Constantin Călin - Zigzaguri. Trecut – prezent prezent – trecut (IV)
Constantin Trandafir - Scriitori si teme. Constantin Mateescu
Mircea Popa - Romanul întemeierii Moldovei

Zigzaguri


                Trecut – prezent; prezent – trecut (IV)



        Ura şi mila. Războiul a schimbat radical percepţia asupra germanilor. Citaţi anterior ca modele de „civilizaţi”, ei şi cei ce s-au înhăitat cu dînşii (unguri, bulgari, turci) au primit, după declanşarea conflictului, eticheta de „barbari”. Se vorbea zilnic de „atrocităţile germane”, „masacrele germane”, „devastările germane”, „nebunia germană”, „sălbăticia germană”, „ticăloşia germană”, „trufia teutonă”, „ciuma brutală a stăpînirii prusace”. Incriminările erau probate de numeroase fapte: „sfîşierea” Belgiei, arderea bibliotecii din Louvain, dărîmarea unor castele din Franţa, luarea mai multor clopote de la bisericile bucureştene pentru a le transforma în tunuri, deportările şi execuţiile de civili din ţările ocupate, declaraţiile sfidătoare gen: „Viaţa unui singur infanterist german e cu mult mai scumpă decît o duzină din aceste castele [franceze] părăsite” (cf. „Mentalitate germană”, în România, 1, nr. 87, 1 mai 1917, p. 1). Comportamentul germanilor cu cască nu se deosebea decît puţin de al ungurilor („pleava aziaticilor neeuropenizaţi”, cum îi vitupera Ion Minulescu) sau de al bulgarilor, a căror cruzime oripila chiar şi pe aliaţii lor: „Prizonierii austriaci – se menţiona într-o telegramă trimisă din Lyon, la 4 iunie 1917 stil nou – confirmă că masacrele comise de germano-austrieci şi bulgari în Serbia întrec tot ce s-a făcut pînă acum de barbari. Nimeni, nici femeile, nici copiii şi nici bătrînii nu au fost cruţaţi. Au fost spînzuraţi cu miile. Atrocităţile comise, mai ales de bulgari, asupra femeilor şi copiilor sînt atît de înfiorătoare încît nu se pot tipări şi au indignat pînă şi pe austro-germani” (v. „Masacre şi atrocităţi în Serbia”, în România, 1, nr. 110, 25 mai 1917, p. 2): „nasuri şi urechi tăiate, răniţi mutilaţi şi torturaţi, fetiţe pîngărite, mîini tăiate” (cf. „Harden [Maximilian Harden] despre bulgari”, în România, 1, nr. 107, 21 mai 1917, p. 1). Relatări provenite din varii surse, inclusiv de la „neutrali”, arătau că „dintre prizonierii români, aflători în ţări duşmane, cei mai rău trataţi erau prizonierii internaţi în Bulgaria” (v. „Informaţiuni”, în România, 1, nr. 91, 5 mai 1917, p. 2). Bulgarii i-au schingiuit, mutilat şi desfigurat pe unii dintre ei cu o cruzime patologică, acte care i-au făcut pe cei ce au scris despre ele să tremure de indignare şi să întindă la maximum coarda pamfletului (v. P. Locusteanu, „Bulgarii”, în România, 1, nr. 113, 29 mai 1917, p. 1): „Sufletul lor: o cloacă, în care orice rază se frînge şi se murdăreşte”. Expresia „crime împotriva umanităţii” datează din aceşti ani. Supremă oroare, înfiinţarea, pe frontul vestic, de aşa-numite „Stabilimente pentru folosirea cadavrelor”, anticipări ale cuptoarelor de la Auschwitz, care funcţionau în baza pricipiului că „nimic nu trebuie să se piardă”: „Materiile grase pe care le scoatem din cadavrele omeneşti sunt întrebuinţate ca unsori; iar tot ce rămîne se pulverizează şi se întrebuinţează ca îngrăşăminte pentru porci”, explica un corespondent al ziarului Lokalanzeiger, citat de Le Temps (v. N.N. Beldiceanu, „Kadaver - Benützunganstalt”, în România, 1, nr. 70, 14 aprilie 1917, p. 1). O astfel de fabrică – nota un corespondent de la L’Indépendance belge – „pare o viziune evocată de închipuirea bolnavă a unui Edgar Poe ori a unui Hoffmann” (ib.). „Germanii au ieşit din conceptul religiei lui Hristos – acuza Delavrancea, în ultimul său articol, scris în Săptămîna Mare 1917. S-au întors la zeii lor. La Wothan, la Tiwas şi Thor. Tustrei reprezentînd: războiul, vitejia şi peiştea. Ei nu mai cred în iubirea creştinească care înfrăţeşte noroadele, nici în «Mîngîietorul, Duhul adevărului, carele de la Tatăl purcede», ci în ura şi adevărul care ard şi distrug civilizaţia dobîndită, ridicînd mormane de victime nevinovate, de bătrîni, de femei, de copii, împrăştiind în lume foametea şi bolile, hrăpind mulţimile din căminele lor şi ducîndu-le în robie, mînate din urmă de bicele de fier ale Walkiriilor goale, sălbatece şi despletite. Stăpînii germanilor, de 40 de ani, au prefăcut pe germani în goţi, în vizigoţi, în vandali” (v. „Învierea”, în România, 1, nr. 60, 2 aprilie 1917, p. 1; reprodus în Opere, 7, Ediţie de Emilia Şt. Milicescu, Ed. Minerva, 1970, p. 419-422), adică i-au coborît, moral, în evul mediu. „În mai puţin de 3 ani, – adăuga autorul piesei Apus de soare – orgoliul orb al Kaizerului a costat pe biata omenire 7.000.000 de morţi, 20.000.000 de răniţi, şi doar într-un asalt de cîteva luni împrejurul Verdunului au pierit 1.000.000 de tineri eroi pentru satisfacerea unui degenerat kronprinţ” (ib.). Cifrele amintite, precum şi