INTERVIUL ACOLADEI. ALEXANDRA                                                       TÂRZIU

         
        Dragă Alexandra Târziu, încep prin a mărturisi emoția specială provocată de lectura cărții tale – apariție a Editurii Tracus Arte, 2018, cu titlul: Încă mai ai timp să afli în ce să crezi. Cele două secțiuni ale acestei proze ample fac o disecție dureroasă, „pe viu”, în miezul istoriei noastre recente. Pe prima pagină am găsit această puternică motivație cu accent testamentar: „În memoria soțului meu Andrei Brezianu, martir și victimă a regimului comunist, căruia i-a plătit cota de nedreptăți și umilință, cu noblețea îndurării și a iertării”
        Când te-ai decis să scrii această carte însoțindu-ți personajul cheie, ce a fost cu adevărat important pentru tine: a) să spui partea ta de adevăr? b) să înțelegi, să ierți, să te vindeci prin recursul la morală prezent în ultimele pagini de carte?
         Cartea pe care am scris-o locuia demult în mine, mai îmi trebuia să dibui ușa pe care s-o las să iasă în lume. Dar nu am scris-o pentru mine, ci pentru cei în nevoie: victimele; și nici nu am descris cazul familiei mele, desigur, m-am servit de experiența prin care ea a trecut pentru a crea prototipuri de victimă și învingător, de turnător și torționar, prototipul Satanei și al îngerului îngenuncheat, prototipul condamnatului la deznădejde, umilință și moarte – așa, fără nici o explicație – de un regim halucinant de crud.
        Și am sperat ca prin gestul meu de a răspândi adevărul să ameliorez îndurerarea, să-i dau o identitate, deoarece – în final – n-a venit nimeni să revendice vreo tortură, să-și exprime regretul sau rușinea, să ceară iertare, să comită acel act de decență care este căința și asumarea vinovăției. Or, pe acest teren de indiferență, artiștii au rolul lor de tămăduire. Un pictor, un muzician, prin vibrația sunetului, a culorii a vorbelor, ridicând mâna să-și desăvârșească lucrarea, e ca și cum ar da o binecuvântare celor abandonați. Oricine ridică mâna spre alții, să-i scape, sunt investiți cu această dezlegare.
         Și acum revenind la partea întrebării despre vindecarea prin iertare. Cum să-ți ierți torționarul? Creierul nu procesează iertarea, e ilogică. Și atunci, te mai uiți o dată la el, sunteți față-n față. Îl acuzi, te opui, ar trebui denunțat! Cui? Apare tentația să-l lași să treacă, să se ducă, să nu mai fie în preajma ta. Dacă faci asta și-l lași să plece, sufletul tău se va fi eliberat de toxina satanică a urii ce te macină. Ar fi ca o vindecare prin ignorarea agresorului. Iar ceea ce tu cauți – dreptatea, adevărul, iubirea – se află dincolo de el, acolo trebuie să-ți concentrezi energiile, acolo merită. El nu a fost decât un ingredient al neputinței, un obstacol surogat pe care tu-l credeai etern pentru că-l țineai în brațe...
        Ne vom întoarce în timp, la acele momente de biografie care ți-au deschis drumul spre literatură. Ce rol are experiența de viață pentru un scriitor?
        Experiența mea personală e limitată și nu e obligatorie. Trebuie să ai „ochi” când aștepți tramvaiul, și să faci selecția a ce merită să comunici celorlalți, că despre ei e vorba. Multe dialoguri le-am cules din aglomerații, din vagoane, din stradă. Strada rămâne falia cea mai bogată. Acolo e totul: bucurie, dușmănie, violență, dragoste și speranță. Toate vin din stradă. Iar tu, n-ai decât să te descurci!
        Dar primele mele povești le-am imaginat mai înainte de a ști să scriu, creierul meu fabrica întâmplări uluitoare pe care i le turnam mamei în urechi; așa că mama m-a dus la doctor plângându-se că spun niște minciuni bolnăvicioase. Doctorul m-a pus pe masă, așa că i-am spus și lui una, repede, cu o vulpe care dormea sub masa din bucătărie și noaptea tricota din blana pisicii niște pieptărașe pe care mama le vindea în fața intrării pe bani frumoși, sau pe fructe... Doctorul a râs, m-a pupat pe frunte și mi-a zis să scriu toate astea – când o să pot să scriu, și să i le aduc pe toate într-un caiet. Aproape că i-am urmat sfatul: prin clasa a doua scrisesem primul roman, se numea Cristina, îl ilustrasem și pe copertă desenasem o inimă dolofană cu o săgeată înfiptă. Atunci a fost adevăratul început al carierei mele. Ce m-a făcut totdeauna să scriu a fost o stare de fascinație care mă cuprinde și acum în fața unor banale și ușor invizibile lucruri. Fascinația îmi dă tonul, textul e o partitură, trebuie să aibă o muzică a lui: fără starea de fascinație, ar suna dogit. Chiar și acest dialog cu tine mă fascinează. Cum de s-a ivit? Ce conexiuni au avut loc în aerul cețos de noiembrie? Poate, cândva, o să aflăm și acest secret.
