Constantin Călin - Zigzaguri. Trecut – prezent prezent – trecut (VIII)
Constantin Trandafir - Poveste și etnografie
Mircea Popa - Ștefan Baciu - Memorialistul (II)



                                                                    ZIGZAGURI

                                                  Trecut – prezent, prezent – trecut (VIII)

        „Tata Averescu”. Aşa era perceput cel ce va fi, în iulie 1917, „învingătorul de la Mărăşti” de către soldaţii săi şi cu această imagine au rămas în amintire. Un tată are grijă de copii şi încearcă, în orice situaţie, să-i protejeze; iar copiii, simţindu-l aproape, devin cutezători. Averescu avea datele unui tată: vîrsta, experienţa, firea şi figura: înalt, uscat, păr alb. Stăpîn pe arta mobilizărilor, insufla curaj prin prezenţa sa, nu prin discursuri. Ştia – dacă pot să zic astfel – să trezească zmeii din oameni, să scoată voinicia din ei. „Ne îmbărbăta, ne şoptea, ne striga: «Nu vă daţi, copii băieţii tatii, nu vă daţi, înainte copii!» Îi ardeau ochii ca jarul...”, relata unul dintre ostaşii care au fost sub comanda lui la Flămînda [din păcate, o expediţie ratată]. „Şi luptam ca nebunii că era între noi”. „Vorbea soldatul – notează I.I. Stoican, care a trecut în jurnalul său mărturisirea – cu atîta dragoste în glas cînd rostea «generalul Averescu» parcă vorbea de cel mai mare dintre sfinţi...” (v. Crîmpee din tragica noastră epopee, Ed. Cartea Românească, 1920, p. 111). Respectul pentru persoana sa atinsese proporţiile unui cult. Oriunde, indiferent de starea vremii, trupa îl aştepta cu „viu interes”. „Înserează de-a binele, cînd un trompet de la noi anunţă sosirea aşteptatului dorit. Un freamăt printre soldaţi [care stătuseră sub „o ploaie rece, cu vînt puternic”]: «Luaţi seama fraţilor, să plăcem D-lui General Averescu, să nu-l supărăm, el e tata nostru»” (v. Mihail Văgăonescu, [Însemnare din 15 aprilie 1917], în Viaţa în război, Ed. Casei Şcoalelor, 1925, p. 230). Începute cu urări de sănătate, vizitele sale aveau un impact formidabil asupra „voinicilor”: „Stăteam şi îi observam [pe soldaţii din companie], îşi aminteşte un alt ofiţer, relativ la vizita din 8 noiembrie 1917: prin toţi pare că a trecut un puternic fior dătător de viaţă, de sănătate, de voioşie, de sporirea energiei şi de întărirea voinţei” (v. Lt. col. C. Brumă, „La moartea mareşalului Averescu”, în Moldova, 2, nr. 75, 9 octombrie 1938, p. 1). Descrierea e o dovadă despre modul de a fi patern al generalului: „Eram prima companie [din Regimentul 11 Siret], îi prezentai raportul şi după ce adresă trupei un scurt şi părintesc: «Sănătate, ostaşi!» îmi ordonă să-i prezint pe cel mai îndrăzneţ şi merituos om din companie. Am prezentat pe caporalul Milan D[umi]tru (sîrb), despre a cărui vrednicie s-ar putea scrie mult. Am dat lămuririle necesare, după care bătrînul general [avea 58 de ani] mîngîie cu mîna obrazul ostaşului, şi atingîndu-i uşor umărul îi spuse [...] cu bunătate şi cu graiul său dulce-părintesc [Averescu era basarabean]: «Din acest moment, tu viteazule băiat, eşti sergentul Milan D[umi]tru şi vei primi f[oarte] curînd Virtutea Militară!»” (loc. cit., p. 1, 4). Ipostaza de tată cucerise imaginaţia subordonaţilor săi: „La el era nădejdea noastră. Un singur cuvînt rosteau buzele noastre: «Tata Averescu». Şi drept aşa a fost, căci îşi iubea soldaţii ca pe copii” (v. Gh. Răzeşul, „Mareşalul Averescu”, în Moldova, numărul citat, p. 3). Un tată în permanentă stare de veghe. Toţi aveau impresia unei relaţii personale cu el. „Nu-l vedeam, dar ni se părea că-i în spatele fiecăruia din noi”, va scrie autorul Vieţii în război, pentru care comandantul Armatei a II-a e „înţeleptul”, „stimatul şi slăvitul”, „distinsul”, „veneratul General” (cf. op. cit., p. 230-231, 