ideile pe care conducătorii germani se sprijineau în agresiunile lor (teoriile militariste ale lui Klausevitz, în special) inspirau repulsie şi revoltă. Excesele prognosticau – se spera – înfrîngerea: „Prin tine mori, Germanie barbară,/ Prin crimele-ţi făcute eşti învinsă”, îşi încheia C[arol] Ardeleanu un poem-dedicaţie (v. „Germaniei”, în România, 1, nr. 81, 25 aprilie 1917, p. 1). Apostrofa, sarcasmul, invectiva, blamul nu erau însă suficiente; trebuia izbit „cu ferul în hoarda barbară”, cum cerea imperativ un tînăr poet (v. G. Talaz, „Din ţara cotropită”, în România, 1, nr. 62, 6 aprilie 1917, p. 1). Montat de ştirile în circulaţie despre brutalităţile şi infamiile „centralilor”, orice scriitor putea repeta, în acele zile, după psalmist, „Toată ziua cuvintele mele au urît...” (cf. Ps. 55, 5). Ura e tema a zeci de articole, care o justifică emoţionant şi pertinent: „Era un timp cînd credeam că ura e un păcat şi că iubirea e singura virtute fecundă. [...] Astăzi cred dimpotrivă că ura e de aceeaşi esenţă ca şi iubirea şi că departe de a fi un viţiu, ea trebuie privită ca o înaltă virtute. Vorbesc, bineînţeles, de ura sănătoasă care se naşte din revoltă, de ura împotriva a ceea ce e josnic, urît, mediocru, nedemn, – de ura care înseamnă mîndrie, înseamnă putere, care înseamnă omenie. A urî de ura aceasta este a afirma iubirea de adevăr, de dreptate, de oameni... Este a voi binele şi a lupta pentru el. Niciodată n-am înţeles puterea fecundă a urei ca acum” (v. E[ugen] H[erovanu], „Ura”, în România, 1, nr. 57, 30 martie 1917, p. 1). Ura e cel mai puţin spontan dintre sentimente. Cineva se poate mînia din nimic, dar nu poate urî dintr-odată. Ura e rezultatul acumulării unor ameninţări, umiliri şi obidiri. Ura „creşte ca o mare sărată şi amară”, după o vorbă a lui Mihail Sadoveanu (v. „Mântuitorul”, în România, 1, nr. 94, 9 mai 1917, p. 1). E de remarcat că marele prozator, care, ca redactor, era în curent cu nelegiuirile „lupilor” (unguri, bulgari, turci, nemţi), insistă – cel mai des şi mai apăsat – în articolele sale, asupra necesităţii de a nu ne uita ura, ci de a o păstra vie, fierbinte: „să hotărîm acum definitiv în sufletul nostru că nu se poate să iertăm. Să statornicim în noi ura duşmanului” (v. „Să ne-aducem aminte”, în România, 1, nr. 87, 1 mai 1917, p. 1). Anterior acestei date, comentînd un „Cuvînt” al Regelui către soldaţi, în care Suveranul făgăduia „pămînt şi drepturi cetăţeneşti egale”, el arăta ce trebuie făcut pînă la împlinirea „răsplăţii”: „Rămîne acum să plătim duşmanului nostru toate amărăciunile îndurate, toată sila şi toată sălbăticia. [...] Rămîne să-i zdrobim fălcile şi să-l punem cu botul pe labe” (v. România, 1, nr. 73, 17 aprilie 1917, p. 1). În vreme de război, discursul care îndeamnă la ură are alte semnificaţii şi ecouri decît în vreme de pace; e oportun şi salutar. „Cu ură să porniţi la luptă dreaptă împotriva cotropitorilor cari v-au batjocorit ofiţerii, v-au necinstit casele şi v-au prădat avuturile – scria impetuosul P. Locusteanu, după ce s-a aflat de torturarea şi înjosirea de către bulgari a militarilor noştri căzuţi prizonieri. Cu ură să loviţi pe duşmanul sălbatec care, prin crimele lui, s-a făcut nevrednic de a sta în rîndul popoarelor civilizate, şi care, prin pornirile-i josnice, a mînjit cu noroi şi a înveninat sîngele eroic ce-a curs pentru Libertate şi Dreptate” (v. „Bulgarii” în România, 1, nr. 118, 28 mai 1917, p. 1). Ura impulsionează datoria de a răzbuna. „Acest aspru dor, al răzbunării şi al morţii, – îi scrie un „prietin” lui Sadoveanu, de pe front, care gîndeşte ca multe din personajele sale – ridică parcă înainte-ne o zare solemnă, de linişte, de pace, de izbăvire. Fără el existenţa noastră n-ar mai avea nici o raţiune” (v. „Floarea urei”, în România, 1, nr. 91, 5 mai 1917, p. 5). Expresie a solidarităţii cu victimele agresiunilor, ura era invocată pentru a fortifica voinţele luptătorilor şi întreţine speranţa în „ziua marii răfueli”, eliberatoare. Ura îmbărbătează, îndîrjeşte, mobilizează, delimitează. În perspectiva „războiului pînă la capăt”, important era ca ea să nu slăbească. Pericolul ca aceasta să se întîmple stătea chiar în psihologia noastră: tolerăm pe cei ce ne exploatează, ne înduioşăm de cei ce merită pedepsiţi, compătimim pe oricine suferă. De aceea, un viitor preşedinte al Societăţii Scriitorilor atrăgea atenţia că „A venit [...] vremea să învăţăm lecţia urei şi a ţinerii de minte, ca cel puţin după acest război, să fim un popor întreg, cu voinţă proprie şi viaţă naţională independentă. Sentimentalismul şi jumătăţile de măsură să rămînă ca o legendă, o tristă legendă din România veche” (v. Corneliu Moldovanu, „Am fost sentimentali”, în România, 1, nr. 65, 9 aprilie 1917, p. 1). Evenimentele îl determină să repete peste trei săptămîni: „E vremea de a nu mai fi sentimentali” (v. „O nouă ticăloşie germană”, în