Dan Botta - Fântânile mistice ale Luceafarului (II).
Adrian Dinu Rachieru - In memoriam. Grădinarul și subterana.
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Ion Tudor Iovian. Relația dintre viață și text.
Constantin Călin - Zigzagruri. Pretexte pentru recapitulări (IV).
Mircea Popa - Între istorie literară și memorialistică.
Constantin Stancu - Doclin. Punct și de la capăt



  „FÂNTÂNILE MISTICE ALE LUCEAFĂRULUI” (II)

         
                    În cântecul Soarelui și Lunei, însă, Dumnezeu ia de mână pe acest înger amenințat de cădere și-l poartă, într-o stranie plimbare prin Iad și prin Rai – în domeniile de dincolo de lume.
        Această plimbare, al cărei rost nu apare în economia legendei, are – am spus-o altădată – un sens mistic, purificatoriu. E un vestigiu al marelui ritual al mântuirii practicat altădată în misteriile thracice, misterii de la care începe de fapt deșteptarea Helladei la o viață mistică, imensa aspirație spre cer, dimineața de la Eleusys.
        La Eleusys, misterul era purtat într-un labirint ale cărui decoruri evocau domeniul morții, Tartarul și Câmpii Elyseeni. El învăța să cunoască – de viu – cărările admirabile care duc la Mântuire.  
        Mistul era, formal, un mort, un inițiat în moarte și ceremoniile eleusyne constituiau, formal, o desprindere de lume, un procesional în absolut. Dar misteriile eleusyne erau – se știe – doar replica hellenică a misteriilor practicate de thraci.
        În plimbarea mistică a Soarelui se perpetuează, așadar, ritul mântuirii, un rit al pământului nostru străbun, care a făcut posibil, în lume, avântul spre divinitate și floarea supremă a sufletului vechei Hellade.
        Dumnezeu tinde, prin acest fapt, să restituie Soarelui puritatea lui elementară, să-l desfacă din mrejele păcatului.
        Totuși, păcatul, monstruosul dor al Soarelui, a frânt armoniile lumii. Ca în tragedia grecească, pacea lumii nu se poate restaura decât după ce stihiile au fost împăcate, după ce crimele au fost spălate în sânge. Renunțarea nu e operantă. Printr-un gest sau printr-un dor ai rupt armoniile lumii, gestul sau dorul tău sunt implicate în lume, sunt necesare în procesul armoniei. Armonia nu apare însă decât la capătul tuturor răscumpărărilor...
        Din Cosânzeana, din fiica vicisitudinei, Dumnezeu va făuri luna, legând cursul ei de blestemul despărţirii:
        „Şi de-atunci se trase,
        Şi de-atunci rămase
        Că ei se alung
        Şi nu se ajung:
        Lună când luceşte
        Soare asfinţeşte,
        Soare când răsare
        Lună intră-n mare”...
                Luceafărul a pierdut acest sens tragic al armoniei. El renunţă la păcat. Dorul său a provocat o undă imensă în univers. Iată că această undă se întoarce singură, reintră în cercul ei de radiaţie.
                Retras în absolutul primordial, în cerul perfecţiunii sale, Luceafărul restituie, „nemuritor şi rece”, imaginea capului divin culcat, indiferent, peste lume:
        „Dumnezeu pare că doarme
        Cu capul pe-o mănăstire
        Şi de nimeni n-are ştire”.
                „Nemuritor şi rece”  transcrie atitudinea tradiţională a românului înaintea vieţii: indiferenţa, ataraxia înainte a tot ce se întâmplă în această vale. Aceasta nu din sentimentul încercat de fatalismul asiatic al unei implacabile, al unei ineluctabile necesităţi în întâmplările din lume, în faţa cărora e o deşertăciune să rezişti, ci din conştiinţa – pe care acest popor o exprimă de milenii în gradul cel mai înalt – unei lumi a Morţii care transcende, în mistica ei frumuseţe, toate durerile şi toate bucuriile vieţii.
         
                Ceea ce conferă poemului eminescian acel timbru al perfecţiunii, graţia unui moment, unei cadenţe a lumii, e însă evocarea atotputernică a iubirii, alternanţa ei între sacru şi profan, geniala simetrie dintre iubirea divină şi idila pământească. Sunt Aphrodite-Urania şi Aphrodite-Pandemos – amorul sacru şi profan, eterna dialectică a iubirii.
                Eminescu n-a evocat ipostaza profană a Iubirii, aşa cum ar fi putut-o face, în contrast cu patima sublimă a Luceafărului, ca umbra ei să releve lumina. Ci Eminescu a confundat-o în armonie, a creat-o cu un zâmbet divin.
                Dialogul pe care Cătălin îl încearcă cu prea-frumoasa fată constituie alfabetul, edictul perpetuu al iubirii. Graţia spunerilor sale e fără de seamăn. Ele transcriu, în cadenţe nemuritoare, în cuvinte de o rigoare adamantină, ceea ce de milenii şi-au spus toţi îndrăgostiţii sub lună.
                Fata e cuprinsă în vârtejul lor melodios şi ar fi gata să i se supună... când intervine un „dar”, disjuncţia cea mai patetică, un „dar”  în care e transcris fiorul cel mai înalt al frumuseţii, conştiinţa universului divin:
        „– Dar un luceafăr, răsărit
                Din liniştea uitării,
        Dă orizon nemărginit
                Singurătăţii mării,
         
        Şi tainic genele-mi le plec
                 Căci mi le împle plânsul
        Când ale apei valuri trec
                 Călătorind spre dânsul” .
                Am spus-o şi altădată: misiunea poeziei e să transmită acest „dar”, poezia nu este decât acest „dar” aruncat asupra vicisitudinii, această sublimă revulsie şi această patetică nostalgie a esenţelor.
                E o seară vastă, diafană, plină de efluvii, seara cea mai reală, cea mai vie, din câte seri s-au putut imagina.
                Şi în această seară Cătălin însuşi s-a transfigurat. Cuvintele lui capătă fiorul spaţiilor frigide, nu ştiu ce refringenţe de diamant. Sună a nemurire – „nec mortale sonant”.
        „Cu farmecul luminii reci
                Gândirile străbate-mi
        Revarsă linişte de veci
                Pe noaptea mea de patemi” ...
                Furat de fluxul acestei iubiri pământeşti, Eminescu n-a putut să-i refuze principiile marei lui arderi, linia fericită, profilul purure al geniului său. În aceste cuvinte de dragoste s-a rostit, s-a scris pe sine cu o putere fără de seamăn. Acestea sunt fruntariile extreme ale poeziei, limita cea mai înaltă care s-a atins cândva – limita de la care începe, probabil, limba îngerilor. Sub masca lui Eminescu eu văd aceste cuvinte, ascult infinitul lor freamăt... Sub masca aceea, cu vaste regiuni de pace dureroasă, – cu ochii închişi, caverne în care zac superbe şi tragice avânturi, visuri ale unei supradiafane armonii care nu şi-au aflat încă deslegarea în corpul adamantin sau în volbura de flăcări a cuvintelor, ochii peste care apasă grele, depresive, ca nişte lespezi, pleoapele, cu gura largă, dilatată de darul divin al profeţiei...
                Dar Eminescu a vieţuit – s-a spus – experienţa Luceafărului. Mâini sacrilege au atins toate vestigiile mândrei sale vieţi, au cutezat să scuture ultima vibraţie a degetelor sale, tot farmecul pe care gestul lui de taumaturg îl aşternuse peste lucruri. Din decepţiile mărunte ale vieţii sale, din micile ei „scandale”, au crezut că vor putea desprinde profilul divin al Luceafărului, fibra infinitei sale armonii. Aceştia n-au ştiut, nu pot şti că tot ce se întâmplă în lume pentru cineva ca Eminescu se întâmplă pentru a deştepta cântarea. Se întâmplă în vederea supremei finalităţi a cântecului. Realitatea esenţială a poeziei subordonă, îngenunche tot ce se poate întâmpla.
                Un poet, un altul, dar de altă treaptă, Moréas, a spus-o în cuvinte ce zboară:
        „Laisse les uns mourir et vois les autres naître,
        Les bons et les méchants,
        Puisque tout ici-bas ne survient que pour être
                          Un prétext à tes chants!”
                Desigur, Eminescu e întreg în Luceafărul. O mare creaţie a spiritului implică o corespondenţă organică, viscerală, un curs de fluide, o exaltare reciprocă între creator şi creatură. În gradul de tensiune la care s-a făurit Luceafărul, această exaltare duce, desigur, până la extaz.
                Într-un moment de dincolo de timp, într-un moment de nemurire, Eminescu s-a identificat Luceafărului.
                Dar această identitate e specifică cultului dionysian. În marea lor aspiraţie spre absolut, în marea tensiune a vârtejului, adoratorii lui Dionysos se identificau zeului, se făceau aidoma lui. Formal chiar, numele lor de „Bacchoi”  nu era atributiv, ci era însuşi numele divin.
                Identificat Luceafărului, confundat în mistica, antica personalitate a zeului acestui pământ, lucind deasupra tuturor nopţilor noastre, dominându-ne cu faţa lui de tânăr zeu, pururi luminându-ne – Eminescu.                                                                                                            

                                                                                              Dan BOTTA



        IN MEMORIAM
         
                          Grădinarul și subterana
         
        Grădinarul și subterana
         
        „Cînd veți auzi c-am murit, să nu credeți: sunt mai viu ca oricînd, mi-am schimbat doar adresa.”
                                                                                         (Octavian Doclin)
         
