Constantin Călin - Zigzaguri Despre răbdare (II).
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. FILOSOFIE & ARTE.
Daniel Mariș - Cum se deschide prăpastia.
Mihaela Meravei - Periplul eurilor poetei Raluca Faraon.
Mircea Popa - Constantin Toiu într-o noua ediție.



        Zigzaguri

                        Despre răbdare (II)

        Conferința în care [Rebreanu] a relatat despre scrierea capodoperei sale e un catalog al obstacolelor ce se ivesc pe durata elaborării unei lucrări și care pun la grea încercare răbdarea. Citînd din ea, rog atenție la amănunte: zile, momente, locuri, atmosferă, numere: fiecare e semnificativ în această „demonstrație“. „Eram destul de pregătit [documentar] și totuși nu mergea. Am început într-o sîmbătă, 9 iulie 1927. Într-o noapte întreagă, de la 9 seara la 6 dimineața, am scris exact 8 rînduri [lucru menționat și în jurnalul său], pe care le-am reluat în aceeași noapte și le-am redus la 7, făcînd totuși o modificare de nume folositoare: arendașul Rogojinaru ține întîi moșia Ciuta, pe urmă a primit Olena-Dolj. A doua seară am reluat-o d-a capo și am scris 4½ pagini; Rogojinaru deveni arendașul moșiei Ocina. Noaptea următoare am realizat exact 13 rînduri. În noaptea aceasta am însemnat însă pe dosul paginii: «Vineri, 15 iulie 1927, noaptea, pe la ora 12, înainte de a mă așeza la scris, am auzit țipete de cucuvea, în grădină, înspre Someș! Curios! Ca și la Ion... Și doar pe-aici nu sînt așa de dese cucuvelele!» Însemnarea intră în ordinea superstițiilor diverse care mă obsedează în timpul scrisului. De altfel dacă lucrul nu progresa după însemnarea cu cucuveaua, mi-am zis: Cum să progreseze dacă am început sîmbăta, adică într-o zi cînd trebuie să sfîrșești un lucru, nu să-l începi! Două săptămîni m-am zbuciumat toate nopțile în zadar. Nu venea nimic. Răsfoiam note și broșuri. Am citit cîteva cărți despre problemele pămîntului și chestia țărănească de pe vremuri. Luni, 1 august [așadar după 23 de zile] am găsit în sfârșit fraza salvatoare cu care avea să înceapă Răscoala: «Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român!» Pentru mine chinul cel mai mare este prima frază și primul capitol. Prima frază marchează ritmul deosebit, unic al romanului. După ce am găsit-o, pare atît de naturală încît te miri cum te-ai putut gîndi la altceva. Conținutul ei, cuvintele, cadența, toate o caracterizează ca fiind singura posibilă și indicată să deschidă poarta unei lumi noi. La fel primul capitol zugrăvește atmosfera generală a acestei lumi sau cel puțin o prevestește“ (v. „Cum am scris Răscoala“, în Amalgam, Ed. Dacia, 1976, pp. 225-226). Întreaga lună, „neputințele“ au alternat cu elanurile. Spre sfîrșitul ei și-a dat seama însă de lipsa randamentului: „Nu mai mergea. La 30 august am produs o jumătate de pagină, la 31 august tot atîta, adică nimic. Simțisem de altfel că vîna aceasta creatoare s-a isprăvit. Nu mai aveam încredere“ (ibidem, p. 227). A abandonat scrierea „trei-patru“ ani. Răbdarea – rezultă – e o luptă interioară, „aprigă“, cu începuturi adesea improprii, cu avansări nesigure, cu epuizări premature, cu pierderi momentane, cu puneri cap la cap a firelor rupte etc. Definitivarea albiei pe care va curge narațiunea sfidează, mai totdeauna, planurile inițiale. Se știe, Camil Petrescu nu putea lucra „decît asupra corecturii“, adică pe șpalturi, amplificînd textul, fapt care producea „o adevărată exasperare în tipografie“ (v. „Procesul de creație al operelor proprii“, apud. Al. Oprea, Mitul faurului aburit, Ed. Albatros, 1974, p. 56). Gîndit, mai întîi, ca o nuvelă, romanul său Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război a trecut prin vreo patru asemenea faze. Pentru a contura cît mai bine personajele, simțea de fiecare dată nevoia unor completări, și astfel, de la 150 de pagini a ajuns la 560 de pagini, cînd l-a încheiat numai „fiindcă a fost silit de editor“ (ib.). Pornise cartea – spunea – în grabă, presat de o nevoie de bani, însă cealaltă nevoie, de împlinire estetică, l-a frînat și i-a impus răbdare. Deși rară în critica de azi, ați auzit aproape toți, firește, expresia les affres du style, „chinurile stilului“, suprema încercare a răbdării unui scriitor. Cine vrea să le înțeleagă, să deschidă corespondența lui Flaubert. Scrisorile sale sînt de un dramatism pe care puțini, mai ales dintre cei înzestrați cu facilitate, și-l pot imagina. „M-am apucat din nou de Bovary, îi relata prietenei sale Louise Colet. De luni încoace [miercuri, miezul nopții] am cinci pagini aproape gata; aproape e cuvîntul, trebuie să le revăd. Ce dificil e!“ (v. Opere, 4, Ed. Univers, 1985, p. 196). „Am stat patru ore fără să fac o frază. N-am scris astăzi un rînd, sau mai bine zis am mîzgălit o sută! Ce muncă groaznică! Ce lucru exasperant!“ (ib., p. 197). „Am lucrat astă-seară cu emoție, din nou m-au trecut nădușelile și am răcnit ca altădată“ (ib., p. 199). „Munca mea [...] e chinul meu. Literatura e o rană care mă mănîncă. O scarpin pînă la sînge“ (ib., p. 200). „Am petrecut două zile groaznice, sîmbătă și ieri. Mi-a fost imposibil să scriu un rînd. Ce-am putut să înjur, să prăpădesc la hîrtie și să dau din picioare de furie, e de neînchipuit“ (ib., p. 220). „Mi se învîrte capul și mă doare gîtul tot căutînd, pisînd, săpînd, răsturnînd, scormonind și urlînd, în o sută de mii de feluri diferite, o frază care tocmai s-a sfîrșit. E bună, răspund de ea; dar n-a fost ușor!“ (ib., p. 228). Iată deci „filmul“: apropieri furibunde de masa de scris, muncă excesivă, cu sudoare, „speteală“, șlefuiri urmate de „dărîmări de fraze“, sleiri, revolte etc. Toate aceste suferințe sînt – trebuie subliniat – pentru stil. „Se plătește scump stilul!“ (ib., p. 198). Mai adaug doar un lucru: nu suferă de atari chinuri decît cineva care se raportează la marii scriitori. „Fă-ți și tu un obicei [...] din a citi zilnic un clasic (ib., p. 192), îi recomanda insistent Flaubert prietenei sale. El citea pe Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Montaigne, La Bruyère, Voltaire, „moș Hugo“ ș.a.
        Exersați în răbdare trebuie să fie și criticii, nu doar prin întinderea capacității de a citi, ci și prin aceea de a rezista la ofensele venite din partea autorilor. Anticritica are o istorie lungă. Cîndva am ținut un curs despre aceasta. N-o să reiau aci ideile și exemplele de acolo. Am să spun, scurt, că, la noi, nici unul dintre criticii importanți n-a scăpat de săgețile (epigrame, notițe anonime, zeflemeli, portrete satirice și, nu în ultimul rînd, pamflete) celor nemulțumiți de judecățile lor. La atacuri s-au ridicat, nu o dată, și unii din breaslă. De pildă, printre primii care l-au înțepat pe N. Iorga a fost H. Sanielevici. Concluzia articolului său „Sentințele critice ale d-lui Iorga“ e că „D. Iorga este un gaffeur genial!...“ (v. Curentul nou, 1, nr. 2, 15 decembrie 1905, p. 75)1. În „Cronica“ revistei, Iorga e blamat ca „huligan național“ (p. 128) și i se amintește că nu știu cine i-ar fi replicat astfel: „Iorga?!... Sucitu ăla, săltărețu ăla, pițigăiatul ăla care se strîmbă ca o cucoană mofturoasă?...“ (p. 131). Apropo de autorul Sfaturilor pe întunerec!... A citit careva dintre dv. schița lui Arghezi (o „șarjă“) intitulată „Letopiseții“? A fost publicată în Viața Romînească (22, nr. 4-5, aprilie-mai 1930, pp. 130-134), cu supratitlul dat la plesneală de „Cronica modei“. Pretextul de la care se pornește este o vorbă scăpată de Profesor (numit aci Iorgu, „Iorgu cel cu barbă, învățatul, marele om“) la Radio, cum că el a citit letopisețele la vîrsta de cinci ani. Are loc un dialog umoristic, agrementat cu false mirări și false elogii, între autor și „mama-mare“ a lui Baruțu, despre necesitatea urgentă ca acesta să citească letopisețele, lectura lor fiind „rețeta“ pentru a ajunge „om de soi“ și „savant“. „– Dar Baruțu, măi omule, nici nu știe să cetească [spune mama-mare]. – Regretabil, foarte regretabil, am răspuns... De ce nu l-ați învățat? – Cînd să-l învățăm? răspunse mama-mare. De-abia s-a ridicat pe picioare. – Aici e meșteșugul. Nu l-ați învățat să sugă? – Iorgu nu a supt și el? – Ferească Dumnezeu! El n-a avut vreme să sugă. – Poate că suge acum, zice mama-mare, aprinzîndu-și țigara moldovenește. – Mamă-mare, mă jignești. El nu a supt, nu suge și nu va suge. El a cetit și, cînd n-a cetit, el a scris și, cînd n-a mai scris, el a grăit. Cînd să mai sugă? Acum grăiește și grăiește peste tot, și la microfon. Stă grăind, umblă grăind, tot așa cum a și scris. Dumneata știi că el scrie o piesă de teatru cu o singură idee – și nici atît – și cu șaizeci de persoane, de la Capul Podului pînă-n Bulevard? Nu știi... – Ce-i de făcut? întreabă mama-mare, înfrîntă. – Să cîștigăm vremea pierdută, zisei. Pînă diseara, Baruțu să învețe să cetească pe toți Letopiseții...