Constantin Călin - Zigzaguri. Trecut – prezent prezent – trecut (IX)
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Performanțele unei ediții
Mircea Popa - Eginald Schlattner între menire și ispășire



Zigzaguri

                Trecut – prezent; prezent – trecut (IX)

        „Biruinţa biruinţelor”. Suprema! Aşa a fost considerată Marea Unire, care e rezultatul conjugat al suferinţelor îndurate în război, al rezistenţei de la Oituz, al victoriilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti, dar, mai ales, al unui curent favorabil reconstrucţiei Europei, o „primăvară a popoarelor”. Ce ne-a împins spre ea? „Instinctul de neam”, „instinctul naţional”, o mobilizare fără precedent a românilor din ţară şi de peste hotare. Adică şi a românilor din stînga Nistrului, românilor din jurul Vidinului, românilor din Valea Timocului, românilor din America (v., de exemplu, „Românii din America cer unirea cu România”, în România nouă, 2, nr. 197, 24 octombrie 1918, p. 2) etc. S-au adunat apele, s-au depăşit impasuri, s-au strîns rîndurile. S-au constituit comitete, au avut loc congrese, mitinguri. Unirea n-a fost o înlănţuire spontană, de azi pe mîine, un simplu „Hai să dăm mînă cu mînă”. S-au ciocnit opinii şi voinţe, s-au cumpănit soluţii, tactici şi strategii. S-au amestecat, contradictoriu uneori, şi Aliaţii. Lucrurile – mai ales la celebrări – nu sînt expuse întotdeauna cronologic şi cu reliefurile necesare. Drumul spre Alba Iulia – ar trebui, poate, subliniat – a început, în 1917, la Odessa, unde se adunaseră o parte din refugiaţii români, a trecut apoi pe la Chişinău, Akerman, Cernăuţi, Oradea. Teza unirii nu s-a impus uşor. Unirea a fost o verificare a sufletelor. Au existat şi români „slabi de înger”, obedienţi ori înstrăinaţi prin educaţie, care s-au opus curentului unionist. Pe contemporani i-a şocat, de pildă, declaraţia maramureşeanului Petru Mihali, unul din cei patru ardeleni în Parlamentul ungar, că românii sînt pentru statu quo, că „vor să rămînă mai departe credincioşi naţiunii ungare” (v. „Cine-i Petru Mihali?”, în România nouă, 2, nr. 196, 22 octombrie 1918, p. 2). Despre el, în notiţa citată se spune că nu ştia româneşte şi era ginerele fostului prim-ministru ungur Hieronymi, care a dizolvat Comitetul Naţional al Românilor după procesul Memorandumului. Scandalos s-a comportat şi bucovineanul Aurel Onciul, care, însuşindu-şi poziţia guvernatorului Etzdorfer, susţinea renunţarea la Bucovina de Nord. Venit la Iaşi pentru o audienţă la Rege (ce nu i s-a acordat), „i-a spus unui ardelean că el singur, care a jurat împăratului Carol, are dreptul de a vorbi în numele Bucovinei, unde românii (administraţia românească – n.m.) n-ar avea ce să caute. [...] Bucovinenii l-au pîndit şi l-au snopit în bătaie” (cf. Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, 1918-1920, Paul Editions, 2018, p. 71). Apoi, ca să nu poată acţiona, l-au sechestrat la Hotelul „Traian”. Dintre formele de stat dezbătute, în faza iniţială, agreată a fost, în toate provinciile (semn al recunoaşterii diferenţelor şi al rezervei în faţa necunoscutului), autonomia. Cu ideea de autonomie au făcut primii paşi spre unire basarabenii, care au exploatat-o inteligent, în circumstanţele create de revoluţia din Rusia. La un an de la proclamare (21 octombrie 1917 st.v.), Pan Halippa, liderul local, descria clar cum au adoptat-o şi cum s-au folosit de ea: „Nu ne-a scăpat nici un prilej s-o spunem tuturora că avem să fim şi să rămînem moldoveni. Şi pretindeam să fim noi stăpîni ai soartei noastre, să ne-o conducem noi, fiindcă aşa cum ne-au condus-o străinii, am ajuns pe marginea prăpastiei. Şi cuvîntul autonomiei noastre nu era numai un crez, devenise o deviză. Pe steagul