Interviul ACOLADEI. BOGDAN O. POPESCU

        Stimate domnule Bogdan O. Popescu, am avut ocazia să vă urmăresc o mai lungă mărturisire, la un cunoscut post de Radio. Vorbeaţi despre copilărie, despre adolescenţa legată de perioada studiilor de la Liceul Lazăr. Înainte de toate, am simţit că povestea de famile, a primei părţi din existenţa dvs., seamănă izbitor cu povestea mea de viaţă începută cu un avans serios de timp. De unde vine această consonanţă a trăirilor,în cazul unor generaţii distanțate, dar stăpânind un teritoriu preţios: acela al raportării noastre la trecut?
        Stimată doamnă Lucia Negoiță, mai întâi dați-mi voie să vă mulțumesc mult pentru atenția pe care mi-o acordați, sunt onorat că mi-ați propus această discuție a noastră. În general fug de interviuri, din motivul că mi se pare că nu ar trebui să vorbesc zi de zi despre mine, cât și din lipsă de timp. Mai mult, cred că foarte mulți indivizi vorbesc astăzi cu mult mai mult decât s-ar cuveni, având în vedere cultura lor precară și moralitatea lor îndoielnică. De aceea vorbitul mult a devenit astăzi, mai mult ca oricând, o slabiciune a oamenilor, de care vreau să mă feresc cât se poate.
        Despre asemănarea generațiilor noastre – numai de bine. În sensul în care eu cred că educația primită și ritmul de desfășurare al vieții au fost foarte asemănătoare. Valorile noastre sunt aceleași. Eu (cu siguranță, ca și mulți din generația mea) îi iubesc pe Labiș, Arghezi, Nichita Stănescu, ascult Jean Moscopol, Jaques Brel, Adriano Celentano, Elvis Presley, Beatles sau ABBA. Am citit sedus James Joyce, Céline, Garcia Márquez și alții. Educația primită de mine de la părinți seamănă foarte mult cu educația primită de părinții mei de la bunici. Nicio surpriză, societatea românească a fost înghețată în anii ’50-80’ ai secolului trecut. Însă acum, cu vârsta, devenind conservator la vremea mea, cred că a fost cea mai bună educație pe care am putut-o primi la vârsta școlii generale și liceului. Noi eram educați, doar că nu eram liberi.Astăzi, după 30 de ani de la eliberarea societății, statul mi se pare extrem de puțin responsabil în ceea ce privește educația noilor generații. În plus, au apărut noi și noi vulnerabilități pentru puști, de la obsesia jocurilor pe calculator și internetului la droguri, de care statul nu îi protejează (nici nu știu cum ar putea să facă asta mai bine). În tot cazul, raportarea la trecut, pe care o preiau din întrebarea dumneavoastră, a dispărut. Cine a fost Regele Mihai, partidul comunist român, ce s-a întâmplat la Revoluție, știu din ce în ce mai puțini tineri. Ceea ce este de neimaginat. Cred că asta vine dintr-un pragmatism prost asimilat al lumii libere moderne. Una peste alta, cred că generația mea este foarte apropiată ca educație de generațiile anterioare. Noi ne-am apropiat, am bătut la ușă și am fost primiți ca prieteni și de generațiile anterioare de scriitori, de exemplu.
        Ce fire nevăzute leagă mica istorie personală raportată la marea istorie  pe care o parcurgem împreună cu semenii noştri?
        Fiecare om tânăr responsabil și educat are nevoie de confirmare. Se gândește cum să își angajeze viața astfel încât să aibă semnificație în societatea în care trăiește. Prin educație dobândește o scară de valori și apoi încearcă sa descopere și să urmeze modele. Astfel, dacă este ambițios în felul bun, adică să dorească să realizeze ceva, încearcă să se angreneze prin cariera lui în marea istorie. Pe care crede că o știe atunci când doar și-o imaginează, ca tânăr, cu timpul urmând să o pună din ce în ce mai mult la încercare și la îndoială, dacă reușește. Mica mea istorie este, să zic, una obișnuită, cu mici particularități: bunicii mei au fost primii din familia mea care au făcut facultatea, erau destul de înstăriți, le-au fost confiscate averile, am primit o educație aleasă, mi-a murit tatăl când eram tânăr, la 15 ani. Străbunicii au luptat în primul război mondial, unul dintre bunici și fratele lui în al doilea. Mi-au povestit multe. Destul din ce am reușit să realizez deja mi s-ar fi părut de neimaginat când eram un puști pe băncile școlii. Acum mă îndoiesc, cum spuneam, că e chiar așa mare lucru ce am făcut. Dar, sigur, am reușit ce mi-am propus în carieră.
        Aţi fost un elev premiant. Un caz rar, nu e aşa, un premiant, un învingător, se apuca de scris. Ori „poezia este a celor învinşi”, spunea Ioan S. Pop. Vă amintiţi acel moment al dorinţei de a intra în „cercul poeţilor” la care visaţi? Şi mai târziu, când s-a întâmplat asta, cum vă vedeaţi alături de colegii lângă care aţi evoluat?
        Are dreptate în chestiunea că poezia e a învinșilor. Eu am fost însă, de-a lungul vieții, aproape zi de zi, atât un învingător cât și un învins. Și sunt și astăzi. Poetul este cel mai frumos și mai înțelept dintre învinși. Și nu este învins pentru că e slab, ci pentru că el nu ucide, el creează frumos, cu asta se ocupă. Or trec zi de zi buldozere peste creatorii de frumos. Îmi aduc, desigur, aminte, vremea liceului, când am debutat, timpul cenaclului „Săgetătorul”, când îi citeam pe Cărtărescu, Iaru, Coșovei și ne doream să fim ei, am fi dat orice să fim ei. Și viața iată că ne-a întâlnit, ne-a împrietenit. Sunt în continuare legat de poeții generației mele ca într-o reală frăție. Robert Șerban, Sorin Gherguț, Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Dan Pleșa, Ionuț Cîrjan și mulți alții. Poate când eram foarte tineri era competiție între noi, sigur.Nu mai e demult decât prietenie. Frăție literară, de fapt.
