Gheorghe Grigurcu - Cronica literară. Barbu Cioculescu poetul.
Barbu Cioculescu - Flux-Reflux. Cu Pavel
Tudorel Urian - Fețe ale singurătății.


                          Barbu Cioculescu, poetul

            Versurile lui Barbu Cioculescu se află la hotarul dintre emoția ființei și așa-zicînd emoția verbului. „Poezie de critic” le-ar putea aprecia cineva cu o formulă standardizată, dacă n-ar fi vorba de căutarea (și revelarea) poeziei chiar în cadrul acesteia, încă o dovadă a faptului că arta, aidoma Duhului Sfînt, suflă unde vrea. Exersîndu-se pe sine, expresia lucidității e în măsură a exersa lirismul cu un efect cu atît mai surprinzător cu cît spontaneitatea sa adesea vădită vine pe o cale dificultuoasă, pîndită de preconcepții minimalizante (în speță ale criticilor care nu sunt poeți). Drept care autorul se arată prudent într-o cheie ușor ironică, schițînd volute ale defensivei: „Ghiocuri sparte pe masa de lucru/ teama de a voi să scriu poezie/ într-o lume în care-au biruit cascadorii.// Decembrie cu lumini de mai pentru/ cîteva ore inundînd arbustul de la geam/ dezlegînd vocalele avantajos// pentru marile tranzacții ale anului/ care vine: vei triumfa, gloria e pe cale/ spre tine, a fost expediată cu toate formele// primi-vei buchetul ei de mărgean/ a făcut un drum de treizeci de ani/ dar știe semnul de recunoaștere// axul unui ghioc, o coloană nu tocmai dreaptă/ în jurul ei rotitoare și mantia scoicii/ cu dungi de tigru calin. Ora de soare.// Pe o masă de lucru carafa cu vin/ libertatea de a fi mai puțin în/ visul de aur al unei parole” (Meditație). Barbu Cioculescu rostește ceea ce consideră că se cuvine rostit despre sine și despre ambianța proximă, ca și despre timpul istoric în care s-a înscris cu o iluzorie nonșalanță, cu o detașare menită a oferi tocmai aluzia patetismului ocolit. Fără a fi formulate expres, atitudinile d-sale ies astfel la suprafață grație rezervei tactice de care dă dovadă: „Filele-și pierd pielea cea veche, zilele solzii/ ca șopîrla coada, licornul cornul – am desfăcut/ dulapul scîndură cu scîndură neavînd cheia/ însă nu eram înăuntru încît cu degetul/ m-am semnat în oglindă pe partea spoită a vremii - / de ce n-aș unelti? Prin perete se vede în stradă/ masa de premii, tejgheaua, spînzurătoarea/ dar din stradă nimic nu se vede.// S-a scufundat în baia lui Arhimede.// Despre dulap multă vreme n-am știut încotro/ mă va duce – degetu-mi pipăia mileniul moale/ ca labele elefanților trecînd peste legume și fructe” (Navigînd, navigînd). Istoria contemporană e consemnată cu o mixtură a decepției și toleranței. Posibilul dezgust cedează ușoarei înduioșări: „Zile de gheață – privesc cum/ învață să ne ierte leșuri de cîine/ lîngă coada la pîine lîngă/ coada la ziare unde fiecare// La rînd își face o viață nouă/ nimic nu se mai dă pe sprînceană/ purtătorii de tăvi cu ouă/ revin în casa lor europeană.// Cum scot din buzunar cele/ mai murdare bancnote din lume/ microbii de pe ele se-aruncă-n ninsoare/ și pier – cu batista îmi iau de la ele adio!” (Zile de gheață). Sfîrșitului de mileniu i se acordă onoarea unui zbucium refrigerat de însăși scurgerea amnezică a secvențelor sale calendaristice care includ deopotrivă cruzimea frumuseții și cruzimea inexorabilului sfîrșit al acesteia: „Scad nopți de cretă din zile de/ cărbune, luni de rușine din săptămîni/ ale uitării depline, să vedem, zic,/ să vedem ce se poate reține/ de opus veselei dimineți de septembrie/ ce-mi intră sub cort – ah! tu, cruzime/ a frumuseții, încă un rînd de crini/ îmbrăcași și ce mai frunze cărnoase/ peste pași saltă ca și cum/ niciodată nu vor sfîrși sub/ roți și sub pași.