        Ajuns aproape de borna 70, imprevizibilul Octavian Doclin, îngăduindu-și privirea peste umăr / privind în urmă, avea dreptul la un popas bilanțier, convocându-l pe „celălalt Doclin” (bântuind, se știe, cu scufundări ritualice, prin subterană) și oferindu-ne chiar „poeme subterane”, sub veghea „ochiului al treilea” – Marele Domn. Motiv de a propune aici, la ceasul despărțirii, în chip concluziv, un survol critic, cercetându-i opera într-o tentativă recapitulativă. Să observăm că volumele din urmă („o obsesie pe an”, cum recunoștea), sub presiunea angoasantă a timpului, aveau ținte explicite, la vedere. Dacă Răsaduri (2017) putea fi o carte a scriiturii (cum, dealtminteri, s-a observat), Poeme-le libere (2018) anunțau un lirism recapitulativ, pregătind, după acest prag, o retrăire a trecutului, convocând acei „timpi apuși”, reînviați în „pustia hârtiei”. Firește, cu „ochii proaspeți de copil”. Cândva, Poemul ca un mușchi verde suna salvator, ca o dulce avertizare, aflând, izbăvitor, calea: „Copil mă rătăceam prin pădure / căutînd crăițe zmeură ghiocei / mușchiul verde mușchiul verde / întotdeauna mă scotea la lumină // acum rătăcesc printre cuvinte / printre atîtea cuvinte / căutînd poemul poemul minim / care să-mi arate drumul / spre mușchiul verde.” Chiar dacă o tușă autoironică ar submina reușita: „Fără să aibă / știința navigației / a condus poemul și poema / pînă la sfîrșit / precum Noe corabia lui / fără cîrmă.” (v. Fără cîrmă). Și trezind, odată deconspirat, o reacție mânioasă: „Atunci / cînd se va descoperi / că poemul a deconspirat / secretul nașterii lui / mînia poetului / fără margini va fi.” (v. Mînia). Încercat, în final, de o irepresibilă tristețe, mărturisită, de pildă, într-un Poem minim (14 aprilie 2019): „Tristețea de neînvins / de neevitat / după nașterea poemului / terminarea poemei – / cum postcoitul.” Dar poetul juca „la două capete”: „Mai puternic devine poemul / cînd rămîne singur / părăsit de poet / mai singură este poema / cînd poetul fură din puterea poemului / dăruindu-i-o // și așa se odihnește poetul / visînd și jucînd la două capete deodată.” (v. La două capete). Și trăind, jubilativ, bucuria facerii: „A înțeles / că bucuria / se manifestă / după nașterea cuvintelor / în timpul scrierii / cînd poetul / se întoarce / pe alt drum în poem / la braț cu poema.” (v. Peste umăr).
        Acest zig-zag, slalomând printre decupaje lirice, adunând „depoziții” risipite în timp, marcând „vârstele” poeziei docliniene, ne obligă a semnala încrederea poetului în trăinicia efortului său. Precum se poate desluși în Ținta(fragment): „astfel că ținta lui viitoare / își dădu repede seama / nu ar fi alta decît / sămînța aruncată pe teritoriul cuvîntului nerostit / din care să răsară o altfel / de piatră Eben-Ezer” (v. Ținta). Sau și mai limpede, pacificator, într-o poemă fără titlu, din volumul Sălașe de iarnă: „Fiindcă, iată, de-acum, / ființa mea va sta tot mai întreagă / sub semnul stelelor căzătoare. / Voi lăsa pe cerul amintirii voastre / doar o singură dâră de lumină. / Mă veți căuta, unii nerăbdători, alții nepăsători, / chiar prin aceste litere, agresându-vă. / Eu voi sta lângă ele, ascuns ca-ntr-un nor. / De-acum nevăzut. Voi auzindu-mă. / Și uite-așa începem o viață nouă./ Tot împreună.”
         
