Barbu Cioculescu - FluxReflux. Pavel Chihaia - un clasic in viață
Constantin Călin - Trecut - prezent. prezent - trecut (III)
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Cu Caragiale la jocurile politice
Adrian Dinu Rachieru - Radar. Comunicarea o interdisciplină (II)
Diana Dobrița Bîlea - Un roman care va conta

Scriitori şi teme


                      Pavel Chihaia – un clasic în viaţă


        În viaţă fiind, pe şleaul centenarului, şi în posesia tuturor forţelor, bunul, străvechiul meu prieten Pavel Chihaia mă ţinteşte din priviri de pe coperta recentei monografii pe care i-a închinat-o dl. Ovidiu Pecican – vezi volumul monografic „Pavel Chihaia – aventurile vocaţiei”, apărut la editura Mega, Cluj-Napoca. Fiind vorba, la drept vorbind, de două vocaţii, la două diferite vârste, tinereţe şi maturitate. Este vorba de o monografie exhaustivă, în care om şi operă sunt luminaţi de aceeaşi rază a talentului izbăvit printr-o excepţională forţă de muncă.
        Ca unul care l-am cunoscut de timpuriu pe Pavel, în toiul activităţii lui de scriitor, iar mai pe urmă l-am urmărit ca om de ştiinţă, în luxurianta materie a istoriei artelor – şi chiar a istoriei în sine, îmi mărturisesc mai departe regretul că multidotatul meu prieten a părăsit domeniul literaturii, trecând pe treapta academică. La vremea lui, scuza a fost că un scriitor scrie spre a fi publicat, iar dacă nu-i este favorabil climatul, puterile-i slăbesc. Nu m-a convins, în mai multe discuţii pe care le-am avut pe această temă în ani şi orânduiri sociale diferite. Am socotit totdeauna că, după publicarea „Blocadei”, neîncheierea trilogiei cu romanul „Taragai”, şi cu cel dedicat poetului Ovidiu la Tomis – Taragai fiind numele unui prinţ tătar al stepei dobrogene – a constituit o pierdere pentru proza noastră. Aceea care, îndată după încheierea celui de al doilea război mondial, dar şi în zilele acestuia, se manifestase tumultuos, prin mai multe pene.
        În acei ani de proletcultism cultural şi de teroare politică, ani când salvatoarea sosire a americanilor întârzia sine die, a produce scrieri de sertar devenea o infracţiune, cum infracţiune putea fi simpla lectură a unei cărţi interzise – vezi condamnarea la 25 de ani temniţă a lui Dinu Pillat pentru a fi citit o carte a lui Emil Cioran, adusă din străinătate. Îi spuneam, atunci, lui Pavel, că acela care are ceva de spus scrie, cum zicea Arghezi, şi cu unghia pe zid, dar el începuse să se gândească la o altă cale de existenţă, după ani de tot mai aspre restricţii. Urmarea acelei decizii s-a văzut în cele zece volume de studii de artă medievalistică. Dl. Ovidiu Pecican enumeră care au fost acele trăsături spirituale ale lui Pavel Chihaia care l-au îndrumat spre noua lui orientare. Unul dintre capitolele volumului se intitulează „Un istoric profund religios”.
        Dacă, pentru mine, Pavel Chihaia rămâne autorul „Blocadei”, pentru dl. Ovidiu Pecican el este, în primul rând, omul de ştiinţă care chiar înainte de a se expatria scrisese 70 de studii şi publicase patru volume de istoria culturii medievale româneşti – şi trecuse, de asemenea, un doctorat la Sorbona. Locul său printre alţi intelectuali ai exilului îl stabileşte autorul în compania lui Neagu Djuvara, George Uscătescu şi chiar Mircea Eliade. În exil, Pavel Chihaia a publicat în limba română cărţi precum „Lecturi despre Ţările Române în Evul Mediu”, „Portrete de voievozi din Ţara Românească” şi „Orizont Medieval” – cu toatele în Danemarca. Şi în limba română, deci destinate lumii exilului. Pagini, în opinia dlui Ovidiu Pecican, „fără egal din istoria istoriografiei şi a culturii noastre”.
        Căderea comunismului a îngăduit republicarea în ţară a romanului „Blocada”, în mai multe ediţii, precum şi a întregii sale opere de istoriografie, în anul 1998, cu cele cinci volume dedicate artei medievale. A fost, ne asigură dl. Pecican, „marca unui efort concentrat al istoricului de a se întoarce acasă integral, punând la dispoziţia lectorului totalitatea contribuţiilor sale ştiinţifice. Dintre acestea, o problemă care i-a pasionat pe istoricii noştri, aş zice dintotdeauna, a fost aceea a începuturilor vieţii statale în Ţara Românească şi în Moldova. Ce era legendă şi ce adevăr istoric în persoana voievodului Radu Negru, bănuit a fi primul nostru voievod. Un mit, păstrat dintr-un izvor pierdut? Constatând că Negru Vodă a apărut într-o biserică din timpul lui Pătraşcu Vodă, Pavel Chihaia reconstituie căile mitului, încât, cu vorbele autorului „aporturile semnificative ale lui Pavel Chihaia nu îşi pierd utilitatea, nici meritul”.
        În primul său volum, „Monumente din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti”, Pavel Chihaia alege pe acelea pe care le socotea semnificative pentru începuturile culturii noastre”, vestigiile celor dintâi voievozi, relaţionând protagoniştii istoriei cu arta din epoca lor. Operaţie care a dus la „recuperare integrală, în limita posibilităţilor de documentare a sensului evolutiv al unei epoci sau alteia”. Bune motive pentru ca dl. Ovidiu Pecican să considere majoră contribuţia de istoric a lui Pavel Chihaia, cel de dinainte de părăsirea ţării, drept una de o mare consistenţă şi de o pronunţată frumuseţe.
        Consistenta perioadă a exilului a fost, în vederile exegetului, o etapă în care specialistul şi-a reexaminat vechile teme, nuanţându-le, într-o viziune integrală. Pagini, afirmă dl. Pecican, fără egal în istoria istoriografiei şi a culturii noastre. Cercetătorul care se va apleca asupra contribuţiilor de istoric ale lui Pavel Chihaia – află în dl. Ovidiu Pecican un ghid, unul pe cât de entuziast, pe atât de bine informat. Sarcină grea, dacă ne gândim că obiectul cercetării sale a fost o personalitate cu multe faţete, tot atât de interesant a fi luat în cercetare ca scriitor, om de ştiinţă evoluând pe mai multe meridiane şi de-a lungul a mai multor orânduiri.
        Vechii prieteni ai lui Pavel Chihaia, cititori ai cărţii ce i-a fost dedicată, îl vor recunoaşte pe toate palierele, mai puţin pe acela al omului de viaţă, excelent dansator, animator în balurile cu june frumoase, lector, la el acasă, în strada Rotaşului, numărul opt. Cel care, la 96 de ani, îşi poate revedea liniştit existenţa. Cu mulţi ani în urmă, când îi arătam un articol ce i-l dedicasem, îmi corecta pe text greşelile, de date încurcate sau lipsă...

