INTERVIUL ACOLADEI. FLORICA CIODARU-COURRIOL

        Dragă doamnă Florica Courriol, rememorez, cu afectuoasă trăire, momentul în care v-am cunoscut cu trei decenii în urmă, la Lyon. Aveaţi aerul desăvârșit al unei franțuzoaice, care umple cu farmecul ei spaţiul de obicei convenţional al comunicării interumane... Frumoasa dvs familie era definitiv legată încă de la ora aceea de literatura română, de valorile ei... Prezența domnului profesor Courriol atrăgea ca un magnet, prin desăvârșita stăpânire a limbii române și prin pasiunea cu care vorbea despre Eminescu, Rebreanu, despre atâția scriitori de la noi traduși în limba franceză... Știrile despre activitatea dvs. în anii ultimi sunt de interes pentru toţi cei care urmăresc dialogul intercultural, pe care literatura îl face posibil, cu mijloacele ei specifice, în spații culturale atât de diverse...Să începem evocând trei orașe de importantă tradiție culturală în formarea dvs... Craiova, unde aţi făcut liceul, Bucureşti, unde aţi urmat cursurile Universităţii și Iaşi... Cum s-a modelat biografia dvs parcurgând aceste itinerarii?
        Stimată doamnă Negoiță,
        Și memoria mea păstrează cu acuitate acea întâlnire (de fapt întâlniri, pentru că ați făcut mai multe emisiuni la Lyon) ocazionate, dacă nu greșesc, de apropierea pe care Primăria orașului Lyon o încerca cu municipalitatea Craiovei, urmată de deschiderea unei biblioteci franceze și de o donație importantă de carte franceză în orasul Băniei de care mă legau și mă leagă încă prietenii speciale (I.D. Sîrbu, Tudor Gheorghe, Marin Sorescu) și, bineînțeles, anii de studii liceale (Liceul «Elena Cuza» cu profil de franceză… unde am învățat multă latină cu o neuitată profesoară, Lucia Trandafir, dascăl de modă veche, adică în buna tradiție!) Tot la Craiova, mi s-a deschis gustul pentru teatru și poezie, participam ca spectatoare debordând de uimiri la inspiratele «matinee” organizate de Ion D. Sîrbu la Teatrul Național – conferințe despre un poet abia reabilitat, Lucian Blaga, minunat susținute de chitara și vocea unui tânăr actor craiovean, Tudor Gheorghe… Citeam mult (acasă, mama avea grijă să cumpere, cu puținii bani pe care-i câștiga tatăl meu, tot ce se publicase în materie de traduceri din literatura universală), aveam prietenii frumoase, de adolescente visătoare, trăiam într-o atmosferă spirituală colorată de „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu împreună cu o bună prietenă, Tania C., participam la revista liceului… și la defilările impuse de 1 Mai (cu amintiri mai puțin plăcute). După bacalureat am dat admiterea la Bucuresti și am intrat la Litere, unde îi aveam ca profesori pe criticii literari pe care îi cunoșteam doar din scris. Unul dintre ei a fost Nicolae Manolescu, o oază în lumea profesorală de atunci, cu „libertăți” de limbaj pe care ne plăcea să le decodăm și să ni le însușim; au mai fost și profesori de franceză care m-au marcat, dar nu vreau să-mi scriu aici amintirile! Capitala ne deschidea spre un soi de mică libertate individuală (departe de familie, trebuia să ne organizăm viața materială și cea spirituală, era momentul să știm ce vrem și ce merită sacrificii). Cu un soi de inconștiență tipic tinerească, ne credeam puternici, învingători, dar eram temperați și de un fel de luciditate (că nu vom putea profita mult de viața culturală a capitalei) care ne făcea hiper activi, mergeam la teatru, la expoziții, la conferințe, împrumutam cărți la biblioteci, urmăream toate filmele date de lectorii francezi într-o sală, la etaj, în Edgard Quinet. Bucureștiul a rămas un oraș îndrăgit în care revin regulat. Studentă fiind, hazardul mi-a pus într-o zi în cale un tânăr latinist francez, cu aproape trei ani mai mare ca mine, am corespondat mult, am făcut schimb de cărți, spre bucuria mea era interesat de limba și literatura română, eu de cea franceză, trocul era echitabil, cinstit, elegant. Apoi ne-am apropiat mai mult, am petrecut câteva vacanțe în România până când am hotărît că nu mai putem trăi la distanță unul de altul, a urmat depunerea unui dosar la Consiliul de Stat de cerere de căsătorie... ce timpuri îngrozitoare! Toată seninătatea tinereții a fost atunci adumbrită de șapa politică de care nu mă lovisem încă personal. Dar asta e o poveste mult prea lungă. Cert este că am ajuns nu în Franța ci… la Iași, unde logodnicul meu a fost numit de