        Primele cărți apar între anii 1966/ 1969. Care era atmosfera acelei perioade? Știu că au scris despre tine, încă de la început, criticii Valeriu Cristea, Gheorghe Grigurcu, de asemenea tinerele prozatoare Sânziana Pop, Maria-Luiza Cristescu, Dana Dumitriu...
        Prin anul 66 se punea în practică o manevră de relaxare politică, atunci fusese eliberată din temnițe o mică parte din floarea intelectualității care scăpase cu viață. Nu eram la curent cu marile drame ale societății, – habar n-aveam ce făptuise Gheorghiu Dej, Ana Pauker mi se părea grasă și bosumflată, Ceaușescu, la rândul lui, nu m-a inspirat în nici-un fel... gângăveala lui agramată mă călca pe nervi, ce naiba, era șeful statului și gângurea ca un struț. Eu proveneam din lumea de cloramină a spitalelor (am fost asistentă medicală timp de 10 ani), pe mine, comunismul nu mă lovise mai mult decât pe toți ceilalți și totdeauna m-a plictisit de moarte – o guvernare analfabetă – n-aveam ce să învăț de la ea. Absența oricărei alte perspective în viața cotidiană îmi bloca creierul; senzația că zilele mi se duceau ca dintr-un tricot ce se tot deșira fără să am eu controlul asupra firului, mă demoraliza; într-o zi, mergând la o reuniune tovărășească în cadrul spitalului, a venit la mine un reprezentant al poporului care cu un braț de fier, m-a condus afară. Dar ce-am făcut? L-am întrebat. Rochia, nu-i pe măsura clasei noastre muncitoare. Și ce să fac? Am auzit că te-ai apucat de scris. Atunci, scrie o carte despre viața tovarășei Elena, despre activitatea ei din ilegalitate, despre... Dar ce activitate a... Într-o noapte a fost de gardă în pădurea Andronache! Vai de mine! Restul, ți le mai dictez și eu, nu trebuie să-ți fie frică. Dacă faci cartea, lumea va fi la picioarele tale, te luăm la televiziune, – ai să poți să-ți pui acolo toate rochiile tale burgheze (or, asta chiar că mă tenta, era tare!) orice alte cărți vei scrie – sub umbrela noastră – succesul va fi asigurat. Nu pot să fac asta. De ce? Tovarășa are nasul prea mare, nu l-aș putea încadra în pagină, în text... Dar ce rigidă ești, mi-a mai spus în timp ce mă împingea în tramvai, să se asigure că plec. Avea o gură plină de pofte pe care și le înghițea hulpav. O să ne mai vedem, mi-a promis tovarășul Satana, că la talentul tău trebuie să te racolez.
        Dar lucrurile s-au desfășurat după alt plan, firul jerseului meu m-a dus pentru prima dată la redacția României Literare. Revista funcționa într-un mic palat de pe Ana Ipătescu. Când am pășit acolo am amuțit. Uşi înalte cu mânere de aur, parchetul de cozonac, oglinzi de jur împrejur, un bâzâit somnoros de mașină de scris... Sânziana, ca un laser orbitor, brusc a traversat coridorul. Ea, da, se potrivea de minune cu acel palat, îi venea ca turnat. Am ieșit repede, deocamdată renunțasem la publicare, era prea frumos înăuntru pentru schițele mele triste, și-n același timp, fericită că Ceaușescu, sau predecesorii, nu reușiseră să mute palatul la Moskova... Pe trepte se afla Laurențiu Fulga. De sub lentilele fumurii, m-a privit misterios-încurajator. Aveam să ne mai intersectăm, un făuritor de bine, o personalitate, un suflet de om!
        Pe Dana Dumitriu am cunoscut-o în anturajul lui Florin Mugur. Îi port multă admirație pentru talentul și noblețea ei inegalabilă.
