Constantin Călin - Zigzaguri Agende (I).
Constantin Trandafir - Scriitori și teme.Titu Maiorescu. Nota despre scrierea limbii și critica necesară.
Daniel Mariș - Despre cum se rescrie o istorie a iubirii.
Adrian Dinu Rachieru - Radar. Enigamaticul Celan.
Mircea Popa - Andre Maurois în Romania.
Ion Cristofor - Silviu Buzan – de la povestire la romanul migrației.



        Zigzaguri

                                    Agende (I)

        Agendele păstrează memoria lucrurilor făcute (ori nefăcute) altădată. Cînd, prin deprindere, acestea sînt consemnate la modul diaristic, narativ şi descriptiv, combinînd impresia imediată cu amintirea, prezentul cu trecutul recent, ele au şi calitatea de a evoca, în rezumate simple şi formulări laconice, oameni, probleme şi comportamente definitorii pentru un anume interval de timp. Cel mai adesea, cei pe care i-am menţionat în agendele mele sînt publicişti, profesori, „persoane publice” cu notorietate locală sau, uneori, naţională. Toţi sînt văzuţi instantaneu, în lumini de blitz, fugitive. De regulă, am reţinut doar vorbele şi atitudinile frapante: mai degrabă pe cele dezagreabile, decît pe cele confortabile. Pagini precum cele ce urmează îmi par, azi, după mai bine de trei luştri de cînd le-am notat, fragmente din cronicile unui provincial, cît şi exerciţii de „stăpînire de sine”. Graba m-a determinat să fiu succint chiar şi acolo unde ar fi trebuit să mă lansez în vituperări. Cît despre jubilaţie, aceasta e, poate cu excepţia a două-trei situaţii, exclusă.
         