revoluţiei noastre noi scrisesem cuvîntul autonomie” (v. „Serbarea tuturor românilor” [moldoveni, cît şi bucovineni şi ardeleni emigraţi din Austro-Ungaria]. Dare de seamă, în România nouă, 2, nr. 197, 24 octombrie 1918, p. 1). Însă „dezbinarea [ruperea] de Rusia” ducea, implicit, la „unire cu România”, program pe care momentan nu puteau să-l mărturisească. Odată obţinută, autonomia avea nevoie de sprijin, deoarece ridica serii de probleme, unele insurmontabile. Abia desprinsă din „hibridul austriac”, Bucovina, de pildă, provincie cu autonomie mai veche, autodeclarată într-o primă fază „ţară” cu guvern propriu, în care ministru de externe era Sextil Puşcariu, şi-a dat seama că n-ar putea rezista singură şi a încercat de îndată să se unească într-un stat cu Ardealul, cu care avea comună o parte din trecutul istoric. Situaţia generală era însă tulbure. Pretutindeni se produceau incidente şi au apărut aspecte care complicau foarte tare lucrurile. Stimulat de propaganda inamică, climatul de „bolşevizare” (adică de nesupunere) se acutizase, conflictele interne (greve, sabotaje) atingînd o cotă periculoasă, de anarhie. Apoi, dar nu în ultimul rînd, teza libertăţii popoarelor de a dispune de ele însele i-a mobilizat şi pe alţii, vecini sau minorităţi, ale căror interese şi doleanţe veneau în contradicţie cu ale noastre. Principiul etnic se lovea, în destule cazuri, de cel strategic. Lacomi, unii au depăşit repede măsura, ca în exemplul relatat de Pan Halippa cu ocazia amintită: „Întîi am fost prieteni cu ucrainienii, căci aveau acelaşi scop, dar mai tîrziu, după ce şi-au atins scopul şi-au aruncat privirile asupra Basarabiei. Dar noi am protestat [arătîndu-le] că n-am fost niciodată ucrainieni. Fiindcă protestul acesta a fost bazat pe voinţa unui popor înarmat, ucrainienii şi-au cerut scuze” (v. loc. cit.). În atari împrejurări, unirea intra în logica necesităţii. În plus, era în „spiritul vremii”. Pînă să ne hotărîm pentru ea, dificultăţi ne-au făcut ungurii, secuii, bulgarii, rutenii. Aceştia din urmă, într-un congres ţinut la Lemberg, revendicau nordul Bucovinei. În schimb, prin precedentele pe care le-au creat, ne-au ajutat sîrbii (cu care, nu uit, ne-am disputat Banatul), polonezii, cehii, „tovarăşi[i] de suferinţă şi de ideal cu noi”. Indiscutabil, acţiunile lor ne-au influenţat moral, în sensul determinării de a „lucra” la fel ca ei şi al încrederii în posibilitatea de a atinge scopul propus. Am îmbrăţişat deci „principiul iugoslavismului”, de depăşire a tendinţelor centripete şi autarhice, a diferenţelor şi divergenţelor, mult mai aspre în Balcanii de Vest; am luat pildă de la polonezi, care s-au ridicat „ca un singur om” pentru a-şi reclama „unitatea naţională completă”; am salutat prezenţa pe harta „noii Europe” a „statului naţional cehoslovac”. Împreună, acestea „fixau” „o realitate zdrobitoare”: finis Austro-Hungarie, finis Imperiul german! (cf. I. Mateiu, „Românii din Austro-Ungaria îşi proclamă libertatea naţională”, în România nouă, 2, nr. 185, 10 octombrie 1918, p. 1). Din sfărîmituri s-au alcătuit Jugoslavia Mare, Polonia Mare, Cehoslovacia, România Mare. Jugoslavia Mare – exemplu elocvent – a însemnat aşezarea sub aceeaşi acoladă a Regatului sîrb, Muntenegrului, Regatului croat (Croaţia, Slovenia, Dalmaţia), Macedoniei, Voivodinei, Bosniei-Herţegovina (v. „Statul iugoslav – o realitate”, în România nouă, 2, nr. 195, 21 octombrie 1918, p. 1). Adaosul lui Mare în denumiri (care pe unii, şi-n zilele de acum, la simpla pomenire, îi enervează) nu era o figură retorică, ci un sentiment real, dat de întindere şi număr. Mare nu era replica menită să zgîndăre suferinţa celor diminuaţi, ci reprezenta cimentul solidarităţii viitoare, credinţa