“ (p. 132). Dialogul balansează între admirația perfidă și înțepătura pamfletară: „Baruțule! vai de pielea ta, zise mama-mare. O să ajungi savant! Bagă mingea la canal, alungă maimuțoii de lemn în foc: au venit alți maimuțoi, cu gheroc [redingotă, frac de academician]. S-a isprăvit cu pumnul, cu mușchiul, cu echipa, cu boxul. Începe reacțiunea intelectuală. Domnul Iorgu te cere scofîlcit și strîmb. Să nu mai dai fuga pe cîmp, cu vițeii. Să stai cu învățații, să faci volume, să îndrepți – strîmb – omenirea, să te alegi deputat, să fii șef, să îngălbenești după un portofoliu de ministru, să te supere toată lumea, să pizmuiești pe toată lumea și să ți se umfle ficatul că poate nu ești mai uriaș decît toți. Să te cerți, să înjuri, să faci spumă vînătă în barbă, științifică, politică și literară“ (p. 133)2. Ideea ce se degajă este că Iorgu (Iorga) e un ins cu pretenții anapoda, inadecvate, ros de toate bolile vanității. Deși șarja-i amuzantă (amuzantă pentru contemporani, ba chiar și pentru noi), nu cred că ea l-a înveselit pe cel vizat, temperament lesne iritabil, cum nici Strofele cu pelin de mai ale lui Al. O. Teodoreanu, îndreptate, de asemenea, cam în același timp, contra sa. Rigoladele de acest fel pun la o și mai grea încercare răbdarea celui obligat să le recepteze decît polemicile directe, purtate după regulile cunoscute.
        Frecvent înjurat, poate mai mult decît Iorga, dar rezistent la înjurături, a fost Mihail Dragomirescu. Am scris despre asta un articol. Orice ocazie părea bună pentru a i se mai aplica o lovitură. Uneori pumnul era ascuns în mănușa unei notițe care viza pe altcineva, ca în exemplul alăturat: „De la o glorie goală la un neant perfect, e mai puțin de un pas. D. Victor Eftimiu l-a sărit de mult. De acum înainte, pentru a feri aerul de miasme și putrefacție, tineri care veniți cu o cultură și un ideal, lăsați-l pe Victor Eftimiu în liniștea morții lui literare definitive. E un subiect falit. Dumnezeu nu i-a dat nici înfățișarea hîdă și nu i-a îngăduit nici acțiunea profund imbecilă a unui Mihalache Dragomirescu, cel mai grandios monument de gunoaie intelectuale pe care le-a adăpostit vreo universitate. Victor Eftimiu e un subiect trist. În deplinătatea forțelor lui fizice, nu înțelege cum de a procreat și procreează mintal, vechituri și lepădături“ (v. B. de P., „Asasinarea unui mort“, în Bilete de papagal, 1, nr. 117, 23 iunie 1928, p. 3). Autorul așa-zisului gest inutil, ca și al altor texte scrise ab irato și semnate cu același pseudonim, e – nu încape îndoială – T. Arghezi.
        În anumite etape istorice, răbdarea e o virtute colectivă, mobilizată în vederea unui scop, național ori social. Se rabdă pentru ceva sau în numele a ceva. „Toate relele ce ne-au venit de la strein – cugeta un ardelean – le-am suportat și le vom suporta, căci tare este credința românului în dreptatea cauzei sale și în viitoarea ei izbîndă“ (v. Aurel Mureșianu, în Flacăra, 7, nr. 10, 11 februarie 1922, p. 147). Trăsătură a „instinctului etnic”, răbdarea românului (de dincolo, dar și de dincoace de munți) s-a arătat în perseverența față de revendicările majore. Cine nu știe versurile lui Coșbuc: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi,/ Și ham de cai, și jug de boi:/ Dar vrem pământ!“ („Noi vrem pământ“)? Răbdarea oricărui popor se verifică mai ales în momentele dificile. Să ne gîndim o clipă la răbdarea celor de după Primul și Al Doilea Război Mondial de a-și reconstrui țările, la răbdarea celor ce au parcurs anii cu epidemii, secetă, crize, foamete. Imaginați-vă cîteva zile de foamete azi, într-o lume care, în majoritatea ei, a uitat ce-i „înghițitul în sec”!3 O vorbă spune însă: „Să nu dea Dumnezeu omului cît poate răbda!“ Reflectați, vă rog, apoi, la răbdarea prizonierului, a exilatului, a inocentului marginalizat: răbdarea de a scăpa, de a reveni în patrie, de a fi iarăși printre oameni, de a se face dreptate.
        De răbdare e nevoie în învățămînt, știință, construcții, cercetarea naturii, muzică, arte plastice, sport. Pentru a reuși, pedagogul (dar și elevul), medicul (și bolnavul), fizicianul, biologul, meteorologul, inginerul, dirijorul (împreună cu instrumentistul și solistul vocal), regizorul (și actorul), antrenorul (și atletul) trebuie să aibă (uneori) o uriașă răbdare: primii să observe, să dozeze pregătirea, să corecteze, ceilalți să nu se autodistrugă: muzicianul, de pildă, atacînd un repertoriu inadecvat posibilităților sale, atletul – recordul pentru care nu e încă apt ș.a.m.d. Prin răbdarea de a cunoaște și modela „materialul“, se evită eșecurile și dramele pe care defectele le pot genera. Carierele celor răbdători sînt întotdeauna mai lungi. Răbdarea e un criteriu de selecție.
        Nu în ultimul rînd, răbdarea e necesară în politică și în actele guvernării. Răbdarea de a înțelege intențiile adevărate ale celuilalt, o strategie, o tactică. Sau de a „plăti” o replică, o ironie, un atac incorect. Pripiții, palavragii, obstrucționiștii ar trebui fie eliminați, fie ignorați. Ionel Brătianu, datorită manierei secrete de a proceda în momentele de importanță capitală, a fost numit „Sfinxul“, iar lui Iuliu Maniu i s-a zis „Sfinxul din Bădăcin“. Pentru a lua anumite decizii, ei se retrăgeau, meditau, nu se grăbeau să facă declarații ca să-i cînte ori să-i latre „gura presei“.
        Răbdarea înseamnă maturitate, atît a indivizilor cît și a societăților. Unii pot muri de „adînci bătrîneți“ fără să fi fost vreodată maturi. E dificil de luptat cu nerăbdarea, mai ales în epoca actuală, cînd, din păcate, toți și pretutindeni vor – folosesc o expresie dintr-o reclamă despre eliminarea ridurilor – „rezultate imediate“, în orice domeniu de activitate. Dintr-un motiv sau altul, alertate, incitate, manipulate, nerăbdarea caracterizează toate vîrstele. E vremea lui acum, un acum imperativ: să achiziționăm, să devorăm, să avem drept țel unic plenitudinea! Odinioară, nerăbdarea aparținea, aproape exclusiv, tinereții. Fiecare dintre noi am fost cîndva nerăbdători să începem sau să terminăm ceva. Cu trecerea anilor, însă, unii am dobîndit stăpînire de sine, mai multă ori mai puțină, care ne-a învățat să nu ne tulburăm ușor, din orice, să fim calmi în fața noutăților, pentru a le asimila cum trebuie, să ne abținem de la tentațiile facile și vulgare, să ne dominăm pornirile rele. Finalmente, răbdarea e o cucerire personală, a fiecăruia, un rezultat al însușirii unor reguli de viață și de muncă, pe scurt, al educației.
        Răbdarea nu trebuie confundată, însă, cu pasivitatea și docilitatea, cu indiferența și indolența, cu lipsa de reacție intelectuală și cu amînările. Ar fi nedrept s-o facem, cum nedrept ar fi să credem că ea ne asigură succesul. Sînt situații în care răbdarea trebuie să fie normă și altele în care să te scuturi de ea. Prea multă răbdare duce la exasperare; exasperarea pe care ne-o provoacă, de pildă, profitorii răbdării noastre, impostorii, îngîmfații, cei ce ne desconsideră și ne sfidează. Există un capăt pentru toate, așadar și pentru răbdare. „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?“, îi reproșa Cicero senatorului care a avut îndrăzneala să braveze, după ce pusese la cale o conjurație. Cîți dintre corupătorii și corupții zilei de azi nu pozează în inocenți! Cîteodată, un Nu categoric e mai oportun decît să fierbi de indignare și să stai mut. Cine se implică în actualitate nu poate adopta sfatul lui Voltaire despre distanțare, acela de a privi lucrurile din Sirius!
        Am lăsat la sfîrșit mărturisirea asupra relației mele cu tema expusă: răbdarea. Prin originea socială extrem de modestă și prin educația primită în liceul militar și în școala militară, axată pe disciplină, am fost obligat la răbdare. Chiar și locul nașterii, cu geografia lui particulară, m-a îndrumat spre aceasta. Cum anume? La o margine a satului este un deal numit Oadeci, distinct pe hartă și intrat în literatură. Copil fiind, mi-am dat seama că nu pot să-l urc pieptiș și fără popasuri. Tînăr, ajuns profesor, am avcarul, autorul de cazanii, copistul, tipograful aveau o imensă răbdare. Atenție și răbdare se cere cînd citești ceea ce ei au scris sau tipărit. Răbdarea mi-am exersat-o și ca redactor. Concluzia mea e că, pentru a progresa în meseriile noastre, toți avem nevoie de răbdare.
         
