INTERVIUL ACOLADEI. ȘERBAN CODRIN (I)

        Cine eşti, Şerban Codrin? În ce raport te afli cu  mai tânărul Şerban Denk? De unde nevoia saltului în alt nume?
        Numele meu real este Denk Şerban Ioan. Denk este un nume de familie întâlnit astăzi în Austria, Cehia, Ungaria. M-am mirat când, în Filosofia perenă de Aldous Huxley, editura Polirom, Iaşi, 2019, am nimerit de mai multe ori în indexul de nume proprii din finalul volumului, peste Hans Denk (1495-1527), filozof german mistic în tradiţia protestantă, discipol al lui Martin Luther, citat şi comentat de câteva ori pe parcursul eseului. Deci este un fel de a spune că familia mea este originară din Bucovina, din localitatea Dorna-Candreni, de unde silvicultorul specialist în măsurarea pădurilor Denk Ambrozia a coborât în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Fiul său, născut în România, Denk Adolf, silvicultor, viitor propietar al unei moşii la Hândreşti, unde a fost descoperit un important sit al civilizaţiei Cucuteni, este bunicul patern; a plantat, printre altele, parcurile dentrologice din jurul castelului de la Miclăuşeni şi de la Hemeiuşi. Cunoscător al limbii germane, pe frontul moldovenesc din Primul Război Mondial, a fost aghiotant al maiorului Ion Antonescu. Fiul său, inginerul silvic Denk Gheorghe (1914-1984), născut în vilele parcului din Hemeiuşi, este tatăl meu. Pe de altă parte, bunica maternă, Ruxandra Coroi, era descendentă din neamul haiducesc al Coroilor din Strunga, judeţul Iaşi. Alături de surorile ei administra castelul de la Miclăuşeni. Măritată cu croitorul militar Petrovici Gheorghe, din acelaşi anturaj al maiorului Ion Antonescu, a avut o fiică, Serena Petrovici (1918-1987), la rândul ei, în 1942, la castel, unde se născuse şi copilărise, căsătorită cu inginerul Denk. Întâmplător, la rândul meu am ratat Miclăuşeniul, pentru că m-am născut în Bucureşti, în dimineaţa zilei de 10 mai 1945; tata se afla în perioada de susţinere a examenelor de absolvire ale Facultăţii de Silvicultură, iar soţia îi era alături. Am copilărit în Bucovina, la Vatra Dornei, Crucea, şi pe Valea Bistriţei, la Holda, Borca, Ceahlău, satul Răpciuni, sub muntele tutelar, în oraşul Piatra Neamţ, vara, în satul Gârcina, apoi în oraşul Roman, la mătuşile mamei, unde aveau o vilă boierească, între timp naţionalizată şi demolată, peste drum de porţile Episcopiei.
        În septembrie 1949, ambii părinţi au fost arestaţi sub acuzaţia de „duşmani ai poprului”. În iarna lui 1950 mama a fost eliberată, însă inginerul Denk a fost trimis la muncă silnică pentru 20 de ani. Aveam să aflu mai târziu că, jucându-mă pe râul Sabasa şi în cerdacul bisericii de lemn, de fapt zburdasem peste locurile unde Mihail Sadoveanu localizase slujba de înmormântare a lui Nichifor Lipan din finalul romanului „Baltagul”.
        Şcoala elementară am început-o în Ceahlău, fiindcă mama, cu ajutorul silvicultorilor, părăsise satul Borca după eliberarea din detenţie. În septembrie 1955 tata a revenit acasă şi s-a mutat la ocolul silvic cu sediul în satul Bălăneasa, comuna Valea-Rea, azi Livezi, judeţul Bacău. În clasa a patra am făcut naveta la Valea-Rea. Apoi, din 1956 am devenit elev al Şcolii medii mixte nr.1, fostul Liceu Ferdinand, devenit Liceul George Bacovia, astăzi, din nou, Colegiul Naţional Ferdinand.
        În februarie 1957, inginerul Denk Gheorghe, de la Ocolul silvic Fântânele, sectorul Berzunţi, cu sediul în satul Blăgeşti, peste apa Bistriţei de oraşul Buhuşi, a fost din nou arestat şi a reprimit 20 de ani de închisoare. Pentru ce fapte grozave? Se comemorau răscoalele din 1907 şi nişte ţărani din sat, martori, la căminul cultural, ai unui elev care recita „Noi vrem pământ” de George Coşbuc, făcuseră scandal, cerându-şi înapoi ogoarele colectivizate. Au intervenit camioanele cu trupe de securitate, arestându-i pe vinovaţii direcţi, plugarii, dar şi indirecţi, pe mărunţii învăţători, pe preot, pe toţi în frunte cu fostul lăsat la vatră, inginerul silvic, în rol arhaic de ţap ispăşitor. A fost eliberat după alţi şapte ani, pe 18 august 1964, odată cu deţinuţii politici.
