitabilă a specificității liricii lui Ioan F. Pop din prezentul volum: „Prins în imperativul acestui joc texistențial, niciodată nu știu când începe ficțiunea și când se termină realitatea cuvintelor, când stranietatea unei clipe poate fi captată într-o indeniabilă trăire poetică”. Sare în ochi adjectivul subiniat, texistențial, excelentă găselniță lingvistică, menită să sublineze combinația de textualism și existențialism care este nota definitorie a poeziei lui Ioan F. Pop, cel puțin la nivelul acestui volum. Raportul dintre text și existență, dintre cuvinte și viață funcționează în ambele sensuri: episoade de viață trăită cheamă, de cele mai multe ori fără voia autorului, formule poetice, sunt transfigurate prin intermediul cuvintelor, trăirea se transformă în poezie, așa cum și poezia devine trăire, dă naștere la senzații și sentimente, produce stări de spirit. Poezia dobândește la Ioan F. Pop valențe de percepție extrasenzorială, devine o cale de cunoaștere a lumii, de înțelegere a existenței și a propriei ființe prin formulele estetice pe care le generează transpunerea în cuvinte a anumitor situații, stări de spirit, gesturi banale, vise, speranțe, gânduri de tot felul. Cum spuneam, formulele poetice se nasc spontan fără vreun efort conștient al autorului, sunt o altă parte, cumva organică,  a existenței sale, de care nu se poate dispensa. De aici, constatarea puțin uimită că, în ciuda efortului conștient de a abandona poezia, acest lucru este imposibil, pentru că încet, cu timpul, ea s-a insinuat în codul său genetic.
        Toate poemele din prezentul volum sunt, până la urmă variațiuni, mai mult sau mai puțin explicite ale relației dintre existență și scris. Judecând după afirmațiile din Cuvânt înainte, nu este exclus ca intenția autorului să fi fost aceea de a scrie un eseu sau chiar un studiu mai amplu pe această temă, intenție sabotată până la urmă de sensibilitatea – afectivă, estetică, dar și lingvistică – poetică. Pentru că, în succesiunea lor poemele din carte s-ar putea transforma lesne în capitolele unui tratat despre raporturile dintre text și existență.
        Citind un poem precum cu mâini tot mai străine (ceea ce numesc eu titlu este primul vers scris, însă cu litere bolduite), poetul nu iese din contingentul generației optzeciste, dacă excludem intenția apriorică expusă deja în cuvântul introductiv de a-și focaliza atenția pe raportul dintre trăire și cuvânt. Conștientizarea gestului de a scrie poemul, de a transpune o situație de viață (imaginată) în cuvinte este un procedeu de bază din arsenalul poeziei textualiste a anilor optzeci: „cu mâini tot mai străine, cuvintele mă scriu pe pereții unei singurătăți scorojite./ mă caută prin ungherele unui trecut ce nu mă mai ține minte./ printre acele răvașe în care viața își îmbracă/ pe ascuns lințoliul morții,/ printre tăcerile ce mă cuprind în brațe tot mai stinghere./ printre recviemurile care își cheamă nopțile în mijlocul zilei, aparențele învăluite în două rânduri de întuneric./ cu mișcări tot mai ostenite, în depărtare răsar semne de neînțeles,/ care așteaptă în zadar alte faceri și apocalipse.” (p. 15) Este aici situația în care cuvintele sunt cele care îmbogățesc existența, dau conținut unei singurătăți, promit, în imaginar, viitoare aventuri nemaiîntâlnite, transcend în existențial simpla lor prezență materială.
        Până la urmă întreaga viață a autorului se poate reduce la o paradoxală conjugare a timpurilor verbale. Simplificând, poetul complică, iar ceea ce Baudelaire numea le terrible fardeau du temps, se simte mult mai acut prin prisma problematizării conștiente induse de poem: „eu mi-am trăit aproape tot viitorul la trecut, pentru că nu știam nimic despre declinările vieții./ nimeni nu m-a învățat cum se face că verbele/ dau buzna în pagina realității,/ cum se strecoară subiectele chiar și în vis./ nimeni nu m-a lămurit ce-i cu clipa cea repede,/ care trece prin noi ca o schijă a nopții./ Nu știam nimic despre viața aruncată zilnic ca un rest inutil./ nici că totul este o poveste nespusă niciodată până la capăt./ nici despre moartea care ne conjugă doar la timpul prezent.” (p. 49).
        Chiar dacă anii au trecut, din creația unui optzecist care se respectă, cu un asemenea grad de conștiință textuală, nu putea lipsi cel puțin o creație având ca tematică poemul care tocmai se scrie. „poemul de dincolo de cuvinte,/ surghiunit în ungherele vlăguitelor cutreierări,/ ca într-o baladă a așteptărilor inutile./ unde locurile și timpurile nu pot fi puse de acord./ mai departe nu se mai putea înainta cu acele trupuri răvășite./ cineva a aprins o candelă mai la margine, într-un gest absurd./ căci se zvonea că pe aici va trece, ca o febră neagră, poemul./ și se va opri doar acolo unde nu îl așteaptă nimeni./ ca nu cumva să năvălească peste el,/ ca niște păsări de pradă, cuvintele.” (p. 71). Existența însăși a poemului, elaborat cu trudă prin combinarea cuvintelor potrivite pentru a reda momente ale vieții se simte, la rândul ei amenințată de cuvinte. Este aici un interesant joc de mise en abîme al relației dintre existențial și textual, pe care se întemeiază toată poezia lui Ioan F. Pop din acest volum.
        Cartea lui Ioan F. Pop, poeme abandonate în cuvinte, este exact ceea ce anunța poetul în micul său Cuvânt înainte: o combinație de textualism și exisențial, o carte cu adânc substrat filosofic, menită să dea de gândit, de pe urma căreia cititorul va înțelege mai bine viața (chiar propria sa viață) și poezia, pe fondul unor certe satisfacții estetice. Ioan F. Pop este un poet cerebral, rafinat în gândire, posesor al unui bogat imaginar poetic texistențial, prin intermediul căruia cititorii de azi pot descoperi câteva dintre elementele care au făcut faima generației optzeci și care azi par să fi intrat într-un con de umbră. Poezia sa se citește cu interes și îndeamnă la reflecție.

                                                                  Tudorel URIAN
         
        Ioan F. Pop, poeme abandonate în cuvinte, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 80 pag.