„Recalcitranța clipelor împotriva timpului”

         
          „Foștii” obișnuiesc acum a se ascunde după… Dumnezeu. Artur Silvestri a făcut caz de credință lăsîndu-și o barbă monahală spre a-și feri de ochii lumii oribila publicistică de odinioară, ca și mai recentele afaceri. „Tata Iancu”, maimarele Fondului literar în perioada comunistă, dar și sub Dinescu, ofițer de Securitate pe care l-am văzut în uniformă, mi-a mărturisit cu impredictibilă evlavie, la ultima noastră întîlnire: „Îi citesc pe Sfinții Părinți”. Sabina Măduța, angajată Secu de-o viață, a scos o antologie de poezie religioasă. Și oare Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cea care a excelat în elogii cu dichis la adresa conducătorului iubit și a consoartei sale, n-a îmbrăcat rasa călugăriei?
                                                                                *
          Aflu că școlarii japonezi, începînd cu vîrsta de șase ani, poartă obligatoriu un ghiozdan-tip complicat și costisitor (prețul: 400 dolari).  
                                                                                *
          Recalcitranța clipelor împotriva timpului care nu le ia în seamă, le lasă de izbeliște.
                                                                                *
          „Poezia înfrîngerii, respectul pentru moarte și cei ce mor transfigurați prin resemnare și simțămîntul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii. Miorița. (Care e și retragere în natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de apărare fiindcă, scîrbit de invidia și josnicia celorlalți, preferă recontopirea în natură vieții alături de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: înfrîngerea și moartea tragică îl trec în măreție, îl scot din lume și din vremelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieșit maculat din contactul cu politica și angajarea în realitate” (N. Steinhardt).
                                                                                *
          Forma demonică a sfîșierii ființei: păcatul. Forma divină a sfîșierii ființei: iubirea.
                                                                                *
          Un simbol poate să nu fie doar plurivoc, ci și antitetic, o arenă a sensurilor ce se  luptă între ele, într-un cod al sportivității spiritului. „Fragilitatea și totodată forța conținute ale simbolului care cuprinde în germen interpretări necondiționate, posibilitatea de a puncta și de a zămisli interpretări adverse și coerente în sine” (Paul Ricoeur).
                                                                                *
          De ce te prăbușești?” Nu mă prăbușesc, doar sufăr. „Dar a suferi nu înseamnă a te prăbuși?” Nu, a suferi realmente înseamnă a ocroti la limită o speranță.
                                                                                *
          Chipul lui Eminescu, întrupat de viziunea lui Gorduz, la Montreal, îl asociez cu o vorbă a lui Balzac: „Cînd toată lumea e cocoșată, talia frumoasă e o monstruozitate”.
                                                                                *
           Un vecin mă oprește deunăzi pentru a mă întreba dacă e corectă expresia „foarte benefic”. După ce îi răspund, mi se confesează asupra vieții sale de creator literar, deplîngînd amarnic împrejurările ce l-au împiedicat pînă acum a da în domeniu ceea ce ar fi putut. „Talentul meu în care am încredere n-a murit. Așteaptă el, aștept eu”. Și ce faceți pentru a vă realiza? „Deocamdată citesc cît se poate de critic ceea ce apare în revistele noastre pentru a deveni cît mai cult posibil”. Așa va să zică… Și în final: „Sunt convins că pot fi mai superior multora”.
                                                                                *
          „Cristophe Gaborit, de 61 de ani, a dresat păsările care au curățat lună un parc. A angajat ciorile ca gunoieri. Inteligente și foarte harnice! Așa sunt ciorile angajate de un parc istoric din Vestul Franței ca să adune gunoaiele. De dimineața pînă seara, păsările dresate robotesc în schimbul mîncării, drept salariu. Faptul se petrece în parcul Puy du Fou din regiunea Vendée. (…) Nici un alt angajat om nu s-a dovedit atît de eficient pe cît se dovedesc ciorile. Gaborit le-a învățat să depună gunoaiele în niște pubele speciale confecționate din lemn. Pentru fiecare mizerie adusă, fiecare pasăre primește o delicioasă crochetă drept recompensă” (Click, 2018).
