Interviul ACOLADEI. Genoveva Logan și Carmen Brăgaru

                      două scriitoare în aventura recuperării timpului trăit
         
        Stimată doamnă Genoveva Logan, printre aparițiile comentate în presa culturală se numără și volumul recent tipărit la Editura Junimea, cu titlul inspirat Între umor și înstrăinare. Este o carte-interviu care are un solid suport monografic, dar care atinge și stări emoționale cu ecouri puternice în sensibilitatea prozatoarei care mărturisește. Cartea aceasta este o sinteză apărută într-un moment literar care include reeditările unor romane, volume de proză scurtă sau eseuri. Amintesc câteva titluri: romanele Idolii Peșterii, Fără  identitate, Alergie, volumul bilingv de proze scurte Puterea celor lipsiți de putere sau Empatii, recenta apariție a Editurii Limes. Înainte de a mă adresa doamnei Carmen Brăgaru, cea care a dat startul cărții de la Junimea, vă întreb ce rol a avut tipul acesta de mărturisire – cu limite extreme – care îmbină viața cu literatura? Mai cred că această apariție și-a găsit timpul cel mai nimerit de ieșire în lume, în lumea literară.
        Mulțumesc, Lucia Negoiță, pentru secunda când ți-ai oprit ochii și pe cotoarele cărților mele, între atâtea care îți flanchează agenda și masa de lucru. Apreciez și faptul că mi-ai acordat un răgaz. Dialogul la care mă provoci, de data aceasta în trei, un trialog deci – și atunci greutatea sarcinii se va sprijini pe o balanță cu trei talgere – ei bine, acum, după aproape trei ani de la cele consumate, mă găsește și mai aproape de ieșirea din peșteră. Peștera în care am încercat să închid demonii trecutului. Sigur că atunci, în urmă cu ceva ani, când Carmen Brăgaru mi-a trimis primul mesaj-invitație, am privit cu destulă circumspecție demersul. La ce bun? Întocmai ca în anii ‘90 când la prima Adunare Generală a Uniunii Scriitorilor ni se cerea, prin anunțuri discrete, să trimitem o scurtă informare cu privire la activitatea noastră literară. Am ezitat să predau ceva, tot întrebându-mă încotro se îndreaptă cârma corăbiei. Iar mărturisirea la care mă invita Carmen acum avea de întâmpinat, în continuare, mari blocaje în biografia mea. Nu le voi numi, ca să nu-și amplifice aura negativă, de unele încă nu am scăpat. Un rol cathartic în dialogul nostru i-aș recunoaște, înainte de toate, am și spus-o în finalul cărții. Acea stare de dincolo de bine și de rău, care-ți permite să arunci o privire egală în urmă. Am așteptat-o cu răbdare, ani la rând, oricâte voci sonore se rânduiau mereu în scena publică. O invitație spre obiectivare, spre depășirea dubitativului cerc al eternelor amânări, mi-a mutat puțin bolovanii din cale… Cred că a venit la timp.
        Doamnă Carmen Brăgaru, cartea aceasta de tip document, impregnată și de experiențe, emoții, trăiri, aparținând atât dvs., ca promotor, cât și în mod firesc autoarei ce se destăinuie, a durat câțiva ani. Când ați pornit pe drumul comun care vă leagă de autoarea Genoveva Logan?
