Interviul ACOLADEI. NICOLAE OPREA (I)
         
        Echinox a fost pentru mine Şcoala de literatură pe care am absolvit-o în timp”
         
        Dragă domnule Nicolae Oprea, cartea dvs recentă, „Printre optzeciști. După Şcoala de la Târgoviște”, Editura Bibliotheca,2018, realizează o panoramă a ultimei jumătăți de veac, din unghiul de vedere al unor reviste și al unor importanți autori care au schimbat fața literaturii de azi. Avem înainte o lucrare de sinteză, o imagine „în mers” a unui fenomen integrat literaturii vii, în care un loc anume revine receptorului, cititorului interesat de carte. „Cronicar de meserie și de chemare”, cum vă numește Al. Cistelecan, împărţindu-vă după spusa lui „între critică și istorie literară”, ați parcurs și ați trăit „pe viu”apariția unor reviste, a noutăților editoriale notabile sau desfășurarea inerentelor polemici. Voi lega prima întrebare de orașul Cluj, leagăn al studenției la celebra Facultate de Filologie, care a dat atâția cărturari și scriitori de vază. În ce fel v-a marcat perioada studiilor și colaborarea la Echinox, „cea mai longevivă revistă studențească de cultură”? După atâtea consemnări în spațiul public, din care nu au lipsit elogiile, nici contestările, aveți ocazia să trageți o linie, astăzi, ca la un alt început de drum. Cum treceți linia de sosire?
        În atmosfera intelectual-studenţească a Clujului m-am aclimatizat încă din clasa a XII-a de liceu. Întrucât în ultimul an m-am transferat de la Liceul „Alexandru Odobescu” din Piteşti la celebrul Liceu „George Bariţiu” cu ajutorul unchiului meu Theodor Popa, profesor de Română stabilit în Cluj. Deşi liceul era cu profil realist, prima revelaţie care cred că mi-a marcat evoluţia literară a fost descoperirea – în tablourile de absolvire care acopereau pereţii coridorului de la parter (acum au dispărut) – a câtorva membri fondatori ai Cercului Literar de la Sibiu de mai târziu: Radu Stanca, Cornel Regman şi Nicolae Balotă. Nu întâmplător voi alege ca temă a tezei de doctorat, în anii ’90, viaţa şi opera cerchistului Ion D. Sîrbu (sub îndrumarea regretatului profesor V. Fanache).
        În redacţia Echinoxului, abia la începutul anului al III-lea de Română-Italiană am fost cooptat de Ion Pop împreună cu alţi colegi de an (se schimbau promoţiile), recomandaţi de asistenţii noştri de la seminariile anilor precedenţi, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Vartic şi Mircea Muthu. E locul să-i amintesc aici şi pe profesorii de la care am avut ce învăţa: Mircea Zaciu, Ion Vlad, Iosif Pervain, Leon Baconsky, Teodor Boşca ş.a. Conduceam atunci Cercul studenţesc de Istoria şi Teoria Literaturii, sub îndrumarea asistentului Sergiu Pavel Dan, cunoscut acum ca incontestabil specialist în literatura fantastică. Aşa am ajuns într-o formulă redacţională dominată de critici literari în formare (ca să-i amintesc doar pe Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă). Am debutat cu un eseu despre proza lui Ştefan Bănulescu şi, peste aproape un an, am fost promovat la Cronica literară, în locul lăsat liber de Petru Poantă, ajuns la Steaua. Au fost ani de lecturi intensive, de perfecţionare a scrisului întru formarea timbrului personal şi, mai cu seamă, de discuţii patetice pe marginea literaturii contemporane în Cenaclul de la Filologie sau în mansarda redacţională. Discuţiile erau continuate la Arizona, unde tânărul nostru redactor şef Jean Pop (numit director după plecarea la Sorbona) ne invita la un „coniac redacţional” (ceea ce însemna o cafea prelungită). Amintirile plăcute din viaţa de redacţie se leagă de momentele conceperii numerelor şi ucenicia de corector în tipografie sau responsabil de număr.