                                                                                *
          Durerea: o inocență.
                                                                                *
          Incapacitatea de a face tot ce visezi și de a visa tot ce faci.
                                                                                *
          „Mi-am pierdut credința gîndindu-mă la dogme, la mistere ca dogme; o redobîndesc meditînd la mistere, la dogme ca mistere” (Miguel de Unamuno).
                                                                                *
          A.E.: „Azi îți propun o parabolă. Mă gîndesc la o cunoștință pe care o primești în locuința ta modestă, cinstind-o după cuviință. Trece o vreme și cunoștința cu pricina prosperă, construindu-și o casă luxoasă, un veritabil palat. Nu te îndeamnă niciodată să-i calci pragul, ceea ce n-ar fi nici o supărare, dar de cîte ori te întîlnește îți dă de înțeles că ar pofti s-o mai inviți la tine”.
                                                                                *
          Răsăritul: un punct cardinal ingenuu.
                                                                                *
          Cînd la picioarele unui autor se aștern foarte numeroase elogii, el devine într-un fel prizonier al excesului lor. Nu se mai poate mișca liber în conștiința cititorului, care-l percepe într-o celulă aurită. Se întîmplă totodată să nu mai aibă aceleași resurse ale ingenuității ca la început (orice creație e o formă de ingenuitate), pentru a se întîlni cu ingenuitatea recepției (orice recepție de ordin estetic e și ea ingenuă). Plimbă prin lume o imagine standard, aidoma unui panou publicitar ori electoral.
                                                                                *
          E bine cînd nu-ți simți trupul, e bine cînd nu-ți simți sufletul. Catharsisul nonrecepției de sine.
                                                                                *
          „Frica obraznică” (Herta Müller).
                                                                                *
          A.E.: „Poți fi cu adevărat liber doar atunci cînd îți satisfaci o dorință”.
                                                                                *
          Cezar i-a dedicat lui Cicero scrierea sa Despre analogie, în următorii termeni „Ai descoperit toate bogățiile elocinței și te-ai folosit cel dintîi de ele. Pentru aceasta ai binemeritat numele de roman și cinstești patria. Ai obținut cea mai frumoasă dintre glorii și un triumf mai vrednic decît al tuturor generalilor, căci mai bun lucru este să lărgești cuprinderea minții decît să extinzi limitele imperiului”.
                                                                                *
          Dintr-un film: „Ce înseamnă a fi bun? Neapărat să suferi”.
                                                                                *
          Metanoia mișcîndu-se între o simplă scuză mondenă și sinucidere.
                                                                                *
          A.E.: „Lucrurile care nu s-au întîmplat, în anumite momente ale vieții, cînd le-ai dorit cu ardoare, dar care vin, vai, prea tîrziu. La fel să fie și cu Viața de Apoi?”.
                                                                                *
          Oportunismul unui cățel. Trecînd zilnic, la Cărbunești, cu propriul meu patruped, prin fața grilajului de după care mă latră furios sub inscripția „Cîine rău”, acesta a ajuns să se bucure la revederea mea, lăsîndu-mă chiar să-l mîngîi. Dar într-o zi a apărut în curte stăpînul „cîinelui rău”. Ce să vezi? Animalul s-a îndepărtat de mine și chiar m-a lătrat din nou de cîteva ori, e drept, fără convingere. Un cîine care a evoluat vasăzică în consens cu comportamentul nostru…
                                                                                *
          Martie 2013. Delirul birocrației autohtone. O bancă din Craiova a cerut unui client achitarea unei datorii de… un cent. Numai corespondența cu acesta a costat de patru ori mai mult.