                                                                              *
        O viață nouă, mai exact un alt început își dorea poetul. El, grijuliu cu recepția și poziționarea sa, încărcând volumele cu stufoase note bio-bibliografice și referințe critice, și-a „construit” boema (sub control), fiind, negreșit, un autor cerebral. Dovedește fie un autobiografism capricios, eliberând o memorie nostalgic-afectuoasă, sub protecționism maternal, fie, sub ispitele recluziunii, căutând refugii (subterana adăpostind „partea secretă” a vieții poetului), fie, în fine, într-o opera de vădită coerență și originalitate, cu vocație reiterativă, purtând mărci distinctive, se lasă sedus de o reflexivitate prismatică, sub faldurile autoreferențialității, invocând triada poeziebroembroemă. Adică „interesat de fuziunea dintre starea poietică și starea poetică”, cum notase rafinatul Mircea Bârsilă într-o densă prefață (la volumul Poeme libere), exegetul debutând, în 1968, alături de elevul Octavian Chisăliță, în revista Vârste cărășene a Liceului din comuna Grădinari, sub îndemnul împătimitului și regretatului profesor Petru Oallde. Doclin poate fi sentimental coborând în copilărie, presărând regionalisme în aceste exerciții de anamneză; or, resurecția copilăriei, în acele mici narațiuni, cu schelet alegoric, induce o stare de pietate, crede Gh. Grigurcu, „angelizând” o ființă care a fost. După cum, în etapa reflexivă, cu aceeași conștiință a înscenării e preocupat de construcția poemului, palpând „umbra cuvântului”. De fapt, e vorba de un program, ajustat din mers. O poezie poetizantă, schițată la debut, cum nota Ion Pop, poetizând mai apoi însuși scrisul, trecut prin „alambicul reflecției reci”, părăsind aparent reveria puristă. Dar scrisul e în permanență supravegheat iar actanții (Stăpânul, Scribul, Pivnicerul, Sacerdotul etc.), cercetând topografia Domeniului, devin „personaje cvasinoționale” (cf. Ion Pop). Poetul însuși, uzurpatorul „numelui celui adevărat”, are o misie înaltă. El, înarmat cu cravașă și sabie, „a trăit toată viața / pentru a păzi Grădina” (v. A trăit a murit). Iată și Planul lui, părăsind umilința anonimatului, divulgat într-o compunere „în biserică”: „Cunoscând mai dinaintea / altora / chipul nevăzut neștiut / al poemului la naștere / a hotărît să cheme la el / cuvintele înghesuite într-un stup / stînd la pîndă gata-gata / să năvălească în corturi / după un plan bine pus la punct / de Scribul trădător.” (Planul). Chiar dacă „poemul poartă în el / cipul poetului / chiar înainte de scriere” (v. Cipul), o dilemă îl însoțește în efortul procreației: el va fi poem sau poemă? – se întreabă, angoasat, poetul, cercând a palpa tăcerea, inefabilul, inexprimabilul; adică „spațiul absent dintre cuvinte”. Parantetic, să notăm că problema cuvântului l-a obsedat pe Nichita Stănescu, învățând – pornind de la iubărețul Anton Pann, numit „tată de cuvinte” – însăși cuvintele „să iubească”. Poezia e, negreșit, construcție în limbaj și discrete urme stănesciene putem lesne afla în stihurile lui Doclin, răsadurile fiind, de pildă, „lacrimile înflorite ale copiilor nenăscuți”. Dacă primul Doclin cultiva, sensualist-naturist, fiorul elegiac și unda emoțională, ulterior el propunea, într-o poezie atent elaborată, dar nu castrată afectiv, lecturi alegorice, înțesate de simboluri, cu trimiteri încifrate și referențial biblic, invocând ochiul orb, mâna care scrie, muntele vs golful, subterana vs grădina etc., anunțându-ne sec că poemul scurt ar cere o emoție „spânzurată”.
        Descifrând, cu abilități hermeneutice, „fațetele” poeziei docliniene, Mircea Bârsilă, companionul de altădată, va etapiza acest flux liric, mereu sub controlul conștiinței textuale. Din nou cuvântul e în prim-plan, rol recunoscut într-un Poem minim: „Gîndul Scribului / cum o cavernă / în care cuvîntul intră / fără zgomot / așa ca o pisică la pîndă.” În alt loc, emfatic, Poetul se simte neîndatorat și, drept consecință, va fi pedepsit / părăsit: „Așadar / nu mai datorez nimic cuvîntului / rosti cu emfază / Poetul / pe loc poemul își luă poema de braț / și porniră împreună / spre corturile noi / cum dezertorii călăuziți spre moarte.” (v. Părăsirea). Alertat, îmblânzind / fecundând aceste cuvinte povestitoare (dar și trădătoare, cu „fire buimacă”) în mersul lor „spre pârgă”, va invoca, salvator, o rugăciune: „Dă-mi putere Doamne / să nu stric cuvintele / pe care mi le-ai pus pe inimă.” (v. Rugăciune). În fond, autorul jonglează cu  schema triadică (poet / poem / poemă), având un „raport sangvinic” cu propriile texte (cf. Mircea Bârsilă), recunoscând „suferința poemului” și „neprihănirea poemei” (deflorată de cuvânt). Iată drept probă o Triadă: „Poemul / după ce-a ieșit din mîna poetului / se umflă în cuvinte-pene. // Poema / și ea așișderea în pene-cuvinte.// Poetul / atunci nu își mai semnă numele. // Și duse au fost / și s-au tot dus.” Să înțelegem că înstrăinate, lansate în lume, eliberate, desprinse de autor, orgolioasele producțiuni au o soartă vitregă, decăzând în pustietate, dacă nu scapă de „toxinele cuvintelor”? Poemul pustiu ne dă asigurări în acest sens: „În timp ce înainta în scrierea lui / aproape de finalul fără punct / își dădea tot mai mult seama / că poemul pustiu / nu înseamnă neapărat / poemul cărui îi lipsesc cuvintele / cele în pîrgă deplină / în drumul spre coacere / nu / pustiul în poem / este eliberarea mîinii / de toxinele cuvintelor scrise pînă atunci.” (v. Poemul pustiu).
        În acest drum, de la descriere la meditație, cu replieri autoreferențiale, împinse în tehnicism, poetul sondează memoria culturală, adâncindu-se în credință. Deschiderea religioasă îi prilejuiește incursiuni rodnice în spiritualitatea bipolară, convocând dublete antinomice. Și, prin creație, o replică-antidot la moarte, ieșind din temnița trupului. Sau măcar o inițiere în moarte, domolindu-și spaimele dispariției, prin desele (altădată) coborâri în subterană, uitând de sine. Acolo, ni se spune, „viața e stearpă”; nu există „rod-rodire”, dar poetul, adulmecând viziuni („răsaduri de viziuni / de halucinații”), revenind în realitatea reală, ne aduce un „mănunchi de răsaduri”. Motivul subteranei, topos ispititor („măcar o dată pe lună”) înseamnă un refugiu nu doar spațial. El marchează un timp al rupturii, dar și al regenerării; poate fi, prin izolare, între „pereți de plută”, o experiență dramatică, pedepsind o viață dezordonată, răvășită de tentații impure, dar și o purificare, reîntoarcerile oferindu-i „lumina vieții reînnoite” (cf. Ion Pop), implicit o altă memorie. Spațiu de tranziție, viclean, subterana-bestiara este „un ciudat amestec”, sesiza Al. Ruja, între paradis și infern, Doclin fiind considerat, limitativ după noi, un „poet al subteranei”. Purtându-și crucea, el cochetează bacovian cu „ofertele subteranei”, cum scria Cornel Ungureanu, interesat de topografia non-locurilor, pe o axă regresivă (oraș→casă→odaie/cavou). La Doclin, însă, e vorba de alternanțe. Sunt căderi și reveniri, tăceri și rostiri, pierzanie și reînviere, pendulând între cei doi poli: viață/moarte. Fără rezonanțe dostoievskiene, ispășind pocăințe și beneficiind de iluminări, poetul își rescria, după acele „revărsări / prin subteranele imperiale” (v. Fluviul Tavi, II), biografia, amânând „plecarea definitivă”: „Gura Subteranei nemiloasă / ca a chitului / înghițind chepengul / în burta lui / poetul – ca între pereți de plută / odinioară – / îi dictează lui Iona / o altă nouă biografie / „moartea după doclin” [v. Moartea după Doclin (2)]. Descinderile îi prilejuiesc o retragere în matcă, eliberând „multele izvoare”. Altfel spus, însăși poezia sa, desfășurată luxuriant-motivic, în pofida granițelor ferme, a laconismului și a sentențiozității. Asaltat de roiuri de interogații, poetul prefiră accente thanatice cu, paradoxal, miză erotică. Altădată, se înverșuna contra Arhivarului șef sau a ferocelui Gassenheimer; acum se declară atras de Moarte (v. Amantul), înduplecând / îndulcind tragismul existențial. Călătoriile în subterană, după pauza amnezică (echivalentă morții) îi procură bucuria învierii, întrevăzând, cu seninătate creștinească, șansa supraviețuirii (prin creație).
        Iată de ce refuzăm a-l considera pe Octavian Doclin doar poet al subteranei. Am nedreptăți, credem, rolul Grădinarului în riguros-vertebratul scenariu doclinian, replică la boema risipitoare (afișată, dar ținută în frâu, sub veghea Adei), frângând atâtea destine poetice. Grădina, în fond, este polul opus al subteranei iar poetul, observa Gabriel Coșoveanu într-o lectură antifrastică, este un grădinar îngrijorat. Însuși Doclin, sub avalanșa simbolurilor, ne anunța ferm: „mă scriu pe mine / răsădindu-mă”. Și oferind, între căderi și înălțări (revenind din subterană cu „o altă memorie”), navetând între iluzie și realitate, între opacizări și iluminări, „răsaduri de viziuni”. Grădinarul face ordine, se înțelege, asaltat de potopul reveriilor halucinante, codificate: „Ierarhia răsadurilor / o stabilea Grădinarul / numai atunci cînd toate erau pregătite / pentru rugăciunea de iertare / a ne-răsăditelor” (v. Rugăciunea). Să amintim că Muntele Iluziei, cândva un loc roditor, găzduiește, la altă vârstă, „un cimitir / de răsaduri ne-răsădite” (v. Un altfel de rug). Metabolizând varii influențe, poetul a crescut; răsadurile ar trimite, poate, la „rodul” lui Cezar Ivănescu, „realitatea reală” ne-ar duce cu gândul înspre Mircea Ivănescu. În plus, poetul-taumaturg, cum l-a citit Ela Iakab, explorează „spații himerice” și are experiențe metafizice, Domeniul rămânând o hartă secretă.
        Ultimul Doclin, ca „semănător de poeme”, coboară în copilărie. Dintr-o memorie reactivată, țâșnește șuvoiul amintirilor luminoase. În graiul locului ne întâlnim cu maistorul cojocar Iona Chisăliță, cu Fălțuc, Pătru sau Vrăjitoarea; e evocată mama, dar și alunecarea piglaisului sub mâna ei, oborul, ulița casei sau lumina petromaxului. Adică, sub faldurile „unui proustianism sui generis” (cf. Marian Odangiu), ambianța domestică, acel cunoscut habitual care – încolțit de lacoma moarte – amortizează angoasa. Revine în forță viața, cu marile ei întrebări și micile întâmplări.
        Pe suport memorialistic, chemând în ajutor „ochii cruzi de copil”, poetul,mereu lucid, fără a cădea în transă mistică, opune două lumi: cea dispărută, respectiv prezentul scrierii, reînviind-o. Și domolind, astfel, „textualismul existențial” (cf. T. Urian), uneori obsedat de „facerea” poemului, ignorând „cercul suprem” (viața însăși, ofertantă, ca mesaj totalizator). Or, Doclin esențializează mesajul. Demersul său prolific, aparent expansiv, se contractă, consfințind o închidere circulară. Poetul se reinventează, crește din sine, obligă la o nesfârșită reinterpretare, desenând cercuri succesive, frecventând câteva mari teme și simboluri. Dar cercurile sunt concentrice, râvnind, prin încărcătura simbolică, o nouă naștere: centrul. Poezia devine rugăciune, nota Cornel Ungureanu, nu doar prin „scrisul în biserică”. Subteranele cu care se mândrea poetul-navetist devin drumuri care duc „dincolo” / lumea de dincolo, contemplând acum, „doclinizând”, „graba cu care se consumă viața”, lăsând, totuși, „o dâră de lumină”. Iată câteva Amintiri (de ieri și de azi): „Copil / numea și recunoștea păsările / după cântecul lor / aprins în gură. / florile / după culoarea și mirosul / sîngelui ca al femeii dezvirginate / de mai tîrziu / poamele / după gustul laptelui / de la sînul mamei atît de tînără / cînd l-a născut / acum / tăria culoarea mirosul gustul / sunt cercurile bătrînului de azi / (pentru o naștere viitoare).” Acea „naștere viitoare” înseamnă, desigur, o viață nouă („tot împreună”), insinuând ideea „sfârșitului deschis” (cf. Marian Odangiu), vestind „alt început”: „îmbrăcat într-o platoșă nouă / de sudoare / se pregătește să o ia / de la capăt”.
        Putem împărtăși verdictul lui Z. Cârlugea, văzând în Doclin un poet tragic, în pofida optimismului debordant. Vom descoperi un rictus amar sub masca zâmbetului sau o durere tăinuită iscând frumuseți. Rămâne, însă, speranța victoriei, despre care va povesti „doar Scribul” („cândva sau deloc”): „Așteaptă ziua / cînd părăsind / pentru ultima oră / Subterana / care nu va mai avea / pentru el vreun secret atunci / și privind înlăuntrul ei / înainte de-a închide chepengul / să poată rosti fără ezitare / „te-am învins” (v. Fără ezitare). Așteptând încrezător „nașterea” judecătorului, după ce, transfigurând „chinul și durerea / într-o bucurie și plăcere prelungită”, se va fi spovedit prin scris: „la capătul fiecărui poem / poetul devine un altul / și tot așa renăscîndu-se / pînă cînd după capătul ultimei poeme / se naște și el judecătorul”. „Amantul” morții ne dădea asigurări liniștitoare: „eu nu plîng eu rîd împreună cu ea / de aceea la chemarea ei / cobor măcar o dată pe lună / în subteranele mele / (ehei în tinerețe o iubeam zilnic) / unde mă așteaptă cu trupul ei / de tăciune să ne iubim pînă la epuizare” (v. Amantul). Deslușim aici, tranșând conflictul dintre atracția boemei și sarcina înaltă a creației, o revanșă a grădinarului, chiar dacă, prea grăbită, moartea ni l-a răpit. Rămâne, desigur, zestrea lirică și amintirea luminoasă a acestui „poet din Banat”, cum, fălos, se recomanda. Din păcate, și punct. și de la capăt, volumul promis și încredințat tiparului înseamnă, în „jocul cu moartea”, nedoritul punct.
         
