Interviul ACOLADEI. MIRCEA ANGHELESCU

            Ce ne spun personajele literare rătăcite printre contemporanii noștri

        Dragă domnule profesor Mircea Anghelescu, vă propun la început o întoarcere în timp. Spre o perioadă pe care cei mai mulți o retrăim, dar mai puțini o mărturisim. V-ați născut la începutul deceniului 5 din celălat secol. Ce valori v-au insuflat părinții, ce rol a avut familia în definirea personalității și mai ales în ce culori recompuneți spațiul acela îndepărtat al memoriei?
        Vă mulțumesc că v-ați gândit să-mi luați un interviu, dar aș vrea de la început să previn o
neînțelegere: sunt un om foarte normal și mai mult decât probabil că răspunsurile mele vor fi banale. Banale, dar sincere: de pildă despre valorile pe care mi le-au insuflat părinții. Sunt născut în 1941 și am intrat la școală în 1947: România era încă regat dar începuseră deja arestări și șicane împotriva celor care „nu erau cu regimul”. Asta a fost prima valoare pe care mi-au inculcat-o părinții: să-ți ții gura, nu spui la școală ce auzi acasă. Tatăl meu era medic, dar era fratele unui industriaș, deci expus. Am și fost făcut pionier un an mai târziu decât colegii, iar utm-ist abia în anul V, înainte de absolvire, ca să nu periclitez repartiția soției care era șefă de promoție. Mi s-a făcut o mare favoare pentru că eram bun la sport, campion universitar la spadă. Eram și un băiat politicos, a susținut candidatura mea un coleg tătar, în aplauzele sălii.
        Rolul părinților în formarea mea a fost imens, cum a fost probabil al multor copii ca mine: m-au lăsat de capul meu, cu o foarte discretă supraveghere probabil, atât cât se putea. Norocul e că am avut exemplul lor și o bibliotecă rezonabilă, nu numai cărți, dar și reviste: romanul lui Sadoveanu Oameni din lună l-am citit de pildă în paginile Vieții românești. Pe tata, care nu mi-a spus niciodată nimic de antecedentele sale, l-am găsit notat în carnetele lui Lovinescu pentru că venise cu poezii la cenaclu… Era prieten cu doctorul Emil Dorian, care era și scriitor și stătea în același bloc cu noi.
        Perioada liceului va fi fost perioada în care ați decis să alegeți drumul în viață. Literatura a devenit aspirația care avea să vă împlinească în deceniile care au urmat. Ați avut mentori? Visuri? Confirmări? 
        Nu știu dacă m-am decis înainte de liceu, unde am fost coleg cu Burși Ivănceanu cu care fusesem și înainte, la Sf.Iosif, în clasa întâi. La liceul fost Titu Maiorescu am avut mai mulți profesori de mare calitate, câțiva scoși din învățământul superior: Virgil Bogdan, Ghica ș.a. În general am avut profesori foarte buni și am profitat de asta, și noi și ei. La română aveam un profesor mic, chel, cu un ochi de sticlă, care nu începea el lecția, ci ne punea pe noi: se numea Blănaru și era un bărbat adevărat (l-a avut profesor și Nemoianu, care era cu un an înaintea mea). Intra în clasă, punea catalogul pe catedră, venea între noi și ne spunea despre ce vom vorbi (de obicei, altceva decât spunea planificarea, inclusiv autori care nu erau prevăzuți, Arghezi sau Bacovia de pildă). Și începea întotdeauna așa: cine vrea să vorbească despre cutare? După primul, vorbea al doilea și la urmă el, rotunjea lucrurile și le făcea rezonabile. Probabil s-or fi spus multe prostii atunci: dar ce școală!
