Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Un capitol al poeziei românești
Barbu Cioculescu - Flux-Reflux. Piciorul delicat al Muzei
Tudorel Urian - L Air de Paris


                        Un capitol al poeziei românești

           Ion Pop ne oferă o masivă cercetare consacrată unui capitol al poeziei românești contemporane, socotite a se afla sub semnul neomodernismului. Din capul locului putem constata că perspectiva în care, în chip justificat, o situează autorul e una istorică, deoarece niciodată istoria nu a produs un mai puternic impact negativ asupra creației noastre literare decît în perioada 1944-1989. După cum prea bine știm a avut loc în acel timp o agresiune împotriva conștiințelor atît prin cenzură cît și prin obligativitatea aderenței la formulele unei ideologii și ale unei propagande care deturna scandalos normalitatea producției scriptice, o prefăcea nu o dată într-un rebut. A evalua viața literară a acelei epoci înseamnă a o raporta neapărat la contextul politic nefast în care s-a înscris. Doar între 1944 și 1947 au mai fost îngăduite în presă discuții în spirit democratic, dintre care una avînd ca obiect „spiritul vremurilor noi” care se ivise la orizont sub înfățișarea unei „crize”. Declanșată de Virgil Ierunca, situat pe atunci pe poziții de stînga, dezbaterea în cauză a inclus intervenții categorice precum cea a infelicelui Ion Caraion, ulterior victimă a temnițelor comuniste, poate prea „înnegrit” la ora actuală, care denunța o amenințare la adresa „libertății individuale”. Sau opinia lui Tudor Arghezi, care indica mustrător „literatura de concordanță”, subordonată regimului totalitar, susținînd dreptul scriitorului de-a se rosti „cum îl taie capul”. Alții precum G. Călinescu ori Gala Galaction s-au manifestat prin ambiguități. Urmează ceea ce Ion Pop numește „măcelul proletcultist”. O altă opoziție apare abia după moartea lui Stalin. Ea constă în „poziția curajoasă” a lui A. E. Baconsky și a colegilor săi de la revista Steaua, adoptată la Conferința pe țară a Uniunii Scriitorilor, din 1956, cînd aceștia au cutezat a polemiza cu promotorii „realismului socialist”, în numele unor paradigme din literatura autohtonă interbelică ca și din cea universală. O „figură simbolică a unei noi vîrste poetice” devine, odată cu sfîrșitul său tragic, Nicolae Labiș, după care se înalță un alt „nume-efigie”, cel al lui Nichita Stănescu, „liderul” generației noastre șaizeciste. Nu mai puțin au apărut episoade de recul. În 1960, așadar în apropierea relativei „liberalizări”, Ov. S. Crohmălniceanu publica un opuscul intitulat imperativ Pentru realismul socialist, din care Ion Pop citează triste pasaje: „În conformitate cu fondul sufletesc antisocial care le-a generat, «inovațiile» moderniste s-au dovedit a servi azi în lumea nouă, nu promovării ideologiei socialiste, ci dimpotrivă, defetismului celui mai respingător, cinismului celui mai sumbru, disprețului celui mai sălbatic față de om. Jan Kott, de pildă (…) Procedeele moderniste născute din practica fugii de realitate n-au cum să contribuie la investigarea ei. (…) Vagul, obscurul, nebulosul poeziei decadente îngăduie unor poeți să pozeze în soldați, dar să iasă din rînduri”. Dar emanciparea vieții literare nu mai poate fi oprită la un atare penibil prag. În următorii ani, ea conturează ceea ce numim acum poezia neomodernistă, termen utilizat inițial se pare că de Ion Bogdan Lefter.