România, 1, nr. 86, 30 aprilie 1917, p. 1), ci fermi, categorici. „E vremea – păsuitule «neam românesc» – accentua şi I. Chiru-Nanov –, să te scuturi de toată blîndeţea care pecetluieşte firea ta, să ridici fruntea crunt, să te tulburi, – căci aşa cere ziua de azi, – şi în clipa cea de pe urmă, să fii dîrz şi neiertător” (v. „Răsare soarele”, în România, 1, nr. 109, 24 mai 1917, p. 1). Un poem, gen memento, de G. Rotică, se încheie, de asemenea, cu „porunca”: „Române, ţine minte;/ Afară te aşteaptă un mort nerăzbunat!” (v. „Ura”, în România, 1, nr. 91, 5 mai 1917, p. 1). Poate cel mai categoric în declararea acestui sentiment era însă Octavian Goga, care proclama ura ca regulă pentru viitor, parte din „morala nouă a politicei româneşti”: „Va fi morala ideii de exclusivism naţional, evanghelia urii împotriva cotropitorilor şi desăvîrşita îngrădire în faţa oricărei infuziuni străine” (v. „August Müller”, în România, 1, nr. 37, 10 martie 1917, p. 1). Autorul Mustului care fierbe n-a renunţat niciodată la atari intransigenţe, ba le-a şi exacerbat în lunile cît a fost prim-ministru. Hotărîţi să împingă la maximum „şovinismul naţional” erau şi alţii, în acel moment. După război – cerea, de pildă, C. Gongopol, viitorul secretar de redacţie al Cuvântului – să se instituie „boicotul general, politic, intelectual, economic”: „Nimic de la nemţi, nimic prin nemţi, nimic nemţilor şi tovarăşilor lor, asociaţi sau interpuşi” (v. „Boicotul”, în România, 1, nr. 107, 21 mai 1917, p. 1). Boicotul era o arie susţinută la unison: „Nu vom mai cumpăra nimic de la dînşii, şi nici ospitalitate nu le vom acorda vreodată. Suntem sătui de făţărnicie politică şi de marfă proastă. Îi vom «boicota» cu străşnicie, azi, mîne şi întotdeauna, îi vom ocoli cu scîrbă şi-i vom pedepsi în pungă – singurul loc unde simte şi neamţul durere adevărată. Aceasta nu-i numai o pornire de om necăjit, ci o datorie patriotică adînc chibzuită, pentru împlinirea căreia trebuie să ne legăm cu toţii jurămînt” (v. C[orneliu] M[oldovanu], „Fără ertare”, în România, 1, nr. 110, 25 mai 1917, p. 1). Şi – merită spus – această atitudine s-a menţinut pînă spre mijlocul deceniului al patrulea. La 20 noiembrie 1934, Nicolae Iorga nota în Memorii: „Comnen [ambasadorul nostru] lucrează pentru reluarea raporturilor economice: germanii ar fi dispuşi” (v. op. cit., vol. 7, Paul Editions, 2018, p. 130). Nu în ultimul rînd, ura creşte din decepţii: e o reacţie la inegalitatea de tratamente, la răspunsurile disproporţionate, la încălcările grave ale acordurilor şi cutumelor, la „ingratitudinea grosolană” şi impertinenţe. Din punctul de vedere al celor ce scriu despre ea, toate comparaţiile între modul nostru de a ne purta – „demn şi creştineşte” – şi cel al duşmanilor – „abominabil”, „nedemn” – o îndreptăţeau. În fine, în afară de ura contra duşmanilor externi exista şi ura împotriva „netrebnicilor” din lăuntrul ţării, categorie în care erau incluşi colportorii, „trădătorii” (cei cu opinii şi convingeri politice potrivnice), „învîrtiţii”, profitorii. În legătură cu primii, inşi care induceau panică şi neîncredere, Sadoveanu spunea: „Avem şi noi, cei care tăcem şi ne servim cu dragoste Patria, o datorie. Paserea care cobeşte trebuie prinsă. Să-i smulgem penele, să-i ferecăm ciocul şi s-o punem în cuşcă. Acolo va medita asupra propriilor năcazuri și se va deprinde să cugete și la durerile obștești care trebuiesc respectate” (v. „Țărcile”, în România, 1, nr. 53, 26 martie 1917, p. 1). „Trădători” erau considerați ziariștii cei ce scoteau, sub Ocupație, Gazeta Bucureștilor și Lumina: I. Slavici, Constantin Stere, Arghezi, Dem. Theodorescu, Alfred Hefter, S. Grosmann, A. Rotman, D. Karnabat ș.a. Sarcina de a polemiza cu „renegații”, calomniatorii, „scîrnabații”, mai exact de a-i discredita și insulta, pentru atitudini și informații false, și-o asumă, cel mai adesea, George Ranetti. „Ca gazetar și ca român, – declara el într-un articol – îi pălmuiesc cu disprețul meu și aștept cu sufletul învăpăiat de dorul răzbunărei ceasul apropiat al răfuelilor” (v. „Presa română vândută vrăjmașului”, în România, 1, nr. 93, 7 mai 1917, p. 1). Odioși prin număr și prin mentalitate, una molipsitoare, „învîrtiții” constituiau „un simptom trist al unei grave primejdii naționale” (v. Idem, „A se învârti – învârtire”, în România, 1, nr. 77, 21 aprilie 1917, p. 1). Ura față de ei venea din faptul că, ușurîndu-și lor traiul, creau mari dificultăți celorlalți. Și mai detestabili decît aceștia erau profitorii, care, fără să sacrifice nimic, se înghesuiau la beneficii. Despre unii ca aceștia, un diarist băcăuan a notat „la cald”, cu sarcasm: „S-au năpustit țînțarii, iasme otrăvitoare...” (v. I.I. Stoican, Crâmpee din tragica noastră epopee, Ed. Cartea Românească, [1920], p. 148), iar Camil Petrescu îi compară cu „broscoii” ieșiți după ploaie (v. „Sonet - fabulă”, în