în puterea care aduce stabilitate. În ceea ce ne priveşte, dintr-o ţară mică, am devenit (în comparaţie cu ce-am fost) o ţară mare, mai mare chiar decît cea visată de „ctitorii” ei. Ni s-a dublat (chiar mai mult) atît suprafaţa, cît şi populaţia. Dovadă acest tablou statistic, alcătuit în urma unui recensămînt (desigur, sumar) efectuat la un an de la  proclamarea Unirii: „Suprafaţa pămîntului românesc e de 329.460 kilometri pătraţi, [iar] populaţia e de 18.740.983 suflete”. Repartizate pe provincii, rezulta: „România: 1. Oltenia, 2. Muntenia, 3. Moldova, 4. Dobrogea – 137.903 kilometri pătraţi, cu 7.771.341 locuitori; 5. Basarabia – 44.422 kilometri pătraţi, cu 2.588.400 locuitori; 6. Bucovina, 7. Ardealul, 8. Banatul, 9. Crişana, 10. Maramureşul – 147.135 kilometri pătraţi, cu 8.351.232 locuitori” (v. „Pămîntul românesc”, în Viitorul neamului, Bacău, 1, nr. 3, 17 noiembrie 1919, p. 2). Alecsandri îndemna la unire, spunînd: „Unde-s doi puterea creşte!” Acum eram zece, cu acte atestate de istorici, lingvişti, geografi, antropologi, folclorişti, nu doar români, ci şi străini (G. Weigand, E. Gamillscheg, De Martonne, C. Jarnick). Trebuia aşadar să se ţină seama de noi. Sentimentul puterii era dublat de sentimentul regăsirii în libertate. Pentru provinciile care s-au alipit prin unire, aceasta reprezenta atît sfîrşitul înstrăinării, al aflării sub „jug străin”, cît şi al separării dintre „fraţi”. Autonomia ar fi însemnat încă graniţe interne; unirea însemnă eliminarea lor. Carpaţii şi Prutul nu mai sînt hotare. Predeal, Căineni, Ungheni, Burdujeni nu mai rămîn „puncte de frontieră”, de vamă, de control. Călătorind, românul era acum în ţara sa şi dincoace şi dincolo de ele. Astăzi, absenţa graniţelor interne pare lucrul cel mai firesc. Atunci între provincii erau „cordoane” păzite cu arma, care împiedicau cunoaşterea reciprocă, fapt ce se reflectă în percepţii, în imaginea nu o dată distorsionată despre celălalt, respectiv a munteanului despre ardelean, bucovinean, basarabean şi, invers, a ardeleanului, bucovineanului etc. despre „regăţean”. Înstrăinarea (de o mie sau de o sută şi ceva de ani) ne făcuse suspicioşi, refractari şi, cîteodată, potrivnici. De altminteri, unele  prejudecăţi nu s-au şters de tot, în ciuda amestecurilor de populaţii şi încercărilor de omogenizare ulterioare. Evenimente succesive, Războiul şi Unirea au deschis porţile pentru uriaşe aşteptări. Războiul, mai întîi, trebuia să aducă atît victorii militare, cît şi victorii asupra mentalităţilor. „Astăzi lumea se scutură din temelii şi se primeneşte”, observa pe un ton înţelept Mihail Sadoveanu, cînd încă nimic nu era clar. „Ziua de mîni ne aşteaptă şi pe noi c-o complectă premenire morală. Energia şi acţiunea susţinută de fiece clipă devin un deziderat inexorabil al vremii. Acţiunea noastră tot mai intensă în sforţarea comună, aceasta să ne fie azi preocuparea. Ca şi Făt-Frumos cel din poveste, a venit timpul să lepădăm greoaia şi blestemata piele de şarpe” (v. „Fatalismul”, în România, 1, nr. 62, 6 aprilie 1917, p. 1). Primenirea e un cuvînt-cheie în discursul publicistic al contemporanilor: „primenirea temeinică a ţării” (v. Corneliu Moldovanu, „Prin biruinţă la libertate”, în România, 1, nr. 80, 24 aprilie 1917, p. 1), o „revizuire a personalităţii morale” a ei (v. C. Gongopol, „România nouă”, loc. cit., nr. 81, 25 aprilie 1917, p. 1), curăţarea „putregaiului”, eliminarea unor tare ca „trîndăvia, încetineala, resemnarea fatalistă, turcescul «ivaş-ivaş», îngreuierea celor mai uşoare şi fireşti lucruri prin discuţiuni şi formalităţi bizantine” (v. George Ranetti, „Convalescenţă”, loc. cit., nr. 114, 29 mai 1917, p. 1). „Din acest război – anticipa în mod optimist al treilea dintre