        Care erau câteva dintre cărţile care v-au format? Le veţi recomanda şi fiului dvs., sau veţi trece peste vârstele lecturilor de referinţă?
        Citeam enorm când eram în școală și în liceu. Am început să citesc pe la 4 ani, înainte să merg la școală, de exemplu Winnetou sau Robinson Crusoe. Învățătoarea a chemat-o pe mama să îi spună că mint în clasă, însă mama i-a confirmat. Cărți mari sunt multe. Pot enumera câteva care m-au format: Walt Withman – Fire de iarbă (era un volum în biblioteca liceului, pe care l-am împrumutat), Nichita Stănescu (am citit foarte mult Nichita în liceu), Cărtărescu, Coșovei, Iaru (am spus mai sus), proza lui Garcia Márquez, Borges, Llosa, Umberto Eco, James Joyce, l-am citit pe Noica în liceu, chiar și „Minima Moralia” a lui Andrei Pleșu. Mircea Dinescu, Labiș, Mircea Ivănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov și Daniel Turcea (ce greu găseam cărțile astea pe atunci, se citeau până se rupeau). Nu știu ce va accepta fiul meu. Este o cu totul altă generație, care nu seamănă cu a mea și a dumneavoastră. Ei își trag sevele altfel, din alt pământ, eu mi-aș dori să asculte ce îi recomand, însă între timp s-au mai scris mii de cărți extraordinare, pe care nici eu nu le-am citit – decât întâmplător, pe câteva.
        Anul 1989 a fost important în destinul dvs. Aţi devenit student la medicină, într-o perioadă de concurenţă acerbă. Aţi împlinit, cu trecerea vremii, o carieră strălucită de practician în neurologie, de profesor universitar,de preşedinte al unui prestigios forum de specialitate. Eu însă ţin, acum, „locul cald” poeziei pe care aţi scris-o, o scrieţi... Unde găsiţi izvoarele poeziei/ale prozei, paradoxurile, căutările, impasurile? În linişte, în suferinţă?
        Izvoarele au fost, multe dintre ele cel puțin, în conflictele pe care le-am traversat, dar și în frumusețile care mi s-au revelat. Surse au fost și conflictul și minunea. Și spatele biciuit, și gura adăpată. Viața de medic însăși este o sursă de ardere permanentă, de durere, de pierdere, dar și de bucurii, de victorie, de privire a orizontului pe cer senin. Dar nu scriu pentru că am această viață de medic, aș fi scris oricum. Asta pentru că am ochi să mă mir de frumusețea lumii și am învățat suficiente cuvinte încât să dăruiesc tuturor această frumusețe și bucurie.
        Cum sună muzica pe care o îndrăgeaţi? Să încep eu: Leonard Cohen, „I remember you well in the Chelsea Hotel ...”
        De Leonard Cohen sunt completamente îndrăgostit. Cânt cu melodiile lui versurile, am citit istorii, e o poveste fără sfărșit. I-am citit și cărțile. E uriaș. Chelsea Hotel este despre el și Janis Joplin, nemaivorbind că povestește într-un concert cum s-a întâlnit cu ea în lift și Janis i-a spus că îl caută pe Kris Kristofferson… Am avut șansa să merg în Statele Unite în 1990, și am ascultat un post de radio de muzică exceptional, cu Bob Dylan, Janis Joplin și mulți alții pe care i-am ascultat pentru prima oară. Mai țin minte reclama: „52 minutes of music this hour and every hour…”. Și eu veneam direct din comunism, a fost incredibil.
        Alt an pe care îl alegem pentru a-l scrie pe răboj: 2014, anul apariţiei volumului „Cartea dragostei”. Mircea Cărtărescu v-a salutat entuziast. De unde a pornit ideea acestei cărţi?
        Am vorbit mult despre asta. „Cartea dragostei” este cea mai prețuită carte a mea, pleacă de la un model generos, cel al Cărții schimbării (I Ching), una dintre cele mai vechi cărți ale culturii chineze. Este o carte care construiește o lume, în mic și în mare, este o arcă, de fapt. Un univers inventat, dar real în același timp. Îi sunt recunoscător lui Mircea Cărtărescu pentru cuvintele elogioase.
        Domnule doctor, mă adresez asfel, în formula pe care o auziţi cel mai des. Risipiţi zilnic un dar de preț: zâmbetul. Când poate însufleţi doctorul un zâmbet dăruit altora? Dar un poet? Eu vă mulţumesc pentru tot, acel tot care acum ia calea unui zâmbet, desigur, altfel, care a şi rămas în pagina albă a unui interviu...
        Doctorul ar trebui să zâmbească de fiecare dată, fiecărui pacient, însă cu siguranță nu îi iese mereu. Eu zâmbesc mai puțin pacienților mei azi decât în urmă cu zece ani, îmi cer scuze pentru asta. Însă sunt în continuare alături de ei, cu tot sufletul. Auziți, știți ceva? Poetului îi stă bine și trist, poate chiar mai bine. Pe cuvânt. Sărut mâna pentru interviu.

                                         Interviu de Lucia NEGOIȚĂ