                                                                                                      Barbu CIOCULESCU



ZIGZAGURI


                Trecut – prezent; prezent – trecut (III)


          Apa şi vinul. Scriind, în numărul trecut, despre refugiu, n-am spus nimic despre consecinţele lui asupra vieţii cotidiene în Moldova, pe care a bulversat-o radical şi dramatic. Un anumit tip de discurs istoric ne-a obişnuit cu exaltări ale acţiunilor de pe front, nu şi cu înfăţişarea acesteia, de aci dificultatea de a ne-o imagina. Pentru a reuşi, trebuie pornit – cred – de la experienţe cît de cît asemănătoare. Aleg două-trei exemple păstrate în propriile amintiri. Obligat, fie şi o singură zi, să ies dintre lucrurile mele, simt un disconfort care îmi alterează reacţiile şi-mi schimbă umoarea: pur şi simplu nu mai sînt eu! Orice înghesuială mă anihilează, orice lipsă mă exasperează. Student, la întoarcerea din vacanţe, mă copleşeau aglomeraţiile din gară, statul în staţia de tramvai cu valiza la picior, lentoarea repartizărilor în cămin şi la cantină etc. Atunci, şi nici mai tîrziu, nu m-am gîndit la exodul din ultimele luni ale anului 1916, care, pentru cei mai mulţi, avea ca punct final Iaşul, la enorma oboseală a celor veniţi cu trenurile, cu carele trase de vite sau pe jos, la greutatea de a găsi un adăpost, de a se alimenta şi de a se îngriji. Nu m-am gîndit la felul în care au fost primiţi de localnici. Cert, nu „cu braţele deschise”, ca pe „fraţi”, ci, în cele mai dese cazuri, cu rezerve sau chiar cu ostilitate. Nimeni nu-i bucuros de rechiziţii, de coabitări cu intruşi. Bejenia unora fu percepută, aşadar, de către ceilalţi ca invazie. „E indiscutabil – arăta Constantin Argetoianu, în însemnările sale – că moldovenii în general şi ieşenii în particular ne-au socotit pe noi, refugiaţii din Muntenia, ca o pacoste [...]. Nimic nu fusese pregătit, nimic nu era organizat [...]. Printr-o reacţie naturală, oamenii s-au baricadat în casele şi în egoismul lor, de frică să nu fie copleşiţi şi exoflisiţi din case, tocmai în momentul în care vremurile se arătau grele şi pentru ei. Fiecare îşi apăra casa şi merindele, şi uşile, abia crăpate, nu se deschideau cu plăcere nici în faţa prietenilor” (v. Pentru cei de mîine, amintiri din vremea celor de ieri, volumul al III-lea, partea V-a (1916-1917), Ed. Humanitas, 1992, p. 81). Iaşul a fost inundat, în acele luni, de un puhoi uman ale cărui aluviuni l-au acoperit în întregime. „Dulcele tîrg” a căpătat dintr-odată aspect de oraş suprapopulat, de „nouă Babilonie”, cum îl găsea şi peste un an şi ceva D.D. Pătrăşcanu (v. „În Moldova”, în Vinovaţii (1916-1918), Ziarul „Lumina” Editor, p. 126): militari (români, ruşi, francezi) de toate gradele, civili de toate profesiunile, în primul rînd miniştri, parlamentari, diplomaţi – cu neveste, copii, ajutoare; trăsuri, automobile, camioane, cotiugare; lume elegantă şi lume în zdrenţe. Inevitabil, pretutindeni, învălmăşeală, grabă, „ţigănie”. În afară de cîteva excepţii, toţi erau alertaţi de „spectrul foametei” şi de mulţime de alte lipsuri. „Ajunsesem – îşi aminteşte Argetoianu – la un fel de primitivism, şi agonisirea materiilor alimentare, a combustibilului, a săpunului şi a obiectelor de primă necesitate devenise preocupare zilnică şi unica preocupare a fiecăruia” (op. cit., p. 78). El însuşi, în primele şase luni, adică pînă prin mai 1917, cînd „au sosit provizii din Rusia”, a trăit „mari greutăţi materiale” (ib., p. 79, 70). Capitala „României sfîrtecate” făcea cu greu faţă problemelor augumentate de exod. Pîinea, cartofii, fasolele, scrumbiile, carnea, zahărul, undelemnul se distribuiau pe cartele, în funcţie de numărul persoanelor. Declaraţiile se depuneau la comisiile de circumscripţii. Cînd cartelele erau completate, achitarea lor se făcea pe „despărţiri”. Odată obţinută viza casierului, trebuia de mers la depozite: pentru un produs la unul, pentru un produs la altul. Cum se vede, era de umblat! Primăria nu mai ştia cum să evite nemulţumirile şi dezordinile. Stocurile fiind insuficiente, într-o zi „face cunoscut că nu mai eliberează bonuri pentru alimente. Aceste bonuri se vor împărţi direct în pieţele de desfacere a produselor: Sf. Spiridon şi Hală” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 38, 11 martie 1917, p. 2). Apoi, în mai puţin de o săptămînă, dovadă că măsura nu era bună, revine asupra ei, anunţă că „vînzarea s-a descentralizat”, că „se va institui o poliţie locală mai severă în ce priveşte distribuirea bonurilor de carne” şi că „patru vagoane de cartofi vor fi împărţite numai la mahalale” (v. „Aprovizionarea şi asanarea oraşului – De vorbă cu d-l [dr. N.] Racoviţă”, în România, 1, nr. 42, 15 martie 1917, p. 2). Pentru satisfacerea nevoilor a cîtor mai mulţi, trebuiau modificate cantităţile. Începutul îl vor face cei din panificaţie. „Cu începere de azi [data ar trebui considerată istorică], s-a pus în consumaţie în toată ţara – suna una din informaţii – pîinea de 500 de grame” (v. România, 1, nr. 43, 16 martie 1917, p. 2). La orice, raţiile erau mici: de pildă, carne „maximum un kilogram”, iar untdelemn „un sfert şi o jumătate de persoană”, cu specificarea că, la împărţirea acestuia „se va avea în vedere populaţia săracă, lipsită cu desăvîrşire de orice materie grasă” (v. „Aprovizionarea şi asanarea oraşului”, loc. cit.). Lucrurile nu stăteau deloc bine nici pentru cei rămaşi în zona ocupată. În Brăila – se arăta într-o corespondenţă – „familiile nu au dreptul să se aprovizioneze pe săptămînă decît cu 500 gr[ame] fasole, 200 gr. carne (cînd este) şi 5 kgr făină de păpuşoi” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 36, 9 martie 1917, p. 2). Penuria urca preţurile: la abator şi în hală, se vindeau în anumite zile „picioare de viţel cu un leu 25 bucata şi burtă cu mure [rînză] cu 2 lei 50 bucata” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 43, 16 martie 1917, p. 2). Ce însemnau aceste preţuri rezultă din comparaţia cu plăţile pentru o muncă grea. Lucrătorii cu ziua (nu uşor de găsit şi ei) la şoseaua