// Un mileniu sfîrșește cu mine - / este șansa lui pe care nimeni nu/ i-o poate lua înapoi” (Fața nevăzută a frunzelor). Bufoneria glacială, de clovn alb, pusă în scenă, aduce posibilitatea de a afirma, de-a retracta și de-a afirma iarăși o ipostază. Între regret și sarcasm, între confesiune și parodie, Barbu Cioculescu simulează la un moment dat o lume similicazonă, imagine a unei absconse datorii. Cu pînă la urmă fireasca ambiguitate a acesteia: „Versuri ce nu mai pot fi scrise/ de poeți care nu au mai vrut/ se adună-n careuri decise/ se-nșiruie pentru salut.// Au sau n-au steaguri nu știu/ eu trec printre ele cu țeapă-n picior/ însă colonelul nu vine/ să dea ordinul pentru onor.// Deci apăsat printre coloane nu trec,/ sunet de goarnă în urechi nu-mi parvine/ plouă și vîntuie, cîinele soldatului/ mirosindu-mă se ia după mine” (Remake). În răstimpuri i se ia pulsul epocii noastre mașiniste. O epocă a cărei mentalitate pătrunde insidios în zona normalităților, transferîndu-le în grotesc, dezumanizîndu-le. Ceea ce apare drept confort progresiv nu e în realitate decît un derizoriu spre caricatural. Însăși animalitatea, cea mai pură întruchipare a organicului primar, se lasă tîrîtă în sarabanda artificiului insațiabilei tehnicizări. Precedînd pare-se inevitabilul om-robot, se ivește cîinele robot: „Pe bulevarde cîinii mecanici trec țanțoși/ în ochiul lor arde becul albastru/ al credinței curate, din nări le ies/ aburi sintetici cu miros de șes/ din botul de pluș pus la «cățeluș»/ ies mîrîituri caraghioase./ Fabricăm pentru ei oase/ dintr-un plastic mustos și/ refolosibil” (Cîinii mecanici). Așadar  robotizarea cu al său posibil viitor stihial: „Tragi fermoarul, din pîntec îi curg caramele/ din piept note de plată, prospecte/ dimpreună cu certificatul de garanție./ Viitoreni, experți în motorașe canine, lunecatu-mi-a vremea, dezlipitu-s-a/ bucuria de mine – stau în inele de aur/ în piepți de mătase, apăs pe scaun/ dau ocol marilor vase cu orhidee nemuritoare/ ceafa mi-o las pe spetează./ Doi dogi metalici cu botul/ pe rotulele mele veghează/ inoxidabili, ignifugi, presurați// Și se-nnoptează…” (ibidem).  O robotizare începînd de jos, „democratică”…
            Din aproape în aproape declinul de facto al civilizației noastre vertiginos ascendente atentează la  trăirile cotidiene, la mărunțișurile vieții ce se devalorizează. Universul mic depune o sesizantă mărturie: „Anul trecut nici nu a fost – mici obiecte/ uitate în palmă se jucară o vreme cu noi/ obosiră speriate de sine așteptîndu-ne/ să vorbim, să răsuflăm, să începem/ să pășim din duminică-n joie.// Cum părăsisem luntrea/ nu mai era/ nevoie” (Happy New Year!II). Care e riposta eului estetic? O retranșare în decorativ, dacă se poate în fastul cromatic posedînd aparența imunității la deriziunea asociațiilor în vogă. Un soi de intemporalizare formală cu liniștitor alibi cultural: „Plouă, bubuie curge hermină/ Copacul se clatină și geme/ Iar roata cu șapte culori de lumină/ Nu iese prin nouri, se teme/ Să mintă nu vrea, afară scapără cremene” (Furtună). Sau: „Negrul avea un roș turban/ La picioarele mele stătea,/ De catifea ochii bulbucați; incerți, rotind/ Vrăji rostind,/ Pulsau insidioasă melasă portocalii pînă sus pe terasă” (Veghe de război în Tombuctu). Sau muzicalizînd: „Glasul tău lîngă mine de-o să mai