România eroică, 7, nr. 1, ianuarie 1926, p. 6): „Ei bine acum, acum cînd lumea toată/ E abătută parc-ar sta să moară/ e uimitor ce veseli sînt broscoii”. Literatura interbelică – îndeosebi romanul și drama – e plină de atari figuri antipatice. – În timp de război, odată cu ura crește și mila. Cei morți, cei răniți, cei căzuți în mizerie, văduvele, orfanii provoacă – uneori simultan – milă și ură. Relația dintre acestea e asemănătoare cu cea dintre cauză și efect, sau invers. Mila, mai ales în condiții excepționale, înseamnă mai mult decît simpla înduioșare, compătimirea fără urmări; înseamnă umanitate, solidaritate, caritate. Ea se măsoară în inițiative și „gesturi de omenie”, care – trebuie menționat – n-au lipsit, în ciuda precarității mijloacelor. Dorința de răzbunare a avut ca pendant dorința de a ajuta. Nu-i deloc surprinzător deci ca, alături de articole și alte texte care îndeamnă la ură (ura ca vigilență față de atacatorii țării) să găsim articole care subliniază necesitatea empatiei, a lărgirii sensibilității, a renunțării la egoism, a ieșirii din pasivitate, nu o dată scrise de aceeași autori. Erau, apoi, și unii ce ajutau, dar nu din inimă, uneori de-a dreptul ofensator. Atent la astfel de aspecte, G. Rotică (citat mai sus cu poemul „Ura”) mustra pe cei ce jignesc cu vorba, cu luxul, ostentativi în manifestări, și releva că „dragostea de aproapele, a milei pentru orice îndurare (sic!) sufletească, e poate mai prețioasă, mai necesară, în zilele de azi, ca toate darurile bogatului” (v. „Note din zile de suferință”, în România, 1, nr. 83, 21 aprilie 1917, p. 1). Mila trebuia să fie comprehensiune, respect pentru starea materială și morală a celorlalți. Din păcate, retorica ei fiind mai puțin zgomotoasă decît a urii, unii ignorau aceasta.

                                                                                                                Constantin CĂLIN



Scriitori şi teme


                Constantin MATEESCU, 90


         
            În 1966 am intrat în posesia unei cărţi semnate de Constantin Mateescu, Rochia cu anemone. Nu ştiam că e vorba de un de debut editorial, dar m-a cucerit în aşa măsură, încât l-am trecut imediat pe autor printre fruntaşi în juvenilul meu top, la capitolul „proză actuală”. Nu peste mult timp apăru Auroaica („floarea de câmp”) şi mai urcă un loc în jucăuşa mea clasificare. Autorul părea să fi aflat de această îndeletnicire ludică şi voia, se vede treaba, să-mi mai ofere argumente, de vreme ce îşi înteţi activitatea cu Minciuna, Zborul de probă, Umbrele timpului, păstrându-şi astfel poziţia de sus în clasament. Eram confirmat de comentatori ca Sânziana Pop, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Magdalena Popescu, Mihai Ungheanu, Mircea Iorgulescu, Nicolae Balotă. Pe vremea aceea erau câteva edituri de înaltă ţinută, la fel şi reviste de cultură, care scăpaseră de proletcultism şi se străduiau să dea literaturii ce este al literaturii. Asta a durat până prin 1971 când se lansă o aşa-zisă nouă revoluţie culturală, bună pentru scribi înrăiţi într-ale realismului socialist. Prozatorii de cotă superioară au făcut tot ce le-a stat în putere să urmeze valoarea artistică şi să fenteze cenzura.
            Constantin Mateescu a continuat să publice an de an. O rară fertilitate care îi face pe critici, deja în inferioritate numerică, să nu poată ţine pasul cu „superproducţia”. Este, totuşi, însoţit de admiratorii Barbu Cioculescu, Eugen Negrici şi, în cea mai mare măsură, de Sorin Titel care îi apreciază capacitatea de povestitor şi analist, „sensibilitatea romantică”, şi-i situează scrisul între realism şi fantastic. Prevalează scrierile memorialistice, de notaţie şi atmosferă („atmosfera «retro» mă fascinează”). Prodigiosul autor de proză scurtă (schiţe, povestiri, nuvelete, nuvele) scrie şi romane, unele de construcţie amplă, altele microromane, în total opt până acum dintre cele aproximativ 50 de cărţi. Preferinţa pentru jurnale se vede din prezenţa lor multiplă şi din calitatea apreciabilă. Constantin Mateescu abordează şi eseistica, şi critica şi istoria literară: Memoria Râmnicului, Memorial de lectură, Drumurile lui Anton Pann, Pe urmele lui Nicolae Filimon, ceea ce indică o cultivare programatică şi tendinţa de sincronizare cu lumea literaturii superioare, mai puţin cu experienţele cele mai noi. O dovadă că nu este străin de căutătorii momentului ai tehnicilor narative, îl interesează „orchestraţiile atonale ce conferă originalitate şi sens convenţiei polifonice”. Mai încoace, scrie şi un roman grăitor textualist chiar prin titlul lui: Tablouri dintr-o expoziţie sau naşterea unei ficţiuni (Cartea Românească). Altminteri se păstrează în câmpul prozei de observaţie real-psihologică, mereu al dialogului lumilor opuse, prezent-trecut, o proză de pregnanţe stilistice, cu valenţe simbolice şi parabolice.