Ministerul francez ca profesor (lector) de franceză la Universitatea Al.I. Cuza. S-a făcut repede simpatizat de către colegi și a început să facă ore gratuite de traduceri cu câțiva profesori dornici să-și perfecționeze cunoștințele de franceză, pe lângă orele oficiale cu studenții, cele mai mult sau mai puțin voluntare de bibliotecar la lectoratul francez. Descopeream în compania lui  un oraș care în mintea mea era mai mult unul ideal-imaginat, orașul literaților români. Chiar și în acele timpuri de comunism aspru, ieșenii erau oameni deschiși la minte și la suflet („nu degeaba au avut o universitate înaintea altora” comenta mama mea cea deșteaptă și iubitoare de carte). Ce coincidență ca în urmă cu vreo patru ani, invitati la FILIT, să locuim într-o cameră la un hotel din partea centrală, exact în fata clădirii în care locuisem (ilegal, vai!) în apartamentul pus la dispoziția profesorului Courriol de Universitate! Tot la Iași, ne-am căsătorit oficial, după primirea autorizației ce sosea la capătul a vreo trei ani de așteptare; iar la numai câteva zile, am primit pașaportul și „invitatia” abia voalată să părăsesc cât mai repede România.
        Am ajuns prin căsătorie în Franța, unde mă aștepta o nouă viață, dar mai ales Libertatea. De a gândi și de a avea curajul opiniilor personale. Faptul că soțul meu era din ce în ce mai pasionat de cultura română și că a obținut, prin concurs, un post de limba română la Universitatea din Lyon mi-a facilitat integrarea și noua pasiune: a traducerii.
        În ce mod ați parcurs primii ani ai noii dvs. existenţe, după ce ați ajuns in Franţa, prin căsătorie? Doctoratul de mai târziu avea o temă generoasă în zona literaturii comparate, au urmat anii de profesorat  și traducerile din literatura română... A fost un drum uşor? Una dintre dorințele dvs de traducător se leagă de intenţia de a transpune integral, în fraceză, ciclul Halippa, al Hortensiei Papadat- Bengescu... Cum v-aţi gândit să duceți la capăt munca uriașă de finalizare a unui asemenea proiect ambițios?
        Trăind într-un mediu cultivat, primită călduros în familia franceză și susținută moral, mi-am cultivat în continuare plăcerea lecturilor, scriam chiar articole despre premiile literare franceze, solicitată de câteva reviste din țară care nu mai aveau niciun buget pentru a achizitiona carte străină (Ramuri, Ateneu, Convorbiri literare). Dar simțeam nevoia să fac mai mult și am început să mă gândesc mai serios la un doctorat. Între timp am predat ca lector câțiva ani la Universitatea „Jean Moulin” din Lyon. După discuțiile cu un profesor de literatură comparată, am înteles că Proust și romanul românesc modern reprezenta o temă interesantă din perspectivă franceză, modul cum românii l-au „modelizat” pe Marcel Proust era un subiect „curios”. Pentru exemplificări aveam atunci la îndemână doar „Patul lui Procust” de Camil Petrescu publicat le Editions Jacqueline Chambon sub titlul „Madame T” (care este unul din cele trei mari capitole ale romanuui), pentru restul autorilor m-am descurcat singură, traducând paragrafe întregi. Un profesor universitar și poet, René Plantier, admirator al lui Sorescu și „frustrat” – zicea el – că nu poate citi mai multe texte românești traduse în franceză, m-a convins să public măcar un roman al uneia din scriitoarele incluse în teza doctorală, Hortensia Papadat-Bengescu. Așa a prins viață Concert de Bach (publicat tot la J. Chambon), carte pe care am prezentat-o ca anexă la doctorat. Este o autoare care mie mi-a fost dintotdeauna foarte dragă, iar atunci când găsesc similitudini de scriere la romanciere contemporane mă entuziasmez atât de tare că le caut neapărat un editor francofon: este cazul romanelor de o mare frumusețe stilistică (rafinament și sensibilitate) semnate de Andreea Răsuceanu! Desigur am încercat să continui ciclul romanelor Păpădătoaiei (sic!) dar autorii clasici au nu prea mulți sorți de izbândă, editorii preferă contemporani care să-și lanseze cărtile, să le promoveze, să le „vândă”. Însă ideea traducerii în franceză a întregului ciclu rămâne valabilă. Profesoara de origine română, Andreea Roman, a prezentat-o foarte bine și elogios pe HPB într-unul din cele 4 volume dedicate Istoriei literaturii române și publicate la Editions Non-Lieu. Editorul e convins de calitățile ei scriitoricești, dar… mai e necesar și un cadru de promovare.