        Cu peste două decenii în urmă, când frecventam seratele Asociației Dostoievski din București, organizate de Albert Kovacs și de Elena Loghinovskaia, într-un rând s-a întâmplat să participe și brâncușologul Ion Pogorilovschi. Povestea conține și o doză de umor. După ce întreaga seară am conversat într-un grup lărgit cu „doamna Pogorilovschi”, cum fusese prezentată, cineva mi-a spus în treacăt că este scriitoare și că semnează cu pseudonimul literar Genoveva Logan. Coincidența era surprinzătoare, căci acest nume se regăsea de foarte curând pe lista de autori care îmi fuseseră arondați pentru prima ediție a Dicționarului General al Literaturii Române (DGLR) ce abia demara la acea dată în Institutul „G. Călinescu”. În plus, am aflat că locuim foarte aproape. La întâlnirea fixată, la un colț de stradă, pentru înmânarea chestionarului biobibliografic, mi-am rugat interlocutoarea să nu ocolească amănuntele referitoare la Meditația Transcendentală, în care fusese implicată, fără voie, alături de soț. A fost extrem de evazivă, reticentă, neîncrezătoare în schimbarea mai mult trâmbițată decât reală a contextului socio-politic de atunci, lipsa de garanții a vârstei mele fiind probabil un motiv în plus. A rezultat un articol de dicționar sumar, în principiu corect, dar, ca să folosesc un titlu din romanele sale, „fără identitate”. Nu am păstrat legătura în anii următori. Prin 2014, când se pregătea a doua ediție a DGLR, a trebuit să refac articolul, întrucât făcea parte dintre autorii în viață, cărora le apăruseră noi volume. La întâlnirile de la Biblioteca Academiei, mi s-a părut mai comunicativă, mai deschisă spre dialog, mai dispusă spre confesiune. Soțul murise între timp. Am recitit opera în ordine cronologică, am primit și ceva mai multe amănunte biografice și, deoarece spațiul dicționarului mi se părea prea strâmt pentru a cuprinde ceea ce adunasem și intuiam că încă aș mai putea afla, i-am propus un interviu. Nu a acceptat din primul moment. A ezitat, ca odinioară, și a cerut timp de gândire. Abia după câteva săptămâni, am primit un acord de principiu și, după alte câteva, am demarat dialogul electronic. La acea dată, nici una dintre noi nu bănuia că va ieși o carte. Iată ce îmi arată computerul că îi scriam la 27 octombrie 2014:„Vă propun să începem prin a uita cu totul de interviu și să stăm de vorbă de-a dreptul, chiar dacă numai electronic deocamdată. Sper ca interesul meu sincer și curiozitatea genuină, pur literară, cu unele irizaţii către psihologia scriiturii, să stârnescă în Dvs. plăcerea povestirii, la care vă pricepeți atât de bine. […] Deși aștept cu interes și cu nerăbdare răspunsurile Dvs., nefiind contra cronometru și iarna abia începând, nu aș fixa un ritm alert al fluxului comunicării, ci aș lăsa ca amintirea să se depene în voie.” Primele pagini primite ca piatră de temelie poartă data de 25 martie 2015! O bună-vestire, fără doar și poate, ilustrând totuși ceea ce spunea Brâncuși: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”.
        Doamnă Logan, care sunt momentele de cumpănă cele mai intense, traversate, reconstituite în carte, la o distanță de timp față de momentul trăirii lor?
        M-aș opri asupra unor stări limită, de interferență între literatură și viață, oricât am ales să-mi semnez cărțile cu un pseudonim. Voi aminti aici două momente, cu maximă încărcătură biografică pentru mine,când am simțit cum literatura mea începe să-mi vulnereze biografia, iar viața mea, intrând în incidență cu malversațiunile sistemului totalitar, urma să inhibe literatura și  să-și construiască din nimic noi pârghii de rezistență: 11 iulie 1971 și 5 mai 1982.
        Doamnă Brăgaru, în ce măsură întrebările dvs., care au în vedere problematizarea unor idei, nu doar formularea lor scurtă, directă, limpede, au trecut dincolo de cadrul rece al unor realități pe care le-ați trăit sau perceput, la vârste sensibil mai tinere față de prozatoarea intervievată? Până unde merge puterea de înțelegere a generațiilor care vin după consumarea unor momente de istorie recentă?
        Înclin să cred că nu ține atât de generație, cât de structura intimă a fiecăruia. În ceea ce mă privește, am fost mereu interesată, dincolo de talentul scriitoricesc, de calitatea umană a celui care mânuiește condeiul, calitate dată nu numai de genele moștenite, de educația primită sau de cultura dobândită, ci și de încercările de care a avut parte și, mai ales, de modul în care a reacționat în cazuri de forță majoră. Dinu Pillat, de a cărui recuperare m-am ocupat imediat după absolvirea facultății, a experimentat tentații asemănătoare, reconstituind biografiile celor considerați părinți spirituali și oprindu-se asupra unor „cazuri insolite” la acea vreme, precum M. Blecher, ca să dau un singur exemplu. Cazurile mele insolite se numesc Dinu Pillat, Ioan Ladea, Marta Cozmin, Genoveva Logan și alte câteva. Genul lor proxim este cvasianonimatul, în ciuda biografiilor ieșite din comun, presupunând cazne fizice și spirituale, pe care le-au trecut neștirbindu-și demnitatea umană. Au fost și sunt pentru mine lecții de viață și modele de urmat. Profesorul Mihai Zamfir, care a semnat o cronică delicat empatică la volumul nostru dialogat, are un roman în care protagoniștii fac parte din generații depărtate, despărțite de evenimentele din decembrie 1989. În discuțiile lor, supus tirului de întrebări, nu tocmai comode, cel vârstnic își pune serios problema științei inutile, a tainelor deținute de cei din generația lui, a nefericirilor personale care nu mai interesează pe nimeni în prezent, însă are surpriza și norocul ca interlocutoarea sensibil mai tânără, cum spuneți Dvs., să arunce o altă lumină asupra chestiunii, replicând: „Orice s-a întâmplat pe lume are importanță: doar pentru că s-a întâmplat”. Am rezonat profund, nu numai la tribulațiile Genovevei Logan, ci și la cele ale mamei sale, ajunse la mine prin vitraliul literaturii scrise de fiica ei.