           Procedeul preferat constă în suprapunerea perspectivelor temporale, ca în proza interbelică şi a unor contemporani: G. Călinescu (Scrinul negru), Petru Dumitriu (Cronica de familie), D.R. Popescu (Ploaia albă, Căruţa cu mere), Sorin Titel (Reîntoarcerea posibilă, Valsuri nobile şi sentimentale). Eroii de obicei sunt de vârste opuse: copii, adolescenţi şi tineri faţă cu vârstnicii într-un spaţiu în care sălăşluiesc afectivitatea şi omenia. Se poate spune că sunt antologice textele pe tema relaţiei dintre aceste vârste contrastante. Povestirile nuvelistice se încarcă de nostalgie, de „aburul amintirii”, de trăiri învolburate într-un amestec de epic, liric şi dramatic. Bătrânul din Autoportret cu bască e un pictor care vine dintr-un alt timp şi o altă lume în timpul şi lumea tânărului narator. Dimensiunea autobiografică şi tema identităţii se instituie într-o cronică subiectivă ca în Cuibul de barză, document personal bazat pe reconstituirea unei epoci din fragmente cu valoare de sinecdocă. Cu un efort analogic, se poate spune despre criza adolescenţei şi conflictul dintre generaţii din Zborul de probă că amintesc de Fii şi îndrăgostiţi de Lawrence.
         
             Mai nou, vocaţia matură a lui Constantin Mateescu produce volumele de nuvele Plecarea generalului şi M-am însurat cu o comunistă. Ambele se află în legătură tematică şi stilistică, lumea veche şi lumea postbelică şi acestea ajunse până în vremea tranziţiei postdecembriste. Recursul la trecut rămâne predilecţia scriitorului, povestirile se situează la o răscruce, de multe ori bântuită de maleficii. Scriitorul nostru are tot ce trebuie unui autor de proză nuvelistică: ochi agil pentru detalii, care plasează naraţiunea în realitatea palpabilă, oricât de intens ar funcţiona imaginarul. Cu aceste spuse, reiterăm ceea ce defineşte cel mai bine scrisul mateescian, anume legătura firească între contextul viu şi imaginar. Până acolo, încât întâmplările închipuite, uneori fără proiecţia lor în fantastic, se petrec în timp bine stabilit şi pe o scenă recognoscibilă. Avem de-a face cu încă un scriitor al Bucureştilor de altădată şi cu ceea ce s-a adăugat sau s-a distrus în lungul calvar postbelic. E un fundal cu topografia lui agreabilă pentru orice simpatizant al metropolei şi pentru farmecul vetusteţii în general.
             Sunt vremuri marcate de tipologii repetabile, cum ar fi retractarea în muzică pentru stabilizarea motivelor: bătrânii inadaptabili, retractili sau revoltaţi, damnaţii, visătorii, parveniţii. Predispoziţia pentru umor şi ironie, sarcasm şi comédie justifică stratagema provocării obiectelor şi fiinţelor din lumea celor care nu cuvântă, recursul la jocul contrastelor şi schimbarea permanentă a registrelor. De-a dreptul caragialean este intertextualul Five o’clock al „protipendadei” postdecembriste, pur şi simplu odioasă, „generaţia de mocârţani îmbogăţiţi” prin rapt, politicieni, patroni, afacerişti etc. Consoartele lor, de aceeaşi provenienţă joasă se plictisesc la televizor cu emisiuni despre „dificultăţile alinierii la moneda europeană”, despre „pipiţele blonde cărora li se văd chiloţii sub fustiţă”, despre câte o nuntă ţigănească sau o distracţie manelistă, despre detergenţii cărora le fac reclamă vampe goale etc. Au vile „super”, „vilişoare la Snagov”, câini, pisici de rasă, maşini de lux, îmbrăcăminte de la firme celebre – şi totuşi se plictisesc. Damele se întâlnesc la ora cinci, flecăresc cum au petrecut la revelionul de la Capri, Monte Carlo, Salzburg, la Oslo printre fiorduri şi se cinstesc cu băuturi „faine”, povestesc despre blănuri, giuvaiere, amanţi, tipi „mişto”. În plină noapte, cherchelite rău, ajung să se certe mahalageşte pe motive de adulter şi, finalmente, se împacă, asigurându-se pentru o nouă întâlnire fructuoasă.