        Au trecut două decenii din noul mileniu... Interesul pentru literatură scade simţitor, la concurență cu bombardamentul informațional, cu adaptarea dură la noile modalități de comunicare. Cum percepeți aceste mutații, în Franța, în mediul cultural al târgurilor de carte, proiectelor universitare, inițiativelor personale, cu intenţii adesea generoase, dar care rămân, de cele mai multe ori, fără ecou?
        Rămân o naivă convinsă de utilitatea literaturii. Pandemia a dovedit că în Franța s-a citit îndeajuns de mult, poate chiar neașteptat de mult, s-au organizat video-conferințe, saloane virtuale. Unele librării au instaurat un sistem special ce permitea cumpărarea la fereastră/ la tejghea! Sigur că s-a vândut, însă mai puțin, pentru că au lipsit târgurile, saloanele, festivalurile în „prezență”. „Bombardamentul informațional” are și părți rele și părți bune. Personal, am stat până acum la o parte de etalările pe FB, dar, din cauza celor doi ani fără interferențe fizice, am acceptat și eu să-mi fac o pagină FB, reușind măcar să rămân informată de soarta traducerilor mele, ale colegilor, prietenilor, în ce librării se găsesc; și să mă trezesc cu cereri de interviuri, de prezentări, de colaborări. Evident, mă mărginesc strict la subiecte literare, sau, hai să zicem, mai larg, culturale, dar nici personale nici politice: politica mea este literatura!
        Cursurile care continuă să se facă (serios) în universități fac un loc amplu lecturii, cărților; dacă luăm doar exemplul INALCO (Institut de Langues et Civilisations Orientales) care cuprinde și limba română (orientală, pentru că e din Est). Nu pot să nu remarc activitățile celor două profesoare specialiste în limbă și civilizație românească, Cécile Folschweiller și Ina Delaunay, care au organizat întâlniri cu autori traduși, precum Lucian Dan Teodorovici, Horia Ursu, Marta Petreu… cu o participare publică apreciabilă, activități încurajate și concretizate grație celor de la ICR Paris. La Salonul cărții din martie din capitala franceză, România are totdeauna un stand de invidiat, în urmă cu trei ani a obținut chiar premiul de „cel mai frumos stand” (mulțumită susținerii ICR care subvenționează și majoritatea textelor și autorilor publicați în limbi străine). Desigur, traducerea autorilor români este în mare parte tributară entuziasmului și interesului unor traducători care fac și muncă de prospectare, nu doar semnează contracte și încasează burse ori plăți pentru traducrile ce li se propun. Personal nu traduc decât ce îmi place, ce mi se potrivește spiritual. Iar cooptarea de către Festival du Premier Roman de Chambéry mi-a permis să fiu la curent cu noua producție romanescă din ultimii 12 ani, pe lângă producția autorilor consacrați. Am descoperit astfel nume care nu spuneau încă nimic la vremea aceea în România (de autori tineri, aflați la debut), pe unii i-am simțit ca viitori mari scriitori, mustind de talent, nu m-am dat în lături să-i promovez, să le găsesc un editor și să-i traduc. A fost cazul Corinei Sabău, prima noastră laureată în orașul lui Jean-Jacques Rousseau, a lui Cătălin Pavel, a lui Tudor Ganea, a Martei Petreu (care-și publica în 2013 primul său roman), a lui Iulian Bocai, a lui Bogdan A. Stănescu, a Andreei Răsuceanu și a altora care… vor urma pe lista de traduceri. Fiecare dintre ei mi-a stârnit emoții și empatii diferite, fiecare are fațete auctoriale, particularități scripturale care-l diferentiază și-l așează într-un univers special.
        Aş dori să prezentați câțiva dintre autorii de azi pe care i-ați tradus sau îi traduceți la ora aceasta. Până la urmă  tot la sunetul secret al celor două limbi, franceza, româna, ajungem. A fost întrebarea pe care ați adresat-o în timp, mereu altfel, lui Alf Lombard, Marco Cugno, Roberto Scagna, Luisa Valmarin, Bruno Mazzoni, Jean-Louis Courriol, dar şi Antoanetei Ralian, Ilenei Cantuniari, lui Mihai Cantuniari, Ștefan Dimitriu şi atâtor altora îndrăgostiți iremediabil de literatura română?