        Echinoxul a fost pentru mine Şcoala de literatură pe care am absolvit-o în timp, o şcoală fără catedră şi cataloage, cu profesorii postaţi în culise. În acest spaţiu competitiv mi-am conturat deplin orizontul spiritual şi am învăţat să-mi exprim opinia critică, indiferent de îngrădiri conjuncturale şi directive propagandistice. Am făcut parte dintr-o echipă redacţională sudată, sub semnul unificator al înzestrării literare şi al erudiţiei progresive, asimilând de la Ion Pop sobrietatea şi detaşarea discret-protectoare, de la Ion Vartic – exigenţa colegială şi spiritul ludic-livresc, de la Marian Papahagi – jovialitatea şi camaraderia intransigentă. Cum menţionam în Literatura Echinoxului (2003), revista Echinox intră în istoria literaturii române, în chip paradoxal, fără un program explicit; se poate spune cu certitudine doar că programul ei derivă din încurajarea talentelor promiţătoare şi promovarea valorilor autentice. Măsura estetică a Echinoxului e dată de suma valorilor reunite în pagini tipărite de-a lungul anilor. Spaţiul redacţional a fost propice iniţiativelor creatoare, constituind un climat intelectual stimulator, fără excese egotiste sau manifeste programatice provocatoare, întemeindu-se pe un gen de „prietenie exigentă”, cu vorba lui Ion Pop. Nu există o direcţie unică în perimetrul creaţiei echinoxiştilor, fiind mai frapante diferenţele stilistico-tematice. Scriitorii în devenire din timpul studenţiei au parcurs, e drept, nişte experienţe livreşti comune, înainte de a se afirma ca destine individuale. Chiar dacă alianţa spirituală s-a sedimentat în redacţie şi în cenaclu, evoluţia lor a fost determinată de forţa şi credinţa creatoare a fiecăruia, în medii culturale minimale din anii de restrişte ai epocii totalitariste. Echinoxismul înseamnă, de fapt, o stare de spirit care eludează universul totalitar şi constă – ca şi euphorionismul Cercului Literar de la Sibiu, cum sugera I. Negoiţescu – în conjugarea valorii estetice cu valoarea morală. De reţinut comparaţia generoasă a criticului cerchist: „Asemănarea dintre cei de la Echinox şi cei de la Cercul literar vine şi din faptul că, ajutaţi de a se grupa prin însăşi natura vieţii culturale mai unitare într-un centru provincial, şi unii şi alţii au izbutit totuşi să depăşească orice formă de provincialism”.
        Direcţia de evoluţie academică a Echinoxului (elitismul, din acuzaţiile răuvoitorilor, mai ales dinspre Cenaclul de Luni), recrutarea periodică a talentelor incipiente şi orientarea revistei înspre un echilibru valorizator n-ar fi fost posibile fără iniţiativele şi protecţia intelectuală a „triumviratului” care a condus echipele redacţionale (mereu primenite) timp de vreo trei luștri; dar semnificativă este şi influenţa indirectă (prin contaminare spirituală, aş zice) a profesorului nostru de literatură Mircea Zaciu. Oricât s-a dezis de această ipostază – vorbind despre relaţia sa specială cu tinerii scriitori de la Echinox –, profesorul de Interbelică a reprezentat, neîndoielnic, o paradigmă. Numeroase promoţii de filologi s-au modelat în umbra personalităţii sale proteice. Cred că ucenicii echinoxişti n-ar fi fost la fel de temerari şi inventivi artistic în absenţa atitudinii sale protector-colegiale.
        În finalul întrebării mă invitaţi la un fel de bilanţ al activităţii mele de până acum. Trebuie să spun de la bun început că nu mă număr printre cei care se declară cu totul mulţumiţi de ceea ce au realizat în plan spiritual. Cred că nici un scriitor înzestrat cu simţ estetic (inclusiv, în spirit autocritic) nu va ajunge defel într-un punct în care – sub apăsarea vârstei – să pună stiloul deoparte (mă rog, calculatorul), considerând că a atins apogeul evoluţiei. Aşa că am încă proiecte literare pe care nu le-am concretizat din diverse pricini existenţiale. Recunosc că am pierdut mult din timpul lecturilor (şi al scrisului), angajându-mă în problemele Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România, pe care o conduc de 15 ani. Dincolo de cărţile pe care le-am rotunjit după debutul întârziat din 1993 (cu Provinciile imaginare), mulţumiri mai aparte mi-au adus seriile de studenţi, masteranzi şi doctoranzi, din cei 25 de ani petrecuţi la Literele piteştene, pe mulţi dintre ei reuşind să-i fac să iubească literatura prin descifrarea tainelor textuale – cu accent apăsat pe literatura postbelică. M-au dezamăgit întrucâtva doctoranzii care, deşi au realizat teze (magna) cum laude despre Panait Istrati, Radu Stanca, Hortensia Papadat-Bengescu, Ionel Teodoreanu, Tudor Teodorescu-Branişte, Ştefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, proza ’90, momentul oniric etc., nu au continuat să-şi exercite spiritul critic prin implicare în fenomenul literar actual. Altfel spus, n-am creat, recunosc cu umilinţă, nici un cronicar literar care să mă urmeze.