        Mugur a fost mentorul meu. El m-a cules de pe cărările derizorii ale vieții mele și m-a făcut om. Lui îi datorez faptul că acum sunt în fața acestui dialog cu Lucia Negoiță. La ce altă recompensă aș mai putea râvni? În acea perioadă de relaxare politică, Mugur era o flacără de lumina căreia am avut și eu parte. Și norocul meu a mers până acolo încât m-am bucurat, nu numai de remarcile unor critici consacrați, dar chiar și de ale unor somități ca Zoe Dumitrescu-Bușulenga, sau Vladimir Streinu. Lui Vladimir Streinu am vrut să-i mulțumesc, dar nu știam cum s-o fac. Instalat la o masă la restaurantul Casei Scriitorilor, părea un sfinx. M-am oprit în fața lui, ne-am privit în tăcere, după care, brusc, am plecat. Un eșec! Nu știam cum să abordez asemenea niveluri, nici acum nu știu, prefer să le evit...
        Ai fost o bucată de vreme bibliotecară la Casa Scriitorilor, într-o perioadă – s-o numim – mai linișită. Dacă ar fi să te oprești la câteva figuri cunoscute, cum ar arăta această galerie de portrete?
        Privilegiul de a lucra acolo, în acea perioadă, a fost mare.
        Scriitorul Haralamb Zincă, director, de o bunătate și înțelepciune inegalabile; colegă, Ioana Diaconescu, proaspătă și atrăgătoare ca un trandafir fără ghimpi; în hol, Crucița, cu un ochi croșeta, cu altul supraveghea.
        Pe la bibliotecă treceau toți, scriitori sau veleitari, cu talent sau fără, amețiți de vodcă sau de succes, boemi, bărboși, pletoși , jegoși, toți erau foarte importanți. Până-ntr-o zi când pe ușă a intrat un bărbat distins , frumos, cu papion și baston elegant. Nonșalant, m-a privit direct în suflet, avea ochii albaștri curați. Era Biberi. Chiar fusese eliberat din temnița morții. Urmat curând de Țuțea, marele Fost, ca un bolovan smuls cu brutalitate din muntele lui; își căuta falia. Părea un copil rătăcit, un orfan. Apoi, Carandino, își așeza cu pietate privirea ochilor lui verzi, de salamandră, pe buzele femeilor...
        Aceste destine tragice erau din nou aruncate în traficul vieții, ca și cum luaseră vreo 20 de ani pauză de respirat. Cum o fi să treci prin agonia unei asemenea morți? De câte ori se poate naște un om omorât? Desigur, galeria portretelor e cea mai răscolitoare. Oare pacea aparentă a lucrurilor din holul elegant al Casei Monteoru îi mai putea înșela, gustul acelui cocteil dulce-amar-lipicios, cu care erau întâmpinați, îi mai îmbăta?
        Trupurile noastre tinere și proaste călcau mai departe pe lângă mușuroaiele unor vieți, cândva strălucitoare.
        Ce anume a lăsat în viață, dar și în cărțile scrise, experiența americană începută în 1986, și în care împrejurări s-a produs întoarcerea în țară?
         Răspuns: Experiența americană a fost esențială. America este țara legilor, a respectului, a toleranței și a banilor. Un sistem care te protejează și te promovează, capeți o motivație, o doză de energie; vinerea este magică, lumea se strecoară nerăbdătoare întâmpinată de valsurile violoniștilor care cântă la metrouri, săptămâna de lucru s-a terminat, prin frunzișul magnoliilor se zărește deja poleiala zilelor libere. Vei avea două zile libere, o libertate de care n-ai de ce să te temi, sau să te îndoiești, e binemeritată. Se înțelege că deja ai început să practici toleranța, e ca un mușchi, se exersează. Știi că mult din ce obții în viață – pentru a nu fi mizerabilă – e  în urma unui exercițiu permanent de toleranță. Dacă ai venit în America și nu știi să faci nimic, așa ca mine, te vor învăța. Ce am învățat eu în America? În primul rând logica lucrurilor....
        Apoi, despre consecință, despre dreptate, costul minciunii...