        Acum, concret, am terminat traducerea unei cărți scurte dar concentrate ca o perlă: „și se auzeau greierii” de Corina Sabău pentru o editură franceză „decomplexată, dinamică, întoarsă cu fața către voci neștiute dar puternice, singulare” (o citez pe neobosita Cristina Hermeziu) din lumea întreagă: Belleville Editions. Corina Sabău (coscenaristă la unul din filmele lui Radu Jude), autoare cu un univers intimist, a stiut să abordeze un subiect grav (avorturile clandestine în epoca comunistă) și să scrie o bijuterie de carte, într-un stil mulat pe trăirile eroinei, la fel de opresant, de tulburător. Corina Sabău, jurnalistă radio, un pic prea discretă cu propria-i creație, este o persoană demnă și de o mare eleganță morală. Traducerea cărții sale vine după traducerea altui roman, unul de asemenea foarte puternic, despre libertatea femeii (și acesta!), „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” semnat de Alina Nelega la Editions des Femmes, o editură cu rezonanțe feministe care a publicat cele mai mari voci feminine din lume.  Autoarele pe care le-am tradus îmi devin și prietene, pentru unele am un respect nemărginit, cum ar fi cazul dârzei Marta Petreu, un fel de Simone de Beauvoir a literaturii române, cu o forță electrizantă în formule și cu o îndrăzneală în apărarea ideilor de invidiat, dar și de o mare fragilitate – de care beneficiază poezia ei. Ultimul său eseu despre Blaga va fi o operă de referință multă vreme în România. Pe Marta aș traduce-o integral dacă aș găsi editorul generos și sensibil la scrierile ei, încerc să cred că am dat măcar o idee despre talentu-i tumultuos traducând „Acasă, pe câmpia Armaghedonului” publicat la editura elvetiană L’Âge d’Homme (2014), unde Lucian Blaga i-a fost precursor… Am mai terminat de tradus în aceste zile, la patru mâini, împreună cu Marie-France, fiica cea mare, convorbirile lui Norman Manea cu Saul Bellow pentru o editură din Elveția, la Baconnière, editură cu tradiție și cu un generos catalog de eseuri culturale de calitate. Și am început, tot la patru mâini, (ca să meargă mai repede!) de astă dată cu soțul meu, remarcabilul roman al lui Cristian Fulas, „Ioșca”, pentru un editor din Canada. Singură și cu o enormă plăcere (scriitorii știu ce vreau să spun!) lucrez la transpunerea în franceză a unui alt roman, semnat de o autoare apreciată de Gabriela Adameșteanu și care este din stirpea HPB. Publicarea lui va fi o surpriză pe care prefer să nu o dezvălui pe moment. Dar este tot o descoperire a mea, iar ultimele premii obținute de autoare în România par să îmi confirme flerul și intuiția …(am voie să mă laud, nu ?) Iar dacă suntem la descoperiri, ce să zic de un Cătălin Pavel, un nume care în 2014 nu trimitea decât la arheologie dar pe care eu am „pariat” publicându-i primul roman „Aproape a șaptea parte din lume” (Editions Non-Lieu), original și incomensurabil de savuros; de atunci Cătălin Pavel și-a publicat mai multe cărți de proză și poezie și a devenit o celebritate – chiar și! – în țară; curând îi apare la Editions de l’Aube eseul „L’Archéologie de l’amour” în traducerea lui Jean-Louis Courriol.
        În sensul celălalt, căci un traducător se mișcă la fel de ușor în ambele sensuri, am terminat de tradus un roman foarte sensibil, un fel de biografie a unui pictor elvețian, care este în tehnoredactare la editura Eikon: „Louis Soutter, probabil” de Michel Layaz un nume apreciat și respectat în lumea scriitoricească din Elveția, cât și un roman semnat de Pascal Janovjac (publicat la Actes Sud) ce va apărea curând la Tracus Arte, o carte despre istoria italiană contemporană văzută prin prisma construcției, „creșterii și descreșterii” unei grădini zoologice, scris cu haz și detașare dar și cu o sensibilitate absolută: „Un zoo la Roma”. Tradus cu cealaltă fiică a mea, Florence, specialistă în italiană și română. cu care am mai tradus o carte de proză poetică, a celebrei Anna Felder, „Dislocație” (la editura Eikon). După cum vedeți, fibra pedagogică din mine a vibrat și în familie, transmițând celor două fete dragostea pentru cultură în general și pentru cea românească în particular.

                         Interviu realizat de
                                    
                                           Lucia NEGOIȚĂ