cei citați – vom ieși mai mari, nu numai în hotarele patriei, dar și în hotarele sufletului” (v. „Iubirea Franței”, loc. cit., nr. 106, 20 mai 1917, p. 1). În privința celor dintîi, reușita a fost deplină. În a celorlalte – categoric – nu: țara n-a devenit „curată”, „primenirea sufletească” nu s-a produs, „putregaiul” n-a fost înlăturat. Ne-am înmulțit, dar nu ne-am înnoit. Entuziaștii au crezut, de asemenea, că odată cu Unirea va începe, cu adevărat o „viață nouă, fericită”, care va duce poporul nostru spre „culmile cele mai înalte ale civilizației” (v. „Bucovina se unește cu patria-mumă”, în România nouă, 2, nr. 213, 12 noiembrie 1918, p. 1), că va fi – cum spera altcineva – „mărire și bine pentru toți”. Nu ne-am hrănit cît trebuie din acest entuziasm. Cînd ne-a vizitat, Albert Thomas ne-a îndemnat să fim uniți „de la palat pînă la colibă”. Însă odată terminat războiul, au început răfuielile, „deconturile”, răzbunările sau, pe de altă parte, combinațiile politice, care, în loc să unească, despart. Idiosincraziile erau atît de puternice, încît unii nu suportau nici măcar să stea sub aceeași cupolă cu cei cunoscuți a fi avut sentimente contrare, darămite să colaboreze. Dorința de revanșă față de „renegați”, „trădători”, parveniţi, manifestată în primul rînd la „intelighenție” (presă, Universitate, Academie), se opunea imperativului solidarității. La rîndul ei, mulţimea era profund dezamăgită. În straturile de jos ale populației, bolile şi sărăcia secerau ca şi în timpul războiului. La un congres al Ligii Culturale, „preotul Bănescu – notează Iorga la 31 mai 1919, în Memorii – atrage, în cuvinte mișcătoare, atenția asupra lipsei de hrană de la țară: în județul lui [Rîmnicu-Vîlcea], treizeci de preoți morți într-o lună, cîte cincizeci de decese pe zi, într-un singur sat” (op. cit., vol. 2, p. 145). Reformele trîmbițate înainte de marile bătălii s-au lovit de o expectativă exagerată, de „mașina cu zăbăvi”, cum o numea istoricul. Nici „Hotărîrile de la Alba Iulia” n-au fost aplicate în termenii promiși. În ele se vorbea, de pildă, de „reformă agrară radicală”, astfel ca țăranul „să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atît, cît să o poată munci el și familia lui” și de faptul ca „muncitorimei industriale” să i se asigure „aceleași drepturi și avantagii care sînt legiferate în cele mai avansate state din Apus” (v. „Zece ani de la Unirea Ardealului”, în Dimineața, 25, nr. 8044, 10 mai 1929, p. 4). Cert, în ciuda anumitor afirmații liniștitoare, lucrurile nu mergeau și s-a pus întrebarea „de ce?” (v. ancheta revistei Clopotul din 7 decembrie 1923). Ca și azi, unii au dat vina pe „tranziție”. Nu mergeau însă pentru că Unirea n-a adus cu sine coeziunea necesară înfăptuirii actelor mari. „Comunitatea de sentimente”, evocată des în vremea războiului, deși nici atunci totală, n-a mai funcționat în zilele de pace. Zece ani mai tîrziu de la ancheta amintită, un politician moderat, Teodor Mihaly, explica simplu și just, într-un „bilanț” pe tema „Provinciile liberate și «Adevărul»” (v. Dimineața, 29, nr. 9655, 13 noiembrie 1933, p. 6), că vinovate de mersul anevoios al treburilor erau asperitățile dintre partide și ambițiile personale ale fruntașilor lor: „Nici un gospodar din lume nu poate să-și asigure prosperitatea fără armonie în sînul familiei, așa că mai mult în familia națională în care problemele se pun atît de complex, e imperios necesară pacea și buna înțelegere”. „Unde intră cearta-n casă, – avea să zică, citînd un proverb, şi Patriarhul Miron Cristea – de-acolo norocul iasă”. Aspru cu cei din mijlocul cărora se ridicase, Octavian Goga, în același „bilanț”, vedea cauza dizarmoniilor în „concepția regionalistă”, neconstructivă a