311). Legenda „Averescu tată” s-a născut din cuvinte simple, gesturi naturale şi, mai ales, din măsuri care s-au dovedit salvatoare. Generalul se preocupa de viaţa ostaşilor în ansamblul ei: hrană, îmbrăcăminte, pregătire de luptă, sănătate, moral: în iarna lui 1917 a izbutit să-şi ducă armata, din Muntenia în Moldova „aproape intactă”. Ordinele sale erau „scurte, clare şi precise”. Nu reacţiona la întîmplare, tactica şi strategia le stabilea prin studiul amănunţit al hărţilor şi documentelor. În toate, apărea ca „un om de mare cinste”, serios şi loial („Să ştii că ăsta face ce spune, şi nu spune dacă n-are de gînd să facă”, i l-a recomandat cineva lui Argetoianu – v. Pentru cei de mîine, amintiri din vreme celor de ieri, Ed. Humanitas, 1992, p. 226), riguros cu ceilalţi, dar în primul rînd cu sine. „Simplu ca un soldat în viaţa lui, în baraca de pe front cu mantaua pe umeri, slab aşa cum era, era nădejdea tuturor” (v. Gh. Răzeşul, loc. cit.). „La sfîrşitul războiului, un lucru sigur îl ştiau toţi cei de sub comanda lui: generalul îi scăpase din «triunghiul morţii»” (cf. D.D. Pătrăşcanu, „Generalul Averescu”, în În faţa naţiunii, Ed. Steinberg & Fiul, 1925, p. 284). Un idol pentru cei din trupă („stea călăuzitoare” îl numeşte unul din cei citaţi mai sus), el nu era simpatizat la Marele Cartier General şi nici de o serie de politicieni, care, neputînd să-l „citească”, îl considerau „prezumţios”. După nici o lună de la victoria de la Mărăşti, a cărei continuare ar fi fost împiedicată pentru a nu „deveni prea glorios” (ib., p. 285), în anumite cercuri deja i se negau calităţile excepţionale: „[...] Brătianu crede – scrie Iorga, la 1 august 1917, în Memorii, opinie cu care pare a fi de acord – că Averescu nu-şi poate justifica reputaţia ce i s-a făcut. Francezii, ruşii l-ar fi găsit cu douăzeci de ani în urmă cu pregătirea tehnică. [Eremia] Grigorescu, dimpotrivă, a întrecut toate aşteptările” (v. op. cit., vol. 1, Paul Editions, 2018, p. 61). Antipatiile faţă de persoana sa se vor înmulţi după intrarea în politică. În chip de replică, Averescu le opune broşura Răspunderile (Ed. „Ligii Poporului”, 1918), o critică lucidă, severă a „motivelor” pentru care „războiul nostru a fost dezastruos”. Care sînt imputările sale? „Beţia eroică” a începutului: s-a crezut că Transilvania va putea fi traversată, fără rezistenţă, în 15 zile; sciziuni în „pregătirea sufletească”: războiul ne-a găsit „dezbinaţi, şi ca gîndire, şi ca simţire, şi ca faptă”; incompetenţa celor din Marele Cartier General: „conducere nechibzuită”, organizare „deplorabilă”, „aberaţii peste aberaţii de ordin tactic”, „monstruozităţi” gen Turtucaia („Cap de pod fără pod!”), insuficienţa „sculelor” (artileria „nemăsurat de slabă” în raport cu infanteria); lipsuri sanitare, de hrană şi îmbrăcăminte; amestecul de „consideraţiuni meschine de pasiuni personale” etc. Ideea care îi va fi înfiorat pe mulţi era că legea asupra răspunderii ministeriale trebuie aplicată şi celor ce şi-au dat cu părerea, „şi prin părerea lor au contribuit la răul izvorît dintr-o hotărîre nefastă”. Ajuns prim-ministru şi ministru de interne în 1920, „tata Averescu” pune în aplicare promisiunile de împroprietărire făcute în timpul campaniei, în prezenţa sa, de Rege. „Cei dintîi împroprietăriţi sînt sătenii din Gurbăneşti-Dolj. Averescu nu uită însă pe cei din Bacău [sediul comandamentelor Armatei a II-a şi Armatei de Nord, numit ulterior, de un ziarist local, „Capitala reîntregirii naţionale” – v. Gr. Grigorovici, în Moldova, 24 aprilie 1938, p. 2], vine la Hemeiuşi şi ţinînd coarnele plugului, trage cea dintîi brazdă în ogorul celui împroprietărit” (cf. Gh. Răzeşul, loc. cit.). Pentru fiecare, urarea sa era: „Să-l stăpîniţi sănătoşi pe veci, din tată în fiu!”