                                                                                              Constantin CĂLIN
         
         
        -------------------------------------------
        1. Iorga afirmase că povestirile lui Dumas-tatăl sînt „inferioare ca valoare artistică” celor ale lui Sadoveanu.
        2. Există în schița lui Arghezi o propoziție pe care ulterior el o va fi regretat din cauza caracterului ei – involuntar – premonitoriu: „Să știi că ăla nu moare acasă la el“.
        3. Între timp, am putut vedea scene gen homo homini lupus, brutale, penibile, provocate de simpla fluturare a ideii de penurie
alimentară.



         
        Scriitori şi teme

                            FILOSOFIE & ARTE


        Încropesc, mai jos, câteva  note despre „dispunerile ocazionale”, grupate într-un proiect livresc de către Ionel Necula, Secvenţe de filozofie universală, Studis, Iaşi, 2019. Autorul, de o modestie contracarantă, este pe cât de productiv (cu secvenţe epistemice, mărturii şi referinţe, cronici şi eseuri, recurenţe, crochiuri, secvenţe, omagii, ceremonii maieutice, ediţii îngrijite), pe atât de puţin cunoscut. Omul îşi mărturiseşte „însingurarea şi închiderea în prăpăstioasele (…) hăuri interioare”. Cât despre fenomenul filosofic „n-am fost un exeget prea harnic”, a scris doar vreo 27 de cărţi mai subţiri şi mai corpolente. E drept că nici „confraţii” „nu se poziţionează sporitor, prin comentarii rafinate şi laborioase, la evenimente metafizice curente”. Cum se vede, spiritul polemic îl încearcă pe roditorul timid. Restul scrierilor de până la circa 70 (!) sunt consacrate literaturii, unor dimensiuni spirituale (basarabean, ieşean, prahovean, vâlcean, gălăţean, tecucean) şi încă multe în ipostaza de Uricar la Poarta Moldovei de Jos (12 vol.). Lucru rar, unele texte sunt reproduse la diverse edituri de condiţie modestă.
        Prima secvenţă e dedicată lui Origene, sub forma unor referinţe la cartea profesorului Sergiu Tofan. Teza martirului din Alexandria, care reţine în primul rând atenţia, este compatibilitatea între filosofie şi teologie, „de a le aşeza umăr la umăr în vederea finalităţii transcendente”. Valoare teologică supremă are iubirea, dar abia de la Pitagora încoace „i se conferă iubirii râvnă epistemologică şi noimă speculativă”. Precizează Ionel Necula, cu formulările lui expresive de literat înainte de toate, că Origene distingea o voinţă specifică a sufletului de esenţă artistică. Fără ordine cronologică, se trece la angoasă ca fenomen existenţial în gândirea lui Kirkegaard, pornind de la exaltarea romantică, trecând prin frământările seducătorului şi ajungând la starea de angoasă şi de nelinişte fiinţială. O găsim disipată în Jurnalul seducătorului, Vinovat-nevinovat, „alcătuind un fel de Werther” şi prefigurând filosofia existenţialistă, ale cărei ecouri literare sunt bine ştiute. Şi mai e conţinutul antropologic, unde antiteza dintre obiect şi subiect privilegiază întotdeauna subiectul. Cugetă I. Necula: „În fond era un raţionalist mai special, opus dualismului cartezian pentru că lega cunoaşterea adevărată de prezenţa şi participarea afectivităţii, a emoţiei, a pasiunii” – ceea ce, desigur, atrage în ecuaţie partea estetică.
        „Medalioanele” încep cu Nietzsche şi se constată că figura filosofului în cea dintâi ipostază e marcată de tentaţiile artei; se interesa mult de muzică, de studiul limbilor şi de literatură, se dedă unei lucrări de mari dimensiuni despre poetul Theognis din Megara. Făcea parte din gigantul cor al şcolii din Pforta (182 de soprane, 133 de tenori, 172 de başi, la care se adăuga orchestra compusă din 53 de viori, 70 de viole, 21 de violoncele şi 14 contrabase). Din perioada studenţiei la Leipzig datează cunoştinţa cu Wagner şi interesul pentru idealismul transcendental al lui Schopenhauer, influenţat de Kant şi Hegel, cu ecouri în gândirea lui Tolstoi, Thomas Mann, Bernard Shaw, Borges, Beckett. Iubirea neîmplinită a lui Nietzsche pentru Lou Salomée (relaţii cu Rilke şi Chopin) se va concretiza în prima lucrare despre reflecţiile filosofului şi originea intens subiectivă a acestora. Vezi şi romanul Plânsul lui Nietzsche de scriitorul american Irvin D. Yalom. Apolinicul şi Dionisiacul, zice I. Necula, „vascularizează filosofia vitalistă nietzscheeană şi întreaga spiritualitate modernă”. Viziunea este antropocentristă, „porneşte de la subiect şi este rezultanta unei laborioase scotociri prin interioarele sinelui”. Omul apolinic cu cortegiul de muze al zeului are determinări literare, transfigurarea, iar omul dionisiac cântă şi dansează, până când, sub euforia beţiei, vălul zeiţei Maya se destramă şi nu mai rămâne decât să se abandoneze reveriei. Conceptul Supraomului configurat în volumul Aşa grăit-a Zarathustra implică voinţa de putere, o ipostaziere a freneziei dionisiace: „La urma urmelor, supraomul nu trebuie înţeles ca o manifestare expansivă, dominatoare, ci mai mult ca o retranşare în subiect, ca percuţie a propriei interiorităţi, ca o recuperare a autenticităţii originare şi ca un mod de viaţă, asumat în spiritul acestei autenticităţi”.  Arta şi creaţia în general capătă substanţă apolinică sau dionisiacă, după cum raţiunea reuşeşte să cenzureze şi să monitorizeze pornirile subiective. Filosoful culturii, filologul fu încununat de poetul ditirambilor în onoarea lui Dionisos, – demonstraţie supremă a  temei acestei cronici-eseistice.
        Francis Bacon se consacră mai mult faptului empiric şi metodei ştiinţifice moderne, i-a inspirat pe enciclopediştii francezi, a scris Istoria lui Henrik VII  mai mult cu teme juridice şi constituţionale, dar, vrând-nevrând, şi cu inserţii de stilistică narativă. Era doar contemporan cu Shakespeare şi Cervantes.  Noul organon, opus celui aristotelic, se axează mai mult pe legitimarea inducţiei în procesul de cunoaştere. O cunoaştere veritabilă presupune renunţarea la idolii falşi precreştini şi adoptarea unei relaţii directe dintre subiect şi obiect. Idolii tribului  (idola tribus) au determinat apariţia falşilor prezicători şi cabale, idolii peşterii (idola specus) aduc şi ei prejudicii cunoaşterii, ca şi idolii târgului (idola fori) care desemnează erorile izvorâte din înţelesurile diferite atribuite aceluiaşi cuvânt, sursă pentru Giambattista Vico (Metafora sau originea limbajului, Filosofia imaginaţiei). A patra categorie de erori ale cunoaşterii stabilită de Bacon o constituie Idolii Teatrului (Idola Theatri), teorii  admise din ipocrizie. Promotorul materialismului englez autorizează senzaţia ca formă primară a cunoaşterii. Pe de altă parte, pozitivistul Auguste Comte propune o întoarcere la real, la ceea ce poate fi tatonat senzorial. Titu Maiorescu i-a acordat un număr mare de lecţii în cursul său de istorie a filosofiei şi observa că printre studenţii săi se arăta un  interes mare pentru gânditorul francez. Ilustrul nostru critic-estetician identificase la filosof resursele priorităţii criteriului valoric.
                                                                              x
        Heidegger este cel mai bun exemplu pentru ilustrarea raportului dintre filozofie şi poezie.
Reconsiderarea fenomenologică provine din şcoala întemeiată de Edmund Husserl, dar stăruinţa şi profunzimea lui în această privinţă sunt unice. Cât priveşte Originea operei de artă,  nu poate fi decât sărăcită, invocând-o. Minimum minimorum, arta e nemuritoare, deoarece este punerea – în operă – a adevărului, iar artistul nu a rostit întregul Poem fiindcă acesta este inepuizabil. Se întreabă Heidegger, pe linia lui Hölderlin, La ce bun poeţii? – dacă omul şi-a pierdut din sclipirea timpurie. Gândirea având o experienţă poetică, omul nu poate locui această lume decât poetic. Aşa s-a putut crea o atitudine faţă de poezie, faţă de ceea ce se afla dincolo de logică, o atitudine pe care o putem remarca de la Aristotel la Heidegger, în care poezia devine speranţa luminoasă pentru salvarea discursului filosofic. Cinci „vorbe” ale Profesorului din  Freiburg exprimă esenţa poeziei:
        1. „Activitatea poetică – îndeletnicirea cea mai nevinovată dintre toate”
        2. „De aceea cel mai periculos dintre bunuri, limba, îi este dată omului
                       … pentru a depune mărturie de ceea ce este el”.
        3. „multe ar afla omul
            Pe mulţi i-a numit dintre cei care ştiu
            De când suntem în dialog
            Şi de când putem auzi unii de la alţii”
        4. „Însă ceea ce rămâne, poeţii ctitoresc”
        5. „Plin de merite şi totuşi în chip poetic locuieşte
        Omul pe acest pământ”.
        Gânditorul care redactase acea referenţială scrisoare despre umanism lăsa impresia că s-a
îndepărtat de umanism, dar relaţia cu Hannah Arendt este de-a dreptul poetică, animată de haloul mirării filosofice, cum reiese din totalul de 166 de scrisori. Multe din scrisorile lui Heidegger sunt însoţite de versuri pline de poezie: „Aş vrea să ştii, Hannah, că toate florile din grădină cărora Elfride le poartă de grijă, narcisele, lalelele şi cireşii în floare, toate te salută pe tine”.
        Mama lui Schopenhauer era o romancieră prodigioasă, în compania lui Goethe, unde îl atrage şi pe fiul ei, care îl admiră pe marele scriitor, însă preferă mai mult idealismul lui Fichte, hermeneutica lui Schleiermacher, lumea lui Kant a lucrului în sine, a voinţei autotelice şi a voinţei subiective.  A avut o puternică influenţă asupra gândirii şi literaturii româneşti. Maiorescu traduce Aforisme, Eminescu îi apreciază estetismul şi tensiunile lirice, Cioran e influenţat în oroarea/ispita de a exista) etc.