vie/ Cine știe…/ Sufletului descojit cimpoi/ Îi cîntă vechi cîntece noi/ Pe două clape de monotonie” (Elegie I). Sau ca o cosmică rotire de somptuozități cu galantă dedicație: „O stea conduce fiecare sîn, adulterină/ Și unghiile cresc stelelor zece căror slujesc/ Sprîncenele sunt nebuloase/ Groase, arcuite, frumoase./ Și o mie de stele într-o uriașă roată/ Se micșorează să poată/ În nadir ochiul iradiat să-ți facă” (Era o noapte). Nu în ultimul rînd parafrazarea unui Vermeer: „Îți cade soarele-n mîini./ Pe șorțul alb rîde, din/ fereastră se gătește și cugetă./ Duhul îți intră în degete,/ spornic pentru miezul de pîine.// Ți se așază amurgul în păr,/ vestindu-ți fruntea./ Chipul îți stă în aer ușor./ Ceva din obrajii tăi trece-n văzduh./ Patima liniștii secole trece/ peste ape cu întuneric de aur.// Pe pieptul tău soarele serii/ mai ține lumină o clipă,/ rotunjind curata lui moliciune./ Se strînge în ochii tăi noaptea./ Vremea se lasă-n genunchi/ și-ți pune capul în poală” (Vermeer de Delft). La rîndul său, eul afectiv apelează la prezența proteguitoare a naturii. O zvîcnire ancestrală intră în spectacol, introducînd trena de complexități în peisajul încă apt de ingenuitate, de consolări cu gir cosmic. În cuprinsul de necuprins al firii își face loc pitorescul firescului expulzat din mediul urban: „Scut lîngă scuturi se-așază frunzele,/ vestind venirea vîntului în cort de tufiș./ Prundul fierbe, sălciile sug fluiere./ Pe chipul apei, bătîndu-și ghearele,/ salamandra neagră și verde/ sare să șuiere.// Se-ntoarce Marele de la vînătoare de umbre./ Săgetate le-a-ntins pe măcriș./ Din tolbă aruncă pere și coacăze./ Și iată-l căzînd pe frunzar,/ obosit de suiș./ Vîntul!” (Lecția de Argeș). Invitația erotică în acest spațiu ospitalier e o mievrerie a inocenței: „Fii binevenită domniță/ La pragul acesta cinstit./ Te-am așteptat în întuneric și frig,/ Te-am simțit în strînsoare de muguri,/ Te-am văzut printre limbile norilor,/ Înainte de-a te fi văzut prima oară.// De dragul de-a fi numai cu tine/ Lăsai gura să stingă lăstarii./ Vino între ramurile mele/ Curată și limpede./ Rod încă nu am/ Pune gura pe ram” (O vedere cu boarea). Dar, vai, nu poate fi vorba de o victorie totală. Nu o dată natura și artificiul își dau întîlniri semnificînd o fatală cedare  a conștiinței lirice care nu se poate întrutotul sustrage temporalității. Compromis ce are parte de o tensionat-resignată reverberație: „Nici o mișcare a frunzelor orei/ Triumfător zăpușeala apasă/ Dalele de cretă fac insolație/ Umbra casei se ascunde în casă// Fotolii galbene picotesc pe terasă/ O muscă naște fiece ispită/ Pe cîmp de argilă paște-o vită…/ Și numai arșița, arșița-i grăbită” (După-amiază de Iulie). Cu toate că „sufletul mai departe și-aruncă sămînța în vid/ De polul ferm încă avid”, iar „condeiul în dezolare pe cîmpuri apucă” (Elegie IV). Conștiință ce se mulțumește cu propriul său artefact poetic, geometrizîndu-și bunul cel mai de preț, salutar, țesătura sufletului: „Și încă o clipă pînă beau cerul.// Și-nceapă apoi dimineața cea clasică:/ rigla, compasul, echerul” (Nouri la cîntători). Chirurgie a inefabilului: „Pe masa severă a operat litera/ cu nesfîrșită atenție,/ azvîrlind în spirt bisturiile” (Cerc deschis). Barbu Cioculescu: între altele, un poet  de o certă personalitate elansată în nepotolita nostalgie a minuțioaselor reliefuri verbale, unificînd cu bravură peste șapte și jumătate decenii creatoare. O performanță unică în literele românești.