         
        Simbolurile. Pentru a înţelege Războiul şi Unirea e obligatoriu să ne plasăm în mentalitatea celor ce le-au făcut şi să ne apropriem retorica lor. Anumite cuvinte sunau altfel – proaspăt, intens, înălţător – decît sună pentru noi. O mare putere evocatoare aveau expresiile biblice, accesibile chiar şi celor mai simpli, care dădeau grandoare lucrurilor şi le accentuau mai clar semnificaţiile. Ca nişte peceţi, consfinţeau. Una din acestea, modelată ca în „Predica de pe munte”, încheie, de pildă, editorialul scris de Sadoveanu după ce Regele, în ziua de 22 martie, la Răcăciuni, le-a promis ostaşilor pămînt („Vi se va da pămînt. [...] vi se va da şi o largă participare la treburile Statului”): „Alăturea cu puternicii noştri aliaţi să aşezăm o pace statornică în lume. Ş-atunci să ne întoarcem la căminuri cu sufletele împăcate de fapta cea bună, şi să punem plug tare în brazdă nouă, căci timpurile se schimbă şi vremea răsplăţii a venit... Ca să se îndeplinească iarăşi cuvîntul sfintei scripturi: Fericiţi cei ce luptă pentru dreptate!” (v. „Cuvîntul Regelui – Către soldaţi –”, în România, 1, nr. 73, 17 aprilie 1917, p. 1). A lupta pentru dreptate însemna a lupta „pentru pămîntul strămoşesc”. Lucru uşor de înţeles, căci „ideea de drept se defineşte singură, intuitiv...” (cf. E. Herovanu, „Ideia de drept”, în România, 1, nr. 55, 28 martie 1917, p. 1). Altfel spus, războiul nostru e drept; nedreptatea e a invadatorului, care reprezintă „puterile întunericului”, pe Antihrist. Mare efect au, apoi, cuvintele şi gesturile ritualice. Aflat la Chişinău, Onisifor Ghibu şi-a început cuvîntarea ţinută în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie, pe stil nou) cu salutul „Christos a înviat, fraţilor!”, iar „fraţii” – ardeleni şi bucovineni refugiaţi – i-au răspuns în cor: „Adevărat a înviat!” (v. „Sărbătorirea proclamării Unirii de la Alba Iulia, în Chişinău”, în România nouă, 2, nr. 220, 20 noiembrie 1918, p. 1), învierea fiind unitatea naţională, „întregirea românismului”, o Românie „de la Nistru pînă la Tisa şi pînă la Mare”. Orice acţiune importantă se considera că are girul Providenţei. Ca şi în psalmi, Dumnezeu e solicitat să ne ţină partea. Cuvîntul sfînt vine acum sub toate condeiele şi pe toate buzele celor ce vorbesc în public: „steag sfînt”, „jertfe sfinte”, „îndemnuri sfinte”, „îndatoriri sfinte”, „înfăptuiri sfinte”, „emoţie sfîntă” etc. „Sfinţită astăzi cu sînge mai mult decît odinioară în veacuri, Moşia strămoşească este acum răscumpărată deplin şi toate deosebirile dintre fraţii ţării cad”. Pentru rezonanţa lor, erau invocate, de asemenea, figuri şi locuri istorice. Dintre voievozi, două nume sînt frecvent amintite: Mihai Viteazul, „urzitorul unirii noastre politice” şi Ştefan cel Mare, „cel care/ Părea Sfîntul Gheorghe pe cal”. „Copii... [le zice Oituz, într-un poem de Mircea Rădulescu, luptătorilor] Cel ce a stat în mărire,/ Murind ca un Soare-n apus,/ O spadă v-a dat moştenire,/ În duşmani rotiţi-o, voi, bine;/ Căci Sabia Lumii Creştine/ E fulger, cînd cade de Sus...” (v. România, 1, nr. 40, 13 martie 1917, p. 1). Forţa simbolurilor depăşeşte capacitatea noastră, a celor de azi, de a-o imagina. Iată un exemplu: „Generalul Sarrail a remis consulului român de la Salonic un stindard al lui Ştefan cel Mare care era păstrat într-o mînăstire bulgărească de la Muntele Athos” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 57, 30 martie 1917, p. 2). Descoperirea – s-a spus imediat – a venit „ca un semn şi ca o prorocire” (v. Corneliu Moldovanu, „Arhanghelul Războiului”, în România, 1, nr. 81, 25 aprilie 1917, p. 1). Numele lui Mihai Viteazul apare, îndeosebi în lunile dinaintea Marii Uniri, în poeme şi articole, în ordine de zi şi proclamaţii. „Din ţărîna ta răsare azi o nouă Românie;/ Tot ce-ai făurit cu spada pentr-o clipă neuitată,/ Noi – scrie o poetă – o facem pe vecie” (v. Viorica A. Butunoiu, „Odihniţi-vă în pace”, în România nouă, 2, nr. 219, 18 noiembrie 1918, p. 1). Istoricul I. Nistor a avut ideea, acceptată în „cercurile înalte de la Iaşi”, ca, întrucît a înfăptuit programul lui Mihai Viteazul, la încoronare, Regele să-şi ia numele de Mihai al II-lea (v. „Mihaiu al II-lea”, în România nouă, 2, nr. 206, 3 noiembrie 1918, p. 1). „În adevăr, –  se credea – lucrul acesta ar fi nespus de frumos şi Majestatea Sa ar intra mai adînc în sufletul poporului. Realizarea visului lui Mihai sub un urmaş care să-i poarte numele, a[r] fi pentru istoria naţională o pagină dintre cele mai mişcătoare” (v. România nouă, 2, nr. 213, 12 noiembrie 1918, p. 1). „Spre Şelimbăr, spre Alba Iulia, spre Turda” sînt îndemnaţi ostaşii şi voluntarii ardeleni la trecerea Carpaţilor, iar „vitejilor” trimişi în Bucovina ca „soldaţi ai cinstei, ai legalităţii şi ai