        Marţi, 31 decembrie 2002: Am primit şi am dat telefoane, m-am lăsat sedus de amintiri şi am schiţat cîteva gînduri de viitor. Anul ce vine va trebui să stea sub deviza: „Cu ochii pe ceas!”. Restanţele sînt numeroase. Nu le mai înşir, căci sînt cunoscute pînă şi de alţii, prieteni şi – mai ales – neprieteni. Un bilanţ minuţios nu mi-am făcut şi nici n-am încercat să definesc printr-un calificativ anul care a trecut. Din punct de vedere literar vorbind, n-a fost grozav, dar nici rău. Am avut cîteva comentarii favorabile la Despre şapcă şi alte lucruri demodate şi s-a mai scris încă despre Dosarul Bacovia (I). Timp de şase luni, am ţinut două rubrici în Ziarul de Bacău, iar alte şase luni – numai una. Apoi, mi-am dat articolele la Ateneu şi Bucovina literară şi am început o scurtă colaborare cu Crai nou. A fost mult şi, într-un fel, puţin. Reproşul cel mare pe care mi-l fac aci e că n-am lucrat  consecvent, sistematic, aşa cum mă angajasem, la volumul al doilea din Dosar.
        Miercuri, 1 ianuarie 2003: Aşadar „Cu ochii pe ceas!”, chiar dacă „ceasul” va fi lung de un deceniu. Nu însă şi de Revelion, căci le-aş părea tuturor habotnic. Am stat pînă la două la televizor: m-am amuzat cu „Baronii rîsului” (Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru), l-am îngînat în cîteva cîntece pe Toto Cutugno, „un italiano vero”. M-am trezit exact la 9 şi 5 minute. Pe la 11, am citit psalmii zilnici şi cazania lui Varlaam despre „obrezanie” (circumcizia lui Iisus Hristos), care se sărbătoreşte astăzi. „Obrezania iaste o tocmală de pace ce au făcut Dumnedzău cu Avraam şi cu seminţia lui. Că cum fac oamenii pentru credinţa carte cu peceate, cînd fac vreo tocmală ande sine, aşea şi Dumnedzău tocmala sa şi giuruirea ce-au giuruit lui Avraam [că-i va da ţară Palestina] cu obrezania ca cu o peceate şi ca cu o scrisoare o întări”. Pentru creştini – explică mai departe Mitropolitul – obrezania e, de asemenea, un pact, dar cu altă miză: „să ne curăţim inima noastră cu tăiare sufletească, să ne dezbrăcăm de omul cel vechiu şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou ce iaste zidit pre chipul lui Hristos”. Noaptea trecută a nins, însă atmosfera e gri, şi gri a rămas de-a lungul întregii dimineţi. Se mai aud încă pocnituri de petarde; semănătorii sînt rari; pe geam văd (ca şi ieri) o pisică roşcată în culcuş de zăpadă. Devenit regulă, am ascultat Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena (dirijată de Nikolaus Haroncourt, care a fost la pupitrul ei şi-n 2001), cu un program diferit de precedentele dăţi. Apoi un alt concert: cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaşu, Grigore Leşe ş.a. Ştirile au început cu cea despre moartea, într-un accident de circulaţie, a lui Dumitru Tinu, directorul ziarului Adevărul, elogiat ca mare ziarist, lider de opinie etc. Mi-am încheiat oarecum atipic ziua recitind (în prelungirea sugestiilor concertului) din Nicolae Filimon: despre Schönbrunn şi Friedrich Staaps.
        Joi, 2 ianuarie: „Zi cu soare”, vorba poetului. De la 11,20 la 15,45, am redactat prima parte a articolului „Despre om”, pe care am reluat-o şi continuat-o seara, de la 20 la 23,30. Lecturi: cîteva interviuri din volumul Întrebări pentru sfîrşit de mileniu şi Pavel Apostol, Să proiectăm omul anului 2000, iar după acestea, două poeme în proză de Ştefan Petică. Trecînd prin sufragerie, am văzut finalul festivităţii de decernare a premiilor VIP. „O lume leneşă, cochetă”, nesătulă de petreceri, o lume care mi-i străină şi antipatică, obositoare numai ce-o privesc. Mă întreb dacă, frecventînd mereu aceleaşi cercuri, participînd la aceleaşi reuniuni, cu o ocazie sau alta, bînd aceeaşi şampanie, ăştia, „personalităţile”, mai pot distinge ce le aparţine în materie de idei şi mai pot să se delimiteze în păreri. Întîlnirile mondene intensifică şi accelerează colportajul, nu favorizează reflecţia personală, care are nevoie de singurătate.
        Vineri, 3 ianuarie: Somn agitat, superficial. Trezirea, la 8,20. Cer gri, mişcare puţină pe alei, cîrîit de ciori. La amiază, soare şi plus opt grade. A. a visat că a mîncat un pui de pisică viu. Deşi prima reacţie a fost zîmbetul, imediat m-am neliniştit. Tot ce e coşmaresc, bizar, straniu mă tulbură. Am revăzut şi completat articolul [„Despre om”]. La Radio, ştirile au început cu înmormîntarea lui Dumitru Tinu. Emoţia accidentului a umflat cuvintele de panegiric. Şi-au exprimat regretele Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Patriarhul. Preafericitul a afirmat că Dumitru Tinu a fost fondatorul ziarului Adevărul, inexactitate care trebuie să-i fi răsucit în morminte pe Alexandru Beldiman, pe Constantin Mille şi pe Constantin Graur. La rîndul său, Cristian Tudor Popescu, prezumtivul succesor, a dat asigurări că „fotoliul d-lui Tinu” va rămîne neocupat, iar „Adevărul va rămîne Adevărul”. Să trăim şi să vedem cum vor sta lucrurile după ce trece şocul şi îndîrjirea! De asemenea, la Radio informaţii despre tornadele şi inundaţiile din vestul Europei: Anglia, Belgia, estul Franţei, Germania. Lecturi calmante din Petică şi Jules Renard (Jurnalul).
        Sîmbătă, 4 ianuarie: Prima trezire între 5 şi 6. Pauză de aproximativ o oră, apoi un rest de somn îndesat pînă la 8,20. Lucrul zilnic l-am început abia pe la 10,30: am dactilografiat, sub formă de simplu colaj, cu minime adnotări, fişe dintr-un dosar aşa-numit „Bacovia II, 2”, despre cîteva analogii cu Eminescu, Macedonski, Minulescu. Cînd am ieşit să duc articolul la ziar, erau 7 grade, un frig suportabil. Pe stradă, m-am întîlnit cu Ştefan Munteanu. Într-o scurtă discuţie cu Victor Blănuţă [rectorul Universităţii], (care tocmai se pregătea să plece în Croaţia), l-ar fi întrebat pe acesta: „Ce-aţi făcut pentru Călin, ca să fie promovat conferenţiar?” Răspunsul a fost că a intervenit de două ori, dar că – musai – am ceva (mai exact invers) cu Eugen Simion [şeful comisiei de atestări], care m-ar fi respins de fiecare dată. Eu mă îndoiesc de intervenţiile sale (mi-ar fi spus barem de una), de altminteri atari „pile” m-ar indispune; cred însă în posibilitatea de a fi fost obstrucţionat de academicianul despre care, cînd i-am comentat opera (într-un articol foarte favorabil), am strecurat o frază ce sigur nu i-a plăcut: „Datorită felului său de a fi, comprehensiv şi amabil, face, înregistrîndu-i, concesii unor mediocrităţi şi devine emolient acolo unde s-ar cuveni să fie aspru, ca să nu zic radical”. Dovada neplăcerii e scrisoarea de cîteva rînduri pe care mi-a trimis-o după cîteva zile de la citirea textului: după aprecierile convenţionale, mi-a cerut să-i indic care sînt „mediocrităţile”. Profesor de matematică, Blănuţă n-avea cum să ştie un amănunt de felul celui amintit mai sus. O fi auzit însă, poate, de replica pe care am dat-o eu, recent, tot pe cale epistolară, cu titlul „Cîţi ca noi...” [inspirat de fabula lui Topîrceanu], după ce mi s-a returnat dosarul. [Prin „noi”, adică prin ei, mă refeream la cei ce compuneau respectiva comisie, unii – trebuie să spun şi asta – „cunoştinţe literare” cu care nu mi-i jenă să mă compar.] Avansînd pe firul presupunerilor, nu exclud nici o „lucrătură”, vreun „chiron” [cui gros] al cuiva de aci, căruia i-am făcut bine odinioară. L-am asigurat pe Ştefan Munteanu că problema nu mă mai preocupă. Deşi desfăşurată în frig, discuţia cu el a glisat spre alte subiecte: Sergiu Adam, revista, Asociaţia Scriitorilor Băcăuani etc.
        Adevărul e plin de mesaje de condoleanţe (pe lîngă cele de ieri), publicate sub titlul „Dumnezeu să-l odihnească pe domnul Tinu”. Imoderaţia în exaltarea meritelor celor morţi e un fel de superstiţie naţională. La noi, de puţine ori s-a mers pe ideea că De mortuis nisi verum. Mulţi dintre cei ce-l elogiază pe Tinu, mîine vor scormoni să-i afle păcatele, ba nu vor ezita şi să i le divulge!...
        Duminică, 5 ianuarie: Spre dimineaţă, aceeaşi fractură a somnului, de aceea, încercînd să recuperez, m-am sculat abia la 9,30. Ziua e închisă, cu ninsoare măruntă şi deasă. Lecturi în reprize (de la 11 la 16 şi de la 21,30 la 23, 30) din Psaltirea lui Dosoftei, Varlaam, Eminescu, Grandea, Petică. La prînz, între alte informaţii culturale, am reţinut că Adelei Popescu, pe care am prezentat-o odată la o „lansare”, îi va apărea, în februarie, cînd împlineşte 67 de ani, un volum în Japonia. Un „aranjament” marca George Muntean, soţul ei. N-am uitat de ziua Roxanei, căreia, mai întîi A., apoi şi eu, i-am urat binele pe care-l merită şi pentru care trebuie să lupte ca să-l obţină. În sfîrşit, seara am ascultat trei schiţe de Caragiale în lectura lui Virgil Ogăşanu.
        Luni, 6 ianuarie: Pentru a treia oară în acest an, m-am trezit la 8,20. Dimineaţă de plumb şi ninsoare continuă pînă la prînz. Am dactilografiat schiţa de program a Colocviului Caragiale. Treceri rapide pe la Catedră şi Secretariat, unde am lăsat (cum ar fi zis Jean Apetroaie) „documentul”. Prin parcul înzăpezit frumos, mai ales brazii, drum la Ateneu. În redacţie, Sporici (Vlad Sorianu), Sergiu, Carmen Mihalache, şefa. Pe masa din mijlocul biroului acesteia, o sticlă de vin negru şi pahare. Montat, Sporici se declară nemulţumit de „egoismul ieşenilor şi al celor din Capitală”. România literară nici măcar nu i-a anunţat cartea [Literatura noastră cea de toate zilele...], necum s-o mai comenteze! Discuţia cea mai lungă am purtat-o despre situaţia sectorului de critică al revistei. Carletta Brebu n-are suficientă pregnanţă; comentează plat şi – iertare! – cam plicticos. Am sugerat să apeleze la cîţiva tineri. Să fie chemaţi şi să li se spună ce se doreşte de la ei. A venit Ştefan Munteanu şi imediat a plecat Sergiu. Spre seară, acesta m-a întrebat ce căuta noul vizitator: l-a trimis Viorel Savin [cu care el e în conflict]?! L-am liniştit, spunîndu-i că a fost invitat de Sporici, pentru a-i da spre recenzare ultima sa traducere [Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea]. Greu de la o vreme cu suspiciunile!... Mi-am aranjat paginile cursului de mîine şi am făcut adaosuri.
        Marţi, 7 ianuarie: Dovadă că reflexul s-a instalat, m-am trezit tot la 8,20. L-am visat pe Stelică Nanianu [reporter al ziarului, specializat în problemele din industrie, apoi secretar general de redacţie al Ateneului, care era grav bolnav]: palid, tumefiat, dar viu. Prin jaluzele se desenează efemer traiectoriile zecilor de ciori ce zboară pe deasupra blocului vecin. Ciudat, nu le aud cîrîitul. Cursul de azi e despre Asaki şi Negruzzi, cu, în preambul, o caracterizare succintă a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Prezenţă satisfăcătoare, ca să nu zic stimulatoare. În pauză, discuţie cu simpatica doamnă Dalu, de la Economie despre publicitatea ce se face „vedetelor”. După curs, am alcătuit planul pentru Ziua Eminescu. Am încercat s-o „implic” şi pe Elena Ciobanu, asistentă, traducătoarea volumului Lady Lazarus şi Hoţul de Lumină. A sărit în sus, Mistress Cmeciu, decăniţa. Jicu, care a mers la ea să avizeze programul, s-a întors aproape înlăcrimat. Ultimul curs la anul III: Despre corespondenţă. Mi-am expus comentariile sprijinindu-mă pe scrisori de Lawrence Durell şi Henry Miller, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Călinescu, I.D. Sîrbu (din acesta citînd integral pe cea în care vorbeşte, cu mare haz, despre cum l-a cunoscut pe Brâncuşi). După ora 20, le-am telefonat la trei Ioni: Mitrea, Fercu, Beldeanu. Ziua mi-am încheiat-o cu lectura presei. În Cotidianul, articole bune de Octavian Paler şi Mircea Iorgulescu.
        Miercuri, 8 ianuarie: Dimineaţă cu ciori în toţi copacii, dar cu distanţe între ele, liniştite, tăcute. La 10, cînd am ieşit din casă, lumină scăzută de iarnă. Lunecuş perfid, sub zăpadă: era cît pe ce să cad la urcarea în autobuz. Privirea în pămînt a devenit obligatorie. Zi încărcată, la „şcoală”: şase ore. Primele două – seminar cu o grupă de anul III, despre jurnalele lui Mircea Eliade şi Mihail Sebastian. Cu două excepţii, în faţa mea am avut numai mute şi muţi. La întrebările mele, răspunsurile erau priviri pe geam sau pe sub bănci, la cizme şi ghete. A urmat seminarul cu o grupă din anul I. Acestora, le-am comentat „Introducţia” la Dacia literară şi Discursul la alegerea lui Cuza. Ei cred că ştiu ceea ce, de fapt, nu ştiu. Cert, n-au stat niciodată (căci n-au fost învăţaţi) să reflecteze serios asupra anumitor lucruri. Ultimele ore (ultime şi fiindcă programa se opreşte aci) le-am avut cu cîteva (exact: 10) studente din anul I. Aci partea mea de monolog a fost de cam 80% din timpul afectat. Sper însă ca distincţiile şi disocierile pe care le-am făcut să rămînă în memoria lor.
        Joi, 9 ianuarie: M-am trezit pe întuneric, la 6, şi mi-am reluat somnul pînă la 8,20(!). Am început să scriu pentru ziar, dar am fost întrerupt printr-un telefon de Cmeciuleasa, care mi-a cerut statistica studiilor, articolelor şi cărţilor publicate de profesorii facultăţii. Mai trebuia să colectez date de la cei de Pedagogie, ceea ce am şi făcut între 11,30 şi 12,30. De la Facultate, m-am dus cu articolul (fragment despre Bacovia prozator) la Ateneu. Sporici, iarăşi cu paharul de vin în faţă, parcă mai livid decît în alte dăţi. Scurtă discuţie cu el şi cu Carmen despre „vedetele” coapte rapid, plătite cu bani mulţi. Carmen mă laudă, neaşteptat, într-un fel care l-ar contraria pe amicul Trandafir, care zice că-mi lipsesc aceste valenţe: „Cu tine se poate discuta orice, şi ai umor”. De aceeaşi părere e şi Ştefan Radu [secretarul de redacţie]. Am plecat iute, căci aveam un seminar despre Bacovia. Au venit doar şase studente (e drept, afară erau - 9 grade), cu care, abătîndu-mă de la temă, am discutat la începutul orelor despre... ortodoxie, catolicism, dublu standard în politica americană. Orice oportunitate e bună pentru lămurirea anumitor lucruri.
        Vineri, 10 ianuarie: Zi închisă, cu aer sumbru, încît totul pare amorţit. După ce-am predat articolul pentru ziar, la întoarcere am trecut pe la catedră, ca să definitivez afişul Zilei Eminescu. Cînd am coborît pentru a i-l arăta lui Cmeciu, prin uşa întredeschisă a „fetelor” de la Franceză, l-am zărit pe Al. Călinescu. Ca de fiecare dată, în faţă cu o masă doldora de „bunătăţi”: platouri cu tartine, portocale, banane, şi anturat de patru dintre doamnele şi domnişoarele de acolo. Deşi răsfăţat, avea o expresie dezabuzată. Salutîndu-l, mi-a spus că a fost bolnav în ultima lună, după o vizită în Albania şi nu şi-a îndeplinit „planurile măreţe” pe care le avea. Discuţia am purtat-o în limitele politeţii. Îl respect („prin tradiţie”, dacă pot zice aşa), dar fără cordialitate, sentiment pe care l-am avut faţă de Mihai, Nenea Jean, Ioan Constantinescu. Alura, aerul superior, afirmaţiile apodictice, îndoielile ironice, ricanările scurte, seci, întrebările insinuante mă mobilizează într-un sens deosebit de cel pe care-l aveam cînd discutam cu cei numiţi mai sus. Stau ca într-o pîndă, pentru a nu fi eu însumi vînatul unora din maliţiozităţile sale. Cînd s-a terminat pauza, am coborît la Decanat. Cmeciu plecase.