                                                                      Constantin TRANDAFIR




                  CUM SE DESCHIDE PRĂPASTIA

        Cu ultimul volum apărut, „era linişte şi era bine” (Ed. Grinta, 2020), Adela Rachi aduce în faţa cititorului o poezie de sine stătătoare, cu o autenticitate nefardată, încercând, cu mult curaj şi intensitate, încorporarea unei simbolistici a emoţiei în fenomenologia spaţiului şi a timpului. Acest pelerinaj ideatic reuşeşte să reconstruiască o scenă a întâmplărilor decisive, prin scufundarea acestora într-un ocean cu anestezic, resuscitarea arbitrariului şi negarea stereotipiei printr-un recurs la o aparentă linişte a timpului interior: „james dean a murit într-un accident/ la volanul unui porsche/ lângă cholame california/ drumul sub roţile maşinii – o pârtie neagră// trecem pe sub gâturile subţiri ale macaralelor/ care ne păzesc oraşul în weekend// am scăpat din camera de gândit// numai copiii şi bătrânii îţi vor răspunde/ (dacă-i întrebi)/ cât de departe e departele/ fără să încerce să schimbe subiectul// aici/ a fost odată un lac/ încă există./ aici/ în loc de nisip pietre uriaşe – / oase de dinozauri/ învelite în ceaţă./ aici/ muntele drept. păstrăvul iute./ apa adâncă/ dimineaţa te trezeşti brusc/ ştii cine eşti. Nu mai ştii unde// aici/ a fost odată un drum cu multe direcţii./ o oază de verdeaţă/ iubirea/ un caleidoscop// sticla colorată/ lumina şi mătasea fină/ încă există.” (caleidoscop).
        Proiecţia existenţială a emoţiei apare ca un element purificator, grafiind fâşii şi fragmente din angoasa autoscopiei şi amplifică momentele contradicţiei păstrând ceva din aroma şi rezonanţa „pragmatică” a memoriei. De aici, ridicându-se uşor pe vârfuri, imaginile dublului construite pe fundaţia mitului şi a visului, miracolul începutului metafizic, ca o coborâre de pe scara înălţată spre cer: „odată pentru totdeauna/ tristeţea e uşa dintre camerele tale/ mereu întredeschisă/ pentru tine/ ziua creşte în timp ce păşeşti/ întinde-te aici/ şi aşteaptă-ţi trecutul/ în cenuşa lui nu caută nimeni” (inele de chihlimbar). Nimeni în afara ta. Aflarea rostului utopiei implică dezvăluirea tragismului prin focalizarea sinelui şi preocuparea de a da un suprasens esenţei unor momente crepusculare şi efemerului ce anulează parţial identitatea dar nu şi actul volitiv. De unde şi această orchestraţie psihologică a neputinţei spiritului şi cromaticii sale fade, în pragul încremenirii: „vezi cum se deschide prăpastia. nu înseamnă că vei afla dinainte/ cine nu va mai fi aici mâine/ se aud tunetele undeva pe-aproape stropii de ploaie şterg urmele/ să nu mai speri. Spune-ţi singură bună ziua. Noapte bună. Dragă. Spune-ţi tot ce ai vrea să auzi. Fă o pauză. Repetă. Te dor toţi anii ăştia de fugă/ închide ochii.// şi muzica asta de unde?/ ce-ai pus în pieptul meu, dumnezeule/ şi cine-o mai aude?” (şi muzica asta de unde?). Există în acest volum o formă denaturată de asceză extatică ce metamorfozează materia, supunând-o unui proces de iluzionare dusă până la destrămare.
        Poeta caută acea stare lucidă, printr-un joc al obsesiilor, care să îi permită să îşi descopere un alter ego, în plin proces de descompunere existenţială. Criteriul major al acestui rafinament pare a fi paralelismul abstract al idealului şi realului, al visului şi al realităţii. Simbolurile folosite, aderenţa la jocul contemplării nu constituie o colportare a iluziei, ci mai degrabă o decantare a experienţelor, o ieşire dintr-o hipnotică uimire şi identificare a stărilor afective în substanţa lor: „am reuşit să scriu prima pagină/ de la coadă la cap.// învăţ meseria de a supravieţui/ jubilez în jurul ideilor/ lejere pe care le născocesc/ nu înveţi nimic/ de la oamenii singuri şi trişti/ dar ei sunt cei care pot vedea în inima ta// fugi cât mai e timp. Fugi ţi-am spus/ nu-ţi schimba obiceiurile/ ce mai aştepţi/ ţine-ţi palma deschisă spre cer/ va acoperi câteva stele.// o femeie îţi apare în vis/ o iubeai/ atât de mult/ şi visul nu ţi-a mai dat-o” (învăţ).
        Melancolia existenţei este prospectată prin antinomii dinamice, fără ample diversiuni retorice. Poate că este timpul refracţiilor adâncimilor sufletului uman, transformat, nu de puţine ori, într-o mocirlă implacabilă în care ne scufundăm puţin câte puţin. Din abisul existenţial cuvântul răzbate şi Adela Rachi este conştientă de acest fapt, fiind cea mai sigură cale înspre cunoaştere: „mereu în umbra altuia/ un înger păzitor/ fără sandale/ din aceia care nu sunt incluşi/ în biografia nimănui/ numai cuvintele mai mută întunericul/ dintr-un om în altul” (mereu).
        Adela Rachi descoperă, printr-o bine conturată tehnică a cadenţelor ce forţează limitele condiţiei umane, o mitologie sub efectul sentimentului, a candorii sublimate în stări poetice aduse la o intensitate greu de prevăzut. Evoluţia sa de pe acest tărâm, al condiţiei unei fericiri în continuă mişcare, ca o  ţintă, îi conferă acea stare de aşteptare rece,  atrofiantă şi o unicitate de amprentă, semn  al  nobleţei  şi  vulnerabilităţii poetice.
         