ordinei”, li se aminteşte într-un „Ordin de zi” dat de generalul N. Petala de înaintaşii căzuţi „pe calea însîngerată către acelaşi ideal, care duce de la Şelimbăr la Mărăşeşti” (v. România nouă, 2, nr. 201, 29 octombrie 1918, p. 1). Eveniment răscolitor, aducerea din „locuri ruseşti” (unde fusese depus aidoma tezaurului) a capului bravului domnitor la Iaşi şi apoi ducerea lui la Bucureşti a fost interpretată nu doar ca sfîrşitul pribegiei lui, ci şi ca sfîrşit al dezbinării ţării. „Ne simţim mai tari, ştiindu-l astfel pe El nevăzut lîngă noi” a scris N. Iorga, cînd s-a făcut pomenirea (v. „Pomenirea lui Mihai Viteazul”, în Voinţa obştii româneşti, Ed. Militară, 1983, p. 173). Simbolurile au rol de imperative morale: generau sentimente, dădeau sens unor acţiuni. Simpla lor rostire impunea a fi la înălţimea situaţiilor excepţionale care le-au actualizat. Simbolurile naţionale prefigurau vise şi conturau aspiraţii. Cînd e nevoie să ne mobilizeze, pentru a lupta împreună, la ele fac apel şi aliaţii noştri: „Vă cheamă străbunii – îşi încheia generalul Berthelot „Proclamaţia către poporul românesc” –, umbra lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a bătrînului Mircea. Către voi strigă fiii şi fraţii voştri cei care cu slavă au căzut la Oituz, la Mărăşti şi Mărăşeşti şi oriunde li s-a cerut să-şi apere pămîntul. [...] Ridicaţi-vă, fraţi Români: pe el, pe Duşman!” (v. România nouă, 2, nr. 204, 1 noiembrie 2018, p. 1). Simbolurile sînt pilde pentru „vremuri mari”, astrale, cum le considerau făuritorii Unirii pe ale lor. În fiecare e un mesaj, o încurajare gen „Sus inimile!” Retorica acelor zile faste a dezvoltat o sensibilitate aparte la discursul patriotic, pe care noi n-am păstrat-o. Parafrazînd pe unul dintre ei, nu pot decît să zic: „Fericiţi cei cărora le-a fost hărăzit să apuce acele zile de măreţie unică în istorie!”

                                                                                                                Constantin CĂLIN



Scriitori şi teme


                    POVESTE ŞI ETNOGRAFIE


      Noul roman al Doinei Popa, Luna de miere, Editura Junimea, se află în bună relaţie cu romanul ei anterior, Ca frunza-n vânt. Deosebirea principală stă în accentele puse individual în primul şi pe o comunitate în al doilea, unde starea erotică a fiinţei prevalează. Monologul unei bătrâne, Maria,  aflate pe patul de suferinţă, amestecat temporal şi cu alte interludii se constituie într-o poveste-amintire care are ca temă centrală ceea ce spune titlul.
       În cultura populară elementul material-corporal este profund pozitiv, spune Bahtin, deşi, la o vârstă e o permanentă ebuliţie prenupţială, momentul preîmperecherii. În lumea Mariei, rurală, balul ar fi echivalentul „bateliştei” din Cierul Cucului, despre care spune  Nică a lui Ştefan a Petrei. În romanul acesta al Doinei Popa în prim-plan se situează fetele. Eroina, foarte tânără, deocamdată, are un vis-labirint într-o noapte de Bobotează, când avusese sub pernă, cum e datina, crenguţe de busuioc sfinţit: „Câte nu face o fată când e singură cu nălucirile ei!” Îşi aşteaptă cu febrilitate sorocul care nu ştie când va veni. Deocamdată în „sita” ei stăruie un George timp de şapte ani, când continuă, crescând, să parcurgă noi experienţe nubile, aproape fiecare bărbat fiind un posibil candidat la inima fetei: „Maria nu înţelegea când s-a trezit în braţele acelui bărbat într-o îmbrăţişare şi o sărutare care o făcea să se topească, de parcă ar fi fost făcută de ceară”. Balul e centrul lumii puberale, care colcăie de erotism:  „Dar mereu există ceva tulbure, pe lângă dans. Acel ceva sau altceva mă scormonea şi pe mine, ca pe oricare fată, mă scotea din minţi şi îmi dădea aripi şi mă făcea să fiu rea cu George (…) Din partea lui nu mă aştepta nici o surpriză. Or eu aveam succes, le eram dragă băieţilor. Odată, la un bal, care s-a ţinut într-un sat vecin, părintele din sat a avut plăcerea să joace cu mine un dans. A dezbrăcat anteriul, l-a atârnat în cuier şi i-a spus – Hai stai părinţele frumuşel aici că doar n-o fi foc! Apoi a pornit în dans împreună, cu mine, de-a lungul şi de-a latul sălii de bal de nu ni se mai vedeau picioarele. Nu m-a strâns prea tare în braţe, nici un gest n-a fost nepotrivit, cred că a fost cel mai curat dans posibil, dar, când m-am dus din nou lângă mama, aveam chiloţii fleaşcă şi când am privit în urma lui parcă am văzut prin ceafă tulburarea popii care se îndrepta hotărât spre cuier ca să-şi îmbrace anteriul”. Maria povesteşte şi alte asemenea întâmplări-jocuri, stări premaritale: „0 sugruma aceeaşi plăcere sexuală pe care o simţise în vis”. E un prilej pentru naratoare să disece, în diverse ipostaze, starea psihologică a acestei vârste feminine, vibrante şi dulci ca mierea.