                                                                                              Constantin CĂLIN



         
        Scriitori şi teme

          Titu Maiorescu, Notă despre scrierea limbii

                          şi critica necesară


        Cel mai autentic portret al lui Maiorescu l-a făcut I.L. Caragiale, şi încă într-un moment când relaţiile dintre cei doi nu erau cele mai bune: „D-l Maiorescu, în afară de strălucitul lui talent de orator de catedră este un mare literat, om cu înzestrare intelectuală în afară de orice concurs”. Acesta e adevărul curat, autorul Scrisorii pierdute n-avea obiceiul să scrie „omagii”, chiar dacă (sau cu atât mai mult cu cât) Maiorescu scrisese în 1885 strălucitul comentariu, Comediile d-lui I.L. Caragiale.
        Adevărul acesta este: Maiorescu n-a scris opere literare propriu-zise, în schimb nimeni nu scrisese mai înainte în limba română atât de „mlădiat”, cum observă Tudor Vianu şi, apoi, toţi cei care au evocat figura marelui cărturar-literat. În proiectul constituirii unei noi direcţii în cultura română, începutul l-a făcut cu Despre scrierea limbei române urmându-i noi iniţiative: despre neologisme, „beţia de cuvinte”, a propus Academiei şi a fost acceptat un nou proiect de ortografie, fonetică, s-a „luptat” cu etimologismul limbii române promovat de „Şcoala Ardeleană”, dând ca exemplu limba curată a literaturii populare etc. Astfel a contribuit decisiv la crearea limbii literare unice, în definitiv – la consolidarea şi unitatea naţiunii române. A pus bazele perspectivei estetice în literatură şi a promovat principiul autonomiei esteticului, singurul care asigură sincronismul literaturii române cu marea literatură a lumii. Pentru asta, a fost acuzat de cosmopolitism, el, cel care a pus în centrul activităţii sale combaterea formelor fără fond, imitaţiile fără a ţine seama de specificul naţional, aşa cum procedau scriitorii împotriva latinismului, franţuzismului, italienismului. Odată cu iniţiativele lui Maiorescu, spiritul critic îşi cucereşte adevărata legitimitate.
        Combaterea mediocrităţii literare intră în componenţa definitorie a spiritului critic întemeiat pe criterii estetice: „Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatură falsă şi urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturii începânde”. Încă din 1869, Maiorescu arăta importanţa criticii care trebuie să distingă între bine şi rău, între urât şi frumos: „Uşoară sau nu, scrie el, critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor”. În sfera literară, ca oriunde, de altfel, laudele nemeritate reprezintă păcatul cel mai mare. Aşa se face că în Observări polemice, respinge (şi prin ironie) literatura minoră, care de cele mai multe ori e simplă imitaţie. Şi exemplifică, prefăcut cu uimire, sigur cu mult umor, din Lepturariul rumânesc al lui Aron Pumnul. Când e vorba de literatură adevărată, conformă cu principiul estetic, Maiorescu scrie despre direcţia nouă în poezia şi proza română. Să recunoaştem, recolta nu e prea bogată.
         
        Dar cuvintele spuse, în mod special, despre Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, I.A. Brătescu-Voineşti sunt edificatoare.
        Să ne reamintim numai cele scrise, puţine, despre Creangă (cu trei ani mai în vârstă, n. 1837, martie, – acum, 380 de ani de la naştere). Opinia maioresciană rezultă chiar şi prin faptul publicării scrierilor „nepreţuitului Creangă, încă de la început, în Convorbiri literare. Mentorul îl intuieşte şi e convins că scrierile sale sunt „o adevărată îmbogăţire a literaturii noastre”. Cei mai mulţi junimişti îl mai cred multă vreme numai „povestaş”, Eminescu afirma că „e minunat de bine”. Bine ştiut şi mereu uimitor rămâne faptul că Maiorescu îl menţionează des printre cei mai de seamă scriitori ai timpului, alături de Alecsandri, Eminescu, Slavici, Caragiale, deşi nu-i consacră un studiu special. Ca de altfel, nici lui Slavici. Humuleşteanul este, în versiunea criticului, „ pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean recunoscut ca model”. Sau, altădată: „Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri, poveştile şi Amintirile lui Creangă, poeziile lui Eminescu (…) sunt manifestările acestei epoce de renaştere literară”. Pentru opera ca spectacol al lumii, nici mai mult, nici mai puţin, Creangă este „cel mai caracteristic autor produs de Junimea”. Între timp, s-a presupus şi explicat această absenţă a unor texte critice mai substanţiale. Nici vorbă nu poate fi de o aşa-zisă neîncredere în importanţa scriitorului. Despre alte păreri, lista e prea mare. Creangă n-a fost contestat mai serios, valoarea operei lui s-a impus de la sine. Singură evidenţa n-a mai avut nevoie de cine ştie ce contestaţii.
         
        E drept, ideile maioresciene în domeniul culturii şi artei nu sunt absolut originale. S-au observat influenţele lui Hegel, Herbart, Schopenhauer, Vischer. Dar „criticele” lui, stilul precis, clar, armonios sunt strict personale. Şi încă rolul lui de „spiritus rector” pentru cultura (şi literatura) română este fundamental, într-o epocă de tranziţie. De aici începe cultura română în adevăratul sens al modernităţii.
        Celebritatea creatorului „direcţiei noi” nu trebuie pusă numai pe seama voinţei de a întemeia sau pe seama cultului discipolilor; ea se datorează, în aceeaşi măsură, acţiunii sale de critic literar, care este consecinţa primă a spiritului critic raţionalist de provenienţă luministă. Această acţiune coincide cu întâiul mare moment al istoriei criticii noastre: cel al câştigării şi conştiinţei de sine, al creării statutului ei autonom. Neîmpăcat cu felul de „critică amestecată”, Maiorescu îşi îndreaptă atenţia spre consolidarea criticii pe un fundament estetic, cu toate că, am văzut, în acest mod nu i se limitează sfera de manifestare. Acum se fac cei dintâi paşi întru delimitarea teritoriului specific al literaturii şi al „conştiinţei” acesteia, acum se afirmă critica literară ca act de judecare şi valorificare a unor producţii privite în condiţia lor proprie. Altfel decât până acum a început să fie considerat fenomenul artistic. Şi totuşi, cum s-a văzut, Maiorescu nu este, nu putea să fie, un fanatic al autonomiei. „Dogmatismul estetic” ce i-a fost pus în cârcă înseamnă, de fapt, fermitate în convingeri, credinţă într-un principiu de netăgăduit. Principiile (nu regulile) sunt necesare pentru a servi cercetarea la obiect („dintr-un punct mai practic pentru noi românii”) şi pentru a feri judecata de primejdia arbitrarului: „este dar fals în teorie şi timp pierdut în practică de a discuta despre binele şi răul ideilor generale, şi totul atârnă de aplicarea lor concretă”. Maiorescu face critică literară în înţelesul cel mai propriu. Generală, direcţională, culturală, critica sa este totodată explicativă şi analitică – o critică modernă care s-a afirmat ca model pentru ceea ce i-a urmat.
            Deşi spiritul critic este unul singur – cu infinitele faţete, de bună seamă – , în diversele epoci înfăţişarea lui capătă individualitate, în funcţie de specificitatea şi comandamentele timpului respectiv. De asemenea, reacţiile faţă de el variază de la o etapă la alta. Nu e mai puţin adevărat că spiritele critice, incomode, au fost mai întotdeauna întâmpinate cu rezervă şi, invariabil, acuzate de sterilitate. Li s-au intentat adevărate procese şi nu ştim să fi scăpat unul necontestat în termenii cei mai categorici: Voltaire, Anatole France, Caragiale, Zarifopol, E. Lovinescu etc. Dar „criticismul” nu a putut fi nicicând intimidat, oricâte ameninţări şi grimase s-ar fi abătut împotrivă-i. Să dispară însăşi critica sau să se instaureze un simulacru de critică? Ultima variantă e posibilă, dar pentru scurtă vreme şi cu efecte aproape catastrofale. Mai mult decât o supravieţuire, spiritul critic şi critica îşi îmbogăţesc sfera.