Iaşi – Ciurea – Grajduri urmau să primească: „bărbaţii lei 3,50, băeţii lei 2,50, femeile 2 lei, iar oamenii cu căruţe 10 lei” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 49, 22 martie 1917, p. 2). Primăria a încercat, prin zeci de dispoziţii, să ţină în frîu „preţurile maxime”, dar n-a reuşit. Din cauza unor „gheşeftari nesăţioşi”, ele vor escalada mereu, în toată această vreme, devenind „inaccesibile”, „scandaloase”, ducînd la „scumpirea exorbitantă a traiului” (v. George Ranetti, „Păsări de pradă”, în România, 1, nr. 91, 5 mai 1917, p. 1). Gravitatea situaţiei generale (soldaţi şi populaţie civilă bolnavă sau afectată de lipsuri) determină Biserica să suspende, în chip excepţional (o mai făcuse doar în 1907), postul Paştilor. La începutul Păresimilor, Pimen, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, s-a adresat enoriaşilor printr-o scrisoare, în care dă un sens militant hotărîrii ce se luase: „[...] aveţi învoirea, dezlegarea şi binecuvîntarea Noastră Mitropolitană de a vă folosi în acest post de orice bucate mai îndestulătoare, pînă chiar şi carne, care să întărească trupurile voastre, ferindu-le de boale şi făcîndu-le mai puternice şi pentru muncă şi pentru luptă, căci: şi munca în ogorul producător pentru hrană şi lupta în tranşee de apărare pentru ţară se fac spre slava lui Dumnezeu şi folosul ţării, căci nu mîncarea, ci faptele ni le va socoti Dumnezeu” (v. „Suspendarea postului Paştilor”, în România, 1, nr. 40, 13 martie 1917, p. 2. Informaţiuni). Sfaturile Bisericii se întîlneau, de această dată, cu ale medicinei, care, în plus, recomanda şi vinul. „În special vinul [adică mai mult decît laptele şi brînza] – sublinia doctorul Stamatopol, în finalul articolului despre tifos – e un excelent tonic pentru debilii de pe urma boalelor febrile. Publicul filantrop şi cine se interesează de însănătoşirea şi întremarea soldaţilor noştri din spitale, le-ar face cel mai folositor dar, trimiţîndu-le vin, un adevărat tonic pentru dînşii” (v. „Apariţia tifosului exantematic la noi”, în România, 1, nr. 40, 22 martie 1917, p. 1). Ideea că în timpuri de epidemie vinul este o „băutură necesară”, „chemată să aducă mari servicii populaţiunei”, bună pentru convalescenţii de tifos, cît şi ca preventiv al holerei, s-a răspîndit repede, cererile au crescut, iar preţul lui a sărit, într-o lună şi ceva, peste cel al cărnii: „În Iaşi nu se mai găseşte vin sub preţul de 3 lei”, informa ziarul (v. „Fixarea preţului vinului”, în România, 1, nr. 46, 19 martie 1917, p. 2). Trei lei erau „mari”, cu ei se puteau cumpăra 6 kg. de fasole, sau 15 kg. de cartofi, sau 18 ouă, sau un litru de ulei (cf. „Informaţiuni”, în România, 1, mr. 75, 19 aprilie 1917, p. 2). Problema a fost preluată de Ministerul Industriei şi Comerţului, care l-a introdus în „tabela de preţuri maximale”, la preţul de 1,80 lei litrul (v. „Reglementarea vânzărei vinului”, în România, 1, nr. 56, 29 martie 1917, p. 2). Totodată, s-au eliberat „permise” (carnete) pentru fiecare familie, stabilindu-se ca „maxim al consumului zilnic o jumătate de litru pentru fiecare persoană majoră” (v. „Fixarea preţului vinului”, loc. cit.). Chestiunea era ţinută din scurt, cu severitate. Producătorii, angrosiştii,  debitanţii au fost obligaţi, sub ameninţarea că altminteri vor fi „daţi în judecata Curţii Marţiale”, să declare, „în mod practic şi adevărat”, cantităţile ce le au, „specificînd felul şi anul recoltei [...], cum şi preţurile pentru cantitatea ce pun în consumaţiune” (v. „Vânzarea vinului”, în România, 1, nr. 105, 19 mai 1917, p. 2) şi – în vederea controalelor – să ţină un registru pentru vînzările zilnice. Să mai adaug că, la propunerea ministrului, Consiliul de Miniştri a aprobat ca vinul să fie clasificat drept „articol de primă necesitate” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 113, 28 mai 1917, p. 2), probabil prima hotărîre de acest gen din istoria noastră. – Nu numai vinul, ci şi apa constituia o problemă care da numeroase bătăi de cap. În urma unei dispoziţii a administraţiei locale, distribuirea ei era oprită în intervalul 12-16, tocmai cînd „se mănîncă”, măsură criticată, într-o notiţă, ca „necugetată”. „Oricine simte nevoia să bea [veniseră şi căldurile] oleacă de apă proaspătă la masă. Nu e vorba de cei care pot să aibă vin, nici chiar de cei care pe la casele lor pot să-şi ia apă într-o carafă şi s-o pună în pimniţă, or s-o bea caldă. Dar sunt căzărmi, sunt popote, sunt locante pentru soldaţi şi lucrători care nu mai au la vremea mesei nici o picătură de apă [...]. Este [apoi] pentru cei mulţi şi pentru cei osteniţi de muncă, într-un timp cînd vinul nu se mai găseşte, iar boalele ameninţă mereu, o condiţiune indispensabilă de bună igienă” (v. „Apa”, în România, 1, nr. 111, 26 mai 1917, p. 1). În răspunsul ei, pe lîngă explicaţii (consumul mărit la căile ferate, manutanţe, uzine de război, spitale etc.), administraţia întoarce critica învinovăţind – prin enumerarea unui şir de „păcate” – pe cei ce-o risipesc. „Aşa, sunt extrem de numeroase cazurile în care robinetele – din neglijenţă sau imbecilitate – sunt lăsate deschise ore şi chiar zile întregi; foarte mulţi ţin să-şi stropească grădinile de zarzavat – numeroase anul acesta – cu furtumul [sic!]; unii înţeleg chiar să facă irigaţii! Alţii ţin numaidecît să fie lăsaţi a-şi spăla automobilul cu furtumul [!] pentru că, întrebuinţînd şomoiogul şi găleata, s-ar strica mîinile delicate ale şofeurilor şi lacul caroseriilor! Dar proprietarii de imobile care din neglijenţă sau din spirit de economie nu repară cu lunile robinetele şi closetele defecte? [...] Deci, voiţi să aveţi apă rece şi proaspătă în tot cursul zilei? Nu o risipiţi!” (subl. red.) (v. „Cum se distribuie apa în Iaşi”, în România, 1, nr. 113, 28 mai 1917, p. 2). De altminteri, o campanie împotriva risipei apei fusese declanşată încă din săptămînile anterioare. Inspectorii comunali cutreierau oraşul zi şi noapte, vînînd contravenienţi şi ameninţîndu-i cu Curtea Marţială (v. „Nu risipiţi apa!”, în România, 1, nr. 105, 19 mai 1917, p. 2).