      Cu aceste episoade ale mirilor şi mireselor, care se întind pe întreg cuprinsul cărţii,  personajul reflector pătrunde în orizontul etnografic mustind de ritualuri specifice. Predomină aici obiceiurile de nuntire şi impresia că nunţile se ţin lanţ:  ursitul văzut în apa fântânii, sau la parul din gard de care fetele legaseră, în timpul nopţii, o aţă - şi cum arăta parul aşa va fi şi alesul: fie drept, neted, fără noduri, fie scorojit, noduros şi strâmb. Mai e rotirea unei monede pe geamul icoanei şi dacă moneda se lipea, nunta va avea loc în curând şi cu plăcute împliniri. Peste umărul stâng al miresei se aruncă sare grunjoasă, ca să nu se prindă de ea ghinionul. Şi încă, răpirea miresei, plimbarea naşei într-o târnă desfundată sau într-o roabă, atârnatul soacrei în copac. Se întemeiază familii, se nasc copii, se stabilesc relaţii de rudenie şi de vecinătate. Romanul are toate datele pentru a se încadra în  domeniul frescei şi în ceea ce se numeşte „roman de familie”, atât de preţuit în literatura universală şi română. Aici trebuie avut în vedere ceea ce s-a numit noul roman al vieţii de familie, armonizat în ritm european, unde se implică evoluţia vieţii interioare. Alesul naratoarei principale este un  bărbat de ispravă, Vasile, cu care face trei copii şi trăiesc în perfectă armonie. Toate au fost bune până când într-o seară în camera lor au dat năvală trei bărbaţi şi l-au ridicat pe soţ, pentru cercetări. Fusese legionar, chiar şef de cuib. Odată cu el au fost arestaţi încă vreo 20-30 de bărbaţi din motive diverse, chiaburi, duşmani ai poporului, ai regimului democrat. Femeia a rămas să-şi crească singură copiii şi să suporte oprobriul autorităţilor şi al unei părţi din obşte, altminteri se remarcă mai mult solidarizarea oamenilor faţă de cei arestaţi şi faţă de familiile lor: „- Am ştiut în sinea mea că Vasile fusese legionar. Că prea povestea frumos despre legionari, despre Cornel Codreanu. Mie îmi plăceau cântecele lor. Foarte frumoase cântece, parcă te înălţau în văzduh. În rest, nu prea ştiam cu ce se mănâncă politica asta”. Extensia monografică rezidă nu doar în legendele cosmologice, în navigarea în istorie, în sferele vieţii spirituale şi social-economice ci şi în aria spaţială. Lumea cuprinde zona Siretului şi împrejurimile de la Galaţi, Focşani, Mărăşeşti, Tecuci la Bârlad, Doaga, Comăneşti, Vidra,  Gugeşti, Năruja, Miroslava, Bacău, cu excursuri în partea Olteniei şi până la Satu Mare.

     Strâns legat de tema familiei e cronica socială. După război, urmează ocupaţia ruşilor, marea secetă din 1947, sărăcie lucie, colectivizarea, hărţuirea de către cei de la securitate. Oamenii care comunicau de minune cu animalele ajung să-şi piardă omenia, să fure, să facă chiar crime pentru o bucată amară de pâine: „Trenurile foamei, aşa li se spunea. Călătorea bietul tata pe acoperişul vagonului şi dacă simţea că-l ia somnul se întindea peste saci ca să nu rămână fără ei, cu toate că nu se ducea niciodată singur, plecau mai mulţi oameni din sat ca să se ajute unul pe altul, la nevoie. Nici când ajungeau înapoi în gara Doaga nu se termina calvarul (…) Dacă se întâmpla ca trenul să ajungă noaptea, totul era mai simplu, dar ziua, drumul până acasă devenea un coşmar. Trebuia să biciuieşti serios mârţoagele, care abia se mai ţineau pe picioare, ca să scapi de mulţimea de cerşetori care se agăţau de căruţă. Of, of, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva!” Politica  aproape că nu intră în subiectele oamenilor decât ca efect asupra vieţii lor. Ei se feresc a comenta „despre ciuma roşie, despre arestări şi abuzuri, despre luările de poziţie ale comunităţii europene. Trebuie să reuşim să stăm cât mai în umbră până o treacă pericolul. Nimic nu se leagă când vii cu forţa să impui ceva. Nu vezi şi cu acţiunile astea de strângere a cotelor de colectare, vor tot mai mult, tot mai mult”. Dar sămânţa nemulţumirii şi a revoltei tot mai izbucneşte câteodată în singurătate, monologic, „politică deasupra plitei”: „Şi americanii, şi-a spus Maria, ce ţi-e şi cu americanii ăştia că nu vin nici la spartul târgului! Şi nici n-or să vină, dar-ar naiba în rânza lor să dea, numai gura-i de ei, că uite, de aia nu pot ei dormi noaptea, că sunt atâţia arestaţi fără vină, şi învăţători şi preoţi şi oameni de tot felul. Că dacă lor le e bine, de ce le-ar păsa că nouă ne este rău?” Şi e o actualizare ce vorbeşte, vrând-nevrând, de vremurile postrevoluţionare, ca o trimitere în viitor. În amestecul timpurilor, mod predilect de construcţie  romanescă al Doinei Popa, apare şi „drumul către înainte”: „Acum, după ce a fost revoluţia, ni se tot repetă să nu ne mai gândim la ce-am pătimit, că nu le place ăstora din Europa să ne tânguim atâta, că am pătimit şi cât am pătimit? Cât? Cică să tragem linie şi s-o luăm de la capăt, călăul cu victima, câinele cu pisica, pisica cu şoarecele, şi haida, haida, haida de trei ori, că aşa-i creştineşte. Iubire pe toată linia. Şi viaţa noastră cine ne-o mai dă înapoi?”