                                                                                *
          Uiți cu predilecție atît ceea ce prisosește cît și ceea ce lipsește existenței tale. Adică extremele cu a lor majoră semnificație. Memoria se fixează solid pe media (mediocritatea) acesteia, pesemne spre a o salva…
                                                                                *
          „În ce-l privește pe Kafka, nu aș îndrăzni să spun altceva decît aceasta: viața erotică (deloc comodă) a vremii sale avea prea puține asemănări cu cea a vremii noastre; fetele din acele timpuri nu făceau dragoste înaintea căsătoriei; pentru un celibatar, aceasta nu lăsa deschise decît două posibilități: femeile căsătorite din familiile bune sau femeile ușoare din clasele inferioare – vînzătoarele din prăvălii, servitoarele, și, firește, prostituatele… Imaginația erotică a romanelor lui Kafka își scoate materia exclusiv din cea de-a doua categorie” (și aici se citează însemnarea de Jurnal, nepublicată de Brod). „Oricît de magistrale erau în analizarea tuturor strategiilor dragostei, romanele secolului al XIX-lea lăsau sexul și actul sexual ascunse. În primele decenii ale secolului nostru, sexul a apărut din cețurile pasiunii romantice. Kafka a fost unul dintre primii (sigur, alături de Joyce) care să-l descopere în scrisul său. El a dezvăluit sexul nu ca un cîmp de acțiune pentru un mic cerc de libertini (în înțelesul acordat de scriitorii secolului al XVIII-lea), ci ca o  realitate fundamentală, obișnuită, în viața obișnuită, Kafka a dezvăluit aspectele esențiale ale sexului: sexul în conflict cu dragostea, stranietatea celeilalte ființe, ca o condiție umană, o cerință a sexului, caracterul ambiguu al sexului, aspectele care sunt și excitante și respingătoare în același timp, teribila sa trivialitate, care nu-i scade în nici un caz puterea, și așa mai departe. Brod a fost un romantic. Prin contrast cu el, la rădăcina romanelor lui Kafka (și asta se vede în Jurnal), cred că pot identifica un profund antiromantism” (Milan Kundera).
                                                                                *
         
          Cînd ai o dispoziție rea, privești în abisul morții. Cînd necazurile îți lasă un aparent răgaz, cînd ești sănătos, „optimist”, privești în abisul vieții. Neputînd a le sesiza limitele, ambele ți se par fără fund. 
                                                                                *
          Nevoia unei egalizări morale între autorul unor confidențe și cititorul (eventual interlocutorul) său, în spiritul unui regim interactiv. Ca și cum s-ar desfășura un joc în care emițătorul prezintă un desen conținînd o sumă de spații albe pe care receptorul trebuie să le acopere cu culoare. Nu orice cititor poate face așa ceva. Dacă valențele sensibilității acestuia nu corespund cu cele ale scriitorului, spațiile rămîn albe.
                                                                                *
          De la durere la durere e un drum cît se poate de natural. De la bucurie la bucurie, unul neverosimil. Căci bucuria stagnează, nu vede mai departe de sine.
                                                                                *
          „Koku Istanbulova din Cecenia e cea mai bătrînă de pe planetă. Ea împlinește luna viitoare 129 de ani. Cu prilejul apropierii aniversării, jurnaliștii i-au luat un interviu. Femeia a spus că viața ei îndelungată e o pedeapsă. Ea a ținut să sublinieze că nu a avut nici măcar o zi fericită de cînd s-a născut. Singura ei fiică a murit în urmă cu 5 ani, la 104 ani” (Click, 2018).
                                                                                *
          Emoții aduse la melodie precum răsuflarea ce însuflețește un flaut.
                                                                                *
          Textul literar: într-un fel, o adaptare la inadaptare.
                                                                                *
          „Staliniștilor le este străină știința condițiilor de care are nevoie planta umană pentru a exista. Nu vor să audă de așa ceva și – condamnînd cercetările oamenilor de știință și ale scriitorilor în această direcție, căci asemenea investigații intră în contradicție cu ortodoxia – închid posibilitatea oamenilor de a căpăta cunoștințe despre ei înșiși. Elementul emoțional și didactic al doctrinei este atît de puternic, încît schimbă orice proporție. Metoda – în principiu științifică – aplicată disciplinelor umaniste constă cu precădere în transformarea lor arbitrară în povești care construiesc ceva în funcție de nevoile de moment” (Czeslaw Milosz).