        Revistele Argeș, Calende, și în succesiune firească, orașul Pitești, au reprezentat locuri în care ați lăsat și lăsați în continuare urme vizibile. În memoria noastră rămân imagini ale celor care s-au perindat odată cu noi. Vai, toți am fost odată tineri. Cum erau anii aceia ai revistei, domnule Oprea? I-ați prins pe Tomozei, Cerna Rădulescu, Mălăncioiu, Miron Cordun... Ați avut speranțe, dezamăgiri?
        Nu l-am mai găsit în Piteşti pe Gheorghe Tomozei (şi nici echipa lui de scriitori bucureşteni), cel care a direcţionat cea mai bună serie a revistei Argeş din perioada comunistă. Am revenit în spaţiul piteştean spre sfârşitul anului 1973, după ce obţinusem negaţia din învăţământ (o lege ceauşistă de ultimă oră interzicea repartiţia directă în presă) şi rezistasem câteva luni în Cluj ca şomer clandestin (trăind din colaborări), în aşteptarea zadarnică a deblocării postului de redactor la revista de cercetări ştiinţifice a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Tomozei plecase de la revistă, demis de „organele” judeţene, dar am avut norocul să ajung în Piteşti chiar în ziua în care se despărţea de prieteni. Tocmai scrisesem despre poezia sa în Tribuna şi m-a prezentat poetului Miron Cordun, care a devenit prietenul meu de-o viaţă. Regretatul Sergiu I. Nicolaescu, rămas interimar la conducerea revistei, m-a angajat, generos, pentru câteva luni („de probă”), dar (alt ghinion) în mai 1974 Argeş este transformată în supliment al ziarului judeţean „Secera şi ciocanul” şi în locul scriitorilor din redacţie au fost promovaţi ziarişti. Am şomat iar câteva luni, dar prietenul Cordun a rezistat doi ani încheiaţi în şomaj (ilegal), refuzând un post derizoriu în Cultură. Urâte vremuri, de care mi-e greu să-mi amintesc!
        Anii frumoşi din redacţia Argeş-ului i-am trăit imediat după revoluţie, după ce în decembrie 1989 am fost ales (în fine, democratic) redactor şef al revistei. L-am cooptat şi pe Cordun în redacţie (lucra la Biblioteca Judeţeană) şi el ne-a propus peste un an schimbarea denumirii revistei în Calende – preluând tradiţia vechii reviste a lui Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, Kalende. Dar entuziasmul nostru nutrit din pasiune s-a domolit treptat, până când numeroase reviste din provincie n-au mai avut susţinerea financiară a Ministerului Culturii şi nici a consiliilor judeţene. Am decis atunci să mă transfer definitiv la Facultatea de Litere a tinerei Universităţi din Piteşti (înainte fusese Institut Pedagogic), unde aveam normă la cumul din 1990. Revista a mai apărut sporadic câţiva ani sub denumirea Calende şi peste alţi a ani va fi reluată revista Argeş de astăzi, cu ajutorul primăriei. Din plasa speranţelor am ajuns, cum se vede, destul de repede la mari dezamăgiri, în privinţa idealului publicistic.
        Domnule Oprea, ați semnat cronica literară ani de-a rândul. În ultima perioadă, se vorbește despre critica de întâmpinare, despre „actualitatea”/inactualitatea cronicii de acest tip. Ce rămâne din viață „romanțată”a cronicarului literar?