          Cereri și oferte. Ca și celelalte ziare din timpul războiului, România, pe care îl citez în majoritatea reconstituirilor mele, ieșea numai în două pagini: prima, destinată comentariilor și reportajelor, a doua – informațiilor diverse, interne și externe. În ultimul colț al acesteia, cantitativ puțină, era plasată publicitatea. Mai realiste decît altele, textele ei sînt incitante pentru cei curioși de celelalte aspecte ale vieții din acei ani, în afară de cele eroice. Sînt unul dintre aceștia. Descopăr în ele atît semnele unor trebuințe și interese stringente, cît și pe ale continuității unor preocupări și deprinderi. Asamblîndu-le, se vede și mai clar „furnicarul”. Ce se caută, ce se vinde, ce se cumpără? Se caută – cu un termen generic – forță de muncă necalificată: „lucrători cu ziua” la repararea drumurilor,  muncitori la Arsenal, „fete și bărbați” la Fabrica „Țesătura”, aceasta specificînd, pentru a-i atrage, că se plătesc „prețuri foarte bune” (v. România, 1, nr. 90, 4 mai 1917, p. 2). Se caută infirmieri și infirmiere. Era, apoi, criză de bucătari și bucătărese pentru familiile obișnuite să aibă așa ceva, pentru spitale, restaurante, locante, popote, cantine, persoane pricepute, eventual cu „școală de menaj” (v. România, 1, nr. 78, 22 aprilie 1917, p. 2), şi acestora promiţîndu-li-se „salariu bun”. Se caută „bone serioase”, „nurse (doici) sau dădace”, „guvernante”: „On cherche gouvernante française pour garçon” (v. România, 1, nr. 87, 1 mai 1917, p. 2). Se caută „femme de chambre” (cu condiţia să ştie bine croitoria și „la nevoie să poată călători în Rusia” (v. România, 1, nr. 78, 22 aprilie 1917, p. 2), „femeie în casă”, „femei sau oameni de serviciu”, „simple îngrijitoare”, spălătorese. Se căutau zidari, dulgheri, lăcătuși, fierari, potcovari, rotari, grădinari, sobari, legători (în tipografie, pentru broşat şi fălţuit), samsari („intermediari” pentru achiziţionarea sau închirierea de locuințe). Se caută „desenatori, bărbați și femei, la Serviciul Geografic al Armatei” (v. România, 1, nr. 53, 26 martie 1917, p. 2). Se caută profesori de limbi: „Dame française cherche professeur d’anglais” (v. România, 1, nr. 83, 27 aprilie 1917, p. 2). „Englez caută profesoară pentru conversație și limba română” (v. România, 1, nr. 48, 21 martie 1917, p. 2). „Caut profesoară pentru conversaţie de limba franceză” (v. România, 1, nr. 51, 24 martie 1917, p. 2). Se caută „meditatori energici”, pentru partea literară şi matematici (v. România, 1, nr. 73, 17 aprilie 1917, p. 2). Se caută „buni dactilografi” şi dactilografe care „să cunoască bine maşina de scris Yost” (v. România, 1, nr. 69, 13 aprilie 1917, p. 2). Existau și căutări fără obiect precis: „Domnișoară refugiată, licențiată în litere caută ocupație” (v. România, 1, nr. 80, 24 aprilie 1917, p. 2), carevasăzică orice, oriunde. Refugiații fac parte cel mai adesea din categoria celor ce caută  decît a celor căutați: „Viticultor, foarte mulţi ani la vie mare, cu experienţe şi la conservarea vinului, doreşte loc” (v. România, 1, nr. 41, 14 martie 1917, p. 2), „Bun conductor mecanic pentru mașini de treierat, pentru plug de abur Fovler [sic!] și tractoare de benzină [sic] cu marca Big four 4.30; caut serviciu urgent, neavînd actele de meseriaș din cauză că le-am pierdut în timpul evacuărei” (v. România, 1, nr. 46, 19 martie 1917, p. 2). Orice anunț are „retorica” sa, impusă de scopul, de situația de moment, de nivelul cultural și, nu în ultimul rînd, de temperamentul celui care îl compune. Anunțul de mai sus, de pildă, a fost compus de un om activ, energic, hotărît să-și găsească un rost. Datele tehnice pe care le menționează vor să certifice calitatea pe care o declară și să stimuleze încrederea angajatorului. În general, „bun”, „experimentat” sînt cuvintele pe al căror impact se mizează: „Comptabil titrat, rutinat, nemobilizabil se oferă la o moșie. Pretențiuni modeste” (v. România, 1, nr. 54, 27 martie 1917, p. 2). „Rutinat” va să însemne cu experiență, iar „nemobilizabil” că e trecut de 50 de ani. De asemenea, „de bună condiție” și „onorabil” au funcţie de passepartout: „Domnișoară onorabilă caut post menajeră sau copii. Adresa ziar sub Onorabilă” (v. România, 1, nr. 78, 22 aprilie 1917, p. 2). În fine, caută de lucru „șofeur”, „mecanic agricol special”, farmacist, administrator de moșie, instalator (de apă, gaz, canal), geamgiu etc. – Ce se vinde? Se vînd mulți cai: „Vînd cal ofițeresc, tînăr excelent” (v. România, 1, nr. 109, 24 mai 1917, p. 2), „De vînzare un armăsar negru de rasă” (v. România, 1, nr. 115, 30 mai 1917, p. 2), „Vînd ocazie iapă jumătate sînge, perfect dresată călărie” (v. România, 1, nr. 73, 17 aprilie 1917, p. 2), „Vînd ocazie armăsar perfect dresat la ham și călărie stradă” (v. România, 1, nr. 90, 4 mai 1917, p. 2), Se vindeau vii, păduri, mori. Se vînd medicamente franceze (lecitină fiole, adrenalină soluţie, pastile Zed) (v. România, 1, nr. 69, 13 aprilie 1917, p. 2), „boele pentru ouă, en gros şi en detail” (v. România, 1, nr. 41, 14 martie 1917, p. 2), un insecticid botezat „Samson” şi „nasturi pentru cămaşă şi ismene” (v. România, 1, nr. 37, 10 martie 1917, p. 2).  – Ce se cumpără? Cai, harnaşamente, şei de damă, hamuri, trăsuri, „dog-car[t]”-uri, cabriolete, căruţe, boi. Se cumpără automobile: „Cumpăr automobil sau trăsură (roate de cauciuc) cu sau fără cai” (v. România, 1, nr. 56, 29 martie 1917, p. 2). Se cumpără „doage uscate de gorun” şi cărucioare de copii şi căzi de baie: „Cumpăr baie tablă, veche sau nouă” (v. România, 1, nr. 88, 2 mai 1917, p. 2). Se cumpără instrumente muzicale: „o pianină bună de concert de ocazie” (v. România, 1, nr. 46, 19 martie, p. 2), „[un] violoncel concert de ocazie” (v. România, 1, nr. 52, 25 martie, p. 2). „De ocazie” înseamnă cu preţ mai scăzut. Cumpărătorul de violoncel spune: „plătesc pînă la 500 lei” (ib.). Se cumpără “eghileţi de mătase sau fir albi” (v. România, 1, nr. 58, 12 aprilie 1917, p. 2) şi haine scumpe: „Caut o haină de astragan [sic!] elegantă, plătită bine” (v. România, 1, nr. 82, 26 aprilie 1917, p. 2). Un bancher cumpăra „bijouterie de ocasiune, pietre preţioase, aur, argintărie, precum şi recipisele muntelui de pietate [casei de amanet] din Bucureşti, plătind preţurile cele mai mari” (v. România, 1, nr. 73, 17 aprilie 1917, p. 2). Se cumpără dicţionare (româno-francez şi româno-englez) (v. România, 1, nr. 106, 20 mai 1917, p. 2), manuale de liceu (v. România, 1, nr. 39, 12 martie 1917, p. 2) şi cursuri universitare: „Cumpăr cursurile anului al doilea Drept, precum şi cursul de Civil al D-lui Prof. M. Cantacuzino” (v. România, 1, nr. 54, 27 martie 1917, p. 2). Un anunţ pe care nu se putea să nu-l remarc, preciza că [se cumpără] „la tipografia «Versuri şi Proză», str. Ştefan cel Mare 21, cîrpe vechi pentru ştersul maşinilor” (v. România, 1, nr. 79, 12 martie 1917, p. 2). Tipografia „Versuri şi Proză” era a revistei în care Bacovia a publicat poemul „Plumb”. Fără cîrpe, zaţul s-ar fi năclăit de cerneală şi foile ar fi apărut ilizibile. Dovadă că, în ciuda cunoscutului adagiu, muzele nu tac niciodată, o firmă recomanda clienţilor săi: „Copiaţi-vă manuscrisele, actele la «Maşina de scris», strada Nemţească 14. Dosul farmaciei Herzenberg” (ib.).

