INTERVIUL ACOLADEI. CRISTINA STRUȚEANU

       Cristina... Cristina e un personaj. Fiul ei, prozatorul Filip Florian a spus, prin asta, aproape tot.
       În lumea cărților ei, totul este posibil. Ca și în țesătura filmelor ei unice, cu substrat etnologic, difuzate la televiziunea națională.
       Cât despre mine, am făcut ce fac demult, am pus câteva întrebări. M-am împăcat cu gândul că acesta nu va fi un interviu convențional. Dar va fi sigur o propunere de autoportret. La Sânzienele de 2021.
       
       Dragă Cristina, prima ta imagine... vezi... nici nu am apucat să îți spun... se desprinde dintr-o imensă coadă cu tineri fără chip, mulți pe la „18 ani ochi-negri”, cum ar spune poeta Gabriela Melinescu... Ne înscriam la facultate și acest fapt avea o anume importanță „gravă”... ca la o trecere despre care nu știam mare lucru, un salt între două lumi.
       Mult mai târziu aveam să aflu că ești strănepoata lui Slavici.
       Cine erai în acel moment, septembrie, 1962?
       Anii studenției noastre... Ai excelat alegând una dintre materiile de studiu care te-a urmat de-a lungul întregii tale vieți: folclorul. Eram o serie în care nu a mai contat „dosarul” discriminatoriu... Tu ai intrat în viață pășind sigur, dar pe o cale mai abruptă. Așa am înțeles din cele de tine mărturisite în cărți, care și-au făcut drum târziu, într-o lume pentru care nimeni nu pare a fi pregătit. Ai debutat în anul 2016 cu volumul Cai Verzi. Au urmat Clepsidra. Cei plecați. Cei veniți 2017, Ananda Veranda 2018, Chiotitul 2019, Ultimele Cartoline 2021, Fetele pădurii 2021. În rememorările tale, toate obstacolele, dificultățile, neajunsurile, mediile diverse, navetele nesfârșite, atâtea ipostaze ale „morții psihice” apar la tine într-o altă lumină. Cea a duioșiei și a candorii, a unui alt fel de înțelegere. Totul devine suportabil prin literatură.
       Ai ajuns. în pragul anilor 2000, la Televiziune, unde ai semnat documentare excepționale cu tematică etnologică, spirituală, toate rămase în arhiva de aur, și care observ că nu mai sunt difuzate, nu am înțeles de ce. Multe personaje întâlnite în țară au trecut în cărțile tale. Te atrag mai ales „întârzietorii” așa cum ii numește Dan C. Mihăilescu, unul dintre scriitorii care a scris nu o dată, atât de inspirat, despre tine. Pe coperta cărții Ultimele cartoline, citim: „Fantezism nestăvilit și euforizant, dans funambulesc pe sârma onirismului discreționar – defileul unei feminități nărăvașe, însetată de libertate, plină de aluzii dibace și cultură ludică, arborând cu mândrie onestă frenezia lexicală și complicitatea plurisemică”.
       Cristina, iată o întrebare pe care o ocolesc de obicei: ești fericită trăind la munte, mai aproape de nori? Au trecut Sânzienele, a trecut ziua de naștere, și eu abia aștept să primesc o carte nouă... alăturându-mă celor care au scris despre tine, îi numesc doar pe câțiva dintre ei: Christian Crăciun, Gabriela Creția, Radu Ciobanu, Ioana Pârvulescu, Mihaela Malea Stroe, Sânziana Pop, Otilia Țeposu, Nona Rapotan, Ion Nicolae Anghel, între atâția alți fani ai tăi...
       Recunosc: fotografiile, cele de la 18 ani, mă uluiesc acum. Cine-o fi codana ochenată... Îmi vine să-i vorbesc acelei misterioase fete, c-așa era, cu mister, de, oricum o ființă necunoscută mie, s-o întreb ce-a făcut cu viața ei... Și de are vreo legătură cu mine. Că pare cu totul și cu totul altcineva. Chiar a avut o viață? S-a derulat potrivit cu chipul ei? Aș, nici vorbă, fir-ar să fie! Atunci? Atunci a fost și sub vremi și deasupra, cumva... Mai contează cum? Zău așa, e fără rost să înșirăm vorbe, noi cei născuți în '44. Nu prea aveam vise, nici speranțe, ci haz, stima noastră și mândria, Ceaușescu-România...