           Se producea atunci un fenomen aparent paradoxal. Progresul era generat de o întoarcere benefică spre trecut, de ceea ce Ion Pop numește „reînvățarea modernității poetice”. Proces trebuitor al unui contact cu interbelicul și cu modelele europene ale acestuia, așadar o „refuncționalizare” a prestigioaselor poetici excomunicate. Punctual, e vorba de „«poemul ca sărbătoare a intelectului», proclamat astfel de un Paul Valéry pe urmele maestrului său, Mallarmé, expresia intelectualizată a poeziei frizînd ermetismul”, de „modernismul expresionist (la noi, mai ales în formula spiritualizată a lui Blaga, tot mai coborîtă spre «realitate» și distanțată de metafizic, dar și, în parte, cea «activistă» a unui Aron Cotruș)”, «poezia notației» astfel numită de E. Lovinescu în versurile lui Camil Petrescu, precursoare ale «prozaismului» realist-autenticist antiermetizant de mai tîrziu”, precum și  de „recuperarea fenomenului avangardist”. Dar nu avem a face cu simple reluări, cu obediente aplicații ale formulelor anterioare, ci cu „mutații”, cu „contacte și contaminări «impure» cu limbajele vieții imediate, mai «democratice», asimilate pe traseul liricii moderne de pretutindeni”. Astfel Ion Barbu e detașat de Mallarmé, „iar componenta pitoresc-balcanică a poeziei sale nu mai are, evident, nimic de-a face cu Absența, Tăcerea și Neantul Maestrului”. Grație încă unor radicale schimbări, putem vorbi de „substanța unor opere precum ale lui Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Sorin Mărculescu, Daniel Turcea, cu voci lirice foarte diferite totuși”, ca și de „rafinamentul combinatoriu al unui Șerban Foarță”. Un ecou al „poeziei notației” ar fi de semnalat și la Florența Albu. Din reacțiile tipologiei avangardiste interbelice decurg reacții de speță avangardistă, reîntoarse „pe căi ocolite în «onirismul estetic» (încă «înalt»!) al lui Dimov și al emulilor săi, în minimalismul amprentat «bacovian», de «notații» fulgurante, de atmosfera oniric-metafizică a lui Constantin Abăluță” ca și ale altora precum George Almosnino, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu. Expresionismul e de regăsit, într-o maximă apropiere de sursă, la Angela Marinescu, prin producțiile inițiale „stilizat-trakliene, apoi prin operațiile clinice pe viu, programatic neatente la tăieturile bisturiului, ce ar putea trimite spre Gottfried Benn și Sylvia Plath”. La Ileana Mălăncioiu găsim o asociere a unor „filoane tradiționale, de ritualitate funerară, cu date ale viziunii romantic-tenebroase germano-eminesciene, ca să încheie în tonalitate sarcastic-bacoviană”. Altă variantă a filonului în cauză, „trecut prin aspre luturi ancestrale”, e identificată „la Ion Alexandru, «blagian» și nu numai atît, ori la Ion Gheorghe punînd în comunicare energii telurice (și verbale) «tradiționaliste» cu avînturi de marinar și om de șantier whitmanian”. Urmează poeții „livrești”, „clasicizanți” care „își împart micile voluptăți de degustători de bucate scrise cu frustrările unor deposedați de celelalte bunătăți «bio», contemplate cu jind de la distanță, speculînd elegiac”, balansînd între „obiectul concret” și  „semnul său superficial și alienant”: Florin Mugur, Petre Stoica, Ovidiu Genaru. Singularul M. Ivănescu „și-a făcut din imaginarul livresc modele ale unor trăiri imposibil de atins la cota lor autentică, predestinat unui artizanat verbal silnic-gratuit, (…) reciclînd ficțiuni util-inutile, cu catalizatori dinspre poezia americană, dintre Frank O’Hara și John Berryman”. Și acum o surpriză. Lirica de „tensionată angajare etică” a Anei Blandiana e pusă în tangență cu cea a unor Adrian Păunescu și Mircea Dinescu, ilustrînd „discursul destinat mulțimii adunate în «for», (…) asumîndu-și un fel de ipostază exponențială, de purtător de cuvînt al unei colectivități cu care se mărturisește a fi solidar…”. Contrastul frapant al atitudinii, să facă posibilă totuși asocierea Blandiana-Păunescu? Acustica civică să fie atît de îngăduitoare? Sub unghi procedural posibil, dar…