         Dragostele, nunţile, botezurile sunt semne ale permanentei renaşteri. După cum există şi reversul. Bolile se răspândesc şi, odată cu ele, lacrimile, bătrâneţea, moartea. De un dramatism  aparte  e boala şi moartea lui Aurel, fiul cel mare al Mariei. Către încheierea romanului, cu tot suspansul, reflecţia se înteţeşte. Că lumea înconjurătoare se formează dintr-o seamă de reguli. Eroina o vede acum ca pe o evoluţie scenică, unde imaginarul ia locul realului şi poate fi mai adevărat decât realul. „Totul e o recuzită şi eu joc un rol”. Viaţa e ca un spectacol, valabil prin cât se exprimă dramatic, eroii se definesc prin cuvânt după legile teatrului. Povestirea este prin excelenţă dramatică fiindcă se bazează pe ceremonialul spunerii. Nu neapărat în încleştarea conflictelor şi în abundenţa acţiunii trebuie căutat „dramaticul” naraţiunii, ci în instaurarea monologului şi dialogului, în potenţarea cuvântului rostit şi în mobilizarea unei galerii de personaje. Ca într-un film memorialistic. Uite aici scenariul e acesta din mâinile mele, mă tot uit pe el (…) Tu nu înţelegi că salonul acesta nu este unul adevărat, că e făcut din cartoane, ca să semene cu un salon de spital, pentru că aşa scrie în scenariu? (…) Îţi spun de durere, că trage din mine cum ar trage o haită de lupi flămânzi dar nu e reală nici durerea, eu trebuie să mă transpun în rolul care mi s-a dat şi dacă nu simt durerea înseamnă că nu joc bine rolul, ori eu vreau să fac o impresie bună, că altfel nu mă mai cheamă nimeni la nici o filmare şi s-a dus cariera mea pe apa sâmbetei (…) Mă doare de nu mai pot dar nici durerea nu e reală, aşa cum ţi-am mai spus,  o durere din scenariu. Uf, ce mi-o fi trebuit mie film, să pară că mă doare aşa de tare şi de fapt să nu mă doară nimic în realitate!”.
         Nu-i greu de văzut că Luna de miere e un roman de notă superioară al Doinei Popa, construit cu subtilitate. Nu ştiu dacă i s-a acordat vreun premiu, deşi nu acesta e lucru cel mai important când e vorba de o izbândă literară.


                                                Constantin TRANDAFIR



                    Stefan Baciu – Memorialistul (II)

        Când se va scrie odată istoria prezențelor românești pe continentul american începând cu exploratorul Jacob Popper din Țara de Foc, cu prezența românilor Gheorghe Pomuț și Nicolae Dunca în războiul de formare a statului american, cu turneele celebre ale unor artiste ca Elena Theodorini, care înființează o școală de canto la Buenos Aires sau Agatha Bârsescu, inițiatoare și ea a unei școli de artă dramatică la New York, cu periplul hawaian al lui Bartolomeu Anania, episodul activității americane a lui Ștefan Baciu va ocupa fără doar și poate un loc important în perimetrul relațiilor româno-americane ale secolului al XX-lea. Reconstituirea principalelor momente biografice la care suntem martori se face cu obiectivitate, fără efuziuni sau picanterii de ordin patetic, într-o înlănțuire cursivă, redusă la esențe, fără adausuri inutile, dar și fără o preocupare mai atașantă de a investiga sub raport documentar unele etape mai puțin luminate din biografia scriitorului, care ar putea fi întregite cu certificatele de studii, cu investigarea arhivei Ministerului de Externe sau a dosarului de la CNSAS al scriitorului, relațiile epistolare cu românii din exil, cu sora, Ioana Mărgineanu, rămasă în țară, cu o serie de amici și colegi de generație aflați în procesul de edificare al literaturii socialiste etc.etc. E vorba, cu alte cuvinte, de o uvertură absolut necesară, dar nu lipsită de tentativa de a șoca și epata cititorul, purtându-l într-o lume a contrastelor și exotismului americanizat.
