Iohannis Gură de Aur

         
        Recentul discurs al președintelui Iohannis echivalează cu exclamația copilului din binecunoscutul basm „Hainele împăratului”, cum că acesta, împăratul, e gol. Pentru simplul motiv că toată hăinăraia partidului de guvernământ, cea propagandistică, e doar o vorbărie fără cap și coadă, menită să ascundă adevăratul scop al lui Dragnea, secondat cu funest succes de eternul pușcăriabil Darius Vâlcov: Jaful la drumul mare. Nu pentru că Dragnea, ca Hitler odinioară, ar avea vreun program propriu-zis de guvernare, bun sau rău. Nu că ar avea vreo ideologie sau orientare rasistă, ori planuri belicoase de cucerire a lumii întregi. Din acest punct de vedere, Dragnea e un căcănar mărunt, care habar n-are cât fac doi și cu doi, în politică. În politichie da, însă asta e cu totul altceva.
        Dar, ca Hitler la vremea lui, Dragnea a călcat în picioare tot ce înseamnă stat de drept, acuzându-l că ar fi ceea ce, în imaginația lui bolnavă, ar fi statul paralel. Căci cu statul de drept își poartă el războiul neînduplecat, cucerind redută după redută, mai ceva ca dorobanții la Plevna. Amenințat de urmările în justiție ale propriilor fapte penale, condamnat o dată definitiv, deși cu o vinovată indulgență, la închisoare cu suspendare, infractorul a întrezărit luminița de la capătul tunelului: câștigarea Puterii. Mai întâi în partid, unde l-a făcut harcea-parcea pe tovarășul lui de drum, Victor Ponta, uzurpându-i funcția. Apoi, la alegerile parlamentare, cu un tupeu incredibil, și-a deșertat sacul de promisiuni gogonate, un adevărat cântec de sirenă pentru amărâții de români cvasi-analfabeți, pensionari sau salariați, baza electorală dintotdeauna a PSD, promisiuni frizând fie absurdul, fie ridicolul, fie literatura SF: suprimarea taxelor (cu promisiunea fermă de a nu introduce altele noi), dublarea pensiilor și salariilor, plus multe alte năzbâtii de același calibru. Cum putea „biet român săracul” să reziste la asemenea povești?
      Pe de altă parte, românul cât de cât normal, scârbit până în măduva oaselor de întreaga degringoladă a scenei noastre politice, a preferat să sancționeze partidele indiferent de locul ocupat pe eșichierul politic, stând ca prostul acasă în ziua alegerilor și imaginându-și că astfel le va da tuturor o lecție usturătoare. Cât de greșit a fost acest calcul vedem cu toții în ziua de astăzi, când, cu voturile a doar 18 % din întregul electorat, PSD conduce discreționar o țară în care face tot ce vrea, doar pentru că „poate”.
        A fost marea lovitură a lui Dragnea. Având în vedere că în România nu există vreo obligație legală privind minima respectare a promisiunilor elementare, n-a mai contat că, vorba Olguței, pensiile dublate în promisiuni pot chiar să scadă în realitate. Și de aici a început războiul lui Dragnea cu țara, cu instituțiile ei. Prima victimă a fost justiția, aceea care îi amenința sacrosancta persoană. Zburătăcirea lui Kövesi, apoi punerea pe butuci a DNA și intimidarea procurorilor și judecătorilor prin Inspecția Judiciară și majoritatea pesedistă din CSM și din CCR au fost floare la ureche. Urmează acum conducerea BNR, unde, se zvonește, însuși Darius Vâlcov, împăratul peste comorile din cimitire și condamnatul la pușcărie în prima instanță, ar urma să fie uns pe scaunul lui Isărescu. Urmează la rând SRI și apoi, desigur, presa independentă, care deja umblă în cârje. Și, desigur, pușcăriile golite de infractori, se vor umple cu oameni ca noi, care au avut obrăznicia să spună sau să scrie ceva ce nu trebuia despre augustele persoane ce ne cârmuiesc. Cu sprijin total de la Răsărit, nu va fi o problemă pentru Dragnea să devină un prim Maduro european, implementând pe pământ românesc o sângeroasă dictatură. De ce nu?
        Căci, vorba nu știu cui, dacă ură nu e, nimic nu e!
         
                                                                  Radu ULMEANU