                                                                      Daniel MARIȘ



                  Periplul eurilor poetei Raluca Faraon

        Debuturile literare la o vârstă a maturității, în ultimul timp, par tot mai frecvente și asta poate fi dovada unei temeinicii și a unui nivel ridicat la care a ajuns lumea literelor, cerințele unei reușite literare, încă de la primii pași, tinzând spre perfecționism. Debutul poetei Raluca Faraon sprijină această afirmație, el producându-se ca urmare a Premiului de debut acordat de Editura Junimea la Festivalul Național de poezie „Costache Conachi”, Ediția XXVI, 2018. Volumul intitulat sugestiv „să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul” a apărut în anul 2019, la aceeași Editură Junimea, cuvântul însoțitor aparținând cunoscutului critic Mircea Martin care apreciază interferența tematică dintre teza de doctorat a autoarei, „Neliniștea în literatura modernă” și o concreștere organică a două moduri de a exprima (…) sentimentul fondator al neliniștii. „Dacă, într-o parte a lor, poemele transcriu o senzație de apăsare, singurătate și captivitate («era strâmt de frig»), într-o altă parte, ne înfățișează o lume de coșmar și apocalipsă, o lume amnezică, robotizată” (Mircea Martin).
        Împărțit în trei părți inegale, volumul este dovada asumării sinelui poetic și raportarea lui la lume și viață, fapt remarcat încă din titlurile capitolelor: „Eu”; „Eu și Celălalt”; „Eu și Lumea”, raportare care va disloca stări și trăiri profunde, întrebări capitale despre umanitate, univers, ființă, Raluca Faraon fiind un atent observator al acestora. Cercul, despre care ne vorbește încă din titlu, nu este altceva decât universul extins, creator și creativ, din care, iată,  face parte și instanța lirică confesatoare: „să locuiești într-un cerc/ să fii transparența oglinzii/ în care nu se oglindește nimic/ o voce fără ecou/ și tremurul pielii neatinse// să locuiești într-un cerc/ ca și cum ai înota amnezic/ prin memoria umanității/ și să nu-ți atingi niciodată/ centrul” (***).
        Metoda de introspecție pe care o abordează Raluca Faraon este mai degrabă de ordin oniric decât realist: „din tot ce-a fost, doar visul, în care realitatea/ nu se dezmembrează prin scârțâitul vocilor/ ci se îmbină – paradis geometric −/ la întretăierea culorii cu punctul” (status oniric). Visul, ca formă de ieșire din sine și cercetare, se transformă într-un „coșmar căzut pe marginea patului/ în care o banală zi de duminică/ − (banala zi de duminică neputând fi altceva decât sufletul) −/ încearcă să-și găsească biletul de ieșire” (omul interior), iar ca soluție salvatoare, „se încarnează prozaic în fiecare ceas al zilei”, cu „pleoapele înnegrite de apăsările trecutelor corvezi”, ajunge un gură-cască, un visător, care își „absolvă de orice vină amneziile”, silabisind „promisiunea unei fericiri firave” (ritmul vieții).
        Tăcerea, durerea, teama induc stări de confuzie, omul se simte risipit într-un întuneric fără capăt în care nu știe pe unde să pătrundă, căci „cineva a încuiat marea cu cheia/ muntelui i-a pus zăbală/ dimineața e o victimă/ a violului întunericului/ orele au călușuri de spaimă// în sala de bal a visului/ în toate colțurile îmi păzesc sever trezirea/ ochii vigilenți ai zădărniciei” (confuzie). Neliniștea sporită aduce cu sine zădărnicia construcției interioare − evidențiată prin arhetipul Anei lui Manole − și risipirea identității: „nu mă recunoaște nimeni după chip/ nu ridic ziduri/ mă pricep în schimb la ruine/ iar meseria aceasta am furat-o de la un cerșetor/ care nu-și revendica destinul/ strâmbându-se în fața milei// nu-mi măsor șansele între două poeme scâncind/ nu mântuiesc pe nimeni prin cuvânt// doar modelez tăceri// decupez o fereastră în zidul lui Manole/ să poată respira măcar o clipă Ana/ înainte ca întunericul/ să urle din toți rărunchii” (nu sunt poetă).
        Dacă în prima parte a volumului poemele în note moderniste provoacă stări apăsătoare, sufocate de amintiri, în cel de-al doilea capitol, „Eu și Celălalt”, registrul liric se schimbă, poemele fiind neomoderniste, lucide sau fanteziste, abordând universul liric al omului contemporan din care nu lipsesc sarcasmul și ironia: „«Respirați regulamentar!/ Ce-i cu gâfâitul acesta sfidător?»/ «Eu nu gâfâi, eu trăiesc intens.»/ «Gâfâiți mai încet. Deranjați teribil!”/ «Da, domnule gardian,/ încerc să respir normal./ Să intru în rândul lumii./ Nu mă mai miră nașterea culorilor/ și nu mai tresar când ploile se-ngână./ Nu mă mai prind în hora cuvintelor,/ nu mai plâng când chiuie vântul.»/ «Încercați să mă impresionați./ Nu ține. Respirați și atât.»/ «Respir. Respir. Res…»” (respiro).
        În ansamblul compozițional al volumului „să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul”, cum este și firesc, își va lăsa amprenta universul literar vast al autoarei, prin personaje, autori, locuri și întâmplări, pe care Raluca Faraon le integrează calofil în versuri, poemele devenind mult mai sofisticate, livrești pe alocuri, cu metaforă elaborată, inversiuni și comparații inedite: „Undeva printre fibrele sârmoase ale sufletului tău/ m-am răsucit de mii de ori/ iată-mă fus/ iată toarcerea/ și marea neînduplecată a lui Ulisse// (…)// ar fi trebuit să-ți scriu dintr-un oraș fictiv/ împrumutând fără garanție un nume celebru/ mai mult să te doară amintirea cuvântului/ decât cuvântul în sine/ dar dacă aș fi fost într-adevăr Pindar/ și dacă într-adevăr m-ai fi găsit/ cum am fi evitat confuzia livrescă?” (lettre – fauxpoème).
        De remarcat cum, cu fiecare poem, sentimentul de iubire amară se resimte tot mai pregnant, materializându-se în „pasărea” care „creștea ca o plagă înăuntru/(…)/ pasărea – anatemă a inimii/ a unui potop fără curcubeu și arcă// țipa ca-n visul lui Juan Pablo Castel”. Momentele de tăcere sunt reductibile când îndrăgostitei i se încâlcesc „în respirație poeme/ așa că îmi doresc să convertesc aerul în zbor/ să fiu pasărea care zămislește oameni noi” (o renegare a aerului). Din această clipă, fiorii dragostei induc stări de expansiune interioară sau de ardere intensă: „suntem/ (nu-i așa)/ doi nebuni încântați de venirea acestui anotimp/ îngrămădesc degetele în orbite și râd anapoda/ iată că sunt un desen al lui Dali/ judicios falsificat” (sfidare); „nu s-a schimbat nimic în orașul acela/ păsările vânau tigri/ lupii se dădeau în vânt/după miriapode/ lumina opacă a felinarelor/ schimonosea fețele/ cu aureolă de sfânt anonim" (stop-cadru).
        Problematica poetului și confruntarea cu lumea reală aduc în epicentru emoția transpusă în versuri memorabile, cum se întâmplă în poemul renegare: „spui că poemele mele sunt mizerabile/ te arunc în căușul palmelor/ trei cuvinte: plânset pumnal otravă// hai poezie izbește-mi creierul de piatră/ mișc din buricul degetelor/ pipăi burta rotofeie a zeului meu blazat/ (sunt poetă, nu-i așa?)// arunc frânghii de ceară de care se agață/ aplauzele crispate ale groparilor mei”. Emoția este, fără doar și poate, speranța care poate face posibilă decantarea lumii apăsătoare în care poetul își caută sensul, destinul: „într-un morman de cutii goale/ de peturi și ziare umede/ te-am găsit emoție/ erai zgribulită cu ochii mari/ ca Gelsomina lui Fellini/ am încercat să te mângâi pe umărul drept/ să-ți dau un pled/ erai așa goală/ tremurând de frigul judecăților/ celor care și-au împietrit surâsul în carne/ mi-ai zis «nu! emoție cu pled?/ niciodată!»/ dar eu îți aduc în fiecare dimineață/ câte un oftat de ușurare/ ești acolo și eu pot să suport încă/ imperiul unei maladive întrupări/ a Nebuniei contemporane” (speranță). Și are perfectă dreptate poeta Raluca Faraon, căci emoția este ziditoare de poezie vie, ctitor fiorului liric care face legătura între poezie și cititor.
        Cel de-al treilea capitol, Eu și Lumea, este unul al meditației și întrebărilor, al descoperirii lumii exterioare și înconjurătoare, fapt care va avea un impact elegiac asupra liricii autoarei. Poezia devine obnubilare, stare de tristețe recurentă, deznădejdea se resimte pregnant, umbrele și întunericul fac loc singurătății și pierderii identității. Lumea se preschimbă în „supremul azil de nebuni” în care „toți primim un pumn în coaste și unul în gură”, de fapt pumnul reprezintă impactul cu realitatea care ne va face, chiar dacă „ne iubim și totul e bine/ toți credem că beția noastră e cu schepsis metafizic/ nebunie – originală”, până la urmă să cedăm și să „ne topim într-un alfabet derizoriu/ al identității pierdute” (***). Lumea în care trăiește cea care ne lasă mărturie și-n care ne vom regăsi cu toții, este o lume mințită, un fel de bal „la care mascați cu toții/ ne-am împrumutat chipurile/ artă fără-de-lege” și unde dreptul la cuvânt și libertatea de trăire și simțire sunt minimalizate căci „la spectacolul acesta se râde cu poftă/ cu palma peste gură/ genunchii strânși/ cu respirația sacadată”, iar să trăiești sau să mori reprezintă, aproape, artă desfășurată pe estrada negațiilor: „nu deranjați vecinul orb sau ciung/ nu-i urmăriți complice pe spectatorii paranoici/ nu intimidați actorul care moare pe scenă/ el nu știe că îl priviți/ are o singură șansă:/ trebuie să moară magistral/ pentru prima și (să sperăm)/ ultima dată” (fără aplauze). Nici nu-i de mirare că în acest univers în care „oamenii locuiesc/ în temnițe/ gratii pe cord/ cătușe-n pleoape/ torționari în fiecare răsuflare” (azi), greu să-ți păstrezi credința epicureică asupra vieții și umanității, iar întrebările Ralucăi Faraon sunt absolut îndreptățite: „oare nimeni nu și-a dat seama/ că-n fiecare colț al fiecărui oraș al fiecărei țări/ se ascunde un inchizitor?” (stare de fapt); „unde să-ți găsești chipul dacă au crescut deja/ de ambele părți/ alge și liane otrăvitoare?” (anamneză); „unde o fi capătul? există un capăt oare?/ întunericul face bulbuci și le arde tălpile goale” (trei clovni pe o frânghie).
        Poemul din finalul volumului „să locuiești într-un cerc și să nu îți atingi centrul” are un aer nichitian și este în consonanță cu cel din debut. După ce a trecut prin sita poeziei sentimente, emoții, observații, ca o concluzie a acestui periplu al eurilor, poeta ne desenează cercul vieții, „copil tânăr bătrân/ cerc înghițindu-ți centrul/ în spirala înspumată/ a Începutului” (perpetuum), în care fiecare sfârșit este linia curbă a altui început, care, în cazul poetei Raluca Faraon, ar putea fi un următor volum de versuri, cel puțin la fel de profund, perfect construit, meditativ și introspectiv, trăsături ale poeziei unui autor matur și implicat, cum este acest volum de debut.
         