                                                                                                                Constantin CĂLIN



        Scriitori şi teme

                    Cu Caragiale, la jocurile politice
         
        În Bunul simţ ca paradox, Alexandru Paleologu îşi aminteşte: „Aveam un talent la râs formidabil. În special în puşcărie râsul pe mine m-a salvat moralmente, m-a făcut să suport multe”.
        Şi recunoaşte „conu Alecu” că strămoş i-a fost, în acest sens, „Nenea Iancu”. „Da, Caragiale ne-a făcut mai deştepţi”, cu ironie, paradoxuri, zeflemea – ca la Junimea, unde acţiona terapia prin persiflajul vesel. Acest impuls tonifiant, continuă eseistul paleolog, vine dintr-o „caracteristică românească, vizibilă în proverbe, în etosul popular: bunul simţ, codul sănătos al poporului e zeflemist”. Sau ca în Iliada, unde zeii benchetuiau „veseli din zorii zilei şi până în seară”.
        Dacă excludem întâmplări ca schimbarea de regim politic prin revoluţie ori marile aranjamente transnaţionale, în procesul „democraţiei” vârful public al confruntărilor politicii îl reprezintă alegerile, referendum-urile pentru destituirea celor mai de sus şi pentru alegerile locale sau parlamentare. În cazurile din urmă, campaniile electorale sunt, în general, văzute de scriitori la modul comico-satiric. Sau umoristic, ca în Electoralele lui Creangă, dacă e să ne referim doar la literatura română. Campionul Caragiale a deschis „cutia”. Inclusiv cât priveşte momentul culminant al comediei alegerilor, cel mai inspirat dintre urmaşi arătându-se Tudor Muşatescu în Titanic Vals.
        Căci, cum spun, ne aflăm în mare fierbinţeală politică. Campanii peste campanii, „renumeraţie mică după buget”, prezidenţi, prefecţi, avocaţi, institutori, poliţişti „scrofuloşi la datorie”, steaguri, spionaj, bileţele, „docomente” olografe, arestări, aranjarea listelor electorale, „boborul”, cetăţeni turmentaţi, discursuri, revizuirea Constituţiei, Europa, bătăi, „catindaţi” „în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial…”  
        Şi, bombastic, din această Trompetă a Carpaţilor: „Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacţionare, ale târârii înjositoare, ale ciocoismului greţos”.
        Lui Caragiale i-a plăcut totdeauna jocul, situaţiile burleşti, circul politicesc, spectacolul din viaţă şi din literatură.
        Încă de când era copil, îşi aduce el aminte cu un surâs subţire, avea vocaţie civică. Jucându-se pe maidan, a văzut poporul înghesuindu-se la o masă unde era deschisă o condică enormă. Era după demiterea lui Cuza, un fel de referendum, cu termenul de mare circulaţie azi: „De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi fiecare de mai multe ori”.
        Pe la vârsta de 17 ani, a participat la instaurarea republicii de la Ploieşti (va zice scriitorul: „stat care, deşi a durat numai vreo 15 ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasurile 4 după amiazi”). A fost „cea mai eroică pagină a liberalismului român”, iar el mândru „cetăţean al acelei republice”.
        Amintire patetică şi nostalgică şi, mai ales, zâmbitoare: „când poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi am dezarmat un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui”, faptă răsplătită de „Prezidentul republicei” cu numirea în funcţia de subcomisar în locul „zbirului” pe care îl dezarmase. Au urmat, apoi, aventurile din garda civică sub comanda bravului căpitan Guţă Cotoi, „odinioară sergent de pompiari”, „un tip de haidamac, care fusese, apoi, rând pe rând, birjar, cârciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de poliţie, bătăuş, ş-acum, în sfârşit, urmând unei vocaţiuni irezistibile pentru viaţa politică, se declarase pe faţă pentru guvern” (Baioneta inteligentă [Garda civică]).
        Erau „vremuri eroice” şi dl. Iancu, ca „unul dintre aprigii apărători ai Independenţii”, juca un joc mare. Propriu-zis, el s-a „angajat” în politica de partid prin 1875 când a fost „un patriot liberal zănatic”, gazetar „roşu” în Alegătorul liber şi Uniunea democratică, pentru „pâinea cotidiană a opiniei publice”. De fapt, nu joacă pe arena de partid, e numai jucător pasiv, „figurant”, „om de paie”, cum spune Şerban Cioculescu. De aceea i-a fost uşor să treacă la altă „echipă”, conservatoare, în cercul Junimii şi, cu deosebire, pe scena literaturii. Pe acest teren, joacă în atac, şi în defensivă, e şi protagonist, şi statist, cum zic nemţii. Când, la un moment dat, ajunge la ideea („fă-ţi idee”) că nu mai e de joacă, se desprinde lesne din această formaţiune şi, într-o trupă concurentă, ca publicist, îi atacă pe Maiorescu şi P.P. Carp. Încearcă să joace „tare”, dar nu cu suficientă persuasiune, la Gazeta poporului, liberală.
        Numai în aparenţă dl. Iancu joacă la două capete, fiindcă, în realitate, nu face jocul nimănui, ci îşi face „jocul personal al antipatiilor” (Şerban Cioculescu). Îi scrie el lui Vlahuţă: „Nu  m-am plecat a mă amesteca în luptele partidelor politice”. Mai curând, va perora în Politică şi literatură, păstrează distanţa potrivită „pentru a se bucura de totalitatea spectacolului, pentru a putea prinde absolut obiectiv înţelesul etern al veşnicei mişcări – ca un aparat  de fotografie instantanee, ce trebuie privit în focarul exact al lentilei!...”
        Totuşi „se înrolează” (acceptă rol mai profesionist) în Partidul Radical condus de G. Panu, care era conservator get-beget, cu atât mai puţin liberal, numai în discordie temporară cu junimiştii. Va fi având această înregimentare şi o miză mai serioasă decât lasă a se înţelege partizanatul: un rol pe prima scenă. Rezultatul este aproape nul – o „foncţie” în Regia Monopolurilor, de unde liberalii l-au „suprimatără”! Pentru echipa socialistă a prietenilor Gherea şi Racovski are doar maliţii, cum reiese dintr-o scrisoare către critic din 1905: „Ai înţeles, sper, câtă dreptate am avut eu, când ţi-am spus o dată-n glumă, că tu ai făcut în România mulţi socialişti şi n-ai putut păstra nici unul; şi singur pe mine nu m-ai putut face socialist, şi eu singur ţi-am rămas şi-ţi voi rămânea – cu toate că tu mă consideri «burghez, reacţionar» şcl. – toate nişte invective socialiste, pe cari un anarhist ca mine nici nu le ia în seamă”. În ziarul Epoca, se amuză de tinereţea lui liberală şi pe rolul de compars, îşi doreşte însă un rol activ, ca prietenii săi Bacalbaşa (care obţinuse mandatul deputăţiei) şi Delavrancea, tot oameni „din popor” care s-au înălţat prin politică. Dar fiind el prea jucăuş, căpeteniile politice nu-i satisfac „ambiţul”, îl trimit în culise şi pe tuşă, în literatura de glorie neprofitabilă în ordine materială. Drept răspuns, „bate în ciocoi” şi în „roşii”, un timp nu mai face jocul nimănui, nici al lui Delavrancea care îl momeşte cu un mandat de deputăţie, nici al lui Vlahuţă,  cu campania lui politico-semănătoristă.
        De politichie e plină opera lui Caragiale. Mai toţi discută despre „situaţiune”, la tribună, în piaţă, la cârciumă, în familie. Şi „fac” politică, inclusiv cu delicatese. În canicula Bucureştilor, revolta amicului Nae trece de „moftul” rapiţei şi se revarsă asupra  crizei „oribile”: „Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acum, au după cum văz că se petrece, că nu sunt un prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza”; „Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine cum poate ca să devie o complicaţiune…”
        Mai în tinereţe, povesteşte Conu Leonida, a fost la revoluţie cu soţia lui ca la teatru: „Când aude de libertate, sare şi dumneaei răposata din pat… că era republicană! Zic: «găteşte-te degrab’, Miţule, şi… hai şi noi la revoluţie». Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos, pân’ la teatru…”  Bătălia din Telegrame e „mare comèdie”. „Traseismul” lui Coriolan Drăgănescu are anvergura saltului mortal şi burlesc etc., etc.
        Despre politicul din publicistica lui Caragiale, nu mai vorbim.
        Spectacolul politic în act îl mai interesează o dată pe Caragiale, când cu adeziunea la partidul conservator-democrat al lui Take Ionescu. „O să mă dau şi la o lecuţă de politică. Suntem datori să ne jertfim pentru patrie! Poate o ieşi şi de acolo vreun bine”, îi scrie lui Zarifopol în 1907. Vine în ţară de la Berlin şi se porneşte într-o campanie politică de răsunet. Părerea lui Gherea într-o scrisoare către ginerele său, Zarifopol, este irecuzabilă: „Pe Caragiale l-am văzut de multe ori – s-a făcut om politic şi pace. «Mă Costică, nu ştii cât de mult mă iubeşte poporul!» Şi ceea ce e mai nostim e că o spune pe jumătate serios. Adevărul e că la întrunirile publice e primit bine, de altfel ca toţi geanabeţii. Se înţelege, pentru Caragiale e o petrecere, dar pentru moment o ia în serios”. În altă scrisoare, trimisă de Caragiale lui Zarifopol, în Germania, se dă pe faţă structura bipolară „de artist” a expeditorului, pendulând între „petrecere” şi „seriozitate”: „Sunt în Sinaia, legat să rămân în ţară până la 10 Iunie st. v., când se isprăveşte campania takistă. Şarpele vanităţii m-a muşcat de sfârcul inimii mele de patriot daco-român: voi să zdrobesc idra reacţiunii în calitatea mea de democrat. Până să mi-i pun pe cap – i-am mâncat laurii”. Nici de data asta jucătorul n-a avut noroc.
        Homo caragialensis este, înainte de orice, un homo politicus. Totuşi, în această ipostază, în afară de faptul că e ridicol, mai are şi umor. Îi place spectacolul în amploarea lui carnavalescă. O epopee comică  de proporţii se poate întocmi din opera şi viaţa lui Caragiale, ca o oglindă în orice vreme. Dar un proverb franţuzesc spune că cel care râde, muşcă. Râdem şi plângem din cauza aceluiaşi lucru (Pascal).
         