                                                            Adrian Dinu RACHIERU



         
        Scriitori şi teme

              Ion Tudor Iovian. Relaţia dintre viaţă şi text


         
          Eu scriu ca să generez existenţă, spune poetul Iovian într-un text trăit dinamic, cum sunt mai toate poemele sale. Privit în mare, se disting două faze în această lirică: prima  se află sub semnul unui minimalism nevrotic, a doua sub tentaţia şi virtuţile tăcerii. Avalanşa de trăiri anxioase, violente îl plasează în zona apocalipticului – „o poveste parcă fără sfârşit a răului în lume”. Un critic (I. Creţu) sintetizează: „o lume toxică, dar frumoasă”. Poetul, care este original în bunul înţeles al cuvântului, şi-l asumă la început pe biblicul Iov şi pe anxiosul Bacovia (tot cel din prima fază), pradă exasperării şi lucidităţii: „dar eu / sunt unic şi irepetabil în această lume / dar eu sunt  unic şi irepetabil / în ACEASTĂ LUME / cu măruntaiele scoase cârpită ici-acolo”; „cântecele sună a pustiu şi frig / cum să scap de spaimă că mă voi prăbuşi / în / golul căscat în text // (a căzut / şi o stea tocmai a căzut) / dar eu scriu / ca să generez existenţă / pentru mine, pentru tine / pentru celălalt”.
          În a doua etapă în parcursul sinusoidal al scrisului său, Ion Tudor Iovian recurge la o schimbare de atitudine şi tonalitate, fără să se rupă cu totul de dicţiunea anterioară; şi omul n-a mai scos nici un cuvânt e titlul a două volume, cel mai recent (2019), care intră în atenţia acestui comentariu. Viaţa nu este altceva decât text („texistenţă”) şi rostul poetului este acela de a popula neantul cu cuvinte-făpturi, de a genera existenţă: „dar istoria chiar s-a sfârşit / şi salvare / nu mai există / – niciodată n-a fost – îţi şopteşte Nimeni hulitorul / şi nu vom putea ieşi din zmârcurile / acestui coşmar – zice – / care suntem noi înşine – un text cu sintaxa explodată în ruină // dar noi suntem adierea parfumată / de primăvară / peste pestilenţa oraşelor şi sufletelor // noi suntem / poemele în libertate / cu intestinele scoase  afară cu venele umflate”. Pe lângă metafizica nihilului, în logica esteticii tăcerii intră şi reversul, infuzia latentă, tehnica aluziilor, „degajarea”, „rarefierea”. Cuvântul este o tăcere întoarsă pe dos, orice prezenţă revelează o absenţă, dar poetul scrie  pentru toţi. Idealitatea goală reprezintă (pentru Baudelaire, venerat de Iovian) o forţă de atracţie aşa de mare, încât încordarea atinge pragul de unde începe prăbuşirea. Idealul, prin urmare, coexistă cu abisul sau este chiar abisul, care, în poezie, nu coincide cu negativitatea. În literatura noastră, Arghezi desăvârşeşte expresiv apăsarea absenţei, dar la el conştiinţa golului sfârşeşte printr-un triumf demiurgic. (Apropo de Arghezi, e poetul de care Iovian se simte cel mai ataşat – a scris şi un eseu consacrat marelui poet).
          Ordinea şi aventura poeziei din şi omul n-a mai scos nici un cuvânt nu exclude convergenţele plăsmuind o lume proprie unde domină opoziţiile coincidente. E un expresionism deopotrivă elegiac şi frenetic, care, bipolar, generează ebuliţia şi neliniştea. Narativul şi oralitatea se întâlnesc într-o reprezentaţie epopeică la baza căreia se află dualul şi oximoronul: „şi era foarte frig şi foarte târziu şi erai foarte departe / când în colţul gurii a înflorit negru un surâs / atât de îndurerat atât de stingher // şi omul n-a mai scos nici un cuvânt //  n-a fost decât o ardere grăbită şi apoi / cenuşi aurifere în florile de zăpadă din mai – / şi negrul de septembrie era încă departe – // dar mi-am văzut viitorul prin ochii tăi – / într-un oraş căzut dintr-un tablou de Chirico / un zid / de care se izbeşte vântul / şi sarea de mare / îmbracă / în plăci grele frunzele albite deja al unei muşcate / iţite în mijlocul străzii / un foc stins / din care n-a mai rămas decât / un trup abia zărit în cărbune // al unei gâze din alt timp / amprenta unui poem // şi omul n-a mai scos nici un cuvânt”.
                                                                              *
          Cuvintele noastre de toate zilele sângerează şi produc tot mai multă irealitate, dar poetul rămâne „cufundat până la gât în această lume”, „agăţat cu disperare de un vis”. Sunt numeroase interludii metapoetice când tonalitatea variază între alint şi ricanare empatică. „Mica vicioasă poezia” îl momeşte în turnul ei de fildeş unde e rece şi se aud ecouri de muzici ciudate: „şi mă pune să-i fac până seara un paradis artificial…. / din oscioare de pitulice şi puf de păpădie şi / rouă din stele şi gângurit de copil fără somn / şi raze de asparagus”. Şi având oaspeţi de seamă şi răsunete de care tremură taurul; „ca un stâlp eu stam în lună” , visând la icoana stinsului amor.; „şi ea / mica vicioasă poezia / tocmai când urc treptele Catedralei / mă aţâţă / dezgolindu-şi sânul lăsat dar încă plin de zăpezi şi lavă / vulcanică şi vis”. Surpriză cum se vede, erotismul transpare din textul despre poezie, un program în „cinci paşi de dans cu mica vicioasa poezia spre infranregru”, care ascunde evocarea unei iubiri fără împlinire în absenţa Lui, nepregătiţi noi „să-L primim / să-I dăm / un pahar cu apă”. Asta-i menirea intertextualismului, de a contribui la interpretarea textului (polifonic) în mai multe „chei”: Shakespeare, Dostoievski, Papini, Eminescu, Bacovia, Arghezi,  Nichita – şi chiar dialog cu sine însuşi: Azi, „draga de ea / absconsa de ea timbulinda” nu va mai coborî „de la etal 11 al turnului de fildeş / ca să fericească norodul / cu ingabamentul trasat cu gheara / prin somnul infantei de nichituş // azi ea / doldora de ovare – / îşi doreşte un cub-sleph-autotelic perfect / pe care coşmaderii lui iovian /să-l  şlefuiască să-l drăgălească pe rând cu şmirghel erotic // un cub trans lucid / cu şape colţuri încă mici / prin care să se vadă cum Urmuz cară în spate legaţi / cu multă sfoară tricoloră / poeţii miişti cu ştampila New Age pe toate cuvintele”.
           Golul şi tăcerea, iată două toposuri obsesive ale poeziei lui Ion Tudor Iovian, de cea mai strictă modernitate cu irizări postmoderne. Imaginarul său poetic rătăceşte prin vidurile cosmice şi hăurile telurice, fuga încheindu-se cu un naufragiu, necunoscutul rămâne un necunoscut, depărtarea nedefinită, inexpugnabilă. Decorul aproape că nu există, „personajul” este stors de orice conţinut palpabil, gesturile sunt minime, imaginile scheletice, reluate obsesiv, cum se întâmpla în poezia lui Bacovia, absenţa e de inspiraţie argheziană, în primul rând. Descoperind „nimicul”, lui Iovian nu-i mai rămân decât voluptăţile damnaţiunii şi, în cele din urmă, tăcerea alternată cu jocurile fantasmagorice ale poeziei: „şi ea ticăloasa şi draga de ea (mica vicioasă) / risipeşte aşa în transă descheiată la capot / ambră prin odăile nefericirii fluturi de zăpadă nouă / dă drumul la gramofon / ca  Mozart şi Palestrina şi Beethoven şi Gershwin să / inunde plajele zilei / şi sufletele lor să umble în papuci de casă / pe străzi cu platani abia înfrunziţi care vor dispărea / la căderea serii / prin barurile însemnate cu fierul roşu / prin cerul lăsat azi foarte jos / ca să-i scrii cu briceagul poemele”.
                                                                              *
          Acum, în volumul de faţă, registrul cu imaginaţie biografică pune în mişcare tragi-comicul. De mai multe ori, accentul se aşează pe dimensiunea culturală a lumii, cată să recicleze forme trecute, aduce în centru individualitatea care devine sistem de referinţă („aleargă coşmaderi injectaţi de Iovian cu poezie”). Prozaic fără a fi monoton, poetul apelează la parodie şi ironie, impune „reţeta” consemnării nemediate a realului eludând artistizarea. În noua zodie, el experimentează în stil „hiperrealist”, nemetaforic. Abolirea „literaturii” implică o întreagă strategie: mimarea insuficienţei intelective şi a neîndemânării poetice, recursul, cum am spus, la realul prozei, notaţia neocolită, decanonizarea, desolemnizarea, efortul de simplificare. Şi totuşi, avem de-a face cu un poet rafinat care îşi dozează efectele într-o perfectă regie textuală. Ironia şi parodicul nu poate să scape unui ochi vigilent, de la titlul volumului la afirmaţia din poezia finală „noi suntem / poemele în libertate/ cu intestinele scoase afară cu venele umflate”. Iovian se apropie de zvonul lumii, nu în sensul deturnat al angajării, ci în spiritul unei arte poetice de recentă condiţie, de unde, cum am mai spus, nu lipsesc ironia, autoironia, parodia subtilă, cu o candoare specifică, de regulă, ludicului. Într-un text, astăzi, II, declară că e vorba de o „variantă ironic-amară dată prin mult piper sare şi sticlă pisată”: „astăzi am trimis din nou un înger închiriat de la / biserica din colţ / «străin la vorbă şi la port» / îndatorat la preţ de zece euro / palid ca o / rochie de mireasă din celălalt secol ca o / frunză atinsă de ftizie dintr-un parc bacovian / cu textul învăţat pe de rost / să-ţi bată în fereastră / să-ţi spună cu glasul aproape sfârşit că omul de la / etajul 3 îţi simte lipsa enorm // dar nu i-ai deschis”.
          De multe ori poetul melodramatizează, tot parodic, evident, într-un fel de exorcizare de-a-ndoaselea. Potrivit principiului ambiguităţii, comunicarea dobândeşte o „energie telurică”, nu şi o concentrare care ţine de la dislocare până la ispita tăcerii avantajoase. Cum e această „conversaţie pe facebook” despre nişte lăstuni care îşi scriu poemul în libertate pe cer şi o conversaţie în metrou, unde apare şi persiflarea zâmbitoare: „ce carte / eu nu-mi pierd timpu’ / eu nu dau bani pe prostii / pe aia am găsit-o în metrou şi mi s-a făcut milă / de acela care a scris-om/ săracu’”. Se poate vorbi, pe urmele lui Arghezi, de „copilăria imaginilor”, de aspiraţia către frumuseţea neostentativă a vârstei infantile, – „prins ca de-o copilărie”– imagine arhetipală a deschiderii către mister.