                În ceea ce privește numele poeților cu prezențe distincte în această lucrare, Ion Pop înfățișează două scuze anticipate. Prima privitoare la caracterul fatal limitat al numelor introduse, „imposibilitatea obiectivă de a epuiza lista numelor participante de toată mîna”. A doua, vizînd criteriul valoric al selecției, „de la un număr de protagoniști la actorii («actanții»!) cu roluri secundare, convocați totuși ca să populeze scena, nu toți și nu tocmai ca simpli figuranți”. Din șirul autorilor oricum îndeajuns de numeroși avem impresia că nici un  nume mai semnificativ nu e omis. Mărturisim însă că ne-au scăpat pînă azi atenției cîțiva: Dușan Petrovici, Gavril Ședrean, Sabin Oprean, Marcel Mihalaș, Ioan Mușlea. Gruparea poeților într-o schemă tipologică suficient de ramificată, în ciuda relativității de la care nu s-ar putea sustrage o atare operație, e sustenabilă prin exploatarea cîte unei trăsături caracteristice unificatoare. Dacă aici se aplică, să zicem, un spirit geometric, cel de finețe se vădește din plin în caracterizările de care are parte fiecare „ales”. E cu totul remarcabilă la Ion Pop această asociere între examenul de natură mai curînd obiectivă al orientării în cîmpul ansamblului literar, al tematicii, al filiațiilor etc. și intuiția exactă a fibrei creatoare. Expresia critică ce o fixează e, în marea majoritate a cazurilor, constrictivă. Dezinvolt, de-o nedezmințită prospețime, infatigabil, criticul ne oferă caracterizări care ar putea fi, evident, puse în discuție, dezvoltate, nuanțate, dar niciodată respinse de plano. Vocația de analist al poeziei se impune drept calitatea d-sale critică majoră. Cît privește ierarhizarea în cuprinsul acestui amplu catalog de poeți, acesta poate întîmpina opinii diverse. Cîteva nume îi apar lui Ion Pop drept „cele mai reverberante și catalitice”. Mai întîi Nichita Stănescu, în vederile d-sale „creatorul unui univers liric complet, cu o structură de cosmoid, cum ar zice Blaga, tot așa, cum au fost la timpul lor, Arghezi sau Blaga însuși”. Opțiune cvasigenerală în prezent, căreia însă i-am anexa o întrebare: e totuși firesc ca un mare poet să aibă un număr de texte (publicate) indiscutabil nereprezentative, care să-l depășească pe cel al textelor valide, așa cum se întîmplă cu autorul Necuvintelor? Urmează Mircea Ivănescu, „constructor al unui discurs care, din punctul de plecare,  e marcat de un scepticism radical, foarte departe de entuziasmul, fie și deteriorat pe parcurs al confratelui în ipostaza ideală de «Amfion constructorul»”. Dacă Nichita Stănescu și Mircea Ivănescu ar alcătui „extremele” unor viziuni, între ele și-ar găsi locul Leonid Dimov, „«măscărici al Totalității», care se știe și el deposedat de harul suprem constructiv ce i-ar fi asigurat omnipotența asupra Totului”. Cu o apăsare pe nota scoasă în relief, cea de bufonerie: „Jocul dimovian pune în scenă o variantă a clovnului trist, visînd într-un teatru al lumii, cu măști instabile, păstrînd angoasa în miezul feeriei”. Apoi Marin Sorescu, cel ce „obligă la democratizare teme și atitudini «aristocratice», face adesea concesii anecdoticului, cultivă calamburul, aliază rîsul cu plînsul la modul tradițional «valah»”. Dar nu e totuși bardul alutan, astfel cum s-a afirmat, mai interesant în teatru decît în versuri? Pe de-o parte, în ultima ipostază, un ludic, continuator al formulei Topîrceanu, dar nu totdeauna cu scrupulul exigenței vădit de antecesor, pe de alta un expresionist rural, în