Gheorghe Grigurcu - Cronica literară - Dincolo de umor (1)
Tudorel Urian - Micile nimicuri ale vieți


                        Dincolo de umor

        Horia Gârbea ne-a captat atenția printr-o producție poetică a bunei dispoziții manifeste. Umorul devenise procedeul d-sale favorit de comunicare într-un spectacol de asimetrii ingenioase pe care le exploata prin complicitatea cu cititorul lesne de atras pe un asemenea făgaș. Bonomia auctorială contacta curent bonomia publică. În ultimul volum al poetului apare însă o ușoară reorientare. Fără a abandona cadrul personal alegru cu care ne-a obișnuit, subiectul își accentuează o notă meditativă nelipsită de tangențe  anxioase. Cu toate că disimulate cu cochetărie, acestea nu rămîn neobservate. Adesea dispoziția ludică apare vălurită de momente ale melancoliei. Dincolo de aparențe putem găsi o seamă de factori ce trădează lăuntrice regăsiri. O călătorie în Grecia le favorizează neîndoielnic: „creaturile din kavala/ sunt mai aproape de mare/ și poate de dumnezeu// pisica din kavala/ m-a privit cu ochii ei/ rotunzi și galbeni/ ca și cum mi-ar fi/ transmis o epistolă/ a apostolului pavel era slabă/ ca un sfînt/ pictat de grecul el greco/ era vioaie și ageră/ cum poate era/ femeia din tracia/ creștinată de pavel” (pisica din kavala). Așadar umorul „de serviciu” își îngăduie o deschidere contemplativă. Factura sa nonșalant bidimensională își oferă a treia dimensiune, gravă, cea a trecutului. În chip firesc mitologia se mixează cu proza actualității: „cînd sînt la olimp/ în românia/ visez la olimpul zeilor greci/ și la marea egee/ cînd mă las purtat/ de apa sărată/ a mării egee/ poseidon îmi apare/ fără furcă și barbă/ cu chipul cîrciumarului vasile/ de la neptunul nostru hotelier” (la marea egee). Introdus  cu deferență, trecutul nu pierde prilejul de-a arunca galeșe ocheade spre prezent: „ziua privesc o insulă vagă/ iar seara dau cu zarul/ ca ahile și ajax/ pe care zeii/ pariau alternativ// fericit acela ca ulise/ care a călărit/ ultimul buștean al carenei/ din insulă în insulă/ pe cînd farul/ din alexandroupolis/ era doar o utopie a comunicațiilor// fericiți aceia ca ulise/ care au coborît în infern/ și în serile calde/ cum se știe că e acolo/se-adună la o sticlă de uzo/ și-un schimb de nostalgii” (ibidem). Pe fondul unui asemenea haz temperat, autorul își pune întrebări ce nu așteaptă răspuns. În registrul reflexiv care cîștigă teren, ele îi sugerează naturalețea: „să scrii despre tinicheaua vopsită a toamnei/ despre anvelopele/ aruncate la marginea pădurii/ sau să te bați cu cioburile/ ascuțite-sfărîmături/ de concepte/ să scrii despre apele/ care coboară din munți/ sau despre ambalajele/ pe care le cară torenții/ de pe toate pantele/ copleșite de brumă” (aniversare). Treptat discursul liric dobîndește o plajă mai largă, ospitalieră pentru motive dintre cele mai diverse. Nu lipsește nici o convorbire cu Dumnezeu, urmată de o anexă mundană: „într-o zi de noiembrie/ l-am întrebat/ pe dumnezeu/ dacă există/ desigur – mi-a răspuns/ cu un strop de orgoliu - / în toată lumea asta/ pe care o vezi/ fiecare lucru/ e făcut cu mîinile mele/ am muncit din greu/ cîteva zile/ dar toate au ieșit/ destul de frumos (…) într-o seară de mai/ l-am întrebat/ pe un înțelept vestit/ dacă eu exist/ s-a gîndit cîteva clipe bune/ apoi mi-a răspuns/ de unde vrei să știu/ sau nu cumva te crezi/ dumnezeu ori vreun înger” (trei anotimpuri). Repertoriul poeticesc se arată nutrit de un  nesațiu al lumii. Cu o ambiguă dispoziție a îmbrățișării dăruitoare și a nostalgiei, autorul se arată dispus a-și îndrepta atenția cam spre tot ce există, de la viețuitoarele marine la așezările provinciale, de la o eclipsă de soare la regalitatea medievală, toate modern asezonate: „la trei-patru zile/ eclipsă/ nu apuca/ soarele să răsară/ că o haită de vîrcolaci/ îl înhățau și pînă seara/ plutea doar un