                                                                      Constantin TRANDAFIR



                  Despre cum se rescrie o istorie a iubirii

        O istorie a devenirilor, a căutărilor, regăsirilor şi inconsecvenţelor dureroase trecute prin splendoarea concretă a vizibilului în care se dezvoltă cu acuitate vinişoarele fiorului metafizic, ne propune Radu Ulmeanu în a sa carte „AB URBE CONDITA” (Ed. Grinta, 2020).
        Aşadar o carte a labirinturilor conştiinţei în care fluxul seducător al experienţelor interioare înconjoară cu învolburată sensibilitate morală afectele şi efectele latente ale unor evenimente difuze, urmărite prin nişte lentile măritoare: „Curge pe străzi sângele negru al istoriei contemporane/ un fluviu cu atâtea meandre, atâtea întoarceri/ până să ajungă la oceanul murdar al altor istorii/ adunate la un loc, formând oceanul deriziunii/ sângeroasa deriziune a valorii umane/ îmbiindu-ni-se pahar cu pahar, ca la o vodcă mică între cheflii,/ să bem la nesfârşit poşirca imundă/ drept consolare, pe drumul spre abator” (Sângele istoriei contemporane). Ingenios pretext, această întoarcere a clepsidrei, aidoma istoricului roman Titus Livius, ce prefigurează o anumită legătură între evenimente, ce au parcă darul de a prevesti sfârşitul, „panica” disperării ce se cere descifrată şi se camuflează persuasivă prin defileul de trăiri temporale al poetului.
        Din această „tăvălire prin smârcurile memoriei”, o nelinişte electrică a căutării, un adevărat şi intens proces geologic de cristalizare atenuează pulsaţiile crispării ce prevestesc nefiinţa, cum altfel decât prin vers: „Poezia vine ca o duminică fastă/ o primăvară întârziată în care inimile de gheaţă/ încep să se topească şi picură/ broboane de sânge însingurat” (Poezia).
        Aşa se descriu cicatricile culorilor, aerului, luminii cerului, cu o disperare ciudată, nefirească şi imprevizibilă! Ca o prelingere de stalactită ce indică un sens al mişcării, al intensităţii revelaţiei, al împăcării cosmice, al setei de viaţă şi spirit: „Să scriu un poem despre facerea lumii/ un ab urbe condita despre măruntul univers/ despre oraşul meu, despre o ţară care se degradează încet/ să scriu o apocalipsă ca Ioan în exil/ la urma urmei facerea e sfârşitul/ unul şi acelaşi lucru” (Să scriu un poem).   Scufundat în livresc, erotismul este sublimat şi rafinat în egală măsură. Într-un balans de acrobat, frumuseţea în sine, oglindită în cea corporală este reflectată printr-un joc metaforic al luminii şi întunericului, asemenea acelor păpuşi ruseşti ce pot intra una în alta, producând în progresie, un reflex al identităţii: „Deconectat de/ aparatele ce întreţin viaţa/ când pleci/ când te întorci/ mă inundă răsăritul de soare/ şi vântul cald antrenat/ de ozonul pe care-l respiri/ Întind mâinile/ după această întrupare a visului/ cu gestul eminescian/ cunoscut/ Femeie împrăştiind beznele morţii/ însămânţându-mi inima/ răstignindu-mă/ pe crucea trupului tău” (Femeie).
        Alunecarea lentă, cu o voluptate rafinată şi arcuită a simţurilor, viziunea plutirii, aptă să releveze, este pregătită minuţios, prin desprinderea de substanţa vieţii: „pe-o aripă uriaşă/ ce plutea nemişcată peste un ocean nesfârşit/ întinderea albăstrie a morţii”. Este acea privire absolută ce adulmecă agonia plenitudinii lumii, „triunghiul subiectivităţii eliberate” în care credea Baudelaire, aproape de limita haosului, ce aduce cu sine privirea vizionară ce şi-a uitat barierele. Inevitabila angoasă a vârstei, în vânzoleala unei lumi cât mai nevrotice, ce se dezarticulează şi se reconstruieşte necontenit. Iar timpul, „o corabie care te duce încet spre moarte”. Această carte ca o istorie a iubirii de cuvânt şi a destinului asumat: „cuvintele sunt duşmanul neînduplecat/ rostindu-le îţi descoperi inima/ tăcându-le îţi tragi pământul deasupra”.
        Un adevărat şir de incertitudini câtă vreme cuvintele rămân acele săbii cu două tăişuri ce controlează realitatea şi visul, perfid şi subtil. Poemele lui Radu Ulmeanu, dincolo de sentimentul târziului, al inevitabilului, conturează o „anatomie spirituală” ce tinde să-şi găsească un liman pentru că până şi „dragostea scâlciată la vremea coronavirusului/ este totuşi pasărea ce cântă ziua şi noaptea/ fără vreo gelozie, fără invidie/ cu ochii rotunzi deschişi către Dumnezeu”.
        Un demers lucid şi iniţiat într-o zonă de trecere spre altă cunoaştere. Revelarea imaginarului naşte însă întrebări peste întrebări: „Mergem noi către moarte,/ sau vine ea/ cu braţele larg deschise/ spre noi?” (Drum).
        Descătuşarea instinctului poetic se traduce însă prin certitudini; iar una fundamentală este aceea a iubirii ce capătă veşnicie şi astfel nu se destramă. Acesta este adevăratul zăcământ preţios, mai dens decât parfumul înşelător al oricărei alte trăiri: „Prin moarte nu facem decât să ne întoarcem în iubire/ conform mărturiei celor care revin/ Doamne, dă-mi iubire cât timp trăiesc/ în această pietrificare numită viaţă” (Principiu). E o suferinţă întru iubire şi conştiinţă mai rar întâlnită. Dar poate că tocmai această suferinţă eliberează.