            Cea mai recentă scriere, Scrisori de dragoste, se menţine pe traseul proprietate personală, elevat şi cu momente de umor ca joc al inimii şi ironii ca joc al spiritului. Iată, „ginta canină” oferă un prilej, fabulistic, de a povesti amintiri personale şi de a scruta diverse contexte. Personal, autorul dotat cu o specială tandreţe îşi aminteşte de cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Cum a fost Bismark, „un terier lingav şi vegetarian”, meloman deprins cu muzica lui Mozart, şi căţeluşa graţioasă Verona „de care se înflăcăraseră toţi bărbătuşii de pe strada noastră”. Din peliculele de producţie Moskfilm s-a ataşat de modelul de câine sovietic, „crescut şi educat în spirit militar, ce deservea armata roşie: puternic, dârz, fidel, neînfricat şi invincibil, însufleţit de o neclintită ură împotriva fascismului şi agresorului nazist”. Şi patrupezii impuşi de cinematografia italiană sunt faimoşi, cum ar fi însoţitorul credincios al lui Umberto D. „slujind alături de stăpânul său ideea marasmului, mizeriei şi decrepitudinii bătrânei civilizaţii apusene”. În vremea stăpânirii lui Gheorghiu-Dej, patrupedele au avut de suferit, ca şi caii, „rigorile unui regim de aspră austeritate proletară”. Originea rurală a genialului Cârmaci şi deschiderea spre Occident au fost faste pentru speţa canină. După căderea cortinei comuniste, viaţa lor s-a îmbunătăţit şi mai mult. Călătoria cu autostopul e o aventură cu multe variabile imprevizibile. „Îndelungata mea experienţă de autostopist, adevărată şcoală a vieţii, m-a aruncat într-o realitate nouă, paralelă, dinamică şi incitantă, m-a familiarizat cu riscul, cu situaţiile limită, m-a învăţat să fiu prevenitor cu semenii, conciliant şi răbduriu, atent la ce se întâmplă primprejur şi la nevoie retractil”. Dintr-o mansardă a studentului sărac, are de învăţat comportamentul vecinilor tot de condiţie modestă. Oncle îi face cunoştinţă cu „o sumedenie de bătrâni blazaţi şi pitoreşti – poeţi rataţi, foşti diplomaţi şi ziarişti, bancheri şi oameni de afaceri trecuţi pe linie moartă, o lume coborâtă dintr-un trecut pierdut în faldurile înşelătoare ale istoriei…”, „trecuseră mai toţi prin închisorile regimului”. Jucau vist sau şah, beau „cafea agrementată cu năut” şi-i „arătau colecţiile lor de timbre, scoici şi boabe de fasole”. Davai este imaginea grotescă a soldaţilor sovietici eliberatori sovietici; Barbizon – povestea „ghiduşiilor vremelniciei” unui bătrân pictor care avea o plăcere enormă să-şi amintească anii petrecuţi în Franţa.
           Constantin Mateescu are ştiinţa de a evoca medii şi a crea atmosferă, are talent portretistic, darul rigorii stilistice, al frazării cursive, al echilibrului între scriitura „înaltă” şi savoarea oralităţii, în continuitatea unei temeinice tradiţii a realismului modern.
         
                                                                                                Constantin TRANDAFIR



                    Romanul întemeierii Moldovei

        Legăturile lui Victor Papilian cu istoria sunt vechi și durabile. Mai întâi a moștenit de la tatăl său, generalul Constantin Papilian, un adevărat cult pentru document și arhive și, în general, pentru cultura națională a neamului. Prin mama sa, scriitorul se înrudea cu vechile familii boierești neaoșe sau grecești, precum Plitos, Callimachi, Hartulari, Sion, Dăscălescu (care l-a dat pe poetul D. Dăscălescu), iar prin tatăl său cu boierimea olteană și de sutană a Mehedinților. Când i s-a propus să ocupe o catedră de medicină la Cluj, medicinistul Papilian a trăit evenimentul ca o mare onoare, deoarece a socotit întotdeauna Ardealul drept „obârșia istorică a românismului” și provincia „românismului integral”(Eminescu și Ardealul, în „Tribuna Transilvaniei”, I, 1946, nr.19, p.2). Țara Ardealului a reprezentat pentru el un pământ de maximă exigență, dar și un loc în care inimile se întremează și se oțelesc în contact cu natura prodigioasă și magică a muntelui, cu superbele locuri pline de frumusețe și armonie. Elogiul Ardealului poate fi identificat în scrisul său în nenumărate nuvele și povestiri, dar și în intervenții de presă, cum este, de pildă, articolul „Faptul istoric al literaturii ardelene” (în „Tribuna Transilvaniei”, I, 1946, nr.4, p.2), în care declara puternic pătruns de adevărul realităților afirmate: „Ardealul este frumos, este minunat de frumos. Țara n-are nici înălțimile uluitoare ale Elveţiei, nici întinderile dezolante ale pustelor. Ardealul are în schimb o varietate de peisaje și o intimitate aproape sufletească a lor, el are un cer a cărui dezvăluire se face altcum și tot mai sfințit la fiecare crâmpei de țară și la fiecare cotitură de drum. Frumusețea Ardealului a creat și a impus acest element ideal”. Ca atare aici s-a creat o literatură de o factură specială, care a înglobat în ea atât crezul mesianic al unei istorii luptătoare, cât și pedagogia socială și națională a vieții de fiecare zi. „Este scriitor ardelean – spunea V. Papilian – acela pentru care vorba e șoaptă din trecut și tulnic în viitor și pentru care orizontul nu este o graniță închisă, ci o escală și un loc de pornire. Prelungirea ecoului și orizontului dincolo de încheierea cerului pământesc se face prin cuvânt, prin cuvântul care se întinde peste întreg cuprinsul românesc și, de aci, peste toată întinderea lumii. Este scriitor ardelean acela care poate să exprime cât mai adecvat minunea românească, minune înfăptuită sub puterea nesmintită a frumuseții pământului ardelean”.