politicienilor ardeleni: „aruncați o privire retrospectivă și judecați o clipă măcar – le spunea el celor de la ziar și, implicit, cititorilor – ce s-a petrecut la noi: lupta contra Regatului, detestarea Bucureștilor. Ca o consecință directă am avut întărirea minoritară, promiscuitatea cu străinii, scepticismul clasei conducătoare, continuarea tiraniei orașelor înstreinate și evidenta amărăciune a maselor populare” (loc. cit.). Cel puțin într-o chestiune, poetul avea dreptate: modul de a se face politică dincolo de munți se schimbase față de perioada anterioară. „Oamenii, locuitorii satelor, – observa I. Agârbiceanu – nu mai sînt aceeași. Valoarea lor spirituală a scăzut. Coborîrea nivelului etic, idealist și spiritual, – întîiul care contează în tăria popoarelor – se datorește exclusiv politicianismului introdus și la sate”, unde – regreta autorul Fefeleagăi – ierarhia tradițională (cea dată de preoți și de „bătrînii Bisericii”) „s-a clătinat” (v. „Aspecte sociale din Ardeal”, în Universul, 55, nr. 61, 3 martie 1938, p. 1-2). Că oamenii nu mai erau aceiași sesizase, anterior prozatorului, și un artist liric: „... Cînd veneam la Brașov sub stăpînirea maghiară, vedeam suflete românești curate, o înfrățire sublimă, și eram cel mai fericit om din lume. După război de cînd s-a făcut Unirea, fie că mă duc pentru concerte, sau în recreație, rămîn mîhnit cînd văd că oamenii aceia, admirabili români sub unguri, sînt învrăjbiți și mă reîntorc cu durerea în suflet” (v. A. Dumbrăveanu, „Cu G. Folescu despre el și despre alții”, în Rampa, 13, nr. 3255, 26 noiembrie 1928, p. 3). Chiar dacă prin unele accente este exagerată, senzația de ratare completă a celor două decenii de la Unire era resimțită acut îndeosebi în presa „naționalistă”. „Toată politica noastră în această vreme a fost gălăgie asurzitoare, o zavistie formidabilă, o dușmănie a tuturor împotriva tuturor. Ne-am sfîșiat unii pe alții de parcă n-am fi fost oameni, ci cîini turbați”. [...] „O gîlceavă fără sfîrșit...” (v. Nichifor Crainic, „Duhul nou”, în Universul, 55, nr. 61, 3 martie 1938, p. 1). Racile vechi, „politicianismul” cu neîncetatele lui discordii și „corupția” (acuzată din multiple părți) au subminat nu numai posibilitățile de a progresa în măsura așteptată, dar şi siguranţa naţională. Nicolae Iorga își încheia o cuvîntare ținută la o săptămînă după Unire cu îndemnul: „Să fim vrednici de ce avem!” (v. „Ideea Daciei românești”, în Voința obștii românești, Ed. Militară, 1983, p. 181). N-am fost! „Prea am huzurit mult. Se părea că şi-au pierdut oamenii minţile” (v. Stelian Popescu, „Nu aduce anul, ce aduce ceasul”, în Universul, 55, nr. 47, 17 februarie 1938, p. 1). Anul fatal 1940 ne-a găsit dezbinați și dezorganizați, fapt care „ne-a adus o nouă și cumplită mutilare a teritoriului”. Cum zice psalmul (73, 5), vrăjmașii „pus-au semnele lor drept semne”, anulînd ceea ce se obținuse cu jertfe. „Cum a fost cu putință ca să avem în pază comoara unui destin național, realizată după o mie de ani printr-o conjunctură între toate fericită și să ne arătăm totuși atît de puțin vrednici de păstrarea ei?”, întreba Camil Petrescu (v. C.P., „Septembrie”, în Revista Fundațiilor Regale, 7, nr. 10, 1 octombrie 1940, p. 232). Pentru autorul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, supraviețuitor al luptelor de la „cota Ungureanu”, lipsa de prevedere față de un asemenea rapt era inexcuzabilă. Drama românească a anului pomenit relevă dureros inanitatea vorbelor mari din faza aurorală a Unirii. Atunci păream un „popor ales”, atît prin amploarea suferinței, cît și prin răsplata ei. Luam de bună afirmația că „Tot ce-i românesc nu piere” și că sufletul nostru-i „curat ca fulgul de zăpadă”. Toate păreau „sfinte”, „inalienabile”, „eterne” („durabile”, „veșnice”, „de neşters”, „de-a pururi”): principiile, drepturile, adevărul, libertatea, echitatea, lozincile gen „Să trăiască România unită, strajă a latinităței și civilizației în Răsărit!”, respectul față de „ctitori”, recunoștința față de Aliați, asigurările că „se va face totul” pentru fericirea generală. Ignoram orice scăderi şi micimi. Nu ne imaginam că undeva în Europa mai pot exista șefi de stat pentru care, aidoma lui Bethmann Hollweg, „tratatele nu sînt decît niște petece de hîrtie”. Unii – neprevăzători sau iresponsabili – nu-și dau seama de aceasta nici azi. Nu-i de mirare că uneori, mai cu seamă la sărbători, cînd ne abandonăm exaltării – cum am văzut şi recent –  apărem ca un popor cu grave lacune de memorie, căruia trebuie să i se repete des că „mielul nu se poate înfrăţi cu lupul!”.
         

                                                                                                                Constantin CĂLIN



Scriitori şi teme


                    PERFORMANŢELE UNEI EDIŢII

          Nu ne putem lăuda cu puţinele ediţii prestigioase (Perpessicius, Zarifopol, Niculae Gheran). Neapărat trebuie adăugată, între alte câteva, dar nu de aceeaşi amplitudine, ediţia Ştefan Petică a Nicoletei Presură Călina, cercetătoare de o rară cultură şi hărnicie. Se vede că domnia sa este o descendentă a polivalentului om de cultură, născut într-un sat din Moldova de Jos şi, din păcate, mort la vârsta de 27 de ani. Nu este o ediţie critică, dar una exhaustivă care îndeamnă la adăugarea unor noi nuanţe la imaginea scriitorului şi nu numai, în special revizuiri ale literaturii de tranziţie de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea, când, între altele, simbolismul cată şi spre expresionism. Ediţia doamnei Călina cuprinde, iniţial, două volume consacrate Poeziei, apoi un volum de Poeme în proză. Ediţie poliglotă (tălmăciri în engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană), recent cele patru volume de proză, teatru, scrieri critice şi publicistică.
         
          Volumul al doilea, dedicat prozei, începe cu Crochiuri lirice. Evocări dintre care să semnalăm pe cele dedicate lui Neculce, Macedonski, institutorului Chirvăsuţă. Poeme în proză exprimă experienţa prozatorului artist în elaborarea unei noi forme literare cu biruinţa esteticului, pe urmele lui Aloysius Bertrand, Maurice de Guérin, Baudelaire, Mallarmé, care au ilustrat prin text tablouri şi gravuri de mari maeştri. Se remarcă procedeul laitmotivului: noaptea, visul, pădurea, vântul, anotimpurile, liniştea, femeile (în ipostaza de fecioare). Natura e trecută prin cultură, lunca Siretului îi evocă o idilă de Teocrit, un ţinut seamănă cu stepa de unde parcă se aşteaptă să răsară Taras Bulba moldoveanul, în „glasul luncilor” distinge un tablou de Veronese etc. Cum se întâmplă cu întregul destin al speciei, poemele în proză ale lui Petică nu deviază absolut de la codul prozei, păstrându-şi un loc intermediar, dar cu emblemă personală. Acuzaţia de hibriditate nu se susţine decât în foarte mică măsură. Modernitatea, cel puţin de la Croce încoace, nu mai pune preţ pe individualitatea genurilor. Totuşi, trebuie reţinută distincţia între proza poetică şi poemul în proză care, acesta, îşi stabileşte „legi” proprii. Din reacţia a două elemente, proză-poezie, s-a produs o substanţă nouă. Unei tendinţe centrifuge, la origine, îi corespunde tendinţa constructivă, centripetă, bine organizată, supusă, uneori, rigorilor maxime. Absenţa versurilor e suplinită de ritmul interior, de acea energie pusă în explorarea unor regiuni necunoscute ale sufletului, care se manifestă prin muzică şi prin imagini, lor însele suficiente.