                                                                      Mihaela MERAVEI
         
         Raluca Faraon, „să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul”, Editura Junimea, 2019



                  Constantin Ţoiu într-o nouă ediție

        Popularitatea scriitorului Constantin Ţoiu ţine de apariţia romanului Galeria cu viţă sălbatică (1967), care are în vedere „obsedantul deceniu” şi modul în care politicul a siluit o serie întreagă de conştiinţe curate, intervenind brutal în viaţa lor şi pervertindu-le. Conceput ca un roman dezbatere, autorul a găsit o modalitate inedită de a analiza, diseca şi comenta faptele zilei, prin prezenţa unui grup de personaje care alcătuiesc Galeria şi care, ca în dramele antice, a conservat rolul corului antic. Galeria ascultă, trăieşte (a doua oară) prin intermediul povestirii faptele petrecute şi le dă relief: ea este asemeni unui receptacul, un loc al multiplicării acţiunii, un loc al reverberaţiilor, al analizelor lucide a ceea ce se trăieşte în afară. E sensul unui joc secund al întâmplărilor, preluate, perpetuate, colportate din mediul real al producerii lor, într-un fel de laborator de idei, spaţiu al împărtăşaniei. Dacă avem în vedere sensul semantic, „Galeria” însemnează un loc de trecere dintre exterior şi interior, dintre sală şi scenă (aici privitorii au avantajul unei observaţii cât se poate de bine poziţionată), dintre spectacol şi spectator. Un alt sens ar trimite la „suporterii”, la „susţinătorii” actelor din prim-plan, pe care privitorii le au de analizat. „Viţa sălbatică” adăugată galeriei ar semnifica bogăţia elementelor care o compun şi care se ramifică impetuos, într-o ordine aleatorie, căci „sălbatică” ar trimite la înţelesul unui fond atavic nonconformist. În altă ordine de idei, o casă înconjurată de viţă sălbatică presupune o perpetuare dintr-un timp trecut, cu oameni şi habitudini ce distorsionează cu noile cartiere de blocuri ale oraşelor; deci o atmosferă şi un decor caracteristic unei prelungiri a timpului istoric „un fel de oază de singurătate, de paragină, a cărei valoare o dă, prin contrast, modernismul citadin contemporan”, arată Mioara Apolzan, în Casa ficţiunii. Ea ar fi, altfel spus, un spaţiu rezervat Naratorului, asupra căruia se focalizează firele acţiunii, aduse aici spre a fi înnodate de mesagerii timpului de faţă: Chiril, Cavadia şi ceilalţi, între care stăpânii casei: Bunicul, Comandorul şi Naratorul, care alcătuiesc o unitate familială, un punct de stabilitate şi continuitate. În funcţie de mobilitatea acţiunii, şi ideea de „galerie” se metamorfozează, căci pe parcurs avem de-a face cu mai multe galerii: pe lângă „galeria cu viţă sălbatică”, întâlnim „Vizuina de hoţi”, camera iacobinului Axente, tramvaiul 26 şi anticariatul lui Brummer, adică, peste tot unde se adună martorii şi întâmplările povestite de ei, se instituie o instanţă de judecată, de analiză şi comentare a faptelor. Această instanţă are rolul de a judeca faptele „Echipei trecătoare prin lume”, un fel de colectivitate auctorială ce aminteşte de grupul Crailor de Curtea Veche. Acum am avea de-a face cu „Grupul Crailor de Curtea Nouă”, inşi mai mult sau mai puţin rătăciţi într-un veac al suspiciunilor, unde faptele sunt expresia impulsurilor şi trăirilor imediate, a impresiilor de moment, din care cauză pot genera impostura, bravada şi ticăloşia. „Echipa” este deci o noţiune eterogenă, definită astfel de Chiril Merişor: „buni şi răi, şi mai puţini răi, toţi laolaltă – toată Echipa cu care vrem nu vrem, trecem prin lume… senzaţia vie că face parte dintr-un tot, că e un însoţitor al tuturor celorlalţi şi că toţi din jurul său sunt, vor fi şi nu vor mai fi, într-o zi, pământ, – dar şi fiind, şi nemaifiind, ei vor fi de fapt legaţi pe veci, legaţi laolaltă în cronica complicată a unei istorii încă nescrise, imposibil de scris, sau de fixat, ea fiind însăşi trecerea aceea sfâşietor de unică şi de irepetabilă, în care nu atât moartea apropie, înrudindu-i pe toţi, cât – şi tocmai acest lucru oamenii îl uitau, – cât întâmplarea, şansa, fericită ori nu, de a călători împreună, o singură dată şi pentru totdeauna, o anumită bucată de drum, unic şi el, sub o anumită conjunctură a stelelor, de nerepetat şi ea… De când Cavadia spusese: Generaţia este patria în timp, Chiril nu mai găsea altă definiţie a acestei solidarităţi ”.
        Din punct de vedere textual, romanul aglutinează două naraţiuni: jurnalul la persoana I-a scris de Chiril şi apoi cronica faptelor lui Chiril, pagini din jurnal fiind date în incipitul romanului până la ştirea dispariţiei jurnalului, redescoperit în ultima parte a romanului (în Epilog), când textul său furnizează argumente pentru acuzarea sa, mai ales că personajul Chiril e implicat în procesul Rorică Viteşteanu, soţul Praxiteii de la „Vizuina cu hoţi”. Urmarea va fi sinuciderea lui Chiril, descrisă în Epilog, şi „curăţirea” scenei de elemente imunde, astfel încât o nouă generaţie poate intra în arenă pentru a-şi număra victimele.
        Victima principală e Chiril, acest „prizonier de bunăvoie al realităţii”, care se lasă prea uşor manevrat de cei din jur, acceptând pasiunea de amantă a Luizei, dar şi chemarea senzuală a tinerei Lucreţia, discuţiile istovitoare cu Brummer şi Izot copilul, care îl duc la excluderea din partid, situaţie în faţa căreia nu nutreşte nici o împotrivire. Doar maiorul Roadevin îl va reabilita postum dovedind, ceea ce Chiril ştia dintotdeauna, că e nevinovat şi că procesul de conştiinţă declanşat de verificarea din 1950 îl marcase profund. Jurnalul reprezenta de fapt un interlocutor renumit, substras determinărilor temporale, iar faptul de-a o fi apărat pe ziarista Reta Muşon se făcuse din convingere. Aceasta, e adevărat, avea o origine socială nesănătoasă, fusese educată la călugăriţe, cu limbi străine şi cu lecturi cosmopolite, dar dovedise, prin munca ei, că trecuse total de partea proletariatului. Alături de Chiril cunoaştem o serie de faţete ale drumului spre comunism: Axente, strungarul revoluţionar, Isac – infirmul, doritor să afle ce se întâmplă în lume; scepticul bonom Levi Taf, Puiu Cavadia, inteligent şi cultivat, conciliant şi înţelegător, dar şi tipul adaptabilului timpului său, bucurându-se de toate avantajele poziţiei. În ultimă instanţă nu atât faptele contează, cât efectul pe care-l creează ele în confesionalul numit Galerie, o perpetuare a memoriei trecutului, o instanţă a prezentului şi o mărturie a viitorului.
        Însoţitorul (1981) este cel de al doilea roman al lui C. Ţoiu, care a stârnit interes la apariţie, în care unele personaje din Galeria... sunt continuate. Pe scurt, evenimentele narative sunt următoarele: un grup de tineri din capitală se hotărăsc să viziteze o localitate din Bărăgan, pe nume Clopeni, pentru a asista la petrecerile folclorice de aici. Grupul se individualizează prin Gigi Cristescu, tânăr vioi şi inteligent, care se întreţine cu agronomul Megaleide Pavelescu despre mai toate întâmplările satului. Agronomul se află la vârsta experienţelor (60 de ani), încât biografia acestuia acaparează la un moment dat atenţia naratorului. Mărturiile oamenilor, sunetul Câmpiei, prins de ciobanul Stănică, dar şi de activistul metodist Zăvoi, prezenţa unor „bacante rurale”, care înviorează grupul artiştilor amatori, în timp ce prin profesorul Ortopan facem un salt mai adânc în timp. Povestirile libere ale lui Pavelescu şi Cristescu îşi găsesc însă efecte dintre cele mai ciudate la personajul Rânzei, un fel de stenograf – scrib delator, care nu vrea să-i scape nimic. Sunt aduse în scenă alte personaje locale, între care metodistul Floaşu, care îşi abandonează fără scrupule soţia, pe frumoasa Felicia, pentru tânăra sectantă Silvia. Gigi Cristescu se găseşte în postura de consolator al Feliciei, găsind în singurătatea ei un mod de a o recupera. Meteorolog de profesie, Gigel Cristescu pleacă apoi să-şi ia postul în primire, undeva la o cabană singuratică în munţi, iar aici e vizitat de încornoratul Floaşu, aflat în prag de divorţ. Rătăcit în viscol, acesta moare, dar rămân intacte poveştile spuse de Titi Streaşină (plecat în SUA), Jorj Turgea, Pipoton etc.