disc roșcat/ cît o fisă de cazinou// regele bolnav/ mergea la vînătoare în silă/ prințul nebun răsfoia/ toată ziua prospecte cu/ reclame pentru ospiciu/ iar regina necredincioasă/ trecuse la credință  și/ se ruga cîte paisprezece ore/ în capela din turn” (cîntărețul). Sau într-o cheie de-a dreptul elegiacă: „nici o tristețe/ nu se poate înlocui/ cu altele două/ la alegerea mea// de la fereastră/ nu văd munții/ doar blocurile strîmbe/ streșinile neîngrijite/ acoperișuri ce stau gata să cadă/ sub greutatea/ luminii sărace de iarnă”  Pentru ca dezolantul peisaj să se deprecieze prin sine: „ce rămîne/ din priveliște/ o fereastră/ la care nu vin nici măcar/ porumbeii ghiftuiți în piețe/ de risipitorii semințelor” (la fereastră). Marile teme sunt grijuliu bifate în această listă bogată inclusiv prin texte în care nu o dată comicul își recîștigă supremația, deși nu fără o politețe mereu observată față de ceea ce nu-i aparține. Iată dilema  mucalit rezolvată a unui poet ce renunță să moară, eminescian, „la marginea mării”, preferînd o terasă de cartier, încredințat „că numai de acolo/ sufletul lui s-ar fi ridicat/ pînă la nivelul/ unui avion care venea la aterizare/ prin aerul de octombrie/ și ar fi privit/ prin hublouri/ stewardesele bine făcute/ oferind pasagerilor/ ultimul pahar/ înainte de sosire/ ar fi intrat și el/ în cabină/ ar fi luat și el nevăzut/ un pahar/ în timp ce pe terasă/ trupul lui acoperit/ cu o veche față de masă/ ar fi adunat toți curioșii/ care nu-i citiseră niciodată/ vreun vers”. După care e tras un final caragialesc: „-o să mor și eu/ coană geto/ nu-mi duce dumneata grija/ -ăla se zice că/ scria cărți poate/ de la cărți i s-a tras/ -poate că de-aia nu mori/ dumneata că nu le ai/ cu scrisul/ -păi să știi” (a doua zi). Nu e omis nici înțeleptul Xuanzang, agasat de o puzderie de întrebări ce-l împiedicau a lucra, într-o delicat amuzantă imagine a unei glorii extrem orientale: „trei versuri nu putea/ să traducă xuanzang/ că mai sosea/ unul să-l întrebe/ despre spirit sau despre ființe// trei versuri nu putea/ să traducă xuanzang/ în pace/ iar despre meditație/ nici nu putea fi vorba// degeaba a plecat/ xuanzang către apus/ faima lui alerga/ înaintea lui/ mult mai repede/ și toți îi ieșeau/ în drum să-l întrebe/ despre zei sau despre maimuțe” (marea pagodă a gîștei sălbatice). Un tînăr filosof îl întîlnea într-o seară pe un Diogene care plîngea și, presupunînd că e sclav, îi mărturisea acestuia că înțelege cît îi e de greu să se supună unui stăpîn: „dar nu de asta plîng/ i-a răspuns diogene/ ci plîng de mila/ stăpînului meu/ o tinere filosof/ îți dai seama cît e de greu/ să fii stăpînul/ lui diogene” (tînărul filosof). Nu absentează nici un exercițiu intertextual cu iz neaoș: „tulpini floare/ frica ridică/ jună rodică/ tinerețe ani/ steluță gintă curcani/ turnuri cățel/ vale mititel/ moarte pat/ lungi șesuri deal/ sara vîrfuri trece/ nemuritor rece/ plopi catarge petrece” (glosar). Dar și cîteva autoportrete schițate și ele cu o savoare ironică, dintre care cităm unul: „iar eu stau la marginea mesei/ cu gulerul apretat de olanda/ cu jobenul în mînă/ și cu mîna cealaltă/ strînsă pe bisturiu/ gata să-mi notez explicațiile/ pe propriul meu hoit/ pe masa de operație/ a marii literaturi/ zace chiar/ marea literatură” (lecția de anatomie). Pînă la urmă totul se articulează în viziunea unei umanități armonioase în varietatea sa nelipsită de contrarii, cu grija unei incontestabile individualizări lirice. Să reprezinte ținuta umoristică la patru ace a lui Horia Gârbea un antidot al melancoliei d-sale sau invers? Semnificativ, ultimul volum al culegerii e unul saturnian: „stradă/ noapte/ lămpile luminează/ toate în afară de una// stradă/ dimineață/ o pasăre cenușie/ se așează pe singura lampă/ care nu a luminat// pentru ce/ tocmai pe ea/ mă întreb/ înainte de a uita totul” (cum se ivesc întrebările).