                                                                      Constantin TRANDAFIR




        Zigzaguri

              Pretexte pentru recapitulări (IV)

          Îngrijorări şi speranţe. Ce constatări facem, cel mai frecvent, de Sărbători? Primele, dacă obiceiurile se păstrează în formele cunoscute. Văzînd, auzind, – comparăm. „Tot aia cu iepuraşul?”, m-a întrebat cineva, zîmbind, cînd i-am spus că am primit copii cu colinda. „Tot”, i-am răspuns. Desigur, ar fi putut fi unele mai lungi şi mai frumoase, dar de la cine sau de pe ce să le înveţe? De vîrstă mijlocie, părinţii lor nu ştiu nici ei altele, iar editurile nu mai scot culegeri de colinde, pluguşoare şi sorcove. (În treacăt fie zis, nici poeţii nu se mai înghesuie să scrie, precum înaintaşii, ceva cu astfel de titluri.) În reviste şi ziare, literatura destinată Crăciunului şi Anului nou lipseşte. Bineînţeles, spre deosebire de altădată, din ele lipsesc şi scriitorii, cu opinii şi amintiri. (Ce diferenţă faţă de anii în care una dintre „publicităţi” era „Daţi copiilor să citească de Sărbători cărţi instructive şi plăcute!”). „Updatată” pe ici – pe colo, „aia cu iepuraşu’” denotă şi altceva: un mod expeditiv (uneori şi agresiv) de a cîştiga  „francu”. Nu se mai fac eforturi pentru memorizări. Mai stau copiii să repete, înainte de a se „produce”? Alarmant e că mai neglijent se prezintă fiii de români decît de ţigani, pentru care colindatul şi uratul au încă proporţii de „evenimente”!... – De la atari constatări simple, se trece apoi la cele despre vreme şi vremuri, fiecare după experienţa şi puterea lui de a le înţelege. Cert, la fel se întîmpla şi odinioară, doar datele comparaţiilor s-au schimbat. Noi, de pildă, ne raportăm la perioada de dinainte de ’90, iar cei din anii ’30 (la presa cărora am să revin) se raportau la perioada de dinaintea Primului Război Mondial ori la una şi mai veche. Toate observaţiile converg în ideea de schimbare, însă nu întotdeauna în bine. Înlocuiţi cuvîntul război cu acela de revoluţie, şi coloanele din care am să citez imediat vor părea de o incontestabilă actualitate, una chiar mai mare acum decît atunci: „Vremea noastră e ciudată, plină de salturi neprevăzute şi caricaturale. Timpul goneşte cu viteză de avion, asurzitor şi zbuciumat, tîrîndu-ne într-un ritm de sarabandă ameţitoare. Lumea de azi e un carnaval de stiluri şi de obiceiuri heteroclite şi diverse, un iarmaroc bizar în care ne-am obişnuit să trăim, într-o atmosferă de improvizaţie şi invenţie facilă, de nestatornicie şi de vagă aşteptare. [...] Nimic nu ne mai miră. Omenirea e blazată şi neîncrezătoare. Iată de ce am ajuns să primim cu zîmbet sau cu nepăsare lucruri, fapte, întîmplări, care unui om din secolele trecute i s-ar fi părut monstruoase sau absurde. Nici un record, nici o invenţie nu ne mai surprinde. [...] După război, a fost pretutindeni o rupere de zăgazuri. [...] Oamenii s-au obişnuit să nu mai respecte nimic, să pună la îndoială tot ce nu este plăcere imediată şi facilă şi profit prezent. Niciodată nu s-au comentat mai multe fleacuri şi niciodată lumea n-a fost mai lacomă de distracţii uşoare. O cumplită lipsă de seriozitate, o relaxare a moravurilor şi o descătuşare destrăbălată şi febrilă s-au întins pretutindeni, în viaţă, în literatură, în artă. [...] Sub cuvînt că trebuie să se spună tot, fără înconjur, în artă şi literatură s-a ajuns la etalarea brutală a unui sexualism exasperat care acopere orice altă preocupare [...]. S-a ajuns să se confunde prea mult dezbrăcarea de prejudecăţi cu dezbrăcarea pur şi simplu”. Morala tradiţională, pe care unii încercau (şi încearcă) s-o combată printr-un asemenea „imoralism caraghios” este – sublinia autorul – „o chestie de educaţie a minţii şi a sufletului, o chestie de distincţie psihică şi de luciditate spirituală, nu de dezbrăcare sau de îmbrăcare. Deocamdată – observa el –, lipsa de decenţă atît fizică cît şi morală invadează tot mai mult epoca noastră. Ea merge mînă în mînă cu o neîncredere cumplită în viaţă. Ne-am obişnuit cu prea multe catastrofe şi cu prea multe răsturnări. Aşa de mult trăim în actualitate încît nici n-am ajuns bine să apucăm ziua de astăzi şi am şi uitat-o pe cea de ieri” (Phip [Al. Philippide], „Trăim prea mult în actualitate”, în Dimineaţa, 30, nr. 10.057, 25 decembrie 1934, p. 13). Negreşit, în asemenea constatări intră şi o doză de nostalgie după aspectele calme ale vieţii, după valorile certificate de tradiţie, după o etică mai fermă, după decenţă şi „stil”, existente anterior, cum de altfel s-a remarcat (v. Alexandru Claudian, „Reflexii asupra generaţiei nouă”, în Viaţa Românească, 22, nr. 1-3, ianuarie-martie 1930, p. 131-137). Însă, chiar dacă unele dintre imputări pot fi minimalizate ori nuanţate, niciuna nu poate fi negată. Înclinarea spre rău şi încorporarea răului în societate constituiau (şi constituie) un fenomen de o evidenţă dură. Philippide va relua şi peste doi ani tema schimbării concepţiilor şi comportamentelor, în acelaşi ziar, la aceeaşi dată (v. „Oameni cumsecade”, în Dimineaţa, 32, nr. 10.780, 25 decembrie 1936, p. 21). „Ultimele zeci de ani – releva el – au transformat viziunea noastră despre lume, răsturnînd valorile şi schimbînd punctele de vedere. Un fapt, între altele. Viaţa omenească, astăzi, are hotărît o valoare mai mică decît avea în epoca dinainte de război. [...] Dovadă: în jurul nostru plouă cu crime; în fiecare dimineaţă căutăm în ziar asasinatul zilei, marele omor cotidian... pe care mai totdeauna îl găsim. O zi fără măcar o crimă cu premeditare ni se pare plicticoasă şi strîmbăm din nas blazaţi. Astăzi nu mai există crime epocale, care să oprească atenţia oamenilor şi să le încleşteze închipuirea pentru ani de zile, aşa cum se întîmpla altădată. De ce? Sînt fărădelegile de astăzi mai puţin crunte decît cele de odinioară? Nu, fără îndoială. Dar puterea noastră de a ne mira a scăzut mult şi poate că şi monstruozităţile vremii noastre se succed cu mai mare repeziciune. N-avem timp să le mai ţinem minte pe toate şi avem mereu una proaspătă care să ne îndestuleze setea de senzaţional. Dar în acelaşi timp simţul moral a suferit şi el ciudate transformări. [...] Aţi observat cît de uşor şi cît de repede se spune astăzi despre un om că e de treabă? Un băiat de treabă în zilele noastre poate fi foarte multe lucruri. Auzi despre unul că a delapidat şi el cîteva milioane, a mijlocit vreo ilegalitate sau a pus la cale un mic trafic de influenţă. Ei şi? A mai stat şi vreo doi ani la Văcăreşti. Nici o ruşine. N-a avut omul noroc. Ghinion. Păcat de el că e băiat de treabă”. Asupra diferenţelor dintre epoci, a nimicniciei, blazării şi altor lucruri dureroase meditează, în articolele pentru numerele de Sărbători, fiecare în maniera caracteristică, şi Arghezi, Galaction, Sadoveanu. Autorul Florilor de mucigai îşi încheia tableta „Anul 1932”, publicată în Progresul social, cu următoarele vorbe: „Am fi dorit să sugerăm indirect că viaţa politică, socială şi artistică, exceptînd cîteva făgăduieli în găoace, a rămas la finele anului consumat, cam acolo unde se găsea acum douăzeci de ani; ca şi cum patru universităţi cu zeci de mii de frecvenţe anuale, şi cu aproape două sute de mii, dacă nu ne înşelăm, de titraţi noi, n-au contribuit cu nimic la o înviorare a spiritului public. Un întreg tineret lipseşte la apelul timpului evoluat şi actele de viaţă şi de reflecţie sînt continuu semnate de oameni vechi, ale căror generaţii rămîn din nefericire pînă în ziua de azi mai valoroase” (v. op. cit., în