                                                                        Gheorghe GRIGURCU

                    Barbu Cioculescu: La Steaua Păstorului. Omnia Lirica, Ed. Bibliotheca, 2018, 384 p.   


        Flux-Reflux

                                        Cu Pavel


       Cu 77 de ani în urmă, în dormitorul apartamentului scriitorului Vladimir Streinu – nenea Nicu pentru mine – dormitor care servea şi de redacţie revistei „KALENDE”, în cea de a doua serie a sa, întâlneam acolo un careu de colaboratori ai publicaţiei, doi cam de talia mea – Mihai Grama şi George Dan – şi doi giganţi – Constant Tonegaru şi Pavel Chihaia, care-l depăşea cu un cap pe mentorul său, şi el destul de înalt, Vladimir Streinu. Într-adevăr, criticul strânsese în jurul revistei un careu de tineri autori, unii încă în uniforme militare. Când, de pildă, uriaşul Constant Tonegaru a intrat întâia oară pe uşă, Ussy, fiica artistului, a zbughit-o afară – auzise ceva despre o crimă reală, dar al cărei „erou” fusese tatăl poetului.
       Dacă, de pildă, Şerban Cioculescu nu avea un cerc de discipoli pe care să-l şlefuiască, nenea Nicu, în schimb, avea unul. Aici, împlinirea lui Constant Tonegaru se petrecea într-un termen scurt, volumul său de versuri „Plantaţii” fusese încununat cu premiul Fundaţiilor Regale, cel mai râvnit dintre toate, printre altele şi fiindcă asigura apariţia manuscrisului premiat sub egida primei case editoriale a ţării. Premiu pe care-l primise şi Pavel Chihaia, pentru dramaturgie, cu piesa lui de teatru intitulată „La farmecul nopţii”. De timpuriu prezent în presă – unde semna Constantin Tonegaru junior – se împrietenise cu Pavel Chihaia, devenind cunoscuţi în acei ultimi ani ai celui de al doilea război mondial, Tonegaru cu versuri într-o publicaţie brăileană, Pavel Chihaia cu schiţe în „Universul literar”. De altfel, în ultimii ani de război şi imediat după ceea ce Şerban Cioculescu numea „izbucnirea păcii”, vitrina literară fusese bogată, venindu-i de hac cenzura comunistă, încă din toamna anului 1944. Arestat, judecat, condamnat, Constant Tonegaru s-a stins din viaţă la o sută de zile de la eliberarea din detenţie. Prietenul său nedespărţit, Pavel Chihaia avea însă sortiţi anii unei vieţi de aproape un secol, pe care i-a trăit cu demnitate, creativ – din păcate cu aproape jumătate din viaţă în exil.
       La 22 de ani, Pavel Chihaia publica romanul-fluviu „Blocada”, în răstimpul în care tocmai se lansau Mihai Villara (Fărcăşanu) şi Radu Tudoran. Succesul „Blocadei” îl încuraja pe Pavel Chihaia să se gândească la o trilogie dobrogeană, cel de al doilea volum „Toragai” narând destinul unei căpetenii tătare, cel de al treilea ar fi narat viaţa tomitană a poetului Ovidiu. Planuri pe care obligaţia de a se înregimenta politic, spre a publica mai departe, le-a dat peste cap. Era tocmai momentul istoric când într-o publicaţie nou apărută se putea citi articolul „Vom avea o literatură socialistă, domnule Vladimir Streinu, sau nu vom avea nici una”. Pavel Chihaia  tras concluzia şi a trecut de la literatură la domeniul apropiat, al istoriei artelor.