        Obligado este un roman al cuplului: Bartolomeu Boldei, protagonistul, suferă la dispariţia soţiei, Klara, iubită şi „mamă” în acelaşi timp, pierderea ei însemnând pierderea sensului şi sistemului de relaţii al personajului. Acesta trăieşte aievea în umbra amintirii sale, conversează cu ea şi raportează totul la reperul Klarei. Fără jumătatea sa esenţială, el ne apare ca un personaj ratat, mutilat, incapabil să facă faţă solicitărilor existenţei. Îşi transformă soţia într-un adevărat cult şi procesul scrutării vieţii interioare (în raport cu o altă femeie, Ieia), ia proporţiile unui adevărat tratat de erotică duală. Episoadele biografice ne sunt explicate recent de Marius Miheț, care ne oferă, în biobibliografia la ediția a IV-a a romanului Căderea în lume, întregul parcurs amoros al scriitorului, din care aflăm că această a doua soție a scriitorului, Karin Rex, actriță și traducătoare, se stinge din viață măcinată de boală, iar soțul se simte obligat să-și facă o penitență publică, reconstituind episoadele acestei drame, producând o analiză infinitezimală a sentimentelor și a speculațiilor metafizice produse de această pierdere.
        Căderea în lume (1987) ar reprezenta noua fază de gândire epică a lui C.Țoiu, obsedat de un epicism substanțial, urmărind căutarea adevărului absolut, printr-o hermeneutică specială a discursurilor pro și contra, pe fundalul derulării mai multor serii de generații. E reluată cumva aici pasiunea naratorului pentru astfel de confruntări ideologice, sfârșite printr-un joc cât mai lax al contrariilor, niciodată încheiat cu un verdict definitiv. În această ambiguitate a scenelor sorții, în această alegere aleatorie constă, după Țoiu, valorificarea vieții individului aruncat în lume spre a alege singur între Bine și Rău. În plus, avem de-a face și cu o mistificare biografică, întrucât istoria nu este o oglindire exactă a faptelor, așa cum le-a relatat Babis Bătrînul, ci așa cum le transcrie urmașul său Babis cel tînăr, care interpolează textul după propria vizune. Deci „căderea în lume” prespune o schimbare și o mistificare a adevărului. Substanța epică e întreținută de povestea familiei Vătășescu, ilustrată de cei doi protagoniști, Tatăl și Unchiul, dintre care primul e axat pe refugiu în lumea politicii, unde e văzut ca un om capabil de a le servi colegilor argumente pentru misiunea ce o au de îndeplinit, printr-o limpezire teoretică ce urmează a și-o asuma din convorbirile permanente avute cu oponentul său politic principal, Ghiță Negotei. Relatările scrise produc în mintea naratorului-cronicar efecte ciudate de deformare și completări mistificatoare, deoarece Babis tânărul vrea să-și vadă tatăl ca un fel de erou dominator, cu rol social supradimensionat. El devine astfel dublura tatălului, însoțindu-l pe acesta în încercarea sa de a-l socoti pe acesta „copilul drag al mișcării” și un lider de facto al acesteia. În realitate, dublul său nu poate fi considerat decât Ghiță Negotei, personaj de seamă al stângii politice, cu care are dese întâlniri și dispute pe tema rolului individului în comunitate și a menirii generației lor în traducerea în viață a imperativelor istoriei.  În timp ce Babis Bătrânul se cheltuie în asemenea dispute sterile, Vasia Vătășescu Unchiul imprimă acțiunii senzațional și aventură, prin nararea episoadelor trăite de acesta la Paris, ca unul ce o aduce acasă pe Yvette spre a eșua apoi în postura de vânzător de siropuri. Căderea în lume ar reprezenta astfel pentru autor proliferarea experiențelor neesențiale în dauna celor cu program, cum le stabilise prioritatea Babis Bătrânul, care dorise se înfăptuiască, alături de mișcare și prin mișcare, reforme substanțiale. Eșecul mișcării îl va duce la ruină și cădere, distrugând cu un drum și unicitatea persoanei, dualizând-o (metafora se regăsește atât la început, cât și în final, unde imaginea Constelației Gemenilor e reiterată spre a-i sublinia semnificația). Avem de-a face aici, ca și în Galeria, cu etalarea motivului dublului, cu repetitivitatea trăită prin delegare de urmașul său Babis cel Tânăr. Ajuns să controleze trecutul personajelor, prin memoriile pe care le are la îndemână, el crede că poate dispune și de viitorul lor, confiscându-le trecutul și cosmetizându-le viitorul. Acest amestec brutal în destinul personajelor sugerează prezența aleatoriului, care schimbă periodic viața omului. Proliferarea semantică de gesturi, acțiuni, personaje va umfla materia faptică învăluind-o într-o țesătură epică care invadează caleidoscopic trăirile individuale. În fapt avem de-a face cu povestea familiei Babis Vătășescu, familie cu vechi rădăcini boierești (mama sa, Duduia, e o proprietară și o arendășiță pricepută), oferind copiilor și urmașilor ei șansa de a vizita Occidentul, de a locui și trăi la Paris, dar în același timp și de a se împărtăși din cultura acestui Occident, prea des imitat și caricat, spre a statornici un crez autohton viabil, de apărare în încurajarea duhului național, prin care generația să aibă parte de o mai strălucită reprezentare. Dotat cu o logică acidă și o inteligență iscoditoare, Babis caută să se apropie cât mai mult de acea grupare de gânditori și intelectuali români care, slujind o ideologie în care cred, sunt gata să se jertfească pentru binele general, convinși că e nevoie să meargă „până la capăt”, dându-și, la o adică, chiar viața. Deviza lor e „să muncești ca un sclav, să creezi ca un zeu”, subordonându-și întreaga activitate acestui ideal. Pentru a face proba acestei devoțiuni, e în stare să-și dovedească sieși și celor care dispun de viața sa că e capabil să satisfacă pedeapsa la care e supus, deși nu-i poate vedea finalitatea. Ambiguizarea finalității acțiunii prelungește oarecum starea de îndoială a individului: „Mă gândeam, să bați atâta drum, desculț, cu tălpile însângerate, și la capătul lui, în loc de izbăvire, să te aștepte îndoiala, care ea, iată, părea că mântuie lumea de rău”. De aceea, el pare a-și fi găsit alter-ego-ul în persoana lui Leon, apoi a lui Ghiță Negotei, care practică ideile unui materialism cu nuanțe colectivist-marxiste și care îi pune în față scopuri mult mai terestre și mai palpabile. Lungile lor discuții și controverse umplu spațiul mai multor capitole, în încercarea de a se convinge unul pe altul despre calea de urmat. Adeseori cei doi ajung foarte aproape de a se înțelege și a îmbrățișa un limbaj comun, dacă din această confruntare de idei n-ar fi ieșit la iveală și puncte divergente greu de ocolit („Religia iartă, sau mai iartă. Politica niciodată”). Aflăm că Babis, care împărtășește ideile legionare, se bazează pe jerfa individuală sau colectivă, în timp ce Negotei citește Anti-Dȕrhring și e un comunist pragmatic. În cele din urmă apetitul sanguinar al legionarilor, concretizat în asasinarea lui Iorga și a lui Armand Călinescu, sfârșește lamentabil în fața acțiunii armatei lui Antonescu, iar scena lichidării acestora e destul de bine prinsă în roman. Capitolul 5 al romanului ne oferă desfășurarea amplă a dialecticii contrariilor, așa cum ne apare ea prin prisma celor doi gemeni ai credinței. Mai pitoresc și mai bine reliefat e personajul Vasi din familia Vătășescu, al cărui popas parizian e un deliciu de anecdotică trivial-solemnă în tradiția unor reminiscențe livrești bine consolidate în romanul românesc. Ceea ce rezultă clar din gândirea cu care facem cunoștință în roman e ideea de vinovăție versus nevinovăție, așa cum greșit e ea pusă de Negotei și generația sa proletară. Ideea e că fiecare om e o monadă în sine, o individualiate bine definită, și a-l face pe cineva vinovat ab initio de greșelile altcuiva e o mare eroare care nu trebuie repetată. Or, tocmai asta au făcut comuniștii, și, evident, pentru momentul în care a apărut romanul, acreditarea ei s-a putut reproșa autorului, inclusiv încercarea de reabilitare a legionarilor.