       Iar doamna bătrână din oglindă, cea de acum, și mai aprig necunoscută, ha ha, geaba ar răspunde. E un hiatus între ele. Par a nici nu se ști una pre alta. Și a nu semăna, au cu totul și cu totul alte trăsături... Am trăit sigur mai multe vieți într-una. Neîndoielnic.
        Spuneam des asta fiului meu cel mare și abia de curând a declarat că-mi dă dreptate și înțelege. Ne-a apropiat vârsta, nu mai e boboc demult.
       Vezi tu, nu-mi bat prea tare capul cu ce anume se întâmplă cu literatura... Cât mai e ea în stare să... Ca să nu mi se strângă inima, de fapt. Precum cu procesul educațiunii și râpa spre care alunecă vertiginos. Însă eu am ajuns la ea, la literatură adică, cu sfiiciune spun, fiindcă mi-a răsărit în cărare. „Scriu” de la 72 de ani, nici prin cap nu mi-a trecut c-o voi face vreodată, aveam o strivitoare neîncredere în mine, am pășit nesigur, bâlbâit și bâjbâit, până ce m-a pus jos. Într-o bună zi, am simțit cum mă dă deoparte, mă dă cu capul de ușă, ca să intre răbufnind. Nu i-a păsat de mine deloc. Și nici mie în clipa asta. Nu-mi mai pasă de nimic, nu mă mai tem (de fapt nu prea mi-a fost teamă niciodată de nimic, doar de oameni, că „se vor râde” de mine. Atât.) Nu mai caut ceva, nu mă aplec spre vreun subiect, nu mă întreb de interesează pe cineva ce m-am apucat să scriu. Cartea crește ca o bălărie lângă potecă. Mă împiedică să pășesc cum mi-ar fi voia.
       Așadar Clepsidra și lumea ei. Dusă și apărută iar. Ca-n Macondo. Maica, nemaipomenita bunică, fiica lui Slavici, Tata-Bătrânu și Maica Mare. Ce povești teribile vin de acolo, prin ușa întredeschisă. Regina Maria și „musca-n lapte”. Eminescu scriind Lacul, pe malul iazului uriaș de la Oteteleșanu, Institutul de Fizică de azi din Măgurele. Profesorul Scarlat Struțeanu, bunicul, estet și critic „idealist” din Școala Mihail Dragomirescu. Cei trei fii ai Maicăi – Mircea, Alexandru și Ionică. Alexandru, Didi, scriitor și scenarist, o cunoscută figură a boemei... Cei trei fii ai „mei” (iată, mă pun în pagină, dar îs doar o verigă) – Filip, Matei și Mircea. Afurisită literatura asta, se scrie încă, se aude scârțâitul penei de gâscă, ascuțită de însuși trudnicul (se aude pe computer, dar ce te oprește să-i descoperi inima?). Cu ei toți am voit s-o rup, supărându-i foarte. Domnul Radu Ciobanu a spus c-a trăit invidie de scriitor, citind descrierea nunții mele în Clepsidra.
       Acuși, acușica, stă să răsară din tipografie o cărțulie, ce – deocamdată – mi-e tare aproape. „Fetele pădurii”, unde e personaj și Tanti Meteora, chiar și norii înșiși, zăpăcind, turbionând mersul... actual al oamenilor. Un fel de roman in nuce. Clar, nu-i nimic de schimbat în fibra ființei. Și poate că nici nu trebuie, că asta e peste tine, doar o creștere de-ar fi, pe linia sufocată a bunătății și a neatașării, nu indiferenței. Ca-n arterele și venele înfundate cu ateromatoză, bunătatea nu mai circulă prin vase. Nu mai poate. E clar la un capăt. Toți oamenii sunt revanșarzi, găsitori de pete în soare cu duiumul. Iar soarele e pe ducă, în termenii lui astronomici, iar acele pete i se înmulțesc cu adevărat, real... Dacă e ceva de făcut, hai, mobilizare, sună goarna. Dar e, mai poate fi?