        Pierzându-mi statutul moral de a merita să mai fiu elev în gazdă, după o încercare în casa unui coleg de clasă, am devenit navetist pe calea ferată Bacău-Buhuşi, şi, per pedes apostolorum, Buhuşi-Blăgeşti. În aceste condiţii, bunicul matern, croitorul militar şi antonescian, ofiţer în retragere, Petrovici George, m-a înfiat, astfel devenind în acte, frate cu mama, Serena, documentele birocratice dându-mi numele Petrovici Şerban. În cele din urmă, noul Petrovici a emigrat la Bucureşti dintr-un Bacău, unde mi se arunca mângâierea „fiul criminalului” şi aflasem că 10 mai, ziua de naştere, era de fapt „zi de ruşine”, precum susţinea pamfletul antidinastic al lui N.D.Cocea, trăitor pe picior mare în sânul noului Avram.
        Cu numele Petrovici Şerban, după un interludiu muncitoresc de ucenic-strungar la Uzinele Mao-Tze-Dun, am fost înscris, prin străduinţele mamei şi ale unor profesori, spre sfârşitul toamnei lui 1960, elev al liceului „Dimitrie Bolintineanu”, absolvit în iunie 1963. Încercând să mâzgâlesc nişte versuri, îmi alesesem pseudonimul Şerban Codrin, fiindcă blamatul Denk devenise imposibil, iar Petrovici nu prea îmi aparţinea; astfel, hălăduiam, săptămânal, prin foarte vigilenta viermuială a cenaclurilor bucureştene, unde nu am cunoscut, ci am trecut pe lângă unii şi alţii dintre colegii de „generaţie”. În noiembrie 1962, în timp ce mă aflam la cursuri, explozia unei butelii defecte de aragaz a distrus modestele două camere din strada Sebastian 43; bunicul Petrovici George a murit în spitalul Filantropia peste câteva zile, fiind înmormântat cu onoruri militare, iar sinistraţilor li s-a găsit, prin intervenţie, o nouă locuinţă în apropiere, pe o altă stradă. Am pierdut totul în cenuşă, o arhivă de hârtii, cărţi, manuale. M-au ajutat colegii de clasă şi unii profesori. Dădeam meditaţii şi, cu banii câştigaţi, mi-am cumpărat un costum, care m-a îmbrăcat pentru viitoarele examene universitare. Ştiindu-mi-se adevărata identitate, eram evitat cu destulă indiscreţie. Un exemplu: încercând pragul cenaclului „Săgetătorul”, unde străluceau vedete liceale, vigilentul mentor m-a poftit afară după prima înfăţişare. Din contra, după Revoluţie, şi-a lăudat cu tobe şi surle lansarea mea în literatură. Da, cu toată autoritatea, individul mă îmbrâncise în neant.
        Iar numele? După revenirea din închisoare, tata s-a recăsătorit cu mama/sora în 1964; mi-am schimbat actele, din Petrovici am devenit Denca, greşală birocratică sau românizare mascată. Aşadar, numele meu de familie a migrat din Denk în Denc, Petrovici, Denca, ba în buletinul de identitate se consemnează Dencă. Aşa că Şerban Codrin este un compromis cu noua ţară şi cu triumful unei ideologii inventate în loc de alt coşmar de un filozofard din Tier, mai apoi semănată în pământul îndurător de un revoluţionar de profesie, urmaş al urmaşilor lui Ginghis-Han cuceritorul.
        Dragă Şerban Codrin, faci parte din promoţia 1963-1968 a absolvenţilor Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti. A fost acesta un punct rezistent de sprijin al statutului nostru. În cursul scurtelor întrevederi bucureştene, la târgurile de carte mai ales, am intuit că ai rămas acelaşi tip neliniştit,  uneori incomod, mereu „în răspăr’’ cu lumea. Părerile tale erau mereu tranşante, m-au pus  mereu  pe gânduri. Descrie, te rog, personajul care locuia în făptura tânărului care venea la Bucureşti, reuşea la facultate „din prima” şi intra în viaţă cu dreptul. Vorbeşte-mi, te rog, despe familia ta...