                                                                      Daniel MARIȘ



        RADAR
                      ENIGMATICUL CELAN


        Cu ceva vreme în urmă, voci autorizate dădeau asigurări că Paul Celan „revine în România”. Într-adevăr, prin seria de Opere, în trei volume, deschisă la Polirom, marele poet are şansa de a fi re-descoperit. Recent, tot acolo, în pregătirea centenarului, finalizând proiectul, a apărut, în traducerea lui Andrei Corbea (semnatar și al notelor), Meridianul și alte proze, deja comentată elogios. Cum creaţia celaniană nu poate fi descifrată ignorând zbuciumata sa existenţă, se cuvine să stăruim asupra traiectoriei sale, împovărată, se ştie, de „vina” supravieţuirii (după deportarea părinţilor), poetul fiind chinuit de un psihic răvăşit, supus turbulenţelor epocii.
        Paul Celan a avut parte de o supravieţuire chinuitoare. Nevoia de uitare, dorită, s-a însoţit cu „tirania amintirii”, spunea Al. A. Philippide. Chiar dacă „arbitrariul conexiunilor semantice” derutează şi coagularea sensului întârzie (zic unii comentatori), tragedia limbajului, drama incomunicării sunt cele care reverberează din străfunduri. Într-adevăr, preluând titlul unui volum îngrijit şi prefaţat de Geo Şerban (2000), putem zice că Ochiul meu (său) rămâne să vegheze... Truda lui George State, întinsă pe vreo şase ani, el însuşi poet, încerca – prin decodare – să respecte literalitatea textului, observa Gabriel H. Decuble. După Mac şi memorie (2006, în traducerea lui Mihail Nemeş şi George State), aventura, din fericire, a continuat, confirmând înseși spusele lui Celan, neliniştitul poet recunoscând că limba, chiar nereuşind a mărturisi grozăviile întâmplate, „a supravieţuit”.
        Venit, în 1945, la Bucureşti (unde a și rămas pentru scurtă vreme), contaminat de spiritul suprarealist al acelor ani (în cercul suprarealist s-ar fi şi format, credea – cu temei – Marin Mincu), Paul Celan a devenit rapid un „european”. El a fost, aprecia Heidegger, „cel mai talentat poet de expresie germană”. Să mai spunem că Celan, şcolit la Gimnaziul superior românesc din Cernăuţi, scriind de la 16 ani versuri în limba germană, este revendicat zgomotos şi de ucraineni. În pofida „fixaţiei carpatine” (cum mărturisea într-o epistolă), producţia sa lirică, în româneşte, este sărăcuţă, cantitativ judecând. Iar influenţa românească este frecvent minimalizată în exegezele vestice. Mai mult, deși Celan a influențat destui poeți români, puțini recunosc aceste influențe și îl evocă cu zgârcenie, constata Marius Miheț (v. România literară, nr. 19/2020). George Guţu încercase să rectifice această opinie, demonstrând că mediul lingvistic românesc l-a influenţat, cel puţin prin „presiunea culturală a limbii” şi grupul de amici care i-au fost în preajmă. Mircea Ţuglea îl discuta argumentat, aşezându-l în contextul avangardismului românesc, acceptând posibilitatea unor influenţe reciproce. Şi Ovid S. Crohmălniceanu, cel care publicase, în „Contemporanul”, Tangoul morţii (o primă versiune, în tălmăcirea lui Petre Solomon, a celebrei Todesfuge, rescrisă apoi, devenind Engführung) detecta „imagini suprarealiste”. Mai precaut, Petre Solomon însuşi vorbea despre o stare de spirit (suprarealistă), din care s-a împărtăşit şi Celan, un poet refractar, totuşi, la înregimentări; şi a cărui orbită poetică „nu se situează prea departe de cea a suprarealiştilor”, conchidea prietenul de altădată. Dacă Andrei Corbea Hoișie îl plasa, îndreptăţit, în „atlasul” central-european, Derrida împingea demonstraţia înspre deconstructivism, speculând tribulaţiile cripticului poet, fracturându-şi discursul. Poet şi traducător, Paul Celan a rămas, însă, un inadaptat, „scufundat în sine”, bântuit de o mare singurătate; un cumul de trăiri care, inevitabil, răzbat în poezia sa, vorbind lumii despre insecuritate, angoasă, stranietate, terifianţă. Obsesivele contextualizări thanatice developează o profundă nelinişte, o experienţă dramatică, o identitate traumatică, o rană nevindecată. Sau o „încordare existenţială”, deloc străină de rădăcina evreiască.
        Nume glorios, aşadar, al literaturii europene, Paul Celan e discutat abundent şi, deseori, pe necitite. Iar pentru a înţelege această operă dificilă, enigmatică pe alocuri, plonjând într-o scriitură eliptică (începând cu Sprachgitter, 1959), interesată de drama limbajului, trebuie, neapărat, să chestionăm contextul. Nu puţini sunt aceia care, interesaţi de opera lui Celan, înţeleg că ea trebuie citită în contextul unei drame existenţiale. George Steiner, de pildă, recenzând culegerea postumă Zeitgehöft recomanda ca „viaţa şi drumurile complicate ale lui Celan să fie clarificate prin documente”. Trebuie, într-adevăr, să-i cercetăm viaţa pentru a limpezi înţelegerea şi pentru a accede la poemele sale târzii. Marele poet de limbă germană, etichetat ca ermetic (deşi Celan însuşi s-a luptat cu împovărătoarea etichetă, refuzând-o) este „disecat”, supus unor analize laborioase, detaşate de ritualul universitar; ceea ce nu înseamnă că dificilele sale texte ar îngădui descifrarea „trupului poetic”, în absenţa racordului la climatul lor placentar. Mai mult, un H. Meschonnic era convins că Celan, scriind în limba acelora care i-au ucis părinţii, dorea, la rându-i, să ucidă limba. Un alt mare neadevăr care, şi el, obligă ca atât de discutatul şi disputatul Celan, un maestru al întunecimii, cum s-a zis (un „Meister der Dunkelheit”), cu înnoitoarea sa lirică, semnificând „un pas înainte” în literatura Occidentului (aprecierile tot de acolo provin), un poet citadin, indiscutabil sumbru şi, ciudat, câteodată jucăuş, cu afecţiune pentru suprarealism etc., trebuie reaşezat într-un context istoric şi personal. Doar aşa ni se va dezvălui; doar publicarea ineditelor (în pofida interdicţiilor văduvei lui Celan) va îngădui să-l percepem integral. Hoinărind prin lume, va începe, la Tours, medicina, apoi, ca student, va reveni la Cernăuţi (1939); după popasul bucureştean se va refugia la Viena, încercând – dureros – să reziste afirmaţiei lui Adorno, cel care decretase că, după Auschwitz, poezia ar fi imposibilă („un act barbar”). Despre relaţia cu Ingeborg Bachmann vorbeşte corespondenţa adunată în Timp al inimii, în traducerea Iuliei Dondorici (2010). În fine, se fixează la Paris, se va căsători, în 1952, cu Gisèle Lestrange; fondul epistolar dezvăluie legătura cu Nelly Sachs, viitoarea nobelistă şi interesul lui Heidegger, invitându-l la căsuţa sa din Todtnauberg, în regiunea Schwarzwald (Pădurea Neagră), dar rezervat după lectura poeziei Todtnauberg.
        Anii cernăuţeni ai poetului au fost migălos reconstituiţi prin strădania lui Israel Chalfen (Eine Biographie Seiner Jugend). Poet cu multe rădăcini (Cernăuţi, Bucureşti, Viena, Paris), Celan este și poate fi disputat. Oricum, Margul-Sperber îi veghease debutul iar deportarea părinţilor dincolo de Bug (Paul fiind salvat de micul industriaş cernăuţean Valentin Alexandrescu) şi apoi dispariţia lor, anii petrecuţi în lagărul de lângă Buzău l-au marcat. Tânărul Celan era un ins foarte tăcut. Venind la Bucureşti în toamna anului 1945, Celan îşi foloseşte talentul filologic şi, sub numele de Paul Ancel, lucrează ca redactor la Cartea rusă. Mărturiile din acel popas bucureştean sunt oferite grijuliu de Petre Solomon într-o carte care investiga tocmai „dimensiunea românească” (Ed. Kriterion, 1987), reeditată cu amputări. Peripatetizând pe străzile Capitalei, cultivând un acelaşi cerc de prieteni, cei doi s-au legat afectiv. Încât „amintirile” lui Petre Solomon sau ale Mariei Banuş rămân un preţios ghid în efortul de a descifra omul Celan şi lirica sa timpurie. Un noctambul acel Celan (un „Nachtmensch”), livrând versuri pătimaşe, idealizând-o pe Ruth, cu darul prieteniei şi o teribilă nevoie de exprimare, pendulând între tirania amintirilor şi setoasa nevoie de uitare; dar, mai presus de asta, ispitit şi confiscat de nevoia de a găsi o formă nouă, până ce soarta tragică îl va împinge în ultima fază, cea a cvasi-afaziei.
        Să reamintim că întâlnirea cu Sperber s-a dovedit providenţială. Dincolo de faptul că Jetty Sperber, soţia poetului, a fost „moaşa” pseudonimului Celan, înaltul Sperber, fixat în Bucureşti în 1940, a fost „un pivot” (consideră, îndreptăţit, Petre Solomon) în cariera lui Celan. El însuşi cu o viaţă agitată, ocupându-se, vremelnic, de pagina literară a ziarului Czernowitzer Morgenblatt, Sperber, parcurgând poeziile aduse de Ruth, a înţeles imediat că are de-a face cu un poet. Sprijinul lui Sperber (singurul om în care credea) l-a însoţit constant pe Celan. Când, în 1948, va sta, pentru câteva luni la Viena, Celan va găsi (mărturiseşte într-o scrisoare) un „Sperber local”, pictorul Edgar Jené. De altfel, el se va adresa editorului vienez al revistei suprarealiste „Plan”, Otto Basil, având o scrisoare de recomandare chiar din partea lui Sperber; acolo, prietenul bucureştean, comentând placheta Der Sand aus den Urnen (Nisipul din urne), trasă la Viena, în august, în vreo 500 de exemplare şi, imediat, retrasă chiar de Celan pentru multele greşeli tipografice, o găsea drept „pandant liric al operei lui Kafka” (din care, dealtminteri, a şi tradus). Încât, adevăratul debut trebuie considerat volumul din 1952, Mohn und Gedächtnis (Mac şi memorie). Mişcându-se în alt mediu lingvistic, Celan dovedeşte energie poliglotă (aprecia John Felstiner) şi, ajuns la Paris, înţelege că germana era „dureros de a mea”. O reflecţie din acei ani („Poezia nu se mai impune, ea se expune”) lămureşte drama unui poet de o sensibilitate maladivă, cu răbufniri ciclotimice, apăsat de complexul gheto-ului şi, în plus, confruntat în epocă cu ravagiile „lettrismului”. Se adaugă, desigur, invazia temelor evreieşti, forând stratul istoriei biblice în contextul recrudescenţei antisemitismului; dar depresivul Celan, măcinat de o puternică criză sufletească şi manifestând dorinţa „arzătoare” de a reveni, se zbate în ghearele singurătăţii. Într-o scrisoare către Sperber se mărturisea patetic: „M-am întrebat adesea dacă n-ar fi fost mai bine să fi rămas printre fagii ţării mele de baştină”.
        Când în 1958, la Bremen, Paul Celan primea Premiul oraşului, poetul mărturisea că venea dintr-un ţinut în care trăiau „oameni şi cărţi”. Acel ţinut era, desigur, Bucovina. Celan (adică Paul Peisah Antschel) s-a născut la 23 noiembrie 1920, în Cernăuţi şi provenea dintr-o familie de evrei bucovineni (germanofoni). Biografia sa spirituală, accidentată şi tensionată, va include şi o perioadă bucureşteană (1945-1947) şi o şedere scurtă la Viena (aproximativ 6 luni) şi, desigur, anii parisieni. Parisul a fost oraşul de adopţiune şi tot aici va sfârşi, sinucigându-se în 1970, aruncându-se, de pe podul Mirabeau, în apele Senei, într-o zi neagră (20 aprilie, se pare), îmbogăţind lista „senucigaşilor” (cf. Andrei Oişteanu). Peste ani, în 1994, şi Gherasim Luca îi va urma pilda, convins că „în această lume, poeţii n-au ce căuta”. E important de ştiut că Paul Celan, minte poliglotă, admirabil cunoscător al limbii franceze, nu a scris nici un rând în această limbă. El s-a vrut un „trist poet de limbă teutonă” şi era încredinţat că retrăieşte, până la capăt, destinul atât de sinuos al spiritualităţii evreieşti. Dar e cel puţin curioasă opinia lui Milo Dor, cel care, netulburat, afirma că Celan venea din neant; sau că, răvăşit de crizele nervoase, poetul ar fi vrut să obscurizeze limba celor care îi omorâseră părinţii, împingând-o în hăţişul pierderii sensului. E drept că Paul Celan, încercat de febrile căutări poetice şi tulburări psihice îngrijorătoare (l-a vizitat, de pildă, în 1964, la Geneva, pe psihiatrul Jean Starobinski) s-a simţit constrâns să scrie în germană. În plus, şi acuza de plagiat și viol, cu un proces intentat de văduva lui Yvan Goll care l-a marcat, agravându-i suferinţele. Povestea merită amănunțită. Scriind despre „Afacerea Goll” (v. România literară, nr. 21/2020), Mircea Mihăieș trecea în revistă acest calvar neliniștitor, șirul de chinuri și depresii care i-au zdruncinat încrederea în poezie, îndeosebi după acel „al doilea atac” al doamnei Claire Goll (în 1960), țintuindu-l sub acuza de „maestru al plagiatului”. Însuși Celan, descumpănit, vedea scandalul drept o altă „afacere Dreyfus”, conducând spre un Holocaust al poeziei.
        Dacă înţelegem trecutul ca element (ingredient) al identităţii culturale şi dacă stratul memoriei colective intervine în definirea conştiinţei de sine a oricărei comunităţi şi, negreşit, a fiecărui individ, rescrierea Istoriei (proces filtrat, de regulă, prin prisma ultimelor consecinţe) ni se înfăţişează, sublinia Pierre Nora, „întotdeauna problematică şi incompletă”. Ceea ce, fireşte, nu poate zădărnici eforturile de reconstrucţie istorică, încercând a corecta prin reflecţie critică tentativele de deformare (oficializată), de cosmetizare, încărcate cu grade variate de nostalgie ficţionalizantă. Cunoaşterea „redobândită” a trecutului suportă, s-a spus, inevitabilul tangaj dintre memorie şi uitare, existând – igienic – şi „uitări fericite” (cf. Paul Ricoeur). După cum există fapte, întâmplări, procese etc. care nu au dreptul la uitare. Memoria, spunea Aristotel, „are ca obiect numai trecutul”. Iar „spunerea” lui îmbracă numeroase chipuri, deoarece tot stagiritul avertiza: „fiinţa se spune în multiple feluri”. Şi, negreşit, avem în vedere nu doar ce se spune, ci şi cine şi cum o face. Fără a uita, însă, distanţa dintre istorie şi memorie, prima schiţând / propunând o „arhitectură a sensului”, depăşind resursele memoriei (fie ea şi colectivă), instituind paradigma „indiciară”. Fireşte, doar în sens scriptural, animând competiţia „între dorinţa de fidelitate a memoriei şi căutarea adevărului în istorie”.
        Neliniștitul și enigmaticul Celan, deloc încrezător în bilingvismul poeziei, plonja în „adâncul mării unui suflet”, căuta avid un ascultător (necunoscut), acel „fratern și neguros TU”, cum scria Norman Manea. Iar poezia încerca „a prinde” anxietățile unui destin convulsionat, contras în „marele cristal al lumii interioare”, temător că este deposedat de propriile cuvinte, oricum neputincioase în a depune mărturie.