        Aceeași concepție strict funcțională este păstrată de autor și atunci când trasează în preambulul cărții câteva linii directoare privind creația poetică atât de bogată și diversificată a propriei deveniri, supusă unei examinări obective și analitice, redusă la dimensiuni convenționale, dar fără a face din acest capitol un moment de excelență. Capitolul esențial asupra căruia suntem invitați să ne concentrem atenția rămâne însă cel dedicat celor două moment opuse din viața sa: momentul fericit al traseului existențial din țară și apoi acela al spațiului rememorărilor din perioada des-țărării, perioadă în care sentimentele se amestecă și nu de puține ori regretul și melancolia își face loc printre interstițiile gândului și ale trăirii. Reținând și consemnând momentele cele mai patetice și cele mai revelatoare sub raportul dimensiunii sale scriitoricești, cele care împing în prim planul existențial câteva repere esențiale ale unei existențe exemplare, cartea de care vorbim rămâne un inspirit loc sacru, o grădină a lui Akademos, patronată de duhul binecuvântat al autorului. E spațiul sacru al unui om și scriitor purtând țara în suflet și retrăind cu pasiune și intensitate fiecare moment dintr-o existență anterioară, pe care reușește s-o circumscrie și s-o exprime integral sufletul poetului în înmiite ipostaze, exprimând, printr-o formulă condensată de artă, un mod de expresivitate poetică care îl va impune pe poetul Ștefan Baciu în rândul scriitorilor care reprezintă cu eleganță și putere de expresie sufletul românesc în lume. Apărut în 1935, la numai 16 ani, volumul de debut, Poemele poetului tînăr, se impune în contextul poetic românesc al momentului ca o revelație pentru noua formă de lirism uzitată, impresionând critica prin farmecul unei îndrăzneli juvenile cuceritoare, prin timbrul proaspăt și netocit al metaforelor, prin sinceritatea dezarmantă și „nevinovăția lirică” afișată, așa cum remarca un comentator. Există în acest volum, la fel ca în cazul lui Const. Virgil Gheorghiu cu Viața de toate zilele a poetului, o expresivitate lirică genuină și plină de candoare adolescentină, mai degrabă decât maturitatea gravă și exemplar rotunjită a unui Ștefan Augustin Doinaș, de exemplu, sau a aceleia de frapantă originalitate adusă de Blaga în Poemele luminii. Volumul a cucerit mai degrabă prin sinceritate și prin afirmarea neinhibată a unei tinereți exuberante, așa cum bine remarcă autoarea mai târziu. În ceea ce ne privește, noi suntem de părere că poezia lui Ștefan Baciu începe să conteze pentru literatura română abia după momentul exilului, cele nouă volume publicate în țară pînă la momentul înstrăinării nereușind să-i contureze o fizionomie proprie extrem de personală, dar suficientă totuși pentru o creație poetică în stare să-l reprezinte. Autoarea face de altfel un adevărat tur de forță să pună în valoare această poezie, analizând cu minuție și răbdare volum după volum într-un singur subcapitol, ca apoi să consacre alte trei liricii sale din exil, văzută atât sub raportul noutății, ca poezie a „dezmărginirii” și a lui „homo viator”, cât și sub raport programatic, ca „poezie în libertate”.
        Conștientă fiind că marele impact asupra publicului nostru îl constituie memorialistica, adevărată creație de forță a celui aflat departe de țară, autoarea consacră cartea de față analizei acestui important segment din creația lui Ștefan Baciu. Este capitolul cel mai amplu și mai bine realizat al lucrării, capitol absolut suficient pentru a susține de unul singur materia unei întregi cărți care s-ar putea contura în viitor. Suflet imaginativ și sentimental, autorul Prafului de pe tobă trăiește realitatea trecută a amintirilor cu o forță compensatorie cu adevărat ieșită din comun, trăirea în trecut, în memorie, fiind pentru el o formă de a se reîntoarce „acasă”, la mirajul copilăriei fericite și al țării de care se simte fundamental legat, de a revedea prin filtrul nestingherit al amintirii oamenii și locurile dragi de acasă, imaginile pilduitoare ale unei vieți pe care a trăit-o cu atâta intensitate în mijlocul unui București absolut fenomenal și al unei generații cu care se simțea solidar. El realizează cu adevărată artă de evocator o „cronică a vieții din România” între 1918 și 1946, așa cum bine remarcă autoarea, cea mai completă frescă memorialistică a acestei epoci din câte s-au scris la noi până acum. Chiar dacă avem asupra epocii o mulțime de viziuni și de „reveleie” cinematografice mai mult sau mai puțin interesante (aici s-ar fi cuvenit poate să ni se ofere și câteva necesare comparații fie cu scrierile de tip memorialistic, fie cu cele de tip diaristic al jurnalelor intime, ca forme ale unei literaturi de sertar ce a ieșit la iveală la noi cu mare putere după evenimentele din decembrie 1989), niciuna dintre acestea nu sunt atât de atotcuprinzătoare și scrise cu mai adevărat talent ca lucrarea lui Ștefan Baciu, rod al unei memorii prodigioase și al unui sentiment atât de acut al destinului, ca aceste consemnări cu valoare testamentară, am putea zice. Suita de cărți aparținătoare acestui domeniu, Franctiror cu termen redus (1968) SubTâmpa, Honolulu (1972), Călătorii (1974), Mira (1998), Praful de pe tobă (1980), Microportrete (1984), Un brașovean în arhipelagul Sanwich Hawaii (1994), Însemnările unui om fără cancelarie (1996) sunt analizate de autoare cu o adevărată vocație constructiv-restitutivă, încât, de foarte multe ori, evocările sale ajung să se apropie de calitatea originalului, făcând inutilă orice lectură suplimentară. Aceste pagini, scrise cu sinceritate și o anume vioiciune a stilului, conferă cărții de față atât legitimitatea actului bine făcut, cât plăcerea unei analize consistente, de reală forță analitică. Incursiunile bine articulate ale autoarei în universul bogat echipat al memorialistului Ștefan Baciu îmbogățesc mult nivelul cunoștințelor noastre despre epoca interbelică în general și despre lumea literară în special, făcând-o aproape indispensabilă pentru oricine vrea să ofere o imagine cât mai exactă a acesteia. Ele se impun atât prin arta desăvârșită a portretului, cât și prin știința alegerii și dispunerii scenelor evocate, prin aerul de maximă sinceritate și autenticitate pe care îl degajă. Investigațiile de tip memorialistic sunt completate cu reconstituirea activității publicistice a scriitorului, încercându-se să ni se ofere date cât mai complete asupra prezenței sale într-o publicație sau alta. Autoarea se sprijină aici pe datele oferite de scriitor în lucrările menționate mai sus, deși ele s-ar fi cerut îmbogățite și colaționate cu publicistica bogată și extrem de diversă din paginile unor publicații la care poetul nostru s-a remarcat ca un pasionat gazetar și comentator al fenomenului literar, dar și ca autor de prefețe și articole cu caracter critic sau istorico-literar, de promotor al rubricii Cântece noi din paginile „Universului literar” sau chiar de publicistica politică și culturală din paginile unor publicații precum „Libertatea”, „Dumineca” sau „Humorul”, unde a susținut și o rubrică de cronici dramatice. Din cercetarea ideilor cuprinse în toate aceste articole ar fi trebuit să se degaje ipostaza comentatorului literar, atitudinea omului de cultură Ștefan Baciu în epocă, crezul său literar-artistic, poziția avută într-un moment sau altul. Faptul că nu a dat curs ispitelor majorității contemporanilor de a se lăsa ademenit de idei legionare, simpatia avută pentru poporul de rând și soarta sa ingrată, antinazismul său declarat sunt puse în evidență și prin racolarea lui în 1944 de către Partidul Social Democrat, apropierea de Titel Petrescu, Șerban Voinea sau Ștefan Voitec incitându-l să facă gazetărie politică cu nuanțe socialiste clare. Că acestea au fost chiar atitudinile sale izvorâte din puternice convingeri interioare sau au fost folosite doar ca monedă de schimb pentru a putea ieși din „raiul comunist” rămâne să se vadă la o mai atentă cercetare a presei vremii.
        În aceste pagini de gazetă vom regăsi multe din punctele de sprijin în vederea unor formulări și concluzii deja anticipate de autoare, ca formă de verificare și de îmbogățire ideatică. În aceeași direcție merg și paginile din carte care îmbogățesc cu date noi activitatea traducătorului Ștefan Baciu, sau care fac trimiteri la rolul său de antologator, de editor și inițiator de antologii (dacă ar fi să dăm doar exemplul lui Grigore Cugler-Apunake), de editor al revistei internaționale de poezie „Mele”, de promovare a literaturii române peste hotare. Faptul că aria sa de cuprindere bate în zone atât de diferite de cultură (Brazilia, SUA, Germania, Spania, Franța, Hawaii etc.) ajută la conturarea unei personalități cu rol internațional major, redimensionând în același timp și rolul său în cadrul literaturii naționale, conferind componentei românești o altă configurație și un alt statut în epoca globalizării de astăzi. Meritul autoarei este acela de a fi pus în evidență toate aceste trăsături constitutive ale personalității sale, de a ne fi restituit un Ștefan Baciu mult mai aproape de adevăr, un Ștefan Baciu pe care generațiile de cititori de astăzi vor avea șansa să-l cunoască și să și-l apropie în cunoștință de cauză.
        Beneficiind de o bibliografie adecvată, pusă mărinimos la dispoziția citirorului, de incursiuni bine conduse în principalele compartimente ale creației cu un accentuat timbru propriu al scriitorului, de folosirea unor surse documentare destul de greu de găsit în țară, cum ar fi descrierea amănunțită a conținului revistei „Mele” redactată de Ștefan Baciu în Hawaii, de informații culese din presa străină, lucrarea de față depășește pe alocuri granițele încorsetate ale eseului, tinzând să ne ofere o construcție monografică în miniatură, care să constituie un veritabil punct de plecare pentru noi investigații critice sau de istorie literară.
         

                                                                      Mircea POPA