        Cred că este invers, lumea s-a voit în răspăr cu mine. În ce epocă eram constrâns să supravieţuiesc? Nu se întrevedeau zidurile, dar eram obligat să îndur o stare de asediu difuză, apăsătoare, sufocantă. Absolvisem, în luna iunie 1963, liceul „Dimitrie Bolintineanu”. În septembrie 1963 dădusem examen şi fusesem admis student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, promoţia 1963-1968. Probabil eram relativ pregătit, mai mult autodidact prin diferite mari biblioteci, deoarece, începând cu clasa a cincea la Şcoala medie-mixtă nr.1 din Bacău, avusesem profesori neprofesori, cei vechi, aşa-zişi burghezi, fuseseră excluşi de la catedre pe criterii de clasă, totalitare, (fals)revoluţionare. Din fericire, pe parcursul celor cinci ani de studii universitare am audiat câteva personalităţi excepţionale, asistenţi devotaţi, dar şi excepţii de mare obtuzitate. Lipseau cursurile tipărite, accesul la bibliografie, totul era în curs de perpetuă demolare, de luptă de clasă, de ideologizare, de cursuri idioate de învăţământ politic, unde socialismul ştiinţific era de fapt totalitarism asiatic, fără ca noi, studenţii terorizaţi, să o ştim, totul se reducea la trei nume sacrosante, Marx, Engels, Lenin, căzuse Stalin din tabelul de elemente ideologice progresiste.
        La unul dintre seminare, studenţii aveau obligaţia să prezint o lucrare cu propuneri, idei, proiecte pentru viitoarele lor lucrări ştiinţifice din domeniul istoriei literaturii sau al linvisticii. Venindu-mi de trei ori rândul, am susţinut „trăsnaia” să invoc rescriera epopeii „Ţiganiada”, reluarea, pentru poeţi, a unor sugestii din poezia lui Costache Conachi ba, mai sfidător, m-am lansat în afirmaţii antiacademice că balada „Mioriţa” avea autor cunoscut în bardul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri. Profosorul a făcut un tărăboi fără legătură cu statutul său academic, m-a acuzat cu mânie profesoral-proletară de tot răul literar, căutându-şi susţinători printre colegii de grupă, declarându-mă, pe faţă, idiot, nu numai pentru acele deranjante momente, ci pentru totdeauna. Din păcate pentru inteligentul doctor docent, dar gol în ceea ce priveşte alte calităţi, inclusiv pedagogice, mi-am ţinut promisiunile, odată cu trecerea timpului am rescris epopeea „Ţiganiada”, l-am iubit în continuare pe năstruşnicul boier şi poet subtil Costache Conachi, am fost fericit când un filozof contemporan, eseist de forţă, Alexandru Bulandra, a dus până la capăt demonstraţia că Vasile Alecsandri a fost/este/va fi autorul baladei naţionale, nu badea Gheorghe din Soveja vrânceană, cu trişca în brâu. Epoca nu admitea revolte, trebuia să fii atent ce cuvinte îţi ieşeau pe gură la seminarii, la examene, totul împrejur era suspiciune, încât nu se ştia când greşeai, spunând bună ziua, sau ziua bună. Îmi dădusem seama că nimic nu se putea demonstra şi realiza fără un sprijin artificial, politic, o proptea ocultă, de partid, din culisele unei puteri aberante, fiindcă, la suprafaţă, totul băltea, mirosea urât a minciună din ce în ce mai fetidă.
        Ce şanse a împlinit,  ce ocazii a ratat  aceasta promoţie care i-a dat pe Ioan Alexandru,  Adrian Paunescu, Constanţa Buzea, Dorin Tudoran, Tia Şerbănescu,  Doina Jela?