                                                                      Adrian Dinu RACHIERU



                      André Maurois în România

        Legăturile noastre cu literatura franceză au fost permanente şi durabile. Încă din epoca prepaşoptistă şi paşoptistă se înregistrează un mare val de interes pentru cultura şi literatura franceză, căci Franţa îşi câştigase, după revoluţia din 1789 şi domnia lui Napoleon, renumele de ţară a libertăţii şi a progresului social. Numeroşi tineri români pleacă să studieze în capitala Franţei, alţii merg să viziteze Parisul şi să vadă cu ochii lor  cele mai noi cuceriri ale civilizaţiei. O întreagă literatură ia naştere la noi pe tema „bonjurismului” şi a „francofiliei”, păturile culte de la noi se franţuziseră într-atât, încât „fenomenul Coana Chiriţa” devenise o molimă la modă, iar titlul unui roman de I.C. Fundescu, La Paris cu orice preţ, capătă proporţiile unei tendinţe sociale de masă, ea fiind urmarea directă a bolii lecturii romanelor franţuzeşti ce invadează cu totul piaţa cărţii din România.
        După Marea Unire acest sistem de legături s-a accentuat, prin intrarea lui în faza instituţională, căci se creează la Bucureşti Institutul Francez şi Biblioteca Franceză şi se aduc în ţară numeroşi profesori pentru învăţământul liceal şi universitar, care predau aici ore de limba franceză, participă la viaţa culturală şi literară din România, scot reviste şi cărţi, cu tematică şi personaje româneşti, au loc schimburi de personal şi se instituie forme de specializare ale băştinaşilor în ţara lui Balzac. Cartea franceză devine un lucru familiar pentru români, ea putând fi procurată din numeroase librării din ţară, sau putea fi comandată direct din Franţa şi primită într-un timp record. Această constatare o făcea şi scriitorul Romulus Dianu în 1925, când declara: „În viaţa noastră intelectuală germenul culturii franceze continuă să se nască şi să inoculeze subtilitate şi noutate pe lângă vigoarea pe care sângele nostru cu pretenţii de obârşie latină risipeşte din belşug în producţii neartistice”.
        Un mod de a păstra nealterat contactul cu limba şi cultura franceză era oferit de sistemul conferinţelor publice, mult agreat de public şi de autorităţi, care invitau în permanenţă în capitală şi în principalele oraşe renumiţi oameni de cultură, profesori universitari, scriitori şi poeţi pentru a fi văzuţi şi cunoscuţi de către publicul cititor din România, care se dădea în vânt după asemenea întâlniri, văzând în el o formă de participare democratică la marea cultură şi de a se ţine la curent cu ultimele noutăţi pe plan mondial. Se crea astfel o reţea durabilă de contacte şi strategii culturale, care consolidau o tradiţie veche de peste un secol, cum arăta profesorul Charles Drouhet de la Universitatea din Bucureşti în articolul Centrul învăţământului limbii franceze în şcolile noastre din „Universul literar”, iar C. Gheorghiu vorbea în ziarul „Lupta”, din 1927, despre „secretul supremaţiei franceze” în relaţiile directe cu ţara noastră. Aceeaşi constatare o făcea şi scriitorul Ion Sân-Giorgiu într-un articol din „Rampa”: „Iubim Franţa şi literatura ei. Dintre toate culturile europene, cea mai apropiată de noi este, se-nţelege, cea franceză. Şi e bine să arătăm acest lucru ori de câte ori avem prilejul. Dar orice exagerare e antipatică şi ridiculă”.
        În privinţa preferinţelor, pe cel dintâi loc se situează romanul, despre care scrie tot el: „Romanul contemporan francez este consumat cu lăcomie de publicul nostru feminin. Ultima carte franceză e mai repede cunoscută la Bucureşti ca la Paris. Cărţile româneşti sunt cetite de liceeni şi de scriitori între ei. E deci firesc ca un romancier francez, ca Maurois, al cărui renume este pretutindeni bine stabilit, să fie primit cu interes şi chiar cu căldură de toată această lume feminină care suspină cu ultimul roman al librăriei franceze. Dar în vasta sală a Ateneului nu era numai graţie feminină”.
        Aceste ultime constatări ziarul le  făcea în aprilie 1929, cu prilejul unei vizite la Bucureşti a scriitorului André Maurois, cunoscut deja în ţară cu principalele sale cărţi, dar şi prin unele traduceri publicate de „Adevărul literar şi artistic” (Meipa, în traducerea lui D.I.Suchianu, 1926, şi Tăceri ale colonelului Brambel, 1927), în „Rampa” (Despre conversaţie, nr.3 3003), în „Universul literar” (Viaţa lui Disraeli, 1928 şi Apariţia unui maestru, 1929). La rândul lui, Ionel Jianu îl prezentase publicului din România printr-un articol-portret apărut în „Ultima oră” din 1929, în care îl recomanda ca pe „un admirabil mânuitor al cuvântului” care s-a impus „prin proza lui desăvârşită, şi de mare artist”. Una dintre calităţile scrisului său ar sta în umorul fin pe care îl degajă, o „ironie uşoară, agreabilă, care amuză şi nu are schimonosirea rânjetului. Maurois a ştiut să râdă agreabil şi lin. Umorul d-lui O Grady sau acela al colonelului Bramble sunt pline de un râs sănătos, suculent şi plăcut. Râsul eroilor lui Maurois nu jigneşte, nu înfioară. E râsul unor oameni mulţumiţi şi senini. E autorul celor mulţi, al acelora care vor să-şi descreţească frunţile şi să creadă că viaţa e frumoasă asemenea unui joc. Şi jocul lui e plâns şi râs, e adâncă melancolie şi resemnare, e vioiciune izbucnind spontană şi fără înţeles, dar cu necesitatea evidenţei. André Maurois se joacă reconstituind nevinovăţiile viclene ce umplu existenţe închinate iubirii şi prin prisma irizantă a acestui sentiment atât de mult cântat de poeţi creează o viaţă de vis, în care suferinţa e frumoasă şi patima e o frământare spre care tinzi cu voluptate. Prin jocul lui, el se încântă pe sine şi farmecă pe ceilalţi. În forme desăvârşite, luminoase şi clare aduce un sentiment minor plin de duioşie”.
        Cu o asemenea carte de vizită de aleasă ţinută soseşte la Bucureşti în a doua săptămână a lunii aprilie scriitorul André Maurois.  Era invitatul Societăţii Scriitorilor Români pentru a susţine un ciclu de conferinţe la Ateneu şi invitatul personal al magnatului de presă Ludovic Stern, în casa căruia a şi locuit.
        Încă de la sosire e întâmpinat în casa lui L. Stern de jurnalistul Tudor Teodorescu-Branişte, care îi ia un interviu pentru ziarul „Dimineaţa” (interviu însoţit de o fotografie), prin care reporterul nostru încearcă să descifreze ceva din misterul psihologiei interlocutorului: „Un profil în care ochiul mărturiseşte subtilitatea, iar nasul voinţa. Nimic din linia convenţională a scriitorului tip. Un cap de mare întreprinzător, o energie formidabilă. Vorbeşte repede şi sacadat. Foarte amical, topeşte în primul zâmbet, în prima sclipire a ochilor, în prima vorbă gheaţa celei dintâi întâlniri. Tipul scriitorului de azi. Romancier, eseist, şi biograf. Pe deasupra, pasionat călător. După un volum de studii engleze, un roman de subtilă analiză psihologică. Apoi, o călătorie în Orient. Mâine cine ştie! Scriitorul visător, retras în izolarea inspiraţiei lui a dispărut. Trăim în epoca aeroplanului şi a radioului. Dl. Maurois este scriitorul acestei epoci”.
        Principala provocare aruncată în discuţie de către Teodorescu-Branişte este aceea legată de faptul că scriitorul francez ar fi creat „biografia romanţată”. La care, acesta ţine să precizeze: „Nu. Este numai o legendă. Nu sunt eu creatorul biografiei romanţate. Totul se întemeiază pe o greşeală de interpretare a unei fraze din prefaţa celei dintâi biografii pe care am publicat-o. Ei bine, cititorule – străbătând volumul – trebuie să trăiască toate fazele dezvoltării insului, de la bebe până la erou, sfânt sau geniu! Aceasta este partea pe care o acord eu, în biografie, literaturii romanului. Restul trebuie să fie documentare temeinică”. În continuare, el subliniază importanţa pe care o acordă documentaţiei, care trebuie să fie „operă de foarte serios istoric”, în sensul că trebuie răscolite arhivele şi citit tot ceea ce s-a scris despre scriitorul în cauză, în aşa fel încât numai a zecea parte din material să treacă în carte. Pe viitor el îşi propune să continue seria de biografii începute cu una despre Byron, care să fie un fel de reconstituire aflată la cumpăna dintre roman şi eseu, „exact la jumătatea drumului”, şi în care viaţa oraşului şi cea a satului să-şi găsească locul cuvenit. Romanul rămâne însă genul lui preferat şi crede cu tărie în viitorul lui, având credinţa că literatura „se desfăşoară în ritmuri precise”, cu scriitori care ies periodic din câmpul de interes al publicului (cum ar fi Anatole France care nu mai e citit de către contemporani) şi cu alţii care devin la modă.
        Răsfoind presa timpului aflăm zi de zi amănunte noi privitoare la programul lui André Maurois, prin articolele şi cronicile care i-au fost consacrate de majoritatea ziarelor din capitală. „Curentul” şi „Rampa” îi vor închina materiale de Cezar Petrescu, Romulus Dianu şi N. Constantinescu. „Universul”, Ion Florescu, Gheorghe Dinu. Unii realizează portrete (Cezar Petrescu), alţii interviuri (N. Constantinescu), alţii doar dări de seamă de la conferinţe. Aflăm astfel că prima conferinţă ţinută la Ateneul Român, în seara zilei de 9 aprilie 1929, a fost intitulată Pentru ce şi cum se scrie un roman. Vorbitorul a motivat mai întâi interesul scriitorului contemporan pentru roman prin succesul de care se bucură genul pretutindeni în lume, şi apoi prin posibilităţile de cunoaştere şi lărgire a orizontului intelectual pe care romanul le oferă. Romanul reprezintă pentru creator şi şansa de a evada din realitatea cotidiană, de a-şi descărca energiile adunate, de a-şi defula inhibiţiile, de a putea apărea altfel decât eşti prin crearea unui univers artificial. E o sete de aventură şi de cunoaştere care ajută omul modern la evadarea din cenuşiul existenţial, dar şi la înţelegerea complexului vieţii sale interioare. Toate acestea conferenţiarul le-a expus cu dezinvoltură şi cu multă stăpânire de sine, însoţindu-şi expunerea cu numeroase „anecdote mult gustate”, şi într-un ritm de „seducătoare fluiditate”, care a fost „răsplătită prin îndelungi şi îndreptăţite aplauze”. Vorbind de faptul că a reuşit să-şi farmece publicul, cronicarul „Universului” arăta că scriitorul francez dispunea la noi de un număr de cititori şi admiratori care i-au urmărit de aproape atât romanele cât şi biografiile şi că faima lui era foarte bine cunoscută în cercurile literare româneşti, nu numai ca scriitor, dar şi în calitate de conferenţiar, el fiind unul dintre cei mai străluciţi pe care îi posedă Franţa.
        Cea de a doua conferinţă s-a ţinut a doua zi, în faţa unei „săli arhipline şi a unui public distins”, tema ei fiind de data acesta Spiritul francez şi humorul englez, conferenţiarul făcând de la început o netă distincţie între cele două moduri de comportament: francezul care nu poate trăi fără vorbele de duh sau de spirit şi englezul flegmatic şi taciturn, care are un umor sec sau o satiră corozivă. Spiritul francez a fost o creaţie a saloanelor literare, cu Fontanelle, Voltaire, Madame de Staël, Madame Recamier şi până la Robert de Flers, pe când cel englez e cultivat mai ales prin scris şi prin opere de ficţiune (care parodiază realităţile existente, precum Dickens) sau le transpune într-o lume imaginară, ca Swift, unde deformarea, exagerarea sau parodierea devin funcţii de bază ale scrisului. Spiritul francez este îngăduitor şi bonom, mergând mai mult pe ironie, cu scopul de a risipi tristeţea, de a alunga durerea şi a aduce veselia. Englezii sunt mult mai sceptici (ei vorbind în numele unui larg umanism, care tinde să dezbare publicul de anumite metehne), umorul lor fiind „negru, solemn, trist şi grav”.
        Conferinţele lui Maurois s-au bucurat de un mare succes de public, fiind aşa cum am spus, comentate cu lux de amănunte în mai toate gazetele din capitală. Pe lângă conferinţe, el a avut câteva contacte benefice cu lumea literară a capitalei participând şi la alte acţiuni, menite să-i ofere astfel un spor de cunoaştere a lumii şi obiceiurilor româneşti. În 10 aprilie, după amiaza, gazda sa bucureşteană, Leopold Stern, a oferit o recepţie la reşedinţa sa din Bucureşti în cinstea oaspetelui francez, festivitate la care au participat mai multe oficialităţi din domeniul politic şi literar. Au luat parte ministrul Franţei la Bucureşti, domnul G. Puaux, Fr. De Sales, ministrul Elveţiei, cu doamna, dl. Ritter, de la Legaţia elveţiană, dl. şi doamna Constantin Argetoianu, Trancu-Iaşi, Mihail Manoilescu, Liviu Rebreanu cu soţia şi fiica, Emanoil Bucuţa, Ed. Guerive şi alţii. A doua zi, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, Liviu Rebreanu, a oferit în cinstea preţiosului oaspete francez și soției sale care îl însoțea un distins banchet în sălile restaurantului „Cina” la care au fost de faţă scriitorii Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, V.Savel, Emanoil Bucuţa, Ion Pillat, Al.T. Stamatiad, Horia Furtună, Corneliu Moldovan şi, desigur, Leopold Stern, cu soţia. Cu acest prilej, Liviu Rebreanu a rostit un scurt cuvânt de salut, în care a subliniat printre altele legăturile tradiţionale cu Franţa, amintind nume ca Panait Istrati, de Max, d-ra Ventura sau Elvira Popescu, şi că, în ciuda faptului că suntem socotiţi o ţară agricolă, avem o mişcare literar-artistică bogată şi efervescentă. A mai spus apoi în continuare:
        „Socotesc că prezenţa Dv. astăzi printre confraţii români e o dovadă de atenţie din partea Dv. și de simpatie pentru eforturile literare şi artistice ale acestei ţări. Şi pot adăuga că prin acest gest ne-aţi cucerit inimile. Ca ambasador ilustru al literelor franceze în lumea întreagă, nădăjduiesc că veţi duce de aici o amintire frumoasă. Da, în acelaşi timp, nădăjduiesc că veţi binevoi să fiţi pe lângă colegii francezi interpretul sentimentului de adoraţie şi de dragoste al scriitorilor din această frumoasă şi îndepărtată Românie, care merită întreaga afecţiune a francezilor şi îndeosebi a scriitorilor francezi”.
        După mulţumirile exprimate de André Maurois, a urmat cuvântarea lui Horia Furtună, care a spus:
        „Ca şi Claudel ai voit Maestre să faci cunoştinţa Estului. Nu voi uita Maestre ceea ce sunteţi şi ceea cea ne-aţi amintit. Nici D-ta să nu uiţi că ai trăit câteva momente în mijlocul unui popor care adoră Franţa, deoarece  crede că are, ca şi dânsa, acelaşi suflet generos până la naivitate şi acelaşi entuziasm împins până la sacrificiu. Poate că a fost un simplu capriciu de orientare, un joc al întâmplării care, făcând să plece de la sufletul latin a orientat pe Cezar către Galia şi pe Traian către Carpaţi”.
        În continuare, poetul Cincinat Pavelescu a citit următoarele versuri închinate cunoscutului romancier:
           „Sonore comme les silences de Bramble
          Docte et subtil André Maurois
          Je suis ému quand je vous vois
          Car le grand Shelley vous ressemble
          Et Disraeli prend ta voix!
         