        Cu o asemenea credință în suflet a trăit și a scris cel care a devenit președintele Societății Scriitorilor din Ardeal și Banat și cel care s-a străduit prin scrisul său să aducă un omagiu de adâncă pietate tuturor provinciilor țării unite la 1918, realizând o adevărată geografie literară a tipurilor etnice caracteristice. În „Nuvele oltenești”, el a reușit să surprindă trăsăturile viabile ale olteanului; în „Chinuiții nemurii” pe cele ale munteanului de obârșie și ale bucureșteanului din clasa intelectuală; în „Coana Truda”, a pictat pe omul de la periferie, în „Ne leagă pământul” și „Generalul Frangulea, pe moldoveanul dornic să se jertfească pentru patrie. Cele mai multe din subiectele schițelor, povestirilor și romanelor sale au acțiunea plasată în Transilvania, încercând să deceleze, prin ample realizări de panoramare socială, atât prototipul omului de la țară, cât și al celui de la oraș, provenind din acest colț de lume. Fizionomia omului de la munte, cu credințele și obiceiurile lui poate fi descifrată în „Ulcica”, „Aici râul ne judecă”, „Pe l-apus de soare”, „Obsesie”, „Fotografia” (Munții Apuseni), dar și caracteristicele și tradițiile sașilor și maghiarilor din Transilvania, ale unei conviețuiri de secole, cu rivalitățile și armonizările ei, cum se poate detecta în În credința celor șapte sfeșnice, Vecinul, De dincolo de râu, Din părțile Seghedinului etc.
        Cu trecerea timpului, scriitorul s-a simțit dator să aducă și Maramureșului partea sa de cinstire. În urma evenimentelor tragice trăite în timpul Diktatului de la Viena (Cu steagul înfășurat), scriitorul s-a apropiat și mai mult de întâmplările memorabile și tragice trăite de populația acestei provincii în timpurile convulsionate ale intensificării ofensivei maghiare în Maramureș. Întinderea stăpânirii maghiare spre ținuturile mărginașe ale țării, având ca obiectiv stabilirea granițelor pe crestele Carpaților, a dus în mod inevitabil la ascuțirea disputelor dintre puterea regală de la Budapesta și conducerea locală a obștiilor românești, care își alegeau voivozii în mod tradițional și care își apărau cu ardoare libertățile și prerogativele dobândite, au determinat în cele din urmă revolta păturii conducătoare a românilor maramureșeni împotriva unei stăpâniri care se anunța tot mai limitativă. Voievodul românilor Bogdan este declarat „infidel” de curtea regală, care urmează să ia măsuri punitive împotriva acestuia. E momentul în care curtea de la Bedeu a voievodului român ia hotărârea să părăsească ținutul și să treacă dincolo de munți în Moldova, unde să întemeieze un nou voivodat, organizând țara și conferind locuitorilor ei o nouă demnitate istorică și acordându-le un alt rol politic decât până atunci. Hotărârea sa, luată cu multă chibzuință și prin consultări repetate cu apropiații puterii sale, nu s-a făcut fără regrete și rupturi dureroase, dar a fost în cele din urmă inevitabilă. Clarviziunea sa, puterea sa de convingere, demnitatea cu care a tratat presiunea maghiară nu pot fi ocolite. Bogdan se dovedește din perspectiva timpului un vizionar, un adevărat creator de țară, un întemeietor de dinastie și un viteaz luptător pentru cauza supușilor săi, pe care i-a scăpat de asuprirea seculară care-i amenința. În consecință, pe harta Europei apare un nou principat, Moldova, care de acum înainte va avea istoria și rolul său european care nu-i va putea fi confiscat.
        Preocupat de nararea acestor evenimente istorice, Victor Papilian a făcut pentru romanul său Bogdan-infidelul o documentare științifică aprofundată, în așa fel încât faptele istorice reale au căpătat o înfățișare narativă cât mai exactă, în care cadrul istoric, atmosfera medievalității să fie proiectate într-o culoare locală cât mai autentică. Cea dintâi calitate a romanului de față este prin urmare respectarea adevărului istoric, concordanța dintre faptul istoric și faptul literar. Cea de a doua calitate constă în puterea de creare a tipurilor și forța de identificare a acestora cu doleanțele neamului și cu rolul său istoric. Al treilea element care trebuie să fie luat în seamă atunci când discutăm despre roman este modul în care scriitorul și-a dus până la capăt creația sa artistică, respectiv a modului în care ea se rostuiește sub raport estetic. Rezultatul e unul care confirmă calitățile de bun constructor de tramă epică, ale unui prozator cu mare experiență profesională, care știe să traseze un conflict epic, știe să-l instrumenteze și să-l ilustreze practic.  
