INTERVIUL ACOLADEI. ION PAPUC

        Stimate domnule Ion Papuc, v-am cunoscut imediat după momentul de răscruce 1989, cu prilejul unor emisiuni de televiziune. Prezenţa dvs. a acaparat prin mesaj şi carismă interesul acelui public restrâns, dar de calitate, care urmărea producţiile culturale „de la miezul nopţii”.
        Legenda dvs. circula însă în mediile frecventate de scriitorii bucureşteni, cu o încărcătură anume de mister şi nonconformism. La Cluj, eraţi un personaj al boemei timpului, fiind numit de confraţii mai tineri – Profesorul. „Arizona” devenise locaşul libertăţii de a rosti ce gândeaţi, fără inhibiţiile şi restricţiile cunoscute care afectau toate domeniile societăţii în anii dictaturii comuniste. Vă însoţeau, din câte am aflat, Ioan Alexandru, Augustin Buzura, Ion Cocora, Radu Ulmeanu, Adrian Popescu, Petru Poantă, Matei Gavril şi atâţia alţii.
        Cum aţi traversat acele perioade poate utopice, poate senine... În mod sigur marcate de forţa inegalabilă a tinereţii.
        Ultima oară, acum vreo zece, cincisprezece ani am fost în orașul de pe Someș cu ocazia expoziției de pictură a unui prieten. În grupul de cunoscuți care s-au adunat în jurul meu, un domn, care mă știa de prin anii pe care ați avut generozitatea să-i evocați, a cerut să se facă liniște și arătându-mă cu degetul a spus, la figurat desigur: În timpul comunismului, peste omul acesta, peste Ion Papuc a trecut un tren marfar. Au fost vremuri cumplite, mutilante. Dacă nu aș fi plecat la București, cu siguranță că m-aș fi sinucis. Nu știu dacă a fost vina cuiva, a regimului politic de exemplu sau a securității. Poate doar a mea! Pentru că am avut infirmitatea de a fi și de a rămâne un marginal. Un neamț care m-a cunoscut într-o împrejurare oarecare, chestionându-mă despre situația mea intelectuală, a tras concluzia că aș fi ein Privatgelehrter, adică un om de oarecare cultură dar fără niciun titlu, fără vreo funcție oarecare, niciodată în îndelungata mea viață. 
        Nu am iubit deloc boema, deci nici Arizona, pe care am frecventat-o doar câțiva ani, vreo trei, patru. Mulți dintre cunoscuții mei mă știu doar de acolo și mi-au lipit această poreclă, cum că aș fi fost boem. E totuși adevărat că locanta respectivă mi-a fost adăpost social în vremuri de urgie. Însă odată ce am avut o casă a mea, o familie, am ocolit cât am putut atari locuri de pierzanie. Și aș prefera să fiu judecat/evocat nu prin detalii biografice, ci prin ceea ce am scris. Nu am fost și nu sunt un ins social, ci doar un autor. Cât despre cei pe care i-ați pomenit, și lor le-ar trebui adăugate multe alte umbre sacre, retrase de un timp în moarte, mărturisesc că le-am admirat scrierile și de câte ori am avut prilejul le-am fost scutier cu propriul meu condei.
        Întoarcem ocheanul imaginar spre copilărie, aşa cum au făcut-o în cuprinsul interviurilor găzduite de „Acolada”, ardelenii: Rău, Ana Blandiana, Cistelecan, Irina Petraş, Adrian Popescu, Ion Mircea, Ion Moldovan, Mircea Popa.
        Ce valori v-au transmis părinţii? Am şi o curiozitate: care ar fi originea numelui?
        Sunt originar dintr-un sat din coasta Clujului, față de Feleac simetric de cealaltă parte a orașului. În documente publicate de Academia Română, localitatea este pomenită pentru prima dată la anul 1320 ca fiind satul popii, Popfalău, Papfalvar în maghiară, Popești astăzi, iar ai mei, din descendența acelui întemeietor, au fost și ei niște popi în felul lor, fiecare câte un popă mai mic, un popuc, inși pe care autoritățile de atunci i-au obligat să-și ortografieze Popuc ungurește: Papuk. Un înaintaș, pe linie laterală, căci el fiind preot celib nu a avut copii, a făcut școala în Cluj, la liceul piarist cu predare în limba latină, ai cărui profesori i-au schimbat numele, după cel al satului, în Constantin Papfalvi, ins care a sfârșit la o vârstă venerabilă ca vicar episcopal la Blaj. În sat a construit o biserică de piatră, o școală și a lăsat o sumă de bani din dobânzile căreia să fie plătit preotul, învățătorul și doi, trei bursieri care și-ar fi continuat studiile. Mai înainte de a trece la cele veșnice, a avut ocazia să îl felicite pe George Barițiu, de o aniversare, printr-o scrisoare redactată  într-o aleasă limbă latină, care se mai păstrează. Și pe cel sărbătorit îl chema Pop la origine, născut în satul Jucu de la  nord de Cluj, iar numele i-a fost schimbat în Bariț de aceiași profesori de la Colegiul piarist unde cei doi fuseseră colegi. Sunt deci mai clujean decât clujenii de azi, și mai al Școlii Ardelene decât toți alții.