          Avec un bouquet de viollettes
          Par les quatrains lyriques et sots
          Pour un si magnifique poète
          Car le meilleur des madrigaux
          C’est un bouquet de viollettes.
         
          De mes épigrames la proie
          Ne sera pas l’auteur subtil
          Car il ń est pas seulement Maurois,
          Il est aussi le roi du style.”
         
        După încheierea ciclului de conferinţe, André Maurois urma să plece cu trenul la Constanţa, iar de acolo pe vapor urma să se îmbarce spre Constantinopol. A lăsat în urmă o amintire dintre cele mai vii şi caracterizări dintre cele mai percutante, precum aceste rânduri scrise de Cezar Petrescu cu acest prilej: „André Maurois este fruntaş al generaţiei literare franceze de după război, autor al unei opere de o scânteietoare diversitate, de la vieţile romanţate ca Ariel, La vie de Shelley sau Disraeli şi până la acele spirituale cronici ale războiului, care comprimă tot spiritul flegmatic şi extracontinental al englezilor… Caracteristica operei lui André Maurois este o intelectualitate acidă, o curiozitate sporită, nu numai la spectacolul extern, de suprafaţă, al lumii moderne, ci mult mai adesea o scormonitoare căutare a semnificaţiilor adânci”.
        Vizita lui André Maurois la Bucureşti adaugă biografiei scriitorului francez un capitol inedit şi cu multe detalii interesante. Mărturisirile sale făcute lui T. Teodorescu-Branişte sau lui N. Constantinescu de la „Rampa” completează în mod fericit unele aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii scriitorului francez, iar opiniile exprimate în legătură cu arta sa ar putea servi oricărui biograf o mulţime de sugestii şi puncte de vedere interesante. În acelaşi timp, cuvântarea rostită de Liviu Rebreanu la banchetul în onoarea oaspetelui francez ar trebui să intereseze pe editorii operei rebreniene sau, în cazul epigramei citite cu acest prilej, pe editorii lui Cincinat Pavelescu, dovedind publicului de astăzi că astfel de vizite nu erau numai un prilej de cunoaştere reciprocă, ci şi un prilej de producție literară.