        Chiar dacă de vreo două decenii am preferat cariera universitară în detrimentul revuisticii, am rămas fidel cronicii literare, începând cu rubrica aceasta de tradiţie susţinută din 1973 la Echinox. Înainte de ’89 am mai semnat sporadic cronica literară la revistele Viaţa Românească şi Familia, iar la Argeş (Calende) semnez şi astăzi. Cum subliniam în alt context, cronicarul literar dă seamă asupra prezentului – prin plăcerea lecturii şi obligaţie consimţită –, asupra dinamicii literaturii contemporane. Întrucât prin exerciţiul său permanent, diurn/nocturn, el se plasează în proximitatea textului, îi palpează primul materia, descoperindu-i relieful expresiv ordonat sau, dimpotrivă, denivelările inestetice şi fisurile. Spiritul critic şi intransigenţa de ordin moral alcătuiesc promontoriul de unde purcede spre distingerea nuanţelor, gradarea trăsăturilor revelatorii ale operei şi, în genere, ierarhizarea veridică a valorilor actuale. Oricât de hulită ar fi astăzi cronica literară, ea reprezintă materialul uzual de rezistenţă menit întemeierii edificiilor istorico-literare de durată. În fond, cronicarul, cu umila-i trudă, se aseamănă cu un constructor care etajează meticulos blocuri masive, de pe terasa cărora urmează să evalueze judicios ponderea materialelor folosite. Important este ca el, proiectantul şi constructorul, să-şi respecte principiile, imun la presiunile exterioare, de ordin social, ideologic, amical, generaţionist etc. Şi să-şi susţină cu rigoare analitică opţiunea estetică, nealterată de conjunctură sau de sferele de influenţă cu presiune crescândă la un moment dat. Continui să cred în funcţionalitatea şi determinarea fragmentului – a cronicii literare – în realizarea operei de sinteză critică. Dincolo de ipocrizie, orice critic literar convins de amploarea şi funcţionalitatea demersului său aspiră, tacit sau mărturisit, să conceapă o Istoriebranoramă/Sinteză asupra literaturii române. Fragmentele critice reprezintă piese din angrenajul istoriei literare şi trepte de evoluţie spre realizarea sintezei. Aşa se explică şi perspectiva integratoare spre care aspir, indiferent de genul operei abordate în exerciţiul foiletonistic sau eseistic. Citesc, aşadar, fără preconcepţii şi metode rigide, orice carte care îmi trezeşte interesul, cu gândul că am mai pus o cărămidă la temelia Istoriei virtuale a literaturii române.
        Acuzate de fragmentarism, antologiile critice (studii, eseuri, recenzii) sunt întâmpinate cu
indiferenţă, când nu trezesc reacţii de complezenţă. Se contestă, la modul insidios, însăşi funcţionalitatea criticii de întâmpinare, pusă în bloc sub semnul efemerului. Dar negarea utilităţii speciei a fost – şi este – posibilă din pricina unor compilatori, zeloşi strângători de fişe şi rezumate terne, care s-au infiltrat totuşi într-un domeniu mai puţin propice diletantismului. În stadiul analitic, aceşti notari conştiincioşi ai literaturii dispar din comentariu şi se plasează fie la prea mare distanţă de opera respectivă (de unde, discursul neutru, fără stil, descriptiv şi didactic), fie la distanţă nepermis de mică (rezultând aşa-zisa critică de ataşament, simpatetică). Se pune, aşadar, problema de a găsi unghiul ideal de observaţie asupra orizontului literar privit cu luneta. Unghi care poate fi intuit, dar nu se poate fixa în absenţa probităţii intelectuale şi a curajului critic. A evalua judicios, a discerne instantaneu valoarea, a discredita nonvaloarea – sunt principii fără de care cronica literară nu e creditabilă. Cronicarul se află în proximitatea textului, el îi palpează primul materia şi, dacă simţul estetic îl trădează, în zadar va apela la un instrumentar pretenţios şi la metodologii sofisticate. Soluţia se găseşte în formularea condensată, rapidă (nu şi expeditivă), într-un limbaj expresiv, cu accent marcat pe judecata critică. „Punerile la punct” prompte, argumentate sunt absolut necesare în contextul proliferării aproximărilor concesive. Spiritul critic şi intransigenţa (de factură morală) alcătuiesc promontoriul de unde se purcede spre distingerea nuanţelor, gradarea trăsăturilor pertinente şi, în genere, ierarhizarea veridică a valorilor actuale.
        E drept că în anii aceştia zgomotoşi ai mileniului III, de invazie a tehnicilor electronice, literatura şi-a pierdut o parte însemnată dintre cititori (mai ales tineri). Dar nutresc convingerea că literatura tipărită autentică – nu pseudo-literatura de pe site-uri şi facebook – nu va dispare niciodată, nici oglinda ei – critica literară şi funcţia cronicarului nu vor pieri. Viaţa „romanţată” a cronicarului literar se va derula în acelaşi regim al lecturilor şi comentariilor, fie şi vizând o arie mai restrânsă de influenţă modelatoare. (Poate că sunt prea optimist!)


                                         Interviu realizat de Lucia NEGOIȚĂ