         
        Din mărturisirile venite din spaţiul public, am aflat că veneaţi adesea la Bucureşti la sfârşitul anilor ’60. Când Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia, în 1968, vă aflaţi la Cafeneaua Union împreună cu Petre Ţuţea. În Piaţa Palatului, Ceauşescu adunase mulţimi entuziaste de oameni cu ocazia mitingului celebru despre care a vorbit cu entuziasm presa occidentală.
        În ce mod aţi receptat dvs. acel moment al istoriei recente? Şi ce rol au avut întâlnirile „bucureştene” cu acei cărturari care reintrau în conştiinţa publică după ani cumpliţi de închisoare şi interdicţii atât de dureroase?
        Da, eram la Union, la parterul blocului Turn din piața Palatului, în ziua când entuziasmul oamenilor era atât de exaltat încât toți cei din cafenea, inclusiv ospătarii, lăsând toate baltă, bani, sticle cu băuturi, haine, bagaje, au alergat la miting să-l aplaude pe dictator. Doar la o masă, într-un colț, am rămas noi doi, Petre Țuțea și cu mine. Nu pentru că am fi fost anticomuniști, niște adversari politici, ci pur și simplu pentru că nu făceam parte din acea lume. Eram niște ostracizați, marginali definitiv. Noi nu meritam bucuria celor care aplaudau. Și cum stăteam așa tăcuți, urgisiți, abandonați unei izolări politice, ochii mei au descoperit undeva foarte sus, deasupra intrării în cafenea, numele acesteia scris pe geam cu litere mari de tipar: UNION. Așa se putea citi privind din afară, din stradă, dar din interior de unde stăteam noi se citea invers, nu Union ci Noinu. Și atunci eu am exclamat: Uitați-vă Domnule Țuțea: NOI, NU! Aceasta era adevărata expresie a situației noastre în raport cu regimul politic de atunci.
        Domnule Papuc, cărţile care v-au format sunt dovada orizontului cultural larg deschis, definit în cazul dvs. de domenii precum filosofia, istoria culturii şi civilizaţiei, literatura, religia.
        În ce condiţii şi cu ce fel de mesaj s-a putut auzi vocea tânărului intelectual care eraţi, în anii tulburi care aduceau în lumină, în cel mai fericit caz, jumătăţi de adevăr, opere cenzurate...
        În societatea din acea vreme, a comunismului, exista o subtilă clasificare a oamenilor în funcție de care, dacă se îndeletniceau cu ale scrisului, le era îngăduită ieșirea în lumină. Contribuiau la această identificare forțe contrarii. Nu era foarte simplu să fii un adversar. Pentru aceasta trebuia să ți se dea voie. Obligatoriu din două direcții în conjuncție: internă – partidul și anexele lui, și externă – de unde ți se acorda o platoșă prin care erau ameliorate eventualele lovituri la care te expuneai. Trebuia să fii integrat într-una dintre tabere, dar acceptat și de unii și de alții. Altfel nu aveai cum să exiști, iar eu am rămas mai mereu de-o parte, alături de drumul celorlalți.
        Anul 1989 a rămas în urmă... Bombardată de ştirile „timpului ce ni s-a dat” (preiau titlul unei cărţi memorabile semnată de Anni Bentoiu, despre care aţi scris), societatea românească pare să fi uitat jertfa atâtor tineri care au murit pentru libertate, pentru descătuşarea din chingile comunismului instaurat cu forţa, după al doilea război mondial.
        Pentru „istoria” dvs. personală, ce a însemnat acea cotitură, marcajul acela al istoriei noastre recente?
        Mai întâi, mult mai înainte de evenimentele pe care le pomeniți, am avut norocul acelui transfer din Clujul meschin în București, care este singurul nostru oraș european, o construcție în timp a boierimii muntene. Acolo am coincis cu importanți bărbați ai neamului, cei mai mulți trecuți prin închisorile comuniste. Mari caractere și deopotrivă temeinic formați ca intelectuali prin stagii în Occident. Apoi am fost un om norocos și în sensul că Dumnezeu a fost îngăduitor cu mine, și ceea ce nu am realizat sub dictatură am avut răgazul să înfăptuiesc ulterior, Cel sfânt prelungindu-mi viața. Spre deosebire de aceia care s-au consumat integral în comunism, ulterior nesemnificativi, eu parcă aș fi fost făcut să mă desfășor în noua lume. Atâta cât sunt.
        Domnule Ion Papuc, după 1989 energiile dvs. s-au dezlănţuit cu un pronunţat grad de spectaculozitate. V-au apărut cărţi „în cascadă”. Amintesc doar „O teorie a libertăţii azi şi alte însemnări”, „Cu faţa spre trecut, portrete şi ideologii”, „Litere şi filozofie”, „Sub zidurile tradiţiei”, „Spirit, imagini şi înţelesuri”, „Ce merităm...”. Aţi comentat scriitorii „generaţiei 27”, aţi fost şi editorul unor cărţi cu semnături ilustre: Descartes, Heidegger. Am în biblioteca mea acea carte-bijuterie, „Viflaim”, a lui Mircea Vulcănescu.