                                                          Gheorghe GRIGURCU
         
        Horia Gârbea: pisica din kavala, Ed. Neuma,  2019, 106 p.  



                    Micile nimicuri ale vieții

        Adela Rachi, poeta al cărei debut, girat de maestrul Gheorghe Grigurcu, l-am consemnat acum câțiva ani în paginile Acoladei, a ajuns, iată, la publicarea celei de-a treia cărți de poezie. Titlul celei mai recente apariții, era liniște și era bine îl parafrazează parcă, ironic, pe cel al unui celebru volum al lui Virgil Mazilescu: Va fi liniște va fi seară.  Deși universul poetic al Adelei Rachi nu are prea multe lucruri în comun cu cel al lui Virgil Mazilescu, una dintre cheile de lectură sugerate în prefața lirică a volumului din 1979 pare să se potrivească și pentru a deschide porțile viziunii poetice din prezenta carte a Adelei Rachi. Dacă nu cumva este o cheie universală a poeziei de peste tot și din toate timpurile: „și altceva în afară de faptul că m-am născut și că trăiesc și că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce dealtfel am vrut să spun și acum doi ani și acum trei ani de zile) deocamdată nu voi spune” (am reprodus cuvintele lui Virgil Mazilescu așa cum sunt ele în carte, fără semne de punctuație). Esențial în fraza citată este cuvântul trăiesc, cel care i-a trimis pe Virgil Mazilescu și Adela Rachi în timpuri diferite, pe continente diferite (poeta trăiește în SUA), le-a oferit moduri de viață diferite, pe drumuri ale poeziei care nu se vor întâlni niciodată.
        Dacă volumul de debut al autoarei, Deșertul albastru, avea o importantă miză existențială dată de moartea mamei și revenirea în memorie, cu o oarecare forță a amintirii chipurilor, replicilor și întâmplărilor rămase în colțuri de memorie din  anii copilăriei, iar cel de-al doilea, luminile altor orașe, a fost o nesfârșită căutare a sinelui înstrăinat și încă insuficient de adaptat la noua lume, prezenta carte pare o celebrare în tonuri minore a vieții cotidiene. Este relatarea non eroică a unei existențe intrate  într-o matcă, dacă nu confortabilă, măcar sigură,  fără tensiuni existențiale insuportabile, în care situații de viață destul de banale sunt distilate în sensibilitatea artistică a autoarei și transformate în poezie. Nimic patetic, nimic dramatic, nimic insuportabil, totul pare rodul unei contemplări vag ironice, în bună măsură perfect cerebrale, fără orgolii și emfază, filtrate însă printr-o sensibilitate specială a privirii și a expresiei poetice. Spuneam cu alt prilej, iar acest volum îmi întărește impresia, că poezia Adelei Rachi se înrudește prin intuirea sublimului în banalitate și a acuității de a descoperi în cotidian imagini, obiecte și sentimente peste care se trece de obicei fără a li se acorda vreo atenție, cu versurile unor autori precum Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Ilie Constantin, Gheorghe Grigurcu, Constantin Abăluță. Este o poezie cuminte, fără cutremure existențiale și revolte stilistice, departe de spleen-­ul poeților blestemați ori de patetismul viguros și sentimentalismul teatral ale poeților ieșiți din mantaua lui Adrian Păunescu.
        Poezia este pentru Adela Rachi un fel de jurnal de impresii, trăiri, gânduri, lecturi, pe care nu le reproduce însă tale quale, ce le transfigurează în substanță poetică . Ele produc un gând, un vis, o trăire intuită, mai mult decât numită direct. Un cadru banal dintr-un restaurant („râsul prietenului lui mă scotea din sărite,/ avea capul în formă de ceainic/ mi-a trecut brusc/ pofta de spaghete din farfurie/ de salata verde/ de cele două mandarine roșiatice [detaliile sunt mai enervante/ decât o masă de prânz delicioasă/ servită cu tacâmuri de plastic]... [...]