        Țara Maramureșului este văzută ca o puternică fortăreață românească, cu curți voievodale stabile, cu protocol, legi, instituții, cărturari, viață religioasă puternică. Atât la Bedeu, curtea voievodului Dragoș, cât și la Cuhea, curtea lui Bogdan, găsim oameni cu carte, negustori,diplomați, meșteri ai războiului și ai înțelegerilor diplomatice și militare de tot felul Aflate la răscrucea unor drumuri și vaduri comerciale importante, care leagă sudul bizantin de Polonia catolică, hanatul tătarilor de Rusia, nordul de lumea slavă, apusul de regatul ungar, voievodatele maramureșene sunt râvnite și asaltate de puterile politice vecine, căutate de soli din statele vecine, de misionari religioși ai Sfântului Scaun, dar și ai Biazanțului sau de bogomilii bulgari. Aici se pun la cale alianțe, se fac și se desfac căsătorii, se prefigurează tratate,coaliții, poluri de putere, ciocniri de interese. E o permanentă vânzoleală umană de toate speciile și categoriile, o dispută teritorială care se anunță cu atât mai aprigă, cu cât regele ungar i-a decretat pe români „iobagio regni” (iobagi regești), lucru cu care Bogdan nu se poate împăca. El nu poate fi de acord cu politica de centralizare dusă de regele Ungariei, care face expediții în părțile răsăritene, caută pricină lui Basarab, vrea să impună catolicismul în regiunile de răsărit, dorind să cucerească Bulgaria și Cumania, țaratul Asăneștilor, Banatul Severinului. E înfrânt însă umilitor la Posada și mărirea lui în scădere se îndreaptă spre Maramureș, unde Dragoș pare a-l înțelege, dar Bogdan îi este declarat împotrivă. Lumea românească prefigurată de autor este lumea vechii moșteniri romane, pe care pater Dominic o descoperă la fiecare pas, nu numai în limba vorbită, ci și în castrele romane rămase din vremea lui Traian și Caracalla, ajungând la concluzia că „țara asta a fost îndelung poposită de romani”, că vechea glorie romană se păstrează în numeroase vestigii încă pline de măreție și demnitate. De aceea, mozaicul neamurilor de aici (Tatomir, Drag, pater Dominic, Vitus, Oliver palatinul, Albrecht căpitanul, principele Ivanko, pater Tomas, Benedict, Bernard starețul, domnița Katalin, Ivlavie și Zaheu, Prepeliță, Glod, părintele Filipaș, căpitanul Aldea, principele Zaslowski, contele Poszony Pal etc.) anunță o mare competiție de ambiții militare și religioase dintre puterea locului și puterile vecine (turci, tătari, poloni, unguri etc.) de care Bogdan va ști să profite, impunându-și până la urmă propriul punct de vedere, propria viziune de dezvoltare și conservare pe viitor a elementului românesc. Descălecarea din Moldova e un act de strategie politică și de clarviziune istorică, asigurând populației românești din zona Siretului, Bârladului, Prutului continuitate și siguranță, iar cetăților Baia, Suceava, Roman, Vaslui le asigură condiții de dezvoltare. Curtea voievodului e și o școală cărturărească demnă de atenție, așa cum mărturisește cavalerul Costea, care povestește părintelui Dominic că a învățat gramatica, retorica și dialectica, și se dovedea bun vorbitor de limba latină, ca un demn moștenitor al tradițiilor locului, pe care Vitus ține să le reitereze în fața celor care vor să-l asculte: „Voi, locuitorii acestor ținuturi, sunteți de obârșie romană. O dovedește vorba și datina. Lipsea o singură verigă pentru înnodarea dovezilor. Nu știați cum vă cheamă. Unii vă numeați basarabeni, după numele lui Basarab; alții munteni, după munții dragi vouă, și alții moldoveni, după numele unui trib de sciți care a locuit, cu mult înainte de Roma, pe aici. Și tu, copilul meu, mi-ai adus dovada cea sigură... voi sunteți rumâni, adică romani…” De aici și marea descoperire a lui Bogdan, care în final înțelege că el are de reprezentat un popor nou, poporul român, așa cum l-a reprezentat și Basarab: „Știi de ce a învins el pe Carol Robert?… Fiindcă Basarab a știut să fie domnul rumânilor… Acest copilandru Costea, mult iscusit și învățat pentru vârsta lui, mi-a deschis ochii. Eu n-am știut să fiu domnul celor de-o lege cu mine… Am umblat după închipuiri.” Trezirea la realitate se face repede și sub cele mai bune auspicii, cum o dovedește ceremonia care are loc în „Epilog”, unde voievodul de Maramureș se proclamă domn al Moldovei, chiar „în sala cea mare a curții domnești din Baia”, așa cum se spovedește doamna Anca lui Dominic: „Balc, nepotul ei, alungat de Bogdan, se trăsese în Maramureș. La fel și doamna Sandrina a trebuit să fugă și să-și găsească adăpost…De la moartea lui Dragoș nu-și mai găsea mângâiere. Drag, copilul crescut de ea, se dovedise tot mai necugetat. Parcă nici nu-și dădea seama de greutatea și răspunderea unei domnii”. O va face însă Bogdan, cu toată  pompa și răspunderea cuvenită, declarând: „Io, Bogdan Voievod, mă socotesc domn de sine stătător, slugă credincioasă a lui Dumnezeu și a neamului meu. De azi înainte, țara aceasta dintre munți și Nistru se va numi Bogdania, după cum țara dintre Nistru și Dunăre se va numi Basarabia, după domnul ei Alexandru Nicolae Basarab.”
        Declarația lui Bogdan consfințește începtul unui stat nou al românilor, o întemeiere cu mari și adânci repercusiuni istorice, iar romanul lui Papilian are meritul de a ne-o fi înfățișat în complexitatea sa intrinsecă, așa cum a solicitat-o dezbaterea conflictuală vie și atractivă. Deși scris în 1945-1946, după cum aflăm din interviul pe care prozatorul l-a acordat revistei „Provincia” din Turnu Severin, afirmând că textul acestuia a fost răspunsul pe care el s-a simțit chemat să-l dea evenimentelor nefaste care au dus la Diktatul de la Viena și la Cel de al Doilea Război Mondial, romanul n-a putut fi publicat editorial decât în 1982. Câteva fragmente au apărut în revista amintită, începând din 1946, când sub titlul Bogdan infidelis notorius” apar, începând cu numărul 40, mai multe fragmente, care se continuă și în 1947, până în luna mai 1947 (nr.45), ca apoi să mai apară două fragmente în revista „Manuscriptum” din 1978 și 1979. Apariția sa editorială a confirmat însă cu prisosință calitățile de romancier ale lui Victor Papilian, romanul istoric de față numărându-se printre cele mai bine scrise și concepute opere ale prozatorului, dispunând de o intrigă bine condusă și de personaje vii și purtătoare de adânci semnificații.
         
                                                                Mircea POPA