                                                                      Mircea POPA



André Silviu Buzan – de la povestire la romanul migrației

        Încă de la primele pagini ale volumului Salon şase (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013), constatăm că autorul, Silviu Buzan, este un scriitor dotat cu o solidă pregătire filosofică şi filologică, excelând prin speculaţiile subtile ale personajelor sale. Tânărul autor cultivă un gen de povestiri ce nu respectă riguros canoanele acestei specii literare a genului epic, care se confundă cu naraţiunea. Pentru prozatorul clujean povestirea pare să fie mai degrabă un gen de scenetă dramatică în care două sau mai multe personaje, cu numele reduse la o simplă iniţală, dezbat cu pasiune probleme filosofice, morale sau etice, în general o problematică actuală. Prefaţatorul cărţii, Vasile  Gogea, remarcă faptul că Silviu Buzan s-a specializat într-o „modalitate narativă, care îl singularizează în peisajul prozei de azi, una dialogală, amintind, cultural vorbind, de modele celebre, de la Platon până la Mihai Şora”.
        Neîndoielnic, autorul e un spirit rebel şi puţin respectuos cu convenţiile, inclusiv cu cele literare, astfel că personajele sale dezbat diverse probleme existenţiale cu o pasiune ce refuză gândirea leneşă, atitudine îndrăzneaţă ce îl captivează, în cele din urmă, şi pe cititor. Medicul M. din povestirea  În cerc pare să raţioneze asemenea unui discipol al lui Platon, explicându-i pacientului său că oamenii pot afla doar „cum suntem, nu însă şi ceea ce suntem”. La nedumerirea pacientului, medicul dă o explicaţie ce ne transportă direct în lumea dialogurilor lui Platon, ce vedea în Idee modelul tuturor lucrurilor, o realitate nepercepută, mai reală decât ceea ce ne oferă simţurile. „Tu exişti sub forma corpului tău, a temperamentului tău, a minţii tale, a codului tău genetic, a scopurilor tale, dar toate acestea nu eşti tu. Tu eşti un necunoscut ce există sub aceste forme”. Cu aceeaşi fervoare sofistică (folosim termenul de sofist în sensul său originar, cel de „ savant”) se desfăşoară şi discuţia dintre un barman (D.) şi prietenul său (L.) din povestirea Un bax de ţigări, cei doi încercând să definească, cât mai exact, conceptul de libertate. Alte două personaje, din povestirea Noi amintiri despre viitor, abordează un bogat evantai de probleme. Teme precum viitorul omenirii, poluarea, consumerismul, explozia natalităţii, globalismul, noua ordine economică etc. animă toată conversația, ce se poartă în faţa unui pahar. Discuţia dintre A. şi V., întreruptă după plecarea ultimului, va fi continuată cu un alt prieten, S. Abia în finalul povestirii constatăm că inteligentul personaj ce dezbate problematica gravă a unei umanităţi în criză îşi cîştigă „pâinea şi votca colectând peturi”, ceea ce sugerează existenţa unui marginal, dar unul care nu-şi refuză gândirea liberă, nonconformistă. În Mărul lui Adam, un excursionist are o conversaţie la fel de subtilă cu un călugăr, pe tema cunoaşterii, cel din urmă abordând-o în termeni ce amintesc direct de mitul peşterii, din  povestirea alegorică a Republicii lui Platon, inclusiv concluzia că simţurile noastre sunt nişte „traducători  mincinoşi” ai existenţei.
        Toate aceste povestiri îşi plasează personajele într-o metarealitate, în realitatea propriilor spirite, căci personajele nu sunt decât nişte iniţiale ce susţin anumite idei, fiind doar în subsidiar participante la o istorie faptică. „Adevărul este că noi de fapt nu suntem aici (în lumea aceasta) şi nu am fost niciodată, ci am rămas tot timpul dincolo.” – e ceea ce susţine personajul povestirii La hotel, reprezentant al unei mişcări postreligioase, care încearcă să-şi convingă interlocutorul ocazional că existenţa noastră e doar o iluzie, iar „adevărata realitate este cea de dincolo”. 
        Remarcabile prin fineţea şi profunzimea reflecţiilor, cu un epic redus la minimum, în lipsa unui filon narativ bine conturat, povestirile lui Silviu Buzan conţin riscul ca teoriile şi sistemele din tolba bogată a scriitorului să sufoce scrierea. Deocamdată, tânărul scriitor se exersează într-o formulă literară ce îmbină povestirea şi eseul, reuşind să păstreze tensiunea ideilor, ceea ce constituie o performanţă literară meritorie.  Din fericire, dialogurile sunt suficient de dramatice pentru a menţine trează atenţia cititorului.
        De altfel, scriitorul clujean a acumulat o experienţă ce nu poate fi neglijată. A debutat cu volumul de povestiri Scara lui Iacob (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011), urmat de volumul Pentagon, publicat în 2013 la aceeaşi editură clujeană. Sunt două volume ce confirmă vocația autorului pentru genul scurt, pe care-l  adaptează la  rigorile acestei „forme Buzan”, cum o numeşte Vasile Gogea.
        O altă carte, Salon şase (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013), aminteşte, nu numai prin titlu, de povestirea Salonul nr. 6 a lui Cehov. Povestirea cehoviană a fost  ecranizată în 1979 de Lucian Pintilie în Iugoslavia, cineastul român recitind povestirea cehoviană cu un ochi de cititor familiarizat cu Kafka şi literatura absurdului. Regizorul denunţa aici un univers totalitar, aluziile la experienţa lagărelor de concentrare comuniste fiind evidentă.  Apare şi la regizorul român motivul lumii ca spectacol, ca spital de nebuni, ca în celebrul film al lui Milos Forman, Zbor deasupra unui cuib de cuci. E o temă intens frecventată de altfel, Lars von Trier reluând tema în Idioţii, cu menţiunea că pacienţii săi sunt nişte simulanţi. În cazul Salonului nr. 6, povestirea lui Cehov, lungile conversaţii ale medicului cu pacienţii au o încărcătură dramatică, sondajul în psihologia umană vizând anumite realităţi sociale şi politice, constituindu-se ca meditaţii metafizice ce prefigurează literatura absurdului.
        Fără să constatăm o influenţă certă, tânărul prozator român ia pe cont propriu tema relaţiei dintre medic şi pacient. Ca şi în cazul similar al lui Cehov, bolnavul din salonul şase, din povestirea liminară În cerc, e un pacient cu „o depresie atipică, accentuată de un alcoolism cronic”, dovedindu-se un spirit  educat şi independent. La Cehov, medicul va ajunge să sfârşească în acelaşi salon şase, ca pacient. În cazul prozatorului nostru, pacientul revine în fostul salon cu acelaşi diagnostic de alcoolism, agravat între timp. Pacientul află de la sora B. că cel care-l tratase, doctorul M., a decedat cu câteva luni înainte, ca unul care se droga cu morfină. Medicul fusese concediat, părăsit de familie, sfârşind din cauza unei supradoze. Silviu Buzan sugerează în fond imposibilitatea sustragerii dintr-un univers dominat de un demon al răului, tocmai prin construcţia circulară a narațiunii. Prima secvenţă a povestirii În cerc va fi reluată identic la sfârşitul ei, semn că lucrurile se repetă ciclic, iar individul nu are scăpare din acest cerc infernal al unei vieţi traumatizante: „Cu paşi hotărâţi M. intră în salon. Purta un halat alb, poate puţin prea lung pentru înălţimea lui, iar în mâna stângă ţinea ferm un dosar plic. Ochii îi erau abia vizibili datorită ochelarilor cu lentile fumurii. Cum îl văzu, pacientul se ridică respectuos în şezut”.  Pasajul citat se repetă aproape nemodificat la sfârşitul povetirii, singura diferenţă fiind cea a iniţialei noului doctor (F.). Sugestia prozatorului e de eternă reîntoarcere în cercurile unui infern cotidian, în care medicul este el însuşi bolnav, dovedind că nu e capabil să-şi ajute bolnavul să iasă „din mocirla în care mă tot zbat zadarnic precum un câine turbat”.  Trimitere la ideea unei lumi bolnave, fără leac, povestirea În cerc este cea mai reuşită din volumul prozatorului clujean, un bun analist al psihologiei umane. Fără să fi deprins deocamdată toate trucurile marelui său maestru, Silviu Buzan se dovedeşte  un autor de talent pentru care povestirea nu e atât materie epică, cât un prilej de meditaţie gravă asupra problematicii lumii în care trăim. 
        Recent, autorul acesta cu puternice predispoziții spre filosofare părăsește tărâmul speculației abordând explorarea crudei, nefardatei realități cotidiene, într-un roman ambițios, intitulat Palmetto 361 (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017). Romanul are în centrul său un personaj în care cititorul ar putea să identifice un alter ego al prozatorului, care-și proiectează în narațiune propria experiență a căutării „visului american”. Ipoteza nu e întrutotul hazardată, dat fiind faptul că tânărul prozator a avut el însuși tentativa de a-și croi un destin în lumea americană, părăsind cursurile Facultății de Filosofie în 1999, plecând în Statele Unite, unde a stat vasta vreme de cinci ani. Scriitorul nu va reuși să se integreze în realitatea americană. Va reveni în 2004 în țara de baștină, reluând cursurile la Facultatea de Filosofie, pe care o va absolvi în 2006. După cum am văzut, fiul rătăcitor al Clujului,va debuta în 2011 la Editura Grinta cu volumul Scara lui Iacob. În 2013, va publica la aceeași editură volumul de povestiri Pentagon, carte încununată cu un premiu la Concursul Național de Proză „Liviu Rebreanu”, ceea ce părea să fie suficient pentru a lansa un prozator. Fără să minimalizăm originalitatea prozelor publicate până acum, considerăm că abia în acest roman apar evidente calitățile de scriitor ale lui Silviu Buzan, elogios prezentat de un tânăr, exigent critic (Victor Cubleșan) în prefața romanului Palmetto 361: „Silviu Buzan scrie simplu, fără înflorituri sau tentative de a face artă oratorică. O frazare tăiată exact, un paletar coloristic redus la esențial și o permanentă recurgere la discursul indirect liber. Abia înspre final există câteva pasaje în care apetența prozatorului pentru falsul dialog (de fapt un monolog pozițional) de idei pare să conducă, pentru câteva pagini, romanul într‑o altă direcție. Din fericire, Silviu Buzan revine repede la narațiune și evită capcana metaforei supraexplicitare. Romanul, așa direct, frust, are un impact mult mai puternic decât orice discuție teoretică”.
        Interesul sporit al romanului Palmetto 361constă nu numai în maniera hiperrealistă a construcției epice, ci și în abordarea unei problematici de mare interes pentru noi. Silviu Buzan atacă cu dezinvoltură tema migrației accelerate din România ultimilor ani. Eroul romanului, tânărul clujean „Botăș Pavel Daniel, pe scurt Dani” se identifică nu numai cu autorul romanului, ci cu milioanele de români care și-au părăsit patria în căutarea unei destin mai bun decât în țara lor natală. Împreună cu prietenul său clujean Cristi (Mehedințan Cristian) vor lucra în diferite locuri (la o tabără de copii handicapați, în firma de construcții a unui român, în diverse restaurante), încercând cu disperare să adune banii care să le permită o integrare economică în agitata societate americană.
        Dar imaginea Americii visată de ei pe străzile Clujului („acolo ești respectat și apreciat în funcție de ceea ce poți tu ca individ să faci”, „nu pe pile și mârlănii ca la noi”), nu coincide cu cea reală. Integrarea în mediul economic al Americii echivalează cu un duș rece pentru studenții clujeni, ei constatând că oamenii din construcții „muncesc mai rău ca sclavii, de la șapte dimineața la opt seara”, ziua de muncă li se pare „dezumanizantă”. Abia angajați ca „busboy” la un restaurant, află  rapid că ritmul de muncă e „infernal”, epuizându-i fizic și psihic: „Ăștia ne muncesc de ne sar penele și iese tot untul din noi”. Locuind pe strada Palmetto 361, în chirie, tinerii emigranți trăiesc într-o atmosferă ce aduce a „casă de nebuni”, cum sună titlul unui capitol. Din discuțiile chiriașilor rezultă că mult lăudata democrație americană e dominată „de minciună și manipulare”, că votul popular „nu valorează mai mult decât al unui bizon oarecare spălat pe creier de televizor și de alcool”. Concluzia amară a lui Dani prefigurează ratarea „visului american” pe care-l hrănea în țară: „Când eram în România nu aș fi crezut niciodată că americanii lucrează în așa hal, că sunt de fapt niște furnici lucrătoare cu creierul spălat”. E o concluzie a ratării proiectului de a se adapta la lumea americană, un exercițiu pe viu, traumatizant, de exercitare a libertății care-l va pregăti pentru reîntoarcerea în România. După cum observa cu subtilitate prozatorul  Marian Ilea, Palmetto 361  ar putea constitui pentru unii                  din cei atrași de mirajul desțărării „o lectură pedagogică, prezentându-le țara promisă dincolo de mituri, mai aproape de realitatea trăită. Pentru alții ar putea aminti și confirma propriile odisei nord-americane lăsate în urmă...”
         Fără îndoială, romanul Palmetto 361 al clujeanului Silviu Buzan coincide cu un punct de cotitură în evoluția autorului, constituind, după cum sublinia Victor Cubleșan, o „sondare amplă a fenomenului migrației”, cartea oferind o „lectură plăcută, utilă și provocatoare”.

                                                                      Ion CRISTOFOR