          Traducerile din Edgar Allan Poe şi Turgheniev dau măsura unei speciale puteri de creaţie. Nuvele extraordinare (cu o notiţă şi cu portretul lui Poe) e doar menţionată de Vladimir Streinu, iar Corbul apare integral. Ce fragezi şi mândri erau trandafirii de scriitorul rus arată figura unui poem în proză, mai ales prin prezenţa refrenului.
         
          Opere III, intitulat Teatru, cuprinde piese Din Volum (Fraţii), Din Periodice (Solii păcii, Cântecul singurătăţei) şi Din Manuscrise (Fragmente şi Crochiuri) (388 p).
Drama lui Petică e o tentativă de transcendere a tiparelor. De la dramaturgia clasicizantă, Alecsandri, Hasdeu, I.L. Caragiale, se produce o trecere către teatrul de idei interbelic. Cea mai izbutită piesă de teatru a lui Petică, Solii păcii, a fost identificată ca prima şi cea mai reuşită încercare de teatru de idei, mito-poetic şi simbolist din literatura noastră. Din nou observăm că vocaţia fundamentală a poetului se găseşte în voinţa şi puterea lui de inovaţie. Faptul că Petică experimenta în căutarea unei identităţi mai relevante se poate vedea din mulţimea proiectelor subsumabile orientării care începea să se contureze mai limpede, deşi ele, proiectele, se află, cum e şi normal, în oarecare inferioritate valorică. În piesele lui Petică, accentul se mută de pe planul exterior, determinant în drama „clasică”, pe planul interiorităţii, al adâncimii metafizice. Aşa încât „povestea” are, în cazul de faţă, o valoare secundară, în timp ce „întâmplările” spiritului acaparează trama. Procedeul curent devine cel al solilocviilor, al aplecării asupra propriei conştiinţe, unde se mişcă o ritmică ascunsă, ori are loc fenomenul imploziei, ori reverberează scânteierile subconştientului. Drama wagneriană i se va fi impus lui Petică în sensul complexităţii ei şi îndeosebi a cadrului legendar preferenţial, dar distanţându-se ea de conceptul dramei absolute, atunci preferinţa mult receptivului scriitor român se îndreaptă spre „drama analitică” ibseniană. Fatalitatea, spre deosebire de cea din teatrul lui Maeterlinck, răbufneşte din individ. În ciuda unor dificultăţi „tehnice”, dramele lui Petică oferă dovada asimilării creatoare a unui larg orizont cultural, mărturia capacităţii de vibraţie poetică şi a unei gândiri moderne.
         
          Scrierile critice reunesc, spune editoarea, „cvasi-totalitatea scrierilor critice ale lui Petică”, în trei secţiuni: Cronici şi recenzii de literatură şi artă, Studii, comunicări şi recenzii ştiinţifice, Note, însemnări, fragmente manuscrise. E pentru prima oară când sunt aduse la suprafaţă texte rămase de 120 de ani în colecţiile de periodice. Se vede acum şi mai bine gradul eforturilor depuse pentru ştergerea colbului de pe cronicile îmbătrânite de timp şi ascunse sub mulţimea de pseudonime. Ies la iveală recenzii consacrate Elenei Văcărescu, lui Walt Whitman şi Félicien Rops, artei moderne, precum şi referinţele despre un omagiu adus lui Titu Maiorescu, „cugetătorul şi luptătorul care pentru prima oară a introdus în ţară o metodă cu totul nouă şi deosebită de a vedea şi care prin energia sa intelectuală a ştiut să provoace o mişcare fără seamăn în literatura românească”. Criticul are deschidere către toate ramurile cunoaşterii şi către subiecte care sunt mereu de actualitate. Să notăm aici câteva dintr-o sumedenie. Şi să începem cu Critica literară. Scurt: pledoaria pentru critica estetică, împotriva aşa-zisei critici „ştiinţifice” plină de „neiertate păcate”, funcţia catharctică a artei, rolul stilului în critică şi o frază delicioasă – „O carte de critică trebuie să fie înainte de toate o excelentă carte de proză. Critica artifex additus artifici”. În Critica noastră literară reia elogiul adus lui Maiorescu, „o critică dreaptă şi bine condusă, fără a-i schimba personalitatea, va îmbogăţi pe artist cu noi idei şi noi amănunţimi tehnice”, pe de altă parte înmulţirea nechemaţilor în exercitarea criticii este extrem de păgubitoare etc. etc. Alte opinii salutare: dezideratul sincronizării, impresionismul în pictură, cosmopolitismul şi naţionalismul, raportul dintre clasicism şi romantism, evoluţia unor specii literare, intelectualizarea poeziei, influenţa literaturii asupra moravurilor, polemici europene, criticul şi publicul, unitatea limbii, artiştii şi politica, stilul în artă, transformarea liricii, puterea sentimentelor, literatură şi scandal, estetismul lui Ruskin, artă şi democraţie, decadenţa sculpturii, teatrul naţional, teatrul la ţară ş.a.m.d.