                                                                 Constantin TRANDAFIR
         
        RADAR
         
                          COMUNICAREA, O                                                           INTERDISCIPLINĂ? (II)
         
         
          Nimeni n-ar putea contesta rolul integrator al comunicării, valoarea ei de liant social. R. Escarpit nu spunea o noutate când observa că nu există socializare fără comunicare. Mai mult, orice comportament are valoare comunicativă, fie că privim chestiunea la nivel informaţional, fie că o examinăm relaţional. Şi dacă scepticismul filosofilor, postulând cândva imposibilitatea comunicării a pălit, prima dintre „axiomele” paloaltiştilor (Paul Watzlawick, J. Helmick Beavin, Don D. Jackson), preocupaţi de studiul non-verbalităţii susţine tocmai imposibilitatea non-comunicării. Azi, comunicarea e privită ca metainstituţie iar „organizarea comunicării” (J. Cazeneuve) joacă un rol decisiv în „funcţionarea” societăţii umane, satisfăcând şi legătura temporală în ştafeta generaţiilor (time-binding, după Weinberg).
          Cuvânt pe buzele tuturor, aşadar, comunicarea a stârnit – firesc – şi impulsuri taxonomice. Cine se aventurează în hăţişul definiţiilor va trebui să constate că teoria comunicării are frontiere labile şi raporturi în prefacere; că trena confuziilor, controverselor, ambiguităţilor obligă la un „partaj interdisciplinar” fără a potoli gâlceava. Că, în fine, etimologic cercetând chestiunea, acea „împărtăşire de informaţie” prezintă un fericit dublet etimologic, invitând la parteneriat, respingând tirania sensului unic. Valenţa comunitară şi cea sacrală („cuminecare”) cer retroacţia. Chiar dacă, se ştie, comunicarea este ireversibilă şi se sprijină pe raporturi de forţă.
          Când puneau la punct schema procesului comunicaţional (ulterior supusă rafinării metodologice), Shannon şi Weaver ignorau conţinutul mesajelor; raportul cod/canal se dezinteresa de non-identitatea codurilor, provocând atâtea distorsiuni. Or, percepţia mesajelor este parţială, selectivă, interpretativă dar niciodată integrală. Epoca noastră multiplică nemăsurat ocaziile de contact (conexiuni) prin dezvoltarea luxuriantă a circuitelor formale şi informale. Se spune chiar că informaţia, devenind o resursă „autogenerabilă” s-a democratizat, asigurând „dispariţia privilegiului informaţional” (John Naisbitt). Dar, imediat, o observaţie se impune; comunicarea presupune existenţa unei intenţionalităţi. Fie că aşteptăm un răspuns, fie că dorim a schimba (mărturit sau nu) comportamentul altora, fenomenul comunicaţional nu poate ignora nivelul efectelor. Cu atât mai mult în era comunicării de masă, instaurând „societatea comunicării generalizate” (G. Vattimo).
        Dar comunicarea de masă, se ştie, este terenul predilect al confruntărilor sociologice. Unii o văd ca „o fantasmă”; masa se opune comunicării şi doar grupul „funcţionează” ca subsistem de comunicare. Pe de altă parte, colecţia de indivizi care, sub protecţia anonimatului şi beneficiind de o largă agregare în ţesătura unor relaţii fictive, primeşte, ca masă nediferenţiată, mesajele deversate nu suportă mecanic această influenţă; nu avem de-a face, în pofida difuzării masive, cu un public (publicuri) omogen(e) în gusturi şi necesităţi. Masa nu are existenţă fizică. Iar câmpul pasional al dezbaterilor şi abundenta literatură consacrată temei nu fac decât să prelungească dezacordul. Cert e că efectele sunt ambivalente, că procesul de comunicare se atomizează şi că expunerea media, dincolo de sugestionare şi manipulare, fără a ignora specificitatea publicurilor cultivă standardizarea şi favorizează, prin accesibilitate, cultura „mijlocie”.
        Evident, comunicarea de masă presupune prezenţa gate-keeper-ului (producător instituţionalizat de mesaje); dar conceptul ca atare, de mare succes în anii '60, apelat în continuare abuziv (până a deveni chiar un „tic verbal”) are – spune etnologul Denys Cuche – o „valoare euristică nesemnificativă”. Imprecizia semantică şi folosinţa excesivă nu fac decât să întărească acest dubios statut. O masă de indivizi nu există ca ansamblu omogen – observă tot D. Cuche – doar prin faptul că primeşte acelaşi mesaj. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare asigură în „era reproductibilităţii tehnice” (Walter Benjamin) „industrializarea” comunicării, ea devenind chiar modul de producţie al acestei culturi, fără a mai distinge între cultura pentru mase şi cultura maselor. Din unghiul receptării însă, ipoteza influenţei autoritare, cu efecte aplatizante primeşte replica celor care, cu risipă de argumente teoretizează „atenţia oblică” (de pildă, Richard Hoggart, 1957), convinşi că particularităţile culturale ale fiecărui grup impun prudenţă şi selectivitate. Altfel spus, în pofida interconectărilor în avalanşă, receptarea nu poate fi uniformă.