        Doamnă Logan, dvs. sunteți în măsură să explicați de ce ați pus mărturisirea sub semnul unei fracturi: umorul/înstrăinarea. Cum să interpretăm gravitatea celor întâmplate în decursul celor vreo opt decenii de istorie recentă?
        „Numai unu-i streinel/ Nu ține nimeni cu el”, zice, într-o variantă, versul baladei noastre – pecete a sufletului românesc. Avem în sânge înstrăinarea, ne e scrisă în destin, ca o valență liberă mereu în căutare de o altă valență. Să le luăm pe rând: umorul, cum bine se știe, ne-a ajutat precum o apă lustrală, să trecem cu bine prin deceniile totalitarismului, și nu numai atunci. E un prieten de drum. Când nu-i bășcălie, face bine și celui prins în vizor. Înstrăinarea coclește învelișul de apărare al ființei, dizlocă insul din compostul său social și chiar biologic. Umorul adună oamenii la un loc, îi umanizează. Înstrăinarea îi împrăștie și-i însingurează până la disoluții extreme. Ce altceva a fost colectivizarea forțată – ca să ne referim la „talpa țării” –, naționalizarea, navetismul, educația în spiritul ateismului și materialismului științific, dacă nu o diabolică înstrăinare a românului de esența ființei sale, obligându-l să-și închidă obloanele, să-și ascundă trăirile autentice, ori să dezerteze din sistem luând drumul pribegiei? Disjuncția între cele două componente – soluții tipice de supraviețuire, umorul și înstrăinarea – explică de fapt întreaga ambiguitate a vieții noastre sub comunism și poate fi un răspuns la întrebarea reluată obsesiv în primii ani după ‘90: „Cum ați rezistat atâta”?
        Este o întrebare esențială pe care v-ați pus-o cu siguranță și Dvs., Carmen Brăgaru.
        Desigur. La explicația psihologului, aș adăuga faptul că inițial optasem pentru o altă sintagmă, care relua titlul unuia dintre romanele Genovevei Logan, Pentru toate vine o zi, gândindu-mă că se sfârșise în cele din urmă așteptarea scriitoarei și a omului care o dublează. Venise ziua mărturiei și a mărturisirii. Când, însă, am descoperit studiul despre psihologia poporului român, scris de Genoveva Logan la sfârșitul anilor ‘60, la care facem referiri și în cartea noastră, am fost surprinsă să constat că se descria involuntar pe sine atunci când propunea cele două trăsături complementare ale românului: umorul și înstrăinarea.
        Doamnă Logan,am participat cu ani în urmă la momentul în care cartea monumentală dedicată lui Constantin Brâncuși, semnată de Ion Pogorilovschi, era distinsă cu prestigiosul premiu al Academiei Române. Mai avem încă multe de aflat despre creația brâncușiană.
        Când ne gândim la Brâncuși ne ajunge din urmă sintagma lui Arghezi cu privire la Eminescu: „A vorbi despre poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă”. Am reușit, cu destul efort, să pun între coperți o carte hibrid la care lucra soțul meu în ultima vreme: Noica&Brâncuși – deschideri în seninătatea ființei, apărută la Editura Academiei Române, în 2016. „Centrul Brâncuși” din Târgu-Jiu intenționează să facă un site pe internet cu arhiva Pogorilovschi, precum s-a procedat în cazul lui Barbu Brezianu, sau cu istoricul construirii Coloanei fără Sfârșit, acesta din urmă realizat cu concursul doamnei Sorana Georgescu-Gorjan. Va trebui să-mi găsesc un timp și pentru asta.
        Carmen Brăgaru,am vorbit în cuprinsul acestui interviu despre istorie, despre recuperare. În viața personală, anul în care v-ați născut a intrat definitiv în memoria colectivă.
        Vă referiți, desigur, la aselenizare. Aș putea glumi spunând că le-am luat-o înainte cu câteva luni, plonjând, nu pe lună, ci în această lume plină încă de taine care așteaptă să fie descoperite. Sau în notă soresciană: „Am zărit lumină pe pământ,/ Şi m-am născut şi eu/ Să văd ce mai faceţi.// Sănătoşi? Voinici?/ Cum o mai duceţi cu fericirea?// Mulţumesc, nu-mi răspundeţi./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări.”
         

                                          Interviu de
                                     
                                                        Lucia NEGOIȚĂ