        Îmi amintesc prima mea întâlnire în locuinţa „eliadescă”, patriarhală, dintr-un Bucureşti tăcut. Soţia dvs., regretata sculptoriţă, Valentina Boştină, strălucea prin frumuseţe şi un fel de atemporalitate care insufla oaspeţilor casei sentimente înalte. Valentina Boştină este autoarea bustului lui Mircea Vulcănescu plasat în urmă cu câţiva ani într-un cartier bucureştean din sectorul 2. Ei bine, scandalul provocat de Al. Florian, care propunea, nici mai mult, nici mai puţin, dărâmarea acestei statui, este incalificabil ca atitudine, ca moralitate... O spun cu mâhnire, societatea civilă nu şi-a făcut auzită riposta fermă. Ţin să remarc articolele curajoase semnate de Magda Ursache şi publicate nu demult în revista „Acoada”.
        Cum vă explicaţi această pasivitate derutantă a presei de la noi?
        Toată stima pentru acel domn al cărui nume l-ați pomenit. Nu am ce să-i reproșez, ci doar constat că, fiindu-ne un adversar radical, își duce lupta sa în calitate de reziduu al celui de al doilea război mondial, război pe care ai lui l-au câștigat. Dar nu se mulțumesc cu atât, ci se zbat să-și amplifice victoria, până chiar la Judecata de Apoi. În această consecvență ei sunt ajutați de mulți dintre învinși, prizonierii de conștiință ai învingătorilor. Slugile, acestea da! sunt vinovate. Într-o situație similară și invocând un caz particular, marele poet Octavian Goga i-a numit într-un pamflet celebru, adevărată capodoperă a ziaristicii politice: Șabăs goimi. Duplicitari până în măduva oaselor, se străduiesc să se pună bine cu aceia pe care în lașitatea lor definitivă îi cred stăpâni ai lumii de azi și de mâine. Însă în particular și cu discreție maximă îți dau de înțeles că altceva au ei în suflet. Puși la încercare, când se ivește ocazia să aibă vreo atitudine, înroșindu-se și tremurând, sunt mai ai adversarilor decât sunt înșiși aceia ai lor.
        Au trecut două decenii din secolul XXI. Sunt semne că trăim într-un sfârşit de ciclu al istoriei. Poate chiar un „sfârşit al lumii”, ca să reproduc titlul cărţii dvs. publicate de Eikon. Trăim cu toţii în Marele Ospiciu Globalizant, care aprinde cu vâlvătaia lui morbidă conceptul „corectitudinii politice”.
        Ce ne aşteaptă, dragă domnule Ion Papuc?
        Textul la care vă referiți este doar prezentarea unui eseu al lui Immanuel Kant. Pot spune însă câte ceva nu despre viitor, ci din trecutul nostru, al celor de azi. Și vă întreb, stimată Poetă, cine știa ce se întâmplă cu Ezra Pound, cel mai mare poet al lumii din vremea sa, pe când, închis într-o cușcă din bare de fier, își aștepta execuția capitală prin atârnarea într-un ștreang. Sau cine dintre editorii de uriaș succes în epocă știa unde, în ce localitate obscură sunt retrași, ca să nu zic: ascunși, cei mai de seamă intelectuali ai lumii: Carl Schmitt, Ernst Jünger, Martin Heidegger. Când al doilea dintre aceștia a împlinit o vârstă considerabilă, conducători a două țări din Europa occidentală, Franța și Germania, un președinte și un cancelar, l-au vizitat doar în mod clandestin, simțindu-se vinovați de gestul lor, aproape reprimându-și-l.
        Îndată după ultimul război mondial a căzut ca o ghilotină punerea la index a tot ce era valoros în cultură, iar după '89 adversarii noștri au devenit mai subtili, preferând o succesivă inundare a lumii cu mediocrități propuse ca fiind valori supreme, la aceasta adăugându-se năclăirea spiritului, obnubilarea orizontului, confuzia criteriilor. Față de toate aceste agresivități, urmează totuși să se întâmple o cernere continuă, alungarea în neant a Himalaiei de texte lipsite de orice valoare în absolut, și abia apoi va veni și lectura aprofundată a cărților care, de la ultimul război mondial și până în prezent, au fost interzise sau mutilate de cenzură. Să nu ne facem iluzii, chiar și astăzi așa este lumea alcătuită, având totdeauna deasupra o pojghiță de minciună și adevărul îngropat în adânc. Trebuie muncit mult ca să ajungi la el. Iar Mircea Vulcănescu, pe care nu suntem capabili să-l apărăm, cândva își va avea numele pe fruntea unuia dintre cele mai importante bulevarde ale capitalei, și nu un bust. ci o întreagă statuie îi va onora memoria, iar în calendarul creștin va fi stigmatizat drept sfânt.

                         Interviu realizat de
                                    
                                           Lucia NEGOIȚĂ