Scrieri, 41, Ed. Minerva, 1998, p. 17). „Era altfel acum douăzeci de ani”, spunea, la rîndul său, Gala Galaction, într-un „Răvaş către un prieten”, prin care motiva întîrzierea definitivării romanului Doctorul Taifun. „Aveam toţi capul pe umeri. Viaţa avea un înţeles. Deasupra noastră, cerul ţinea, plin de lumini, candelabrul unor idealuri. Unii credeam una, alţii credeam alta, dar credeam cu pasiune, cu tinereţe, cu fericita dilatare a sufletului întreg!... Mă uit la generaţia de azi şi-mi aduc aminte de vorba veche «s-a întors lumea pe dos!» Desfrunziţii, gîrboviţii, faliţii în vlagă şi în convingeri sînt nişte nepoţi ridicaţi după război... Iar încrederea, avîntul, devotamentul şi cavalerismul ideii au rămas cu noi, cei născuţi în jumătatea a doua a veacului trecut!... [...] Dacă noi avem dreptate ei vor avea destule zile – să trăiască, să sufere şi să se înapoieze la înţelepciunea bătrînilor” (v. Dimineaţa, 28, nr. 9.345, 2 ianuarie 1933, p. 3). Iar Sadoveanu, într-o scurtă ochire istorică, învinuia excesele, nu doar de la noi, ci ale lumii europene în ansamblu, şi avertiza asupra unei posibile căderi, ceea ce, după cîţiva ani, se va şi întîmpla. „Tot ce-i prea mult, nu-i bun, zice poporul nostru în blînda lui înţelepciune. Orice exces duce la criză şi primejdie. Excesul a fost dezvoltarea nemăsurată şi neîngrădită a maşinismului, izgonirea vechilor concepte spiritualiste din viaţa pur materialistă a epocei, reîntoarcerea viţelului de aur ca simbol al idealului vieţii. Omul şi-a însuşit curajul şi nebunia de a se substitui lui Dumnezeu, avînd impresia că a violat porţile tainelor eterne. Orice ar face însă acest vierme inteligent, marile secrete ale vieţii şi morţii rămîn întregi, cu aceleaşi întrebări fără răspuns. Şi oricît ar pune accentul vieţii pe confort în setea lui necontenit înnoită de altceva şi de mai bine, fericirea nu se desface din ceaţă şi nu-i apare, căci acest dar divin aparţine altor domenii şi altor resorturi. Ultimele consecinţi ale excesului de care pomenesc, dărîmarea familiei, înlăturarea disciplinei religioase, standardizarea individului şi tendinţa de a-l transforma într-o unitate mecanică, îmbinate cu o criză economică fără precedent, agravează şi mai mult tristeţa şi neliniştea timpului. Lumea europeană, căzută din zborul său de ascensiune spirituală, face o curbă către pămînt unde poate cunoaşte sfîrşitul, adică soarta tuturor celor trecătoare”. Autorul Zodiei Cancerului argumenta această posibilitate cu exemplul cuceririlor barbarilor. „În răstimp de două generaţii, s-a cufundat o lume bogată şi strălucită”. „Barbarii, adică forţele inconştiente, nemulţumirile mulţimilor, nedreptăţile – atrăgea el atenţia – sînt în jurul şi în mijlocul nostru. Lumea actuală poate cădea lovită de forţa acestei stihii” (v. „Urare de Anul Nou”, în Dimineaţa, 28, nr. 9345, 2 ianuarie 1933, p. 3). La data de mai sus, dovadă a schimbărilor de mentalitate şi de gust, diferenţele dintre generaţii se reflectau şi în repertorile teatrale, cinematografice şi muzicale, considerate, de unii, a fi „în criză” (v. Tudor Teodorescu-Branişte, „Spectacolul în criză”, în Dimineaţa, nr. cit.). Publicul voia să se destindă, să rîdă şi ocolea dramele, îndeosebi pe cele sofisticate. „Piesele vesele, filmele vesele, chiar cărţile vesele [erau] cele mai căutate” (ib.). Stupefiat, apoi indignat, M. Sevastos schiţa, într-un articol despre muzica uşoară de atunci, contrastul dintre epoca antebelică şi cea postbelică. „Generaţia de dinainte de război a iubit în ritmul romanţelor lui Eminescu. S-a distrat cu cîntecele glumeţe ale lui Gheorghe din Moldova. Şi-n versurile de dragoste, ca şi în cele de chef – era o graţie, pe care o savura societatea românească. Cum s-au putut răspîndi astăzi atîtea romanţe de papugii [apropo de „Suflet candriu de papugiu”] – fie din gură în gură, fie din disc în disc şi din antenă în antenă? La un local de lux din capitală, am urmărit cu surprindere frenezia de entuziasm provocată de tangoul «Aşa mă enervezi şi-aşa mă excitezi»... Pe lîngă diseurul focos, fredonau părechile de dănţuitori, cîntau în cor persoanele de la mese. Era cîntecul cerut de sufletele tuturora. De unde atîta grosolănie? Cum poate suporta societatea românească – deprinsă cu «Pe aceeaşi ulicioară» – să se delecteze cu... «Eu n-am palate, nici automobil»? E o altă societate? Şi gustul acestei societăţi cere astfel de romanţe?” (v. „Romanţele”, în Dimineaţa, nr. cit.). „Societăţii româneşti” (mai exact părţii înstărite din populaţia urbană), putem răspunde la întrebările autorului Amintirilor de la Viaţa Românească, conexînd cîteva exemple, îi plăcea să petreacă. De aci, succesul anumitor „reviste”, de aci faptul că numerele de Sărbători ale ziarelor acordau spaţii largi „gîndurilor odihnitoare” şi umorului. Deşi nu era peste tot, în astfel de zile viaţa trebuia să fie „veselă”. Iată o glumă de G. Costăchescu, inventată la Palatul Justiţiei şi livrată ca „strict autentică”: „Murise cunoscutul avocat Jenică A. Ca orice muritor cumsecade s-a prezentat şi el în ceruri şi a bătut la poarta Raiului. Sfîntul Petre a deschis şi l-a întîmpinat: – Cine eşti tu, fiule? – Jenică A. avocat. – Da, da... Te ştiu. Ei, nu-i loc. – Dar, dumneata, cine eşti? – Sfîntu’ Petre. – Şi în numele cui vorbeşti? – În numele Preaputernicului. – Procura. – Ce procură? – Procura de la Atotputernicul. S-o văd. – Stai puţin... Şi Sfîntul Petre dădu fuga pînă la Domnul Christos povestindu-i: – ... Şi-mi cere procura, s-o vadă. – Hai cu mine. La uşă Domnul Iisus întreabă: – Cine eşti tu, fiule? – Jenică A. avocat. Dar Dumneata? – Eu sînt Iisus, fiul lui Dumnezeu. – Actul de naştere. Să-l văd! – Stai puţin... Şi Domnul Iisus pleacă cu Sfîntul Petre la Dumnezeu: – Ne cere actele, Doamne. Sfîntului Petre, procura şi mie actul de naştere... – Daţi-i drumul înăuntru... să nu-mi ceară şi mie actul de proprietate. V-am spus că avocaţii... Iute, băgaţi-l în Rai” (v. „Jurist”, în Rampa, 14, nr. 4.182, 25 decembrie 1931, p. 9). Totuşi şi în privinţa umorului, se credea că s-a produs o „decădere”. „Bunicii noştri – scria cineva – rîdeau mai frumos decît noi. Glumele lor erau mai alese, mai fine, mai subtile. [...] Noi nu mai rîdem cum rîdeau bunicii noştri şi nu mai glumim, cum glumeau ei!” (v. T.L., „Cum rîdeau bunicii...”, în Dimineaţa, 24, nr. 7.924, 25 decembrie 1928, p. 8). (O impresie similară avem şi noi azi, cînd revedem „Galele umorului” cu scheciuri de dinainte de ’89.) În atmosfera de criză, dominantă la sfîrşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului al patrulea, singura artă care părea în progres era literatura. „Două realităţi noi bune: înmulţirea cărţilor româneşti şi ieşirea autorilor din faza criticismului steril. Ele aparţin anului 1933, care a dat primul catalog de librărie îndesat. E un început de epocă şi probabil nu numai pentru literatură. Viaţa intelectuală întreagă va fi rapid influenţată în sensul emancipărilor succesive, care au început cu lepădarea întunericului timidităţii”, era de părere Tudor Arghezi, care tocmai publicase Tablete din Ţara de Kuty (v. „Anul 1933”, în Rampa, 16, nr. 4788, 25 decembrie 1933, p. 1). În bilanţul anului, făcut de o altă gazetă, despre literatură se afirma: „Un an extrem de productiv”. Erau citate: Adela, Aventurile Şahului, Clopotele de la Mînăstirea Neamţu, Europolis, Cartea nunţii, Patul lui Procust, Femei, Rusoaica etc. (v. „Povestea anului care s-a dus”, în Dimineaţa, 30, nr. 9702, 1 ianuarie 1934, p. 4). Un an al prozei.