        Realitatea e că romanul lui Țoiu nu e foarte lămurit în multe din problemele pe care le atacă. Încorsetate într-un epicism stufos, cu o mai redusă preocupare pentru arhitectonica în sine a romanului, el dispune de o scriitură mult sub nivelul Galeriei și al capacităților lui narative în general, deși nu i se poate reproșa o anumită pregnanță descriptivă și psihologică, cu care sunt urmărite personajele în drumul lor spre clarificare, cu accentul pus pe lămurirea controverselor de idei. Imaginea ansamblului e susținută printr-o pitorească zugrăvire a unui București plin de viață mondenă și de ispite multiple, ceea ce face din el un remarcabil cronicar al capitalei noastre, cu iz cărturăresc, de epocă, trecut prin deliciile culturii. Pe spații mici, calitățile picturale reale sunt însoțite de un dialog viu și strălucitor. Romanul a reapărut de curând în seria de „proză 100”, cu o prezență grafică atractivă și elegantă a editurii Cartea Românească, serie prevăzută cu prefață, tabel cronologic și antologie de receptare critică. Ediția e îngrijită cu multă atenție și profesionalism de Marius Miheț, al cărui nume și muncă de excelentă calitate sunt expediate într-o notă pricăjită din josul paginii de gardă. E vorba de o meschinărie greu de calificat, care îngroapă munca onestă și serioasă a unui om sub o neglijență formală greu de acceptat, mai ales că prefața ia în discuție o sumedenie de toposuri epice, identificate și puse în pagină cu coerență și ideație remarcabile.  
        Desigur că aspectul semnalat în legătură cu prezentarea ediției ține în ultimă instanță de concepția editorială a managerului redacțional, pentru care munca de mare calitate a criticului și istoricului literar e ignorată cu seninătate, pe când rostul acestor ediții este tocmai acela ca acestor texte să le fie verificate puterea de supraviețuire în timp, printr-o nouă confruntare cu publicul cititor și cu exigențele critice ale unor priviri exigente și autorizate. Pe mine m-au satisfăcut în cel mai înalt grad contribuțiile biobliografice ale lui Marius Miheț, care a făcut din aceste pagini incisive adevărate nuclee de roman. Afirm cu toată seriozitatea că informațile atât de minuțioase despre viața și activitatea lu C.Țoiu echivalează cu o mică monografie, care poate fi așternută de acum înainte pe hârtie cu o mare ușurință de către oricine parcurge aceste pagini impregnate de fapte și evenimente, care mai de care mai spectaculoase. În ultimă instanță, avem în față unul dintre cei mai importanți prozatori ai noștri, tradus în numeroase limbi, călătorind peste tot în lume și în cele mai neașteptate locuri și țări de peste pământ. Mă declar sincer îndatorat prefațatorului, pentru acribia de care a dat dovadă, fapt care mă determină să-l situez printre editorii de mare viitor ai generației, această adevărată școală critică de istorie literară și editorială recomandându-l mai departe pentru alte și anevoioase munci documentare și interpretative.
        Ne simțim obligați să mai adăugăm un cuvânt în plus privitor la importanța acestor romane selecționate pentru seria calitativă de 100. Considerăm că Galeria ar fi trebuit să fie aleasă pentru a reprezenta romanul românesc din timpul dictaturii. Faptul că a fost preferat romanul său de secundariat poate fi motivată pe bază de gust, dar alegerea este oricum binevenită. Desigur că prezența lui Țoiu în această competiție e binevenită și ajută la conturarea personalității scriitorului, unul dintre cei mai importanți producători de literatură aluzivă / subversivă din epocă. Meritul lui e acela de a fi fost creatorul unor asemenea propuneri de scriitură modernă, de bună factură narativă, ce îl impun prin soluțiile ingenioase pe care le acreditează. Și sub raport tematic, el încalcă recomandările și uzanțele nomenclaturiste, întrucât își permite să abordeze o temă tabu, cea a legionarismului românesc. Pe urmele lui Marin Preda în Delirul, el reia tematica și o detaliază din punct de vedere ideologic și simbolic. Din punctul nostru de vedere, el are multe tangențe cu romanul Întoarcerea din rai al lui Mircea Eliade (s-a și afirmat că în personajul său Babis Vătășescu autorul a încercat o portretizare a marelui nostru compatriot, ceea ce e valabil doar în parte), constituindu-se ca o replică târzie dată acestuia. Titlurile romanelor sugerează această posibilă analogie, care traduce în ultimă instanță o coborâre a omului între semenii săi, pierzându-și individualitatea și multiplicându-se. Coborârea în lume presupune o degradare, o pierdere a esenței divine inițiale, o coborâre din lumea utopiei și a valorilor în mijlocul unor comunități pătrunse de multă meschinărie și derizoiu. Mi se pare că regăsesc simbolistica temei tratată aici de scriitor într-un citat semnificativ, regăsit într-un comentariu al clujeanului V. Muscă, prin care se caracteriza situația : „Această discrepanță dintre existență și esență este, metafizic vorbind, rezultatul unei căderi în urma căreia omul s-a înstrăinat de propria sa esență. Ideea de cădere ce are ca rezultat ruptura de lumea transcendentă a originii sufletului este prezentă în toate cele trei curente în discuție. Conștiința căderii constituie pentru suflet condiția redresării sale.” Drama personajului și trăirea lui liminară sub această zodie a intersecării cu lumea și cu viața în sine constituie de fapt această degradare a eu-lui, la care ne face părtaș autorul de-a lungul unui orizont de viață care îi bochează imaginarul, reducându-l la fapte imediate.
        Alegoria la care recurge scriitorul are în vedere o credință evreiască despre deismul spiritual al dirijismului cosmic, dar și plăcerea de a supune termenii unei parabole unei expuneri de fapte minuțioase, în raport cu trecutul familiei și cu seismele de fiecare zi. De aceea și recurge la plasarea evenimentelor într-un orizont de timp îngust, dominat de imperiul frigului și al înghețului, de comprimare a sentimentelor și suprimarea stărilor de luciditate. Evenimentele derulate au loc pe durata unui timp limitat, o săptămână de viscol infernal, cu aglomerări mari de zăpadă și troieniri repetate. E intervalul de timp în care protagonistul reface istoria ridicării și căderii familiei sale, familie aflată într-o stare de agonie lentă, la sfârșitul unui ciclu biologic complet. Cu ultimul membru al familiei, Babis cel tânăr, se stinge și credința în persistența credinței neamului și a familiilor predestinate de a însemna ceva în viața unui popor. E vorba în fond de o „goană a torțelor”, pe care și iluștrii scriitori interbelici, care au împărtășit parțial sau integral credințele acestei ideologii, le aveau în vedere pentru o nouă renaștere spirituală.
        Sloganul de „a munci ca un sclav, a crea ca un zeu” se răsfrânge în parte și asupra scrisului lui Constantin Țoiu, scriitor care și-a dobândit locul lui singular în panoplia marilor inovatori de nouă scriitură, sau, așa cum îl numește Marius Miheț la sfârșitul demeruslui său critic, caracterizându-l ca un roman care poate „oricând să fie revendicat de moderni și postmoderni.”
         
                                                                      Mircea POPA