        Dar visuri nu: n-aveam nevoie. Am vrut de când mă știu să mă ocup de literatură, oricum, și m-am ocupat. N-am fost scutit de ocoluri: am fost un an jumătate profesor la Urziceni, navetist; vreo trei ani bibliotecar la actuala Bibliotecă Națională, secretar al Societății de științe filologice etc. Între timp mai scriam recenzii și articolașe. E perioada în care am fost apropiat de Marin Sorescu și Virginica, soția lui, care stăteau aproape de noi. În 1970 mi-am dat doctoratul și peste câțiva ani am dat concurs la Institutul Călinescu. Am fost coleg acolo cu oameni de mare calitate, și ei trecuți prin închisori, ca Dinu Pillat sau Ov. Papadima, regretatul Dicu Săndulescu și alții. Sub direcția doamnei Bușulenga m-am apropiat și de alt prieten dispărut, Al. Duțu, cu care colaboram la editarea revistei de literatură comparată Synthesis. Doamnei Bușulenga îi datorez și o bursă de trei luni în Statele Unite, în 1980, la Universitatea din Bloomington, unde erau Matei Călinescu și surorile Zarifopol.
        La Universitate ați studiat româna și araba. Care au fost marcajele acelor ani ,dar profesorii care v-au îndrumat?
        În facultate am avut puțini profesori buni pentru că făceam româna secundar:  am avut asistent la literatura română pe regretatul George Gană, care făcea cât trei, cu care am devenit apoi buni prieteni și care era tobă de carte. A fost primul om de meserie pe care l-am auzind recitând versuri cu nemiluita, în special Eminescu, despre care a și scris o carte excelentă. Da, el mi-a fost un fel de mentor.
        La arabă, care era în primul an de predare în Universitate, nici n-am prea avut profesori. A venit în anul II un inginer care se născuse la Cairo și făcuse școala și liceul în arabă: Yves Goldenberg. Născut să fie profesor, îndrăgostit de literatura arabă, a fost un profesor admirabil și Nadia îi datorează mult din cariera ei internațională, despre care se zice că a fost strălucită. Din păcate, după ce făcuse franceza la fără frecvență și se înscrisese la doctorat ca să poată ocupa un post corespunzător pregătirii și talentului său, Yves (devenism prieteni) n-a vrut să ceară scutire pentru că avea tensiune oscilantă și a plecat la muncă patriotică: i s-a făcut rău, l-au adus acasă unde a făcut un stop cardiac și a murit.
        Începuturile studiior literare s-au bazat pe cercetări filologice temeinice. La BCS ați intrat în secretele paleografiei. Va urma acel an 1971, al vârstei de 30 de ani, în care ați publicat lucrarea de sinteză „Preromantismul romanesc”, pe care o găsim, ca punct de reper, în bibliografiile cunoscute de noi toți. Privind în urmă, după aproape 50 de ani, credeți că mai sunt încă zone nedefrișate în această secțiune de istorie literară care doar aparent ne pare mai puțin spectaculoasă?
        Teza mea despre Preromantismul românesc este o carte dezechilibrată, în sensul că nu trage concluziile unor cercetări pentru care m-am chinuit destul de mult. Da, încă sunt zone nedefrișate documentar în această perioadă. Am încercat să reiau investigația de unde am lăsat-o acum aproape o jumătate de veac și la începutul acestui an am publicat o cercetare, tot preliminară (!), intitulată O istorie descriptivă a literaturii române în epoca premodernă (1780-1830). Titlul nu e explicit: am vrut să spun că în această epocă nu avem „mari” scriitori, dar lucrurile încep acum să se miște și nu se poate vedea acest lucru decât dacă schimbăm formula de prezentare: trebuie să prezentăm valul, ideile, încercările și, desigur, traducerile. M-a emoționat că un specialist care a trecut printr-o operația grea, Mircea Popa, a făcut efortul de a-i face o recenzie comprehensivă.
        Câțiva mari autori ai literaturii române au devenit datorită cercetărilor dvs. adevărate  personaje literare care au căpătat alte chipuri, noi identități. Selectez numele unor Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Petre Ispirescu, Nicolae Filimon, Al. Macedonski, scriitori recitiți și reinterpretați în monografii și studii literare. Despre pasiune și dăruire aș vrea să ne aduceți aminte aici...