// intră într-o încăpere/ ticsită cu zeci de mese goale/ îl vezi/ cum nu se poate hotărî/ la care din ele să nu se așeze” – în fața ta, p. 24) sau dintr-o bibliotecă („într-o sală ticsită de reviste și cărți/ individul din fața mea poartă un papion decolorat/ cu laptopul pe genunchi/ scrie/ zâmbește cuiva prezent în ecran.// lângă el/ un individ citește o o carte/ fără titlu ori nume./ o asistentă medicală soarbe din când în când/ dintr-o cafea starbuks/ cu privirea pierdută în colțuri de pereți...” – ne ascundem de ploaie, p. 36), alunecă pe nesimțite într-o stare poetică în care imaginația se topește în vis iar peisajul cotidian realist (precum cel descris în fragmentele de mai sus) devine vag, dobândește contururi discret suprarealiste.
        Ca și în volumul precedent, în interiorul poemelor sale, Adela Rachi amestecă versuri în limba engleză printre cele în limba română și chiar reproduce versuri în limba engleză din creația altor poeți. Rolul acestora nu este însă acel tip de intertextualitate postmodernă, apărut la noi pe scară largă odată cu poezia optzecistă, în care trimiterile și aluziile culturale, numele unor opere sau autori sau citarea în corpul textului a unor expresii celebre din operele altora, fără semnele citării, dar cu un fel de clin d’oeil făcut cititorului, pe care mulți l-au interpretat ca pe o formă de plagiat dețineau miza lor bine stabilită în construcția poemului, ci tot un semn de autenticitate maximă, de trimitere la universul cotidian al poetei, în care gândurile ei în limba română au ca fond sonor permanent conversațiile în limba engleză din jurul său și multe dintre lecturile ei uzuale din poeții contemporani sunt făcute în aceeași limbă, pe care, vorba lui Ilie Constantin, nu de la mama ei o știe. De altfel, în momentul în care Adela Rachi citează un vers în limba engleză, are grijă să pună o notă în care să precizeze numele autorului din care este citatul. Este, să recunoaștem, un procedeu destul de straniu pentru un volum de poezie, care distruge tot farmecul intertextualității, dar care, în același timp, este necesar pentru o carte apărută în România, în limba română, unde șansele de a recunoaște trimiterea livrescă ar fi fost minime.
        Sentimentul care domină imaginarul poetic al Adelei Rachi este cel al unei așteptări vagi, nedefinite, a  unui (mai) bine ale cărui contururi sunt foarte vag definite, iar speranța lui nu este în măsură să îi însuflețească viața. O stare de melancolie, vecină cu depresia, plutește diafan peste poemele Adelei Rachi, uneori admirabil sintetizată în mici poeme pline de trăire, dar în care dramatismul nu atinge niciodată cote alarmante. Totul este calm, senin, asumat, fără disperări și strigăte de revoltă: „ecoul absenței/ dintr-un piept/ în altul/ și rânjetul batjocoritor/ de după/ al întunericului” (ecoul, p. 61).
        Cumva tipic pentru universul poetic al Adelei Rachi este poemul nu e nimeni, care dezvăluie o singurătate aparent angoasantă, căreia însă, în ultimul vers, eul poetic îi găsește un surprinzător leac menit să risipească întreaga tensiune acumulată: „timpul bate exact/ tehnic/ un disc de vinil/ șanțuri pe o suprafață rotundă// (...)// forfota orașului/ departe de aici/ nu-i nimeni/ să oprească înserarea// îmi umplu plămânii cu amintiri” (p. 76).
        Mai mulți critici importanți (începând cu Gheorghe Grigurcu, nașul ei literar) au scris deja despre poezia Adelei Rachi, semn că autoarea, deși locuiește pe un alt continent, este pe cale să-și găsească un loc al ei în literatura română de azi. Nu ne rămâne decât să-i așteptăm cu interes următoarele volume.

                                                                Tudorel URIAN

        Adela Rachi, era liniște și era bine, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2020, 90 pag.