        Controversele, fireşte, vor continua. Vom recunoaşte, însă, că industria culturală (Th. Adorno, M. Horkheimer) a devenit  chiar cultura de masă a contemporaneităţii, cea care, prin serializare, sub ambalajul democratizării culturale, induce stereotipii de gândire şi de comportament. Are acoperire şi teza „violului” mulţimilor (Serge Tchakhotine, 1939), după cum, dincolo de metafora „ochelarilor roz” (Th. Adorno), filtrul clişeistic mediatic împiedică o percepţie adevărată a realităţii, conducând la conformism şi resemnare. Piaţa mass-media , asigurând reproductibilitatea formelor simbolice a devenit standardizată, cu o teribilă putere manipulatoare. E drept, prin industrializarea producţiei de mesaje, „valorizarea economică a formelor simbolice” (John B. Thompson) cunoaşte o apreciabilă scădere a costurilor; un produs media este o marfă sau un serviciu. În plină opulenţă informaţională, astfel de „produse de flux” generează efecte perverse. Dispariţia structurilor comunitare conduce la o relaţionare lacunară. Funcţia „invizibilă” a culturii de masă priveşte tocmai, sub umbrela anonimatului, intimitatea individului depersonalizat, asaltat şi manipulat, dorind evaziunea. Fiindcă el are de-a face cu reprezentări, nu cu realităţi. Tehnicile de comunicare, în funcţie de natura medium-urilor, au limbaje specifice; ele sunt „creatoare de agendă” (M. McCombs, D.L. Shaw, 1972) şi, în acelaşi timp, modifică felul în care individul percepe lumea, schimbând  sensibilitatea umană. Să ne amintim de celebra şi atât de blamata formulă a lui McLuhan: „medium-ul este mesajul”. Dincolo de reproşuri (nu e cazul a le inventaria aici), teza sociologului canadian profeţea o schimbare de paradigmă pe care un E. Morin o numea antropologie senzorială. Fireşte, conţinutul comunicării (Berelson, 1952) nu poate fi ignorat, dar McLuhan atrăgea metaforic atenţia că media nu sunt doar transmiţător, ci şi modelator, angajând nivelul intelectual dar şi cel psiho-afectiv. Ca să nu mai vorbim de mesajele subliminale. Iată, aşadar, că mass-media, aflate în „cursa” cinică pentru audienţă, pot fi instrumente ale sugestionării, fabricând opinii şi fasonând comportamente (cf. R. Muchielli). Mai mult, media – spune P. Bourdieu – au devenit un câmp în expansiune care impune celorlalte câmpuri culturale propriile sale constrângeri; e vorba, negreşit, de „constrângerea structurală a câmpului jurnalistic”.
        Nu putem tăgădui pericolul uniformizării în această recepţie de masă. Chiar dacă TV „fragmentate” (ca servicii specializate), în numele diversificării ofertei lucrează cu publicuri-ţintă şi speră la „demasificarea” audienţei. Televizorul este medium-ul predilect, acel „membru al familiei” care ne reîntoarce la tribalism. O „maşină de loisir pentru mase” (s-a spus), cu un formidabil impact, restructurând, finalmente, bugetul nostru de timp liber. Or, bugetul de timp nu este extensibil. Sacrificarea altor activităţi pentru a satisface teleconsumul se răsfrânge negativ. Teletropismul ne invită să trăim „prin procură”, activând resortul emoţional. Seducţia subliminală (prin bombardament publicitar), dorinţa de evaziune, dezinformarea şi insignifianţa ne procură satisfacţii iluzorii; şi, până la urmă, întăresc sentimentul izolării sociale paralizând gândirea, voinţa, spiritul critic. Sugestibilitatea, întreţinută prin repetabilitatea sloganurilor simpliste conduce la efecte propagandistice prin violarea conştiinţelor. Vance Packard denunţase demult această „persuasiune clandestină”, de o diabolică eficienţă.
        Ca fenomen social contextualizat, comunicarea mediată ne face părtaşi la spectacolul lumii. Ea ar „reinventa” spaţiul public (susţin unele voci); accesibilitatea, iluzia participativă, evantaiul opiniilor, „apropierea” produselor media (de care pomeneam) ar putea fi invocate drept argumente forte. Şi până la urmă vom fi de acord că acest teleconsum este localizat; iar receptarea este o activitate „situată” invitând la negocierea conţinutului simbolic. Ceea ce nu înseamnă că prezumţia de mai sus se şi împlineşte integral şi întotdeauna. Mai aproape de adevăr ni se pare constatarea că civilizaţia mass-media, fundamental publicitară, conduce la depersonalizarea relaţiilor umane; se instaurează o „intimitate non-reciprocă” prin exploatarea comercială a mijloacelor de comunicaţie, favorizând cultura mijlocie şi perpetuând, de fapt, inegalităţile de acces. Civilizaţia electronică – spunea G. Friedmann – produce o nouă realitate. Forţa ei de penetrare, dincolo de magia tehnologică, de „puterea simbolică” şi valorizarea economică, prin răspândire generalizată ne obligă la o mondializare mediată. Ceea ce înseamnă că lumea noastră în expansiune, în noul decor tehnologic, modelează nu doar percepţia ci chiar cursul evenimentelor; şi, în acelaşi timp, creează evenimente sau fixează priorităţi. Aşa privind lucrurile, satul global şterge deosebirile dintre aici şi acolo, instalându-ne într-o lume „a-locală”, înceţoşând – zice J. Meyrowitz – categoriile sociale. Statutul de telespectatori, judecând superficial, intervine nivelator la scara globului. Totuşi, înşurubaţi în fotoliu, cutreierăm lumea. Abolind decalajele spaţio-temporale, mass-media devin „multiplicator de mobilitate”. Sinele expansiv, mânat de curiozitate, prin experienţa mediată (delegată) îşi îngăduie o distanţare simbolică şi, pe fundal empatic, forţă critică în hăţişul interconexiunilor lumii postmoderne.
        Să nu confundăm, însă, dorinţele cu realităţile. Expunerea la mass-media afectează modul în care indivizii intră în relaţie cu puterea şi autoritatea. Spiritul critic e subminat de invazia valorilor consumismului în contextul globalizării comunicării. Comercializarea mijloacelor de comunicare le alterează caracterul într-un mod fundamental, afirmă net John B. Thompson. Tehnici sofisticate servesc „administrării” opiniilor, făcând din scena politică un spectacol de legitimare prin „refeudalizarea sferei publice” (Habermas). Politica mediată, dezvoltând „managementul vizibilităţii” nu pare a agrea dezbaterea critică; exagerând, poate, pasivismul indivizilor „captivi”, ea crede în forţa manipulatorie a mass-media.