          O dare de seamă asupra literaturii din România observă că, în ultima vreme, „avem o mişcare intelectuală română, care a intrat ca factor activ în viaţa naţională”. După contribuţia marilor clasici au apărut noi scriitori. Delavrancea, cu tot „poporanismul său primitiv”, Coşbuc cu „lirica lui nouă, viguroasă, aspră adesea, dar totdeauna sinceră pentru că pornea de la psihologia reală a ţărănimii, un optimism sănătos, o tehnică personală, un ritm vioi”; Slavici „cu fermecătoarele lui Novele din popor”, Vlahuţă, Gherea, Iorga, M. Dragomirescu, Ilarie Chendi, I. Bogdan-Duică, Şt. O Iosif, Dimitrie Anghel, I. Brătescu Voineşti, I. Basarabescu, M. Sadoveanu…
         
          Nici o altă ediţie de până acum nu s-a preocupat de publicistica lui Petică, capitolul cel mai dificil al ediţiei Nicoleta Presură Călina, voluminos (aproximativ 500 de pagini), răspândit în numeroase publicaţii şi cu semnături diverse. 208 texte sunt inedite. Cele mai multe se referă la Bucureştii pre şi post 1900. În primul rând interesează situaţia politică, viaţa politicienilor, disputele parlamentare, legile emise în acest înalt for. O lume de un pitoresc specific se deschide vederii, cafenele, baruri, magazine, şcoli, gazetărie, copii, cerşetori, salahori, şomeri. Temele predilecte sunt urbanismul, învăţământul, finanţele, armata. Frecvente sunt şi orientările europene. Ca fost socialist, Petică apelează mereu la exemplul francezilor, germanilor, englezilor. Scrie despre procesul Dreyfuss, face sumare portrete Poe, d’Annunzio, Alexandru Lahovari, Dim. Sturdza, Ioan Neniţescu, George Panu; sau încropeşte schiţe pamfletare: „imberbii”, „capşiştii”, „gazetarul cu bucata”, fanfaronada, „haimanalele nopţii”, „duşmăniile liberale”, „ţărănimea literară”, „cărturăresele”, „galantomul”, „obraznicii”, „sportsmanul”, „aventurierele”, „omul grav”, „pozitiviştii”, „parveniţii”, „papagalii noştri”…
          Ediţia îngrijită de Nicoleta Presură Călina oferă o relectură a lui Ştefan Petică şi, totodată,
gravează o nouă statură a lui, chiar o perspectivă mai aproape de realitate a stării socio-culturale din vremea intersecţiei a două veacuri.
         

                                                Constantin TRANDAFIR



              Eginald Schlattner între menire și ispășire

        O recentă carte a lui Radu Carp („Dumnezeu mă vrea aici”. Radu Carp în dialog cu Eginald Schlattner, ed. Lumea credinței, București, 2018) aduce în atenția publicului cititor de la noi cazul scriitorului de limbă germană Eginald Schlattner, preot sas aproape nonagenar, aflat într-un sat din zona Brașovului, unde nu mai are drept enoriași decât patru bătrâni sași care se încăpățânează să mai rămână în viață. În timp ce toți compatrioții săi au luat calea Germaniei, mai întâi, în epoca comunismului „multilateral dezvoltat”, prin cumpărări directe, mai apoi, după 1990, printr-o emigrație în masă, el s-a încăpățânat să rămână să trăiască și să moară în România, oferind acestei țări gloria literară a unui om ajuns să figureze printre cei o sută de scriitori de top ai actualității literare din întreaga lume. Deși