       În primul stadiu din noua sa profesiune, Pavel a cercetat originea paftalei aflate la cingătoarea voevodului considerat o vreme a fi fost Radu Negru, şi-mi amintesc de uşorul zâmbet de pe buzele lui Vasile Drăguţ la lectura lucrării.
       Au fost lungi anotimpuri de asiduă muncă, un antrenament ce va caracteriza o viaţă, în care munca la Bibliotecă s-a dublat cu aceea de creaţie. Pavel Chihaia, adversar al improvizaţiei, îşi dobândise un loc, cu care un alt om de ştiinţă s-ar fi mândrit. Într-un climat de libertate, însă. Accesul la mari biblioteci ale lumii fiindu-i îngăduit, un alt cercetător s-ar fi declarat mulţumit. Nu a fost cazul lui Pavel Chihaia.
       Decizia de a pleca a fost luată după o dureroasă dezbatere sufletească, de care noi, cei apropiaţi de dânsul, am aflat după ce hotărârea fusese luată. Ne găseam, Pavel cu Moussy şi eu cu Simona, în Cişmigiu, când ne-a comunicat că va fi şi ultima noastră întâlnire. Pe latura porţii Cişmigiului dinspre liceul Gheorghe Lazăr ne-am îmbrăţişat, privindu-i apoi cum se îndepărtau în zare. Că acel urcuş, destul de greu, putea fi şi simbolic, nu mi-a trecut prin cap. Era, de altminteri, epoca în care, unul după altul, prietenii plecau în Occident, întorcând spatele comunismului. Dar şi frângând inimile acelora care rămâneau obstinat acasă.
       Un potop de ani nu i-am mai auzit vocea decât de la radio Europa Liberă, unde avea cronica expoziţiilor de artă. Scrisorile de la mine, pe care le păstrase, le-a publicat, tristă a fost soarta celor de la el primite, pierdute unele, miraculos salvate, altele. Cele zece volume de lucrări ştiinţifice ale sale îşi au locul în biblioteca mea, precum în albumul cu fotografii, chipurile noastre, în diferite împrejurări ale vieţii. Pe o foaie de album, cele petrecute într-un sfârşit de săptămână, la Cheia. Descinşi în grup acolo ne trezisem în încăperile îngheţate ale unui internat nefolosit – cred. În sobe se puseseră butuci, focurile duduiau, petrecerea de o noapte a fost de pomină, în timp ce micuţul Trabant al familiei Chihaia se umplea de nămeţi, afară, în noaptea polară.
        În anii de după Eliberare, cu fiecare telefon reînnoia invitaţia de a veni la el, în München, unde ne pregătise o cameră. Invitaţie serioasă, dar care – iată, nu ne-a urnit. Altfel, ne revedeam la fiecare din călătoriile în ţară pe care le efectua, ritualul unei cafele luate împreună era respectat. Fotografia sa din sala de festivităţi a Muzeului Literaturii Române ni-l înfăţişează, octogenar, în pline puteri. La nouăzeci de ani îmi recita, la telefon – şi la mii de kilometri depărtare – dintr-o poezie a sa, din tinereţe. Pe când, tot în tinereţe, tot la telefon, îşi îngroşa vocea, dându-se drept tatăl unei june, căreia îi făceam curte. Căci, cuminte cetăţean al universului, a fost un om vesel. Nici eu nu mi-am subţiat vocea spre a-i şopti, tot la telefon „Eheu, fugaces, Postume, Postume, labuntur anni”...