                                                                                          Adrian Dinu RACHIERU



                            Un roman care va conta
         
        Un nume relativ nou în proza românească, Adrian Nicola face dovada, odată cu cea de-a treia carte (a mai publicat volumele de nuvele Poveşti de adormit bărbaţii în 2011 şi Două soacre şi-o minune în 2013), că are un talent incontestabil şi o forţă narativă ce uimeşte şi captivează. Consistentul roman Prizonierul (Ed. Ex Ponto, 2017, 480 de pagini) dezvoltă o sentinţă a lui Lewis B. Smedes aleasă de autor ca motto al cărţii: „A ierta înseamnă a elibera un prizonier şi a descoperi că prizonierul eşti tu”. 
        Prizonierul, personaj fictiv după cum ne spune Adrian Nicola în Notă, dar unul autentic, rupt din realităţile sociale, politice, istorice ale anilor tulburi de după Al Doilea Război Mondial, din zona Olteniei şi, prin extrapolare, din toată România, este construit minuţios, autorul speculând cu dexteritate toată gama implicaţiilor pe care putea să le aibă un asemenea personaj într-o atare situaţie. Este conturat un prezent halucinant al satului în care Iorgu Tănăsache, după ce petrecuse „vreo zece ani” prin război şi în lagăr la ruşi, ori la „sovietici”, cum auzise el că li se spunea mai nou, mort în acte, cu cruce în cimitir şi cu numele încrustat pe monumentul eroilor, cu o cicatrice urâtă pe faţă care îi schimbă semnificativ fizionomia, determinându-i pe mulţi să creadă că ar fi, de fapt, altcineva, are surprize teribile la întoarcerea acasă: Victorina, soţia lui pe care o luase din dragoste şi cu care făcuse doi copii, era acum măritată legal cu altul şi avea un fiu şi cu acesta; pământul, caii şi căruţa fuseseră date la „colectivă”, aşa cum pretinsese „ciuma roşie” ce luase în stăpânire satele şi oraşele ţării; în casa pe care o ridicase cu mâinile lui devenise atoatestăpân soţul Victorinei; Victorina, îndărătnică şi temându-se de gura lumii şi mai ales de propria conştiinţă, neştiind cum să iasă din situaţia paradoxală de a se trezi dintr-o dată măritată cu doi bărbaţi, se încăpăţânează să-l considere un străin şi să nu recunoască niciodată că el ar fi fost bărbatul ei dintâi. Ca un intrus, ca un nechemat, ca unul care se întoarce din morţi doar ca să tulbure viaţa celor rămaşi să trăiască fără el, Prizonierul se vede nevoit să stea deoparte în propria-i ogradă şi să se mulţumească cu un loc în fostul grajd. Nimeni nu pare să se bucure că s-a întors printre ai lui. Schimbarea la faţă a satului şi a societăţii tradiţionale îl debusolează şi îl copleşeşte pentru mult timp, străduinţa de a se (re)integra într-o lume care părea să nu-l mai accepte întâmpinând nenumărate piedici şi suferinţe. Întrebarea „Cine e duşmanul?”, rostită de protagonist într-o conversaţie cu un consătean („...am fost luat prizonier de ruşi, de sovieticii eliberatori, cum spui tu. Ştiu şi eu care o fi adevărul? Cine e duşmanul? Că pe mine ruşii m-au ţinut închis [...] Când ajunserăm prieteni, frate?”) este pusă constant în subsidiarul naraţiunii, actantul nepricepând ostilitatea vremurilor în care trebuia să-şi facă totuşi loc pentru a supravieţui. Pe măsură ce înţelege lumea nouă, deşi cu mirare şi cu durere, Iorgu e tot mai hotărât să meargă mai departe: „Ce fac eu cu mine, fa Victorino?”; „Ce ai vrea tu, Oanţă, tu şi oamenii din sat, să-mi fie ruşine că mai trăiesc? [...] Să mă duc acuma şi să intru în mormântul ăla gol doar pentru ca voi să nu fi trudit degeaba ca să-l faceţi? [...] Vreau să trăiesc şi eu, auzi? Am şi eu trufia asta, pretenţia asta, să trăiesc la fel ca voi toţi”. Lupta pentru dobândirea unui statut firesc se dovedeşte a fi un periplu uimitor care demarează din curtea sa, patronată mişeleşte de „soţul soţiei mele”, trece prin situaţii menite să-l iniţieze şi prin intersectări cu politruci, funcţionari, săteni, spioni, oameni buni (activistul de partid Cristea, care îl ajută să-şi facă acte şi să înţeleagă rosturile noii lumi, un om învins până la urmă de sistemul politic în care nu se mai regăsea; Jitianu, fost haiduc, veteran de război, vizionar extrem de inteligent, care îl salvează de două ori: o dată pe câmpul de bătălie şi a doua oară când îl pune în legătură cu Cristea, acesta din urmă fiind o verigă indispensabilă pe drumul integrării) şi oameni răi, dar trecând simultan şi prin povestea cu Mitrana, care prin dragostea şi perseverenţa ei îi va da forţa, mai ales morală, de a-şi duce lupta până la capăt. Tatonările, încercările, visurile, speranţele cunosc mereu sinuozităţi sau înfundături. Aşa se întâmplă în cazul încercării de a o recuceri pe femeia lui. În acest scop, apelează inclusiv la baba-vrăjitoare a satului, fără sorţi de izbândă însă. Adevărata lui izbândă este inspiraţia de a răspunde dragostei neaşteptate a Mitranei, fetişcana de la capătul uliţei, de la care află cu uimire că fusese dintotdeauna îndrăgostită de el. Iubirea, chiar şi în forma ei concretă – căsătoria şi fiii rezultaţi din aceasta –, este aleasă de autor drept rezolvare a tuturor suferinţelor îndurate de personajul său.
         Vremurile de altădată, cu obiceiurile, tradiţiile, cutumele, prejudecăţile, eresurile lor, sunt scoase la iveală prin rememorările personajului-narator. Adrian Nicola are meritul de a explora cu acribie şi de a reda, cu mijloace artistice originale şi într-un limbaj pus deseori în valoare de graiul oltenesc, toate aceste particularităţi specifice zonei Segarcei (oraşul natal al autorului). Este vorba de: horă, peţit, nuntă, priveghi, înmormântare, dar şi de un accentuat respect pentru părinţi, naşi, moşi (de la moaşa care a ajutat la venirea pe lume a copilului), familie, casă, Dumnezeu etc. Este edificator pasajul în care personajul-narator îmbracă în cuvinte dragostea unui oltean pentru femeia lui: „Când un bărbat zice cu mândrie despre o femeie că este muierea lui, spune pentru că o iubeşte, o respectă şi va face tot ce se poate ca acesteia să-i fie bine. Înseamnă că femeia aceea îi este mai mult decât soţie, ibovnică ori soră şi că mai degrabă te va ierta dacă-l înjuri de mumă decât de ea, pentru că este în stare să facă crimă pentru onoarea ei” (p. 413).
        Relaţia oamenilor cu Dumnezeu nu este complicată. Ei îl judecă pe Dumnezeu şi au curaj să-I arate vinile sau chiar să-L ierte pentru neputinţa de a-i ajuta, ca şi când ar avea de-a face cu unul mai răsărit dintre semenii lor: „Cine m-a împins pe mine de la spate acasă la [...] Nu câinele ăsta de Dumnezeu?/ A cules o piatră de jos şi a aruncat-o cu putere spre cer, icnind./ – Vino, mă Doamne, de te ia de piept cu mine! Să te azvârl  din cerul tău, de acolo, că ne-ai mâncat zilele! Zilele şi vieţile şi sufletele ni le-ai mâncat. Cred că numai cu astea te hrăneşti, hainule ce eşti, cu zilele oamenilor! Născocitorule de războaie şi moarte, mai rău ca talpa iadului. Te prind eu o dată, vezi tu!” (p. 89-90); „Mult mai greşeşte şi Dumnezeu ăsta cu noi, oamenii. De ce mai pedepseşte după ce lasă să se întâmple?” (p. 361); „Ce poate să-ţi dea şi Dumnezeu, săracul, că poate nici el n-o avea mai mult!” (p. 207).
        Umorul nu lipseşte din felul de a vorbi al personajelor, deşi în multe cazuri în greutatea vorbelor este încorporată şi amărăciunea hazului de necaz.
        Arta prozatorului este ilustrată nu numai prin acurateţea scrierii şi prin originalitatea valorificării unui subiect care i-a durut pe foarte mulţi români – căci în numeroase familii au fost prizonieri, întorşi sau nu din lagăre –, ci şi prin expresivitatea stilului. Numeroase poeme în proză şi o mulţime de tropi fac plăcută lectura, în timp ce dinamismul şi suspansul o fac palpitantă. Exprimarea oltenească a unora dintre personaje oferă un plus dialogului şi, implicit, romanului, aşa cum un alt plus îl oferă filtrul de filon popular prin care trece viziunea autorului asupra acelor vremuri zbuciumate. Iubirea ca soluţie, ca izbăvire, ca răspuns la dureri şi nedreptăţi îndurate este revelatorie. Adrian Nicola a intuit pericolul de a-şi pierde personajul principal şi l-a lăsat liber să ducă mai departe mesajul că omul, chiar şi în situaţii paradoxale, nu trebuie să renunţe la nădejde şi la luptă dacă vrea să izbândească.
        La finalul lecturii, un lucru devine cert, în opinia mea: Prizonierul este un roman care va conta în literatura noastră.
         
                                                                              Diana Dobriţa BÎLEA