       Și dacă e de raportat, raportez. Am făcut, în ultimul timp, și o trăsnaie. Și asta ține de fibra ființei. Care, iată, încă e vie, n-a amorțit, nu și-a ieșit de tot din matcă, din tiparele ei. Unice? Poate. Începând cu Clepsidra, s-au tot derulat acele parascovenii de dat cu bățul în baltă. Acum pot decela un mecanism declanșator, dar de oprit, nu. Ei bine, am scris și o carte de... samizdat. Azi! Evident, nu gest nepermis politic sau cultural. Cu totul și cu totul altceva. În limbaj de publicitate, ar fi bingo! ceea ce spun. (Nu-mi e simpatică această expresie, dar...). Lăsăm așa.
       Mă bănuiești „fericită”. Ai nimerit-o. Poate e în voce, nu? Dar nu fericită în modul obișnuit și râvnit de toți, ci – cum să zic – la modul zen. Câteodată, mă rușinez gândindu-mă la cât de greu le e unora, altora, și eu nu-mi dezlipesc ochii de la nori. Am, n-am treabă, am, n-am mâncare... Nici n-am încotro, că ei, norii, au lipici mare și de nebiruit pentru mine. Probabil că ăsta a fost rostul meu, de-am avut vreunul în afară de a fi mama unor nemaipomeniți fii.
       Zici „fericită” și mă trezesc aprobându-te. Din empatie și politețe! Dar nu, e un cuvânt, săracul, de mult golit. O trăistuță cu vânt searbăd. Bucuria e cu totul altceva și nu aceea explozivă, ci una cu surdină, o mantră, o adiere, uneori chiar alint, când ești frânt. Știi doar tu de ea. Stare de grație, ce implică gratitudine, recunoștință. Vibrația mulțumirii către divin, univers și natură. E ascunsă bucuria asta, dar cu prospețime totdeauna. Nu o coclește putrejunea. Și-i poți da multe alte nume.
       Norii, dară... Ziceam în Clepsidra că sunt Tanti Meteora, c-am voit chiar să fac meteorologie. Nu sunt visătoare, nici poetă. N-am acces la cunoștințe oculte. Nici nu cred că-mi propun. Nu găsesc acum cuvântul și-o las așa. Dar atunci când m-ai văzut întâi, la Litere, asta-mi doream, nu Filologie. Și-am rămas la fel. (Miracol?) M-a descurajat tatăl meu, am renunțat la Meteorologie, ca Bach, care-a fost angajat organist cu părere de rău, că n-aveau acces la mărețul Philipp Telemann... Ha ha... Îmi ziceau în familie „fantezistă” de micuță. N-aveam habar ce-i aia și a fost un fel de traumă: se râde de mine... Sunt luată peste picior. Hăt-hăt mai acum, când cu human-design și astrologie chineză, cu hartă personală și tot felul de animăluțe ce-o populează, mi s-a spus c-aveam acces la Portalul fanteziei și... Haida de. Iar ha ha...
       Că tot s-au dus Sânzienele, am primit urări de „cărți noi”, multe și mărunte. Zău, prietenii nu-și iau seama? Însă Mihăiță Stroe, tehno-redactor, m-a topit. Și apoi, să-ți spună un om atât de tânăr, saturat de cărți, moșindu-le zi de zi, c-a plâns la Ananda-Veranda e de lăsat fără replică. Mută. Îi sunt tare recunoscătoare, fiindcă și eu cartea asta o iubesc, mai puțin pe celelalte. Sunt „povești sapiențiale”, cum le-a numit Christian Crăciun, dar n-a vrut să scrie despre, că „e greu” (glumea?). A făcut-o Mihaela Malea Stroe, în Tribuna, cu ochi pătrunzător adânc. Povești în fond pentru adulți, că „oameni mari” ajung puțini. Până la 50 de ani sunt infantili, apoi senili, vorba anecdotei. În ce mă privește, am rămas infantilă, clar. Aștept bătrânețea cu interes, ca pe cel de-al XIV-lea congres, ții minte? Uf, ce greu mi-e să scriu chestii despre mine, dar dacă e interviu, interviu să fie.

                         Interviu realizat de
                                    
                                           Lucia NEGOIȚĂ