                                                                Barbu CIOCULESCU



                          Fețe ale singurătății


        Povestirile lui Daniel Moșoiu sunt delicate felii de viață dintr-o societate românească aflată la întretăierea a două lumi. Acțiunea  lor se petrece cu puțin înainte de căderea regimului comunist și în primele luni de după revoluție. Climatul este încă cel sumbru, mohorât, tern (chiar și în cele de după căderea lui Ceaușescu), cu toate că mici spărturi de lumină au început să fisureze opacitatea comunistă. Nimeni nu înțelege mersul lucurilor, nimic nu anunță un curs ireversibil al istoriei, oamenii trăiesc în universul lor restrâns, în logica exersată într-o  jumătate de secol de viață în comunism, oarecum striviți sub vremuri. E greu de spus dacă personajele lui Daniel Moșoiu sunt niște învinși ai vieții. Cert este că în mod cert nu sunt niște învingători, chiar dacă în multe situații standardul lor de viață este unul onorabil. Sunt niște oameni simpli, normali, care au lăsat în urmă niște vise și niște speranțe (o iubire neîmplinită, o avansare care nu a venit, nostalgia de a fi locuit în altă parte, niște vise legate de cariera copiilor), niște regrete, dar nu devastatoare. Doar atât cât să ghicim  niște destine vulnerabile, în gena cărora este înscrisă parcă o tristețe nedefinită. O ratare prin raportare la idealurile pe care le-au avut în viață, dar nu neapărat o mare tragedie existențială.
        Citind în succesiunea lor prozele care alcătuiesc volumul Țigări umede, mi-a venit în minte o foarte celebră anecdotă, avându-l ca protagonist pe Ionel Brătianu. Aflat la o ședință a Camerei, acesta a fost interpelat, oarecum brutal, de tumultosul Nicolae Iorga: „Și ce aș avea eu de învățat de la un inginer?”. La care răspunsul celui a cărui meserie era cea de inginer constructor a căzut firesc, dar implacabil, ca o ghilotină: „Măsura, domnule profesor, măsura!”. Marea calitate a scrisului lui Daniel Moșoiu stă în măsura cu care autorul își calibrează narațiunile. Citind povestirile sale, ai, de multe ori, un sentiment de déjà vu. O povestire precum Bilete de papagal te trimite cu gândul, încă de la primele rânduri, la povestirea lui Liviu Rebreanu, Proștii. Tot ritualul de dimineață al plecării la Cluj, atenția acordată de autor celor mai mici detalii, discuțiile cu soția au parcă un aer rău-prevestitor. Te aștepți ca, în orice moment, să se petreacă o mică dramă (să piardă autobuzul, să fie jefuit, să aibă o problemă de sănătate etc.). Totul pentru ca în final cititorul să constate că micul său necaz, chiar dacă penibil și umilitor, nu depășește limitele unei întâmplări, totuși, banale.
        Daniel Moșoiu este un maestru al descrierii universului interior al personajelor sale. Gândurile cele mai intime, dialogurile interioare sunt admirabil realizate de autor, dar nu la persoana I, cum poate ne-am fi așteptat, ci la persoana a III-a, ca în marile proze ale secolului al XIX-lea. „Adevărul este că îi plăcuse întotdeauna orașul ăsta nesfârșit, cu clădirile lui istorice grandioase, impunătoare, severe, care, numai privindu-le, te făceau să te simți mic și neimportant (dar sentimentul acesta i s-a strecurat nemilos în suflet abia încoace, înspre ultimii ani, când îi era tot mai limpede că el va părăsi Clujul, și nu doar Clujul, că va părăsi de-a dreptul și pentru totdeauna lumea aceasta și că ele, clădirile vor rămâne tot acolo, la fel de impunătoare, pentru alți ochi, pentru alte priviri (...).” (p. 119) Tot drumul cu autobuzul este o splendidă rememorare a unui Cluj din anii tinereții, cu blocurile care se înălțau (personajul a lucrat în construcții), cu grădina botanică și celelalte locuri de atracție, cu meciurile lui „U” Cluj și jucătorii emblematici ai acelor vremuri. Această scufundare în amintiri, în viața cotidiană a altui timp, amplifică oarecum sentimentul de sfârșit de epocă și face ca orizontul de așteptare (H.R. Jauss) al cititorilor să dobândească valențe tragice. Cum spuneam, nimic ireversibil nu se întâmplă însă, iar la sfâșitul lecturii ceea ce rămâne în mintea cititorilor este fotografia unei felii de viață și o stare de spirit care te urmărește: un fel de melancolie, vag dureroasă după un timp care nu mai este și oamenii care l-au populat, cu idealurile și speranțele lor, poate naive din perspectiva omului contemporan.