        Mi-a luat 5 ani să-mi asimilez lecția, după care am început să scriu, altfel, clar și firesc, fără autocenzura care  în țară-mi atacase mintea. Cenzura a fost o sculă mârșavă a regimului contra artiștilor. La debut, mă tot dădeam de ceasul morții să public niște schițe, pe undeva pe la Luceafărul. Am așteptat 3 ani, dar între timp primisem un sfat: ai voie să scrii, dar dacă vrei să publici, trebuie să scrii fără să spui nimic. Să scrii fără să spui! Aha, am s-o fac și pe asta; mi-am creat un camuflaj al sensurilor. Am scris sub acest camuflaj până m-am sufocat. În America mi-am dezbrăcat pielea străină... m-am simțit ușoară, liberă, abia născută. Și am luat-o de la zero. Îmi simțeam mintea plină de povești nespuse, de metafore, de țipete de bucurie care se vânzoleau să iasă. Trăiam un miracol. Restul a fost, din nou, efort, îndoială, secretă bucurie și speranță. Aveam să mă bucur din nou de mine însămi, să nu mă mai simt vinovată pentru muțenia mea. America a fost un alt privilegiu în viața mea, de care sunt mândră.
        În ce împrejurări s-a produs întoarcerea în țară?
        Întoarcerea în țară a fost dramatică, datorită suferinței soțului meu, suferință, despre care, din decență și pudoare, n-aș vrea să vorbesc. Dar finalul lui a fost mai bun aici cu ajutorul unor terapiști – niște îngeri – care l-au tratat ca pe un om i-au respectat și înțeles durerea, l-au pus pe picioare. Le rămân profund recunoscătoare. Și, în final, l-am pus să se odihnească lângă tatăl lui, și toți ceilalți Brezieni, ofițeri de elită, eroi de război. Din păcate nu ne-am putut întoarce mai din timp, pentru ca soțul meu să se reintegreze în grupările literare, oricum prea fărâmițate și antagonice, aveam în față o cu totul altă tapiserie, de nerecunoscut. După revoluție era tot mai nemulțumit de stagnare, de nimicul din gura politicienilor, lipsa faptelor, a virtuților morale, a legilor și a logicii elementare; țara este condusă de interese personale și stări emoționale, fără vreun protocol, vreo responsabilitate, sau măcar un strop de patriotism, de rămășiță a bunului simț. O dezesperare fără precedent. Atât.
        Numește, rogu-te, câteva motive pentru care un scriitor nu este dispus să renunțe la meseria lui de bază: scrisul. Cine renunță, de fapt?
        Răspuns: Nimeni nu renunță de bună voie la scris, dar s-ar putea ca, în urma traumelor primite de la viață, să renunțe scrisul la tine. Și asta nu e o nenorocire, dacă nu mai scrii, e numai o încetare a funcției acelui centru din creier responsabil cu îndeletnicirea ta. Sigur că un scriitor sau un alt artist, prin exercițiul artei lui, comunică mesaje, se crede important și util, se crede un vrăjitor vindecător, un geniu salvator. Starea de creație înalță spiritul, te face să vezi adevărul inaccesibil și invizibil. Despuiat de acest privilegiu, omul se prăbușește într-o mizerabilă vizuină a morții. Sau poate mă înșel, unii reușesc să umple golul cu o altă pasiune, de ce nu? Sunt atâtea în care putem investi pasiunea noastră, iscusința, speranța. E atâta nevoie de noi, peste tot în lume.
        Dragă Alexandra, în final aș vrea să-mi vorbești pur și simplu despre bucurie. Unde o mai cauți, unde o mai găsești...
        Bucuria este un musafir discret, sincer... E mai important să fii bucuros decât îndrăgostit, e mai durabil. În timp ce dragostea te mistuie, bucuria te hrănește. Dar ca s-o faci să intre la tine ai nevoie ca sufletul tău să fie curat și împăcat. Cum să-l împaci? Așa cum spune o rugăciune: să faci ceea ce poți, și să accepți ceea ce nu poți, nu înțelegi, nu-ți place. Să tolerezi. Toleranța e la baza multor bucurii care, altfel, s-ar risipi. Când l-am pierdut pe soțul meu, n-am pierdut dragostea lui, de acolo de unde e, continuă să mă iubească; am pierdut bucuria de a-l avea în preajmă. Și atunci nu mi-a mai rămas decât să produc eu bucurie, pentru alții. Bucuria pe care o transmiți cuiva se întoarce și asupra ta, se dublează.Și tocmai de aceea încerc să mă intersectez cu oricine încă mă mai înconjoară și mă fascinează cu simpla prezență.
        Și ție, Lucia Negoiță, îți mulțumesc pentru a-mi fi ieșit în cale, mi-ai adus bucuria de a retrăi împreună și a răsfoi pagini de viață posibil neștiute de nimeni, de a fi conștientă de scrierea ultimului cuvânt și a ultimului punct. Vezi, un alt privilegiu, un alt pui de noroc!
         
                                            Interviu de
         
                                                            Lucia NEGOIȚĂ