        Am fost coleg de grupă universitară cu deja lansaţii în univers sau numai spre lună Adrian Păunescu, Ion (mai apoi Ioan) Alexandru (sosit de la Cluj în octombrie 1964), Constanţa Buzea. Pe Păunescu îl cunoscusem cu câţiva ani înainte, când era invitat duminica la prânz de profesoara Maria Paladi, pictoriţă, vara tatălui meu. Mânca hămesit, pe urmă se lansa în zgomotoase recitări de versuri. Posesor al unei memorii prodigioase, i-am alcătuit de câteva ori scurte selecţii de vreo zece, cincisprezece poezii din Beniuc, Jebeleanu, Bogza, pe care le revărsa mai apoi asupra autorilor uluiţi, copleşiţi, încântaţi de torentele de vorbe şi de laude, astfel îşi croia cale printre stâncile epocii, precum văzusem, copil fiind, Bistriţa la Toance, torenţialul poet în căutare de recunoaştere cât mai totală. Ca student, cât a frecventat cursurile, pentru că de obicei lipsea, nu lua notiţe, nu călca prin bibliotecă, iar la seminarii se ambala în discursuri fără legătură cu subiectul, lăudând patriotismul voievodal, dragostea de ţară, eroii neamului, indiferent dacă era vorba de Eminescu, Avram Iancu sau de propoziţia predicativă. Mi-a mărturisit de multe ori că avea un singur ţel în viaţă, să devină cel mai mare poet român, ori pe vârful piramidei, ori zdrobit dedesupt. Pe Ion Alexandru l-am cunoscut bine; îl imita în toate atitudinile pe bardul ultrasentimentelor. Viclean, îşi juca rolurile cu talent de actor teribil, recita furtunos, cu fulgere şi tunete, cânta vocalele, scrâşnea consoanele, muşca violent cuvintele, dând poeziei un veşmânt logoreic de oratoriu pe zeci de voci. După spectacole, lăsa în urmă abisale, măreţe linişti-nelinişti declanşatoare de aplauze pătimaşe în auditoriul cenaclurilor „Nicolae Labiş”, de la sediul Uniunii Scriitorilor, sau „Junimea”, de la Facultatea de Limba şi Literatura Română, „Ion Alexandru din nou entuziasmat/ citeşte în cenacluri o mie de poeme”, unde la fel de tumultuosul nea Jenică Barbu, cum i se ploconeau ciracii din taraf, făcea crize paranoice de înflăcărare, iar profesorii Al. Piru, Ion Rotaru se lansau în ditirambi şi hiperbole critice; asistenţii universitari de pe atunci, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, ar avea prea multe de mărturisit, însă se abţin de ani şi ani, de jenă sau din discreţie dindărătul uşilor închise. Cât despre Constanţa Buzea, din neamurile florăreselor de pe Drumul Găzarului, niciodată nu-i auzeai vocea mică la seminarii şi examene, însă dădea peste margini când se prezenta mereu înfrigurată, înfăşurată în gulerele hainelor şi-mi mărturisea, cu scrâşnete: voi fi recunoscută cea mai mare poetă română. Facultatea instruia profesori pentru catedre gimnaziale şi liceale, pe când tustrei barzii fuseseră deja predestinaţi să acapareze funcţii de funcţionari oficiali, sacrosancţi, prezentaţi ca unice exemple demne de urmat şi închinat, cumulând roluri de cenzori peste capul amărâtei poezii, iată, ce înfricoşată se pitea dincolo de gratiile dictatoriale! Poetul Gheorghe Istrate din Limpezişul buzoian tăcea ca un băiat cuminte, foarte apreciat de Păunescu; Tia Şerbănescu citea în permanenţă; Doina Jela părea invizibilă; Dorina Grăsoiu şi Liviu Grăsoiu erau foarte studioşi, Dorin Tudoran nu dădea alte semne decât de îndrăgostit de o colegă; din alte grupe, Florin Manolescu şi Cristian Livescu străluceau în cercurile de critică literară, de unde nu lipseam, alţii în cercurile de lingvistică, folclor, iar foarte mulţi, în serile muzicale de la Club 4, cum li se dusese vestea fostelor grajduri regale metamorfozate în ringuri de dans cu orchestră. Eu preferam bibliotecile facultăţii, Biblioteca Naţională şi a Academiei, concertele Ateneului Român, cu bilete la preţ redus, şi spectacolele operei, de unde ieşeam cu dureri de cap după excesiv de lungitele opere wagneriene, vorba răutăcioasă a lui Rossini, „prea puţin peşte într-un ocean de sos”. Ei, nu, se agita destul peşte răpitor, însă răsunau prea mulţi şi insistenţi tromboni în orchestră... Alţi colegi minunaţi de grupă, Nicoleta Coatu, Constantin Dumitru, Dumitru Avram, a căror statură intelectuală va creşte cu timpul, aşa că, pentru mine, anii faculăţii au fost numai uvertura unei drame. În mare parte am fost ajutat să eşuez, să devin marginal. Nefiind membru de partid, pentru orice faptă am plătit costul de câteva ori, însă faptele s-au adunat lângă fapte, adică o carte lângă o carte, cărţi care nu au interesat pe nimeni, din contra, au naufragiat, s-au izbit de orgoliile altor autori, iar numele lor a fost, de ce oare, tocmai Păunescu şi alţi asemănători bardului gălăgios?...

                         Interviu realizat de
                                    
                                           Lucia NEGOIȚĂ