        Cu tot respectul, dar exagerați. Cred într-adevăr că lui Heliade Rădulescu i-am propus o
personalitate mai amplă și mai bine încadrată în epocă, poate și lui Ispirescu i-am căutat un loc și printre autorii de literatură, dar la Cantemir am avut câteva contribuții de amănunt, iar pe Filimon, Macedonski, Codru-Drăgușanu, Dimitrie Ralet, V. Boerescu și alții i-am valorificat în calitatea lor de călători. Cea mai importantă contribuție a mea în acest domeniu și cred că în general, în domeniul istoriei literaturii române, este însă seria de studii despre Dinicu Golescu și în final ediția operei lui  din 1990, în care am identificat izvoare, am corectat erori, am adăugat texte: dar cea mai importantă și neașteptată contribuție a fost să „descopăr” și să argumentez cu toate argumentele posibile că Golescu n-a fost boierul orb și prevaricator pe care călătoria în Occident l-a deșteptat (cum a zis toată lumea, de la Pompiliu Eliade la Călinescu) și că avem acolo un roman cu cheie, o pledoarie pentru adoptarea unor reforme și a unui alt stil de viață pentru boierime, idei și acțiuni pe care le exprimase și pusese în practică cu două decenii înainte de a pleca în Occident, o „utopie” despre Europa propusă ca model sau un roman precum Scrisorile persane, în care descrierea materială a călătoriei este flagrant imposibilă dacă urmărești pe hartă itinerarul, cu calendarul în mână.
        Ce-are a face! Au apărut de atunci multe articole și texte care vorbesc în continuare, pe larg, despre trezirea lui Golescu după călătoria în Occident, despre lipsa lui de sensibilitate, umană și artistică, după cum a remarcat și Călinescu pentru că judeca frumosul după criteriul mărimii…
        Ați vorbit într-un interviu cu Daniel Cristea-Enache despre modul de a pune corect întrebările legate de istoriografia literară, domeniul dvs. predilect. Numiți, vă rog, câteva întrebări urgente. Eu tot mă încăpățânez să cred că... vor fi urechi care să vă audă. Chiar în timpul acesta când dezinteresul față de cultură, în general, este dramatic. 
        Într-adevăr, am spus că nu vom putea înțelege sec. XIX și tot ce a urmat dacă nu vom pune întrebările corecte. Pe scurt, ce am spus atunci și cred și acum e că nu poți înțelege orice felie a literaturii dacă nu cunoști și înțelegi epoca și societatea care o precede: tot spiritul, tot fondul de idei, de procedee, obsesiile și limbajul epocii, chiar în trăsăturile lui superficiale, colorează această literatură și trebuie să-l înțelegi. Această condiție nu este suficientă, evident, mai trebuie talent, intuiție, muncă etc., dar este – după părerea mea – obligatorie. Iar dezinteresul față de cultură și literatură nu cred că e chiar așa de mare, mă uit numai la activitățile Muzeului Național al Literaturii și găsesc acolo multe lucruri bune, poate insuficient cunoscute.
        Domnule profesor, acum, când cariera literară s-a împlinit armonios și prin cariera universitară, și prin atâtea premii, care dintre scriitorii amintiți ar putea să rătăcească printre contemporanii noștri grăbiți? Ce ar ține ei să ne spună?
        Vă mulțumesc pentru aprecieri, dar – deși mă apropii de optzeci de ani – nu îmi consider cariera „împlinită” încă, încerc să mai spun câteva lucruri, dacă voi avea timp. Iar ca să aflăm ce vor să ne spună personajele literare rătăcite printre contemporanii noștri muncesc să ne răspundă scriitorii de astăzi. Gândiți-vă numai la atâtea proze care reiau personaje sau situații din trecutul literaturii noastre, gândiți-vă la Levantul lui Cărtărescu, la cărțile Ioanei Pârvulescu, Florinei Ilis, lui Radu Aldulescu și atâția alții pe care nu-i știu : eu mă ocup, cum pot, de secolul XIX.

                                          Interviu de
                                     
                                                        Lucia NEGOIȚĂ