        Oarecum pe același tip de emoție este croită și schița Televizorul, al cărei protagonist, aflat în situația de a-și vinde primul televizor, demult scos din uz, unei echipe care produce un film despre începuturile comunismului își rememorează emoția și bucuria din momentul în care l-a achiziționat pentru a vedea Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, din anul 1970, problemele avute cu punerea lui în funcțiune, emoțiile și bucuriile pe care le-a trăit de-a lungul vremii prin intermediul emisiunilor pe care le-a urmărit. Televizorul nu mai este doar un mijloc de divertisment sau un obiect casnic de o anumită valoare, ci un izvor de amintiri, o arhivă a memoriei. Amintirile sunt declanșate nu atât de emisiunile vizionate de-a lungul timpului, cât de atmosfera din casă, de discuțiile create în jurul său, de oamenii care i-au sorbit imaginile și cuvintele, dintre care, foarte probabil, mulți nu mai sunt.
        Chiar și în povestirile în care urmele de umor sunt mai evidente, cum ar fi Avansarea lui Vasile Ojog, tot se simte o greutate existențială, o tristețe difuză, de neîmplinire deplină a unui destin. Farsa destinului este comică (protagonistul care așteaptă toată viața să fie avansat își cinstește un coleg despre care auzise că a fost avansat, cu speranța că va intra în grațiile acestuia, pentru ca ulterior să afle că altcineva, cu un nume asemănător, este cel care a dobândit o funcție de conducere), dar tentația cititorului este aceea de a se pune în pielea funcționarului ocolit de destin, decăzut în ochii soției, dezamăgită de un om care i-a frânt speranțele firești într-o altă existență decât cea din anii de  început de carieră, dincolo de care, ca într-o farsă a destinului, soțul său nu a mai fost în stare să pășească. Dezamăgirea încrederii soției pare a fi balastul care atârnă cel mai greu în sufletul bietului funcționar. Un aer de Lefter Popescu învăluie personajul, care ne stârnește pe alocuri râsul, dar ne face să simțim și cum asupra lui apasă ceea ce Baudelaire numea „l’horrible fardeau du Temps”.
        Și pentru că tot veni vorba de Baudelaire, fiecare povestire a lui Daniel Moșoiu este câte un mic poem în proză, dedicat singurătății anxioase a unor oameni care par să-și fi rătăcit locul în societate. Existența lor se caracterizează prin lipsă de comunicare cu cei apropiați și lipsă de soluții. Vechile repere au dispărut, iar cele noi nu le sunt la îndemână. Trăiesc într-un no man’s land, aflat între un trecut plin de afecțiune, speranțe și vise și un viitor tot mai îndepărtat, improbabil de atins. Multe se pot spune despre Daniel Moșoiu, dar nu că nu ar avea sensibilitate pentru sublimul dureros al condiției umane.
        Țigări umede de Daniel Moșoiu este o foarte frumoasă carte de proză scurtă, menită poate să ne facă să-i privim cu alți ochi pe cei pe lângă care trecem indiferenți în drumurile noastre cotidiene și ale căror vieți conțin povești pe care nu le vom afla niciodată.


                                                                  Tudorel URIAN

        Daniel Moșoiu, Țigări umede, Editura Limes, Florești, jud. Cluj, 2018, 154 pag.