aceeași cheie a comicăriei, un emul printr-o derivație a lui Ion Gheorghe – ierte-ni-se „erezia” – , Marin Sorescu nu rămîne mai mult decît un autor de  treaptă medie, ceea ce se cheamă îndeobște un „autor de epocă”. Următorul e Ion Gheorghe, selectat în pofida faptului că „opera îi este grav subminată în mai multe puncte” și că „a eșuat (…) în manierismul steril al  «zicerilor» mai tîrzii, iar masivul tom «epopeic» Dacia Fenics a putut plăcea numai unui mare degustător de hîrtie scrisă ca Marin Mincu, fiind de fapt o operă artificioasă, stufoasă și greoaie”. Nu cumva ultimele epitete au o răsfrîngere mai largă asupra producției d-sale în întregime? Semnificativ, Ion Gheorghe e de multă vreme trecut sub tăcere… Gusturile nu se discută, dar varietatea lor nu e oare binevenită pentru a obține treptat acea discretă mișcare consensuală de care are nevoie imaginea ce se fixează în istoria literară? E drept că și aceasta are o doză de relativitate, probată în timp. Ceea ce la un moment dat pare a constitui o certitudine, poate ceda unui nou curent de înțelegere, validînd eventualele rezerve anterioare. Oricum, datoria criticului e de-a se exprima cu bunăcredință. În ce ne privește, în locul ultimilor doi „exponențiali”,  Marin Sorescu și Ion Gheorghe, i-am fi preferat pe Ion Caraion, pe Emil Brumaru, pe Cezar Ivănescu, pe Angela Marinescu sau… pe alții. Se cuvine însă neapărat subliniată strădania colegială a lui Ion Pop de a-i scoate „mai în față” pe scena poetică pe cîțiva autori de o indenegabilă pondere, din păcate ținuți în umbră: Constantin Abăluță, Ilie Constantin, Cristian Simionescu, Marius Robescu, Dan Laurențiu, Vintilă Ivănceanu, Ioana Ieronim.
           În încheiere, Ion Pop ne oferă o pertinentă addenda, cu caracter de confesiune a creației poetice proprii. Nu o dată victimă a clișeului „poeziei de critic”, ajuns într-o variantă astuțioasă pe care o citează („s-a scris la un moment, nu fără maliție, «poet în critică și critic în poezie»”), poetul înzestrat în nu mai mică măsură decît criticul omonim  alcătuiește o fișă justificativă, din rîndurile căreia ne îngăduim a relua aprecierile ce i le-am închinat odinioară: „Între coperțile cărților sale de poezie, Ion Pop e poet și atît. Dacă totuși s-ar insista pe relația acestei poezii cu critica emisă de aceeași pană, am putea avea o surpriză de proporții. Și anume, am fi în măsură de-a constata că în loc de a jertfi cărturăriei, modelelor tiranice propuse de ampla sa cultură de specialitate, Ion Pop ilustrează o mișcare de emancipare, pe cît de puțin clamoroasă pe atît de tenace, de sub tutela livrescă, resimțită ca o primejdie”. Merită reținute acele evaluări autoanalitice prin care, din etapă în etapă, autorul își circumscrie cu emoționată luciditate natura lirică. Acea „dificilă ecuație, care m-a tot obsedat, dintre gramatică și sînge”, după cum se confesează d-sa, capătă o victorioasă rezolvare, în urma unei grave încercări de ordinul sănătății prin care a trecut: „Temele care m-au obsedat dintotdeauna, aceea a crizei tensionate dintre stările de spirit și semnele lor, dintre natural și scriptural, dar mai ales cea dintre ambigua conștiință a limitei, deopotrivă necesară și oprimantă, a neliniștii în fața dispersiei, a dezordinei și a risipei de sine, și o precar-victorioasă geometrie interioară, și-a găsit, îmi pare, o anumită soluție…”. Concluzie: cartea pe care Ion Pop o închină poeziei noastre neomoderniste e, nu doar, după toate probabilitățile, scrierea d-sale de căpetenie în postura de critic, ci și una fundamentală asupra materiei care-i constituie obiectul. Faptul că ne-am exprimat consecvența față de cîteva din opiniile cărora le-am dat glas mai demult nu prejudiciază simțămîntul nostru de prețuire.

                                                                        Gheorghe GRIGURCU

                Ion Pop: Poezia românească neomodernistă,  Ed. Școala Ardeleană, 2018, 864 p.   


        Flux-Reflux

                            Piciorul delicat al Muzei


           O tentativă de redefinire a lumii ce ne înconjoară, şi anume prin răsturnarea şi realcătuirea din
cristalele emergente şi-a propus dl. Gheorghe Grigurcu, printr-o cercetare ce şi cum, în recentul său volum de versuri, cu titlul de mai sus – editura „Paralela 45”, din Bucureşti, anul acesta, volum cu o prefaţă de dl. Mircea Martin şi o postfaţă de dl. Mircea A. Diaconu, iar în final cu câteva scurte date bibliografice. Prefaţă în care dl. Mircea Martin ridică întrebarea dacă primirea de către poet a premiului naţional Mihai Eminescu va schimba – sau nu – raportul dintre poezia şi critica premiatului şi anume în favoarea celei dintâi. Cumpănă dintotdeauna ţinută de scriitor într-o bogată activitate pe ambele direcţii – şi dacă nu cumva poezia şi critica grigurciene se alcătuiesc opozitive. Acuitatea condeiului de critic al lui Gheorghe Grigurcu este cunoscută, dar în aceeaşi măsură cu suavitatea liricii sale, într-o perfectă simbioză, am spune noi, cu pantagruelica poftă de răsturnare a leneşei aşezări a realităţii, adormită în sine.
           Iar ca revenire la paginile de analiză ale dlui Mircea Martin, iată-l pe dl. Gheorghe Grigurcu poet al fugitivului, al difuzului, operând cu cea mai mare economie a mijloacelor, cu o certă austeritate a figurilor. Semnalmente: antisentimental, pionier al minimalismului în zodia douămiismului. Substanţele date, punând sub semnul îndoielii oportunitatea căutării de linii conducătoare ale unei noi sinteze. Poate că nu şi a unei vizite în atelierul artistului, pe o uşă deja deschisă – atelierul însuşi cu ferestrele larg deschise.
           Primul contact cu lirica grigurcuiană surprinde ceea ce vor fi, pe parcursul lecturii, metoda
răsturnării metaforei reale a triumfului maximei libertăţi a metaforei, a comparaţiei, a abundenţei asociaţiilor imposibile – gen „zăpada căzând ca o scrisoare-n cutie, sicriele care crapă precum pepenii doldora de seminţe, comparaţia însăşi se vede ca o roabă care rămâne mereu goală”! Dintr-un suspin al ghiocelului va ţâşni un transatlantic. – Cu această acoperire: actantul trebuie să fie pur şi generos în inevitabilul său exhibiţionism.
           A fi liric, în viziunea poetului, implică şi a fi patetic, cu precizarea că e vorba de un patetism ca o simplă amintire şi cu avertismentul de a nu-ţi închipui că adâncimea versului îţi aparţine.
           Prezent într-o natură populată mai mult de oameni decât de om, poetul se apleacă asupra
vieţuitoarelor nevorbitoare, este iubitor de câini, înţelege, traduce, torsul pisicii, fără a fi un mizantrop – ci numai un exilat.
           „Amarul târg” este locul în care-şi petrece zilele, într-un destin cumva asemănător tomitanului
Ovidius. Ursitoarele i-au menit două înstrăinări, cea de a doua fiind însăşi osânda scrisului: „A scrie, a te înstrăina de tine însuţi pentru totdeauna” (Caligrafie). Nici primejdia unei vieţi lâncede nu l-a ocolit pe poet, mai rea decât greşelile zgribulite”: „O viaţă lâncedă, bâiguind ceva despre tine/ şi după micul dejun îşi şterge gura cu o petală de trandafir”. (O viaţă lâncedă).
           Nostalgia unei vieţi primordiale îl bântuie într-o lume unde „sună telefoanele din miezul
somnoros al pământului/ din fundul lacului artificial” (Idem).
           În această lume i se cere celui căruia i se adresează poetul să fie adeptul Adevărului, al acelui
Adevăr înfăşurat în frunzişul unui început de lume.
           Cruda tendinţă a operei de a scăpa de sub autoritatea condeierului, alcătuindu-se de la sine îi este cunoscută acestuia, care nu se va sfii să recunoască:
                         „Un muşuroi de puncte şi virgule
                          Ca unul de furnici
                          care au aerul de a te sluji
                          pe nesimţite şi-au înălţat
                          propria casă”
                                   (Semn de carte).
           Şi astfel, jocul imposibilelor potriviri, dus la perfecţie, precum leit-motivul în muzică, asigură fiecărui vers al dlui Gheorghe Grigurcu maxima forţă de impact cu care mai adesea jubilează, pe când alteori punctează numai – şi anume acea galaxie de metamorfoze în care, la el se produce miracolul unei noi metafore. Acolo unde tot ce nu se poate, la el se produce cu tot firescul. Inspiraţie ţâşnitoare sau laborioasă, joc sau ritual? În poemul „Scriptor”, condeiul se înfundă în albul paginii cum o copită în nămol, pe scurt: „hârtia albă misterium fascinans/ textul ce o acoperă: misterium tremendum”.
            Un simplu pastel sare în necunoscut care-l poate preschimba într-o enigmă, enigma însăşi se
poate despovăra de sine, cu veselie:
                                „Trebăluieşte prin parc
                                un copac cu şorţ
                                un trecător se urcă în ceruri
                                contemplă acolo o singură clipă
                                după care o uită”.
           Atunci nu era firesc ca în final, în zare, peste Jiu, să plutească un val de lebede? Să ascundă, şi nu doar rareori, gravitatea unei comparaţii în spatele unei veselii, în mijlocul unui foarte special humor, mijloc „de-a minţi obiectele/ ce nu îndrăznesc să te mintă? – vezi „Cât spiritual”.
           A face dreptate părţii de prisos este o datorie a poetului, de la François Villon la Constant
Tonegaru, într-o formaţie din care Gheorghe Grigurcu nu putea lipsi. Întru care, dacă înaintaşul Lucian Blaga proslăvea somnul, Gheorghe Grigurcu laudă ziua de ieri, într-o lume care este cum este, până intră pe mâinile lui. Căreia îi zguduie coloanele, spre a le reîmplânta cu baza spre cer. Este, în toate acestea, o etică, s-a născut şi trăieşte Gheorghe Grigurcu ca într-o lume rău alcătuită. Este el însuşi un alungat din lume, cum afirmă în Postfaţă dl. Mircea A. Diaconu? Sau doar un exilat, de pe urma unui verdict pe care singur şi l-a dat? Iar ca structură, este un pillatian – cu sau fără candoarea acestuia – iată o întrebare la care nu ne-am fi gândit. Abstract şi rece nouă nu ni se pare, precum în portretul făcut de critic, lamento-ul său părându-ni-se un pas pe calea cunoaşterii.
           Iar la capătul lecturii „Să te desparţi fără grijă de clipele transcrise. Ele te vor îndruma/ în
continuare fără greş” (Sfaturi către mine însumi). Sectorial, celui care, lecturându-l, crede că s-ar putea învrednici a scrie el însuşi versuri, infailibila reţetă:
                            „Aşa se face Poezia aşa
                            cu-o răsuflare grea
                            ca şi cum într-o zi geroasă
                            ai tăia lemne spre a încălzi
                            piciorul delicat
                            al Muzei”

                                              Barbu CIOCULESCU

                                  L’Air de Paris


        Pentru un om cultivat, prima descindere în Paris este o adevărată călătorie ințiatică. Fiecare stradă, fiecare clădire, fiecare piatră din caldarâm este o bucățică de istorie, la fiecare colț de stradă i se deschide o perspectivă pe care de-a lungul secolelor, au zărit-o numele foarte grele ale culturii universale. Eu, de pildă, am avut șansa unică să descopăr Parisul în compania lui Mihai Șora. Să-l ai ca ghid în prima ta descindere în Orașul Lumină pe cel care și-a trăit acolo tinerețea, în compania lui Cioran, Ionesco și Eliade, este un dar pentru care trebuie să mulțumești în fiecare zi providenței. Și, îmi amintesc, cu precizie, că încă din momentul în care am aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle, l-am rugat pe Mihai Șora să-mi arate Parisul său de suflet, să mă facă să înțeleg specificitatea, „secretul” acestei metropole de care s-au îndrăgostit toți cei care i-au bătut străzile în lung și în lat. Nu obiectivele turistice, la care cozile turiștilor de pe toate continentele se întind pe sute de metri (le-am văzut și pe ele, ulterior), ci elementele poate mai discrete, dar menite să te facă să înțelegi și, poate, să-ți producă vibrații ale sufletului sunt esențiale în descoperirea esenței unui oraș. Și mai ales să-i parcurgi pe jos, în tihnă, străzile, atent la murmurul străzii și la tot ce se întâmplă în jurul tău. Sunt convins că nu  nu voi uita niciodată „lecția introductivă”, predată de Mihai Șora, într-o seară în care se întunecase binișor, pe o anumită piatră de caldarâm din Place de la Concorde.
        Am retrăit acea emoție inițiatică  citind o cărticică-bijuterie, rătăcită printre miile mele de cărți, peste care am dat căutând cu totul altceva: Daniela Albu, Miniaturi pariziene/Miniatures Parisiennes. Un volum bilingv (în română și franceză) de catrene, care reface experiența inițiatică a autoarei în descoperirea Parisului. Chiar dacă traseul ei inițiatic a fost altul decât al meu (al meu, cum spuneam, a început în Place de la Concorde, al ei pe Pont-Neuf, ele s-au intersectat în multe puncte stârnindu-mi o emoție nostalgică și impresia că am văzut cu ochii mei exact acele detalii care i-au atras atenția Danielei Albu. Fiecare catren al cărții este un mic clișeu fotografic, care suprinde nu doar realitatea vizuală, dar și emoția din privirea călătoarei, istoria, trecutul și prezentul locului respectiv. Fiecare cadru produce alt tip de emoție, dar toate se leagă între ele alcătuind un tablou tandru al Parisului de azi și dintotdeauna, precum în cântecul lui Charles Aznavour, La Bohème. Firește, pentru orice om cu veleități culturale, Montmartre este un loc mitic, în care fiecare cafenea și fiecare treaptă a vestitelor scări îți aduc în minte siluetele învăluite în fum râzând zgomotos sau pășind șovăielnic după vreo seară veselă, generos udată cu alcooluri de tot felul ale atâtor pictori, romancieri, poeți, femei fatale care au făcut gloria locului. Boema de altădată a dispărut, La Goulue se odihnește în cimitirul Montmartre, pânzele famelicilor de ieri se vând cu milioane de dolari la licitații de lux, iar scriitorii gălăgioși și cam mitocani au devenit maeștrii literaturii universale. Doar zidurile bătrânelor cafenele, aceleași, fac timpul să se dilate și să readucă pentru o clipă în actualitate la joie de vivre, din alt timp: „Nu găsesc nici o băutoare de absint./ Nu văd nici un pictor împătimit./ Comand un pahar de calvados/ Și de-abia atunci răsare Hemingway.” (Cafeneaua, p. 28)
        Un catren, În zori, te duce obligatoriu cu gândul la minunatul cântec al lui Jacques Dutronc, Paris s’eveille. După liniștea nopții, strada începe să se populeze, cu figuri emblematice ale orașului, de azi, de ieri, dintotdeauna. O nouă zi stă să înceapă, precum o reprezentație pentru ochii altor turiști  veniți să descopere secretele acestui oraș magic, din care, aproape obligatoriu, vor pleca cu buzunarele goale. Se simte însă aerul proaspăt, răcoarea începutului de zi, mirosul aromat de cafea proaspătă și croissant în dezmorțirea matinală a străzii: „Ne întâlnim în cartierul Halelor,/ Cerșetorii s-au trezit devreme./ În sunet de flașnetă arlechinii imită turiștii,/ Hoții de buzunare își fumează țigara de dimineață.”
        Versiunea franceză sporește și mai mult aerul parizian al versurilor. Ea îi aparține unui nativ,
francez, profesorul Claude Dignoire, care nu ezită, atunci când este cazul, să se îndepărteze de la sensul literal al versurilor în limba română, menținând însă cu strictețe semnificațiile și atmosfera poemului original. Fiind vorba de catrene, soluțiile găsite de Claude Dignoire sunt ușor de sesizat și realmente citind în paralel textul românesc și cel în limba franceză se poate deschide o discuție interesantă despre cum poate fi tradusă poezia. Performanța lui Claude Dignoire este dată de faptul că izbutește să păstreze integral emoția, ingenuitatea, jubilația existențială ale autoarei din România, transpunându-le însă într-o expresivitate stilistică specifică limbii franceze. În multe situații, eu însumi am preferat versiunea franceză, mult mai adaptată la conținutul cărții, dar, repet, fără ca prin aceasta să trădeze ceva din spiritul și sensibilitatea poetică ale Danielei Albu. Iată un exemplu edificator: „Plouă în Isle Saint-Louis,/ Cafea, cărți, săruturi, prăjituri,/ Plină cu frișcă «La fille aux yeux d’or»,/ Mai am și acum cartea cu căpșuni printre file.”/ „Il pleut sur l’île Saint Louis / Café baiser, livres gâteaux/ Crème fouettée, «Fille aux yeux d’or:/ J’ai gardé le livre et son goût de fraise.” (Fericire / Bonheur, pp. 60-61). În versiune franceză, versurile au, de multe ori, rezonanțe din Apollinaire și din șansonetiștii care au celebrat Parisul în cântecele lor. Dar spiritul lor rămâne, cu strictețe, cel al sensibilității poetice a Danielei Albu.
        Există însă și situații, nu foarte frecvente, când sensurile poemului în limba română diferă sensibil de cele ale versiunii sale franceze. Cazurile sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât o bună parte dintre cuvinte sunt traduse literal. Modificările survin însă la cuvintele esențiale, cele care dau greutate poemului. Iată un exemplu : „Chitară rece pe Pont-Marie,/ Buchiniștii își închid dughenile,/ Plouă cu indiferență și știu că nimic/ Nu poate înveșnici cântecul.” / „Guitare fraîche sur le Pont Marie/ Les bouquinistes referment leurs boîtes gelées/ Il pleut irrémédiablement et la musique/ Va remballer bientôt ses notes.” (pp. 56-57) În această situație, versiunea în limba română conține mult mai multă poeticitate decât cea în limba franceză. O prefer fără ezitare.
        Volumul Danielei Albu Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes  este un fel de album cu
fotografii nostalgice despre un Paris cultural care sălășuiește în inimile noastre, descoperit prin ochii înfiorați de emoții ai unui călător de azi, care îi străbate pentru prima dată în mod real străzile și zărește locurile mitice știute din mii de lecturi și filme. O reverență poetică în fața Orașului Lumină și a artiștilor  care l-au celebrat peste secole. O carte pe care am citit-o cu nostalgie și plăcere.

                                                                        Tudorel URIAN

        Daniela Albu, Miniaturi pariziene/ Miniatures parisiennes, traducere în limba franceză : Claude Dignoire, Grafică de Dalia Bialcovski, Editura Eikon, Cluj-Napoca.