                                                                                *
          Cînd așterni un text, te privești în oglindă. Cînd, după un timp, îl recitești pentru a-l evalua și ameliora, textul se privește el însuși în oglindă. Tu rămîi un simplu martor al confruntării textului cu sine.
                                                                                *
          Un autor impecabil sub toate unghiurile, în toate circumstanțele (autoritate mondenă, surîs protocolar nuanțat, o fluență discursivă anviabilă, nici o cută a unei ezitări etc.). Aidoma unui ins cu o ținută la patru ace, care îmi produce însă o incertitudine. Cum s-o explic? Nu e „genul meu”, după cum ar spune o femeie ce refuză politicos un bărbat, sau un bărbat ce refuză politicos o femeie.
                                                                                *
          A.E.: „Dacă socotim copilăria un Paradis al prezentului, să ne rugăm lui Dumnezeu ca bătrînețea să fie un Purgatoriu și nu un Infern al acestuia”.
                                                                                *
                                                                                *
           „Totdeauna luăm hotărîri definitive numai datorită unei stări de spirit care nu e destinată să dureze” (Proust).
                                                                                *
          Curios, amintirile mele din adolescență și prima tinerețe nu sunt corelate, în partea lor decisivă, atît cu persoane (prieteni, colegi) cît cu spațiile unei singurătăți deambulatorii, visătoare. Nu discuțiile entuziaste, prelungite ale acelor perioade contează acum cu precădere, ci răgazurile, golurile în care mă găseam, ca într-o identitate dibuitoare, fantastă. Locurile cu puțini trecători sau fără, descleștări de umanitatea deja resimțită ca fiind prea strînsă, prea apăsător concretă. Imposibilul se ivea la orizont.
                                                                                *
             Din istoria cruzimii față de animale. „În 1958, Mao a declanșat în China o mare campanie de omorîre a vrăbiilor. Asta după ce se stabilise că o vrabie poate consuma 4,5 kg. de cereale pe an. Însemna, deci, că un milion de vrăbii mîncau echivalentul hranei a 60.000 oameni pe an. «Goana după recompense și entuziasmul cu care se executau poruncile șefului suprem au produs atunci un dezastru printre vrăbii. Un ziar din  Beijing informa cititorii că într-o singură zi, 13 decembrie 1958, entuziasmul popular a ucis nu mai puțin de 194.432 de vrăbii, ale căror gheare au fost predate organelor în drept»”. O imagine cît istoria mare” (Dilema veche, 2018).
                                                                                *
          În 2010 cel mai popular nume feminin din lume ar fi fost Sofia.
                                                                                *
          Îmi atrage atenția o propoziție a lui Anatole France: „Numai egoiștii iubesc femeile”. Așa să fie? Dacă da, ar fi vorba de senzualitate, adică de contactul caracteristic cu lumea  al egoistului hedonist,iar nu de eros într-un sens mai larg. Individul în chestiune nu dăruiește (actul dăruirii conține un sîmbure de sacrificiu), ci se revarsă. Debordează aidoma lichidului dintr-un pahar, juisînd de plinătatea sa excesivă, aruncînd cîteva picături în gol. A. E.: „Dar n-ai afirmat că erosul nu se transmută în transcendență?” Într-adevăr, dar erosul plenar caută a fi, pe cît posibil, un simulacru al misticismului.
                                                                                *
          „Dumnezeu știe tot despre totul. Noi nu știm totul despre nici un lucru, oricît de neînsemnat ar fi acesta” (Monseniorul Ghika).
                                                                                *
           Meritul, totuși, al neîmplinirilor, acela de a nutri copios eternitatea.
                                                                                *
          Scriptor. Cauți postumitatea doar atunci cînd nu ai ceva mai bun de făcut. A o adulmeca, a o stîrni cu tot dinadinsul, a încerca s-o transformi într-o încredințare nu constituie altceva decît o relație mahalagescă cu viitorul.
                                                                                      Gheorghe GRICURCU