      Constantin Călin



                      Între istorie literară și memorialistică

          Există o cercetare mai puțin vizibilă, dar foarte importantă pentru trecutul nostru cultural. E vorba de așa-numitele monografii locale care vin să adauge mănunchi de date și informații noi despre o personalitate sau alta, despre evenimente și fenomene culturale care nu au stat prea temeinic în atenția autorilor de monografii și de sinteze. Este și cazul muncii pe care profesoara Lucia Munteanu de la liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare a întreprins-o în ultimul timp pentru a lămuri participarea unor localnici la efortul făcut de intelectualitatea transilvană pentru a scăpa de asuprirea statului dualist din Transilvania, care se manifesta tot mai opresiv și pentru a se regăsi în cele din urmă în granițele statului național. E de remarcat aici modul în care oamenii locului s-au integrat curentului general de manifestări culturale sau politice, prin care s-a apărat limba și cultura națională, școlile și întreg sistemul de susținere a efortului general de păstrare a ființei naționale. În același timp, incursiunile dsale în istoria și trecutul cultural al locului s-au soldat cu o carte de sine stătătoare asupra unui neam de cărturari și oameni ai bisericii care au avut un rol coagulant în mișcarea de afirmare națională locală. E vorba de familiile Bran-Dulfu-Ulmeanu, familii înrudite, din rândul cărora s-au ridicat numeroși oameni de cultură, cu rol definitoriu în plan local și național. Cartea poartă numele de Petru Bran. Precursorul învățământului românesc sătmărean și urmașii lui (Satu Mare, Ed. Pleiade, 2017), și este o adevărată reconstituire a unui secol și ceva de viață culturală din partea de nord a țării, implicând actualele județe Sălaj, Satu Mare, Maramureș. Această adevărată „renaștere națională”  trebuie pusă pe seama spiritului Blajului, întrucât mulți dintre ei și-au făcut studiile teologice la Blaj, unde atmosfera de luptă pentru drepturile românilor se păstra la un nivel ridicat. Între centrele de formare ale acestei intelectualități se mai numără Seminarul Teologic de la Gherla sau Liceul „Samuil Vulcan” de la Beiuș, unde existau profesori de calitate și societăți de lectură foarte active și bine organizate, dotate cu biblioteci cu un bogat fond de carte și de publicații. Tinerii studenți redactau chiar reviste manuscrise cu un divers material publicistic, în care se dezbăteau în mod curent probleme de limbă, de istorie sau orientare generală, organizându-se programe speciale pentru ziua de 3/15 mai, considerată un fel de sărbătoare națională a națiunii române, dar și obișnuitele disertații literare, culturale sau folclorice (a se vedea conținutul foarte bunei reviste gherlene „Steaua mării”, despre care am scris recent o carte). Sunt centre de educație și conștiință națională, care lasă urme durabile în preocupările elevilor înscriși să le urmeze cursurile, astfel încât mulți vor păși în public prin colaborări bine primite de publicul cititor (a se vedea pentru aceasta memoriile lui Francisc Hossu-Longin referitoare la perioada studiilor sale liceale de la Beiuș).
          Contextul acesta este bine surprins de autoare, ca o altă armă de afirmare pe plan social, respectiv argumentul demografic; strămoșul familiei Bran, de pildă, preotul Ioan Bran din Tohat (1796-1860) a fost binecuvântat cu 12 copii, care ulterior au constituit un nucleu de afirmare românească pe diferite terenuri. Unul a devenit protopop la Satu Mare, altul vicar la Carei, altul canonic și vicar la Oradea, cei mai mulți dintre ei îmbrăcând haina bisericească. Cel dintâi dintre ei, Petru Bran, ajunge profesor și inspector școlar la Satu Mare, în care calitate a întemeiat Societatea de Lectură de aici și a introdus predarea limbii române la Liceul Catolic Regesc din Satu Mare, care a devenit astfel un liceu mixt maghiaro-român. Se afirmă și pe teren literar publicând în 1874 volumul de versuri Mărgăritare sau sentințe poetice-filosofice-morale, cea dintâi carte românească tipărită la Satu Mare. Poziția sa intransingentă, colaborarea la ziarul „Federațiunea”, îl fac să devină incomod și în 1876 este înlăturat din învățământ. Munca sa pe teren școlar și bisericesc este continuată de fiii săi, de frații și nepoții săi care, luând exemplul său contagios, vor forma o falangă de apărători ai cauzei naționale. Fiii săi, Dionisie și Felician Bran, fratele Ștefan și fiul acestuia Emil Bran (1864-1940), arhidiacon vicar la Gherla, și celălalt fiu al lui Ștefan, Laurențiu (1866-1942), protopop de Sălaj, au ridicat numele familiei la un nivel de cinstire generalizat. Laurențiu Bran s-a afirmat ca publicist, om de cultură și folclorist, colaborator la „Sălajul” și „Țara Silvaniei”, în timp ce Emil Bran s-a numărat printre delegații națiunii care au dus Memorandumul românesc la Viena în 1892, fiind ales după Marea Unire senator al Sălajului în primul parlament al României Mari. Amândoi au fost remarcabili culegători de folclor și traducători din ungurește, domeniu în care s-a afirmat mai ales Laurențiu Bran. Numele său este înscris cu litere mari în cartea eminescologiei, datorită faptului că a fost primul traducător al lui Eminescu într-o limbă străină, prin traducerea poeziei Atât de fragedă în limba maghiară, în 1885, sub titlul de „Cseresznjefa fehér virága”, adică „Floarea albă de cireș”.Traducerile sale au stârnit și interesul altora pentru poezia eminesciană, între care s-au numărat Carol Révai și Szücs Géza, astfel încât în 1910 apare la Baia Mare volumul Román költőkböl, semnat de el împreună cu Carol Révai, conținând mai multe traduceri din cei mai importanți poeți români, în primul rând din Eminescu, dar și din Vlahuță sau Goga. Bran Lőrincz, cum apare el pe coperta volumului, va deveni un nume de referință în raporturile literare româno-maghiare, impulsionând și activitatea Astrei din această zonă.
          Cartea Luciei Munteanu este salutară și dintr-un alt punct de vedere, și anume din acela care privește contribuția literară a lui Petre Dulfu (1856-1953), om de cultură cunoscut, poet și educator cu renume, cu premii oferite de Academia Română și cu o activitate literară deosebit de bogată. Este, după opinia noastră, capitolul cel mai relevant al volumului, oferind date prețioase cu privire la fiecare dintre scrierile acestuia, în special cu privire la ciclul destinat lui Păcală, ciclu care a cunoscut o popularitate cu totul ieșită din comun, isprăvile acestui raisoneur de sorginte națională făcând deliciul unor întregi generații de intelectuali români. Mama cunoscutului scriitor a fost Gafia, fiica lui Ioan Bran, astfel că Petre Dulfu a fost recuperat de familia Brăneștilor și a ajuns promotorul cel mai de seamă al culturii ținuturilor natale în context național. Desigur, vasta rețea familială în care sunt implicate familiile Bran, Dulfu și Ulmeanu sunt urmărite de autoare în toată complexitatea unor încrengături de familie pe care numai dânsa le poate stăpâni cu atâta exactitate. Capitole precum Frații și urmașii lui Petre Dulfu, Frații lui Florian extind aceste cercetări genealogice în zonele adiacente în care sunt implicate și familiile Ulmeanu din Ulmeni, familii care au dat un exponent de seamă, ajuns membru al Academiei Române, și Podoabă din Topa de Jos, oferind astfel exemplul strălucit al unor familii remarcabile care sfințesc locul unde trăiesc. Paginile acestea se transformă încet încet în adevărate confesiuni și reconstituiri de natură memorialistică, presărate cu infuziuni sentimentale și amintiri edificatoare, elementele de natură istorico-literară fiind excelent încastrate într-un flux biografic semnificativ. Povestea părintelui autoarei sau cea legată de activitatea soțului, fost dirijor al Orchestrei simfonice din Satu Mare, vorbesc de la sine de concepția morală și civică cu care aceste familii și-au conceput rolul în societate, de dăruirea și respectul pentru muncă și lucrul bine făcut, care au stat la baza progresului cultural și economic al zonei. Sunt de menționat și incursiunile sale în realitatea zilelor noastre, cu aspecte relevante legate de cele mai recente generații care descind din aceste cunoscute familii și cum au înțeles urmașii lor să răspundă responsabilității pe care le-a trasat-o descendența care impune. Capitolul dedicat lui Radu Ulmeanu, poetul, jurnalistul și omul de cultură este o adevărată fișă bio-bibliografică, demnă de paginile oricărui dicționar literar. Pe lângă faptul că a dăruit literaturii noastre câteva romane de mare pregnanță epică, și că volumele sale de poezii îl impun în rândul celor mai interesanți și valoroși poeți contemporani, Radu Ulmeanu a adus un suflu nou și privilegiat în viața noastră literară, întemeind o revistă elitistă, cu colaborări și autori recunoscuți pe plan național, care ridică mult ștafeta scrisului de calitate, ștergând cu totul diferența dintre provincial și național. Revista sa „Acolada” este expresia acelui „provincialism creator” care propune alte perspective pentru tot ceea ce însemnează valorizare estetică. În acest fel cartea doamnei Lucia Munteanu devine o pledoarie pentru nevoia de adevăr, bine și progres pe plan cultural și civic, tocmai de ceea ce are mai mult nevoie neamul nostru în clipa de față.

                                                                      Mircea POPA



                Și punct. Și de la capăt… Poemele
                      grădinarului Octavian Doclin


        Poetul matur privește poezia ca un fapt de viață, ca un eveniment special în care se petrec marile ceremonii de trecere. Cu volumul de versuri Și punct. Și de la capăt: poeme* (Timișoara: Editura Gordian, 2019), Octavian Doclin, poet matur și serios (n. 17. O2. 1950, în localitatea Doclin, Caraș-Severin), dedicat poeziei până la ultima consecință, probează faptul că există perioade în viață în care omul trebuie să fie pregătit pentru saltul dintr-o dimensiune în alta. Bilanțul liric este platoul din care el privește dincolo de timp, caută poezia ca rugăciune, revelație, punct de cotitură în destin, posibilitatea de a vedea dincolo de marile draperii de mătase. Cartea se structurează pe mai multe nivele: Și punct. Și de la capăt; Noile poeme pentru un alt început; Privirea peste umăr.
        Volumul începe cu o scurtă amintire argument (avant la lettre) și se termină cu un strigăt. Viața este o acumulare de valori, mai ales monede de rouă. Dinamica îi dă poetului o platoșă de sudoare, nouă și bună pentru luptele finale. Finalul este un strigăt, Cuvântul s-a ascuns după marile risipiri. Există două planuri: planul terestru al poetului bine înfipt în pământul grădinii și planul spiritual în care divinitatea se pliază după Cuvânt, devine Logos. Toate poemele au o încărcătură spirituală evidentă, legătura poetului cu Cerul este actualizată. Unele poeme le-a scris chiar în Biserică fiind în locul de închinare. Este mai mult o referire la Ekklesia invizibilă, cea aparținând lui Dumnezeu, în ascuns, cum zicea profetul.
        Poetul reia temele care l-au bântuit în timpul vieții. Face bilanțul necesar.
        Subterana ne îndreaptă gândul spre partea fizică a existenței: trupul cel de carne, atins de slăbiciuni, limitat, de nivel inferior, capabil să prindă moartea în celule. Existența în subterană duce la moarte, boală, eroare, suferință.
        O altă temă este grădina, cea în care se simte comod, legat de natură, de plante, gâze, de evenimente cruciale, acolo poetul vede semnele, vede germinarea, viața clocotind fără eroare, dinamică. Pădurea, natura cu tot ce înseamnă viață, dă energie. Acolo poetul se releagă de esențe, de semnele necesare, de eternitate. Ca în Rai, el acceptă inocența, se simte ca un copil în pădure și acolo se petrece marele miracol: „aștepta mai presus de orice/ să țâșnească de sub frunzele/ uscate și umede salamandra/ îl fascinau culorile ei galbenul mai ales/ și mersul ei cu capul semeț ridicat/ din gură plimbându-și afară o limbă/ desenând în aer parcă un dans nemaivăzut – / astăzi crede că ar putea fi asemănat/ cu mâna lui scriind acest poem” (Salamandra, p.83).   
        Sunt trăiri esențiale care se revarsă din poemul minim, poemul care adună în el clipa profundă, de cotitură, momentul în care partea spirituală devine vizibilă prin invizibilul aflat în stare de levitație, poetul, atent, generos captează toată energia și toate sensurile în cuvinte puține, fără a scoate sau a adăuga ceva. Își asumă cu umilință acest twister, acest mic joc liric din care nu poate evada. Cuvintele puține dau valoare trăirilor. Cităm: „Pe un talger/ cenușa/ pe celălalt/ arderea de tot” (Poem minim II, p. 27). Jertfa se impune ca necesitate între produsul final (cenușa) și ritual. Face parte din jocul vieții și al morții, cu alte cuvinte: punct; și de la capăt… În aceste poeme minime se petrec ritualuri, se naște speranța, se vede dincolo de cenușă viața cu toată dinamica ei impusă.
        În altă parte apare spaima, întâlnirea cu animalul care a pus stăpânire pe trup, flămând, necruțător: „A ridicat chepengul./ Un hăăăuuu/ îl cheamă/ îl orbi/ îl asurzi./ Subterana – /  Vicleana/ Bestiara” (Poem minim, p. 51).
        Poet matur, Octavian Doclin își asumă marile teme, incomode, presante, de neocolit, la final. Am mai putea cita multe alte poeme minime, poetul își asumă cu sinceritate spaimele, frica, angoasa. Se consideră limitat, și numai Dumnezeu îi poate oferi saltul spre celălalt plan. Pentru a o lua de la capăt… Poemul minim reprezintă porția de eternitate rezervată poetului care știe să aștepte miracolul.
        O atenție specială o acordă Tavi Doclin poemului în sine. Este o ființă vie care îl caută, îl vizitează, îi face oferte.  Poemul face parte din specia supremă care pipăie raiul de cuvinte: „la capătul fiecărui poem/ poetul devine un altul/ și tot așa renăscându-se/ până când la capătul ultimei poeme/ se naște și el judecătorul (.)” (<.>, p.34). Observăm că nu există un final previzibil, este un final aproximativ, reîntruparea poetului prin fiecare poem/ poemă îi permite să călătorească prin eternitate.
        Volumul începe cu un motto: „Când veți auzi c-am murit, să nu credeți: sunt mai viu ca oricând, mi-am schimbat doar adresa” (motto-ul Subteranei, p. 15). Vedem că puterea divină îi dă posibilitatea poetului să acceadă într-un alt plan, la altă adresă, să facă pasul spre altă scenă, spre un alt balet de noapte (conform titlului unui volum anterior). Este o punere la punct a viziunii, o asigurare pentru cititor că aventura poemului/ poemei se poate face în spații subtile. Frazele, temele, ideile se împletesc cu eleganță. Cititorul se întâlnește cu poemul în toate stările lui, la început și la sfârșit, poem minim, rugăciune, scris în memorie, în grădină, dorul, șoapta care sparge ușa timpului, visul de dincolo de ușă, nostalgia… Poetul nu se ferește de sentimentele sale, de slăbiciunile sale, proclamă chiar moartea după Doclin, și chiar pe sens interzis pe contrasens… Puritatea scrisului, ca ritual personal și necesar, este invocată: „Dă-mi putere  Doamne/ să nu stric cuvintele/ pe care mi le-ai pus pe inimă/ scriind acest poem mic/ dar neîncărcat de fărădelege/ din creștet până în tălpi” (Rugăciune, p. 65).
        Străbătând culoarele volumului descoperim sinceritatea exprimată în cuvinte atinse de adierea dimineții: nu poți determina sexul poemului, durata lui, sunt subterane imperiale, visele colorate desăvârșesc golul, poetul stă cu sabia într-o mână, în cealaltă poartă cravașa pentru a struni firea buimacă a poemului. Scribul are un ochi orb în mâna lui, cu el citește pe ascuns taina din text, subterana are un chepeng, ca în locuințele comune, fiecare cu ieșirea de siguranță. Geamătul anunță o naștere, poetul se roagă lui Dumnezeu pentru a-i da înțelepciunea de a alege metodele potrivite pentru a fixa starea, extazul, clipa de întâlnire cu universul deschis, generos cu omul inspirat.   
        Pentru Doclin frumusețea poate naște dureri ascunse, sincere, ele dau semnalul trecerii de punct, de capătul poemului, de finalul din fiecare rugăciune, de limita supremă.
        Cartea conține câteva referințe critice: Gabriel Coșoveanu: Grădinarul îngrijorat; Nicolae Oprea: Originalitate și reiterație poetică; Ioan Nistor: Poeme libere luminând Subteranele docliene. Prefața este semnată de Marian Odangiu: retorica vitalității.
        Poemele sunt scrise simplu, poetul renunță la semnele de punctuație, lasă textul să curgă liber, să-i redea vitalitatea. Ele încep și continuă cu literă mică, ideile se reiau de la un poem la altul, există o legătură spirituală evidentă între acestea. Punctul este utilizat ca semn spiritual, de final și început concomitent, de trecere dintr-o zonă în alta. Temele sunt influențate de viziunea creștină asupra lumii, cu accent pe viața veșnică, pe iertare, pe revelație, pe lumină. Grădina este o proiecție a Raiului, poemul are ceva sacru, sinceritatea dă energie fiecărei ieșiri prin text, speranța este mereu prezentă ca o caracteristică a grădinarului în grădina cu poeme. Volumul este o spovedanie lirică, poetul eliberându-se de presiunea Subteranei, de teroarea bunei credințe într-o lume tot mai aproximativă, care refuză dimensiunea spirituală a existenței.
        Marian Odangiu scrie în prefață: „Tot mai elaborată, mai intelectualizată, mai livrescă, mai populată de incursiuni ce sondează în profunzime universul propriei creații la intersecția dintre a fi și a nu (mai) fi, poezia lui Octavian Doclin se reinventează mereu  în marginile propriilor ei adevăruri care sunt ale unui univers liric în expansiune” (p.14).  
        Pe ultima copertă Victoria Milescu concluzionează: „Din câte frumuseți poate naște uneori durerea ascunsă, tăinuită, netrucată” (Sud, an XXIII, nr. 1-2, ian-feb./2019).   
        Autorul își definește opera cu demnitate, ca o epistolă scrisă pentru iubitorul de poezie: „dar nici atunci Doamne/ nu mă părăsi/ fără să-mi dai o ultimă zi/ în care să pot termina poemul acesta/ rugă de mulțumire totuși/ pentru dragostea Ta/ revărsată asupra-mi/ cu atâta ură” (Rugă, 41).
        Cititorul este și el îndemnat să ridice chepengul cărții și să intre în contact cu o realitate în plină expansiune lirică, să dea frâu liber uimirii: dincolo de orice sfârșit există un alt început… Etapa trecută te poate ține captiv, iluzia trecutului este compensată de realitatea unui viitor cert, bazat pe un prezent aglomerat ca într-un poem minim.
         
                                                                      Constantin STANCU
         
                                                                         Ianuarie 2020
         
        *Octavian Doclin, Și punct. Și de la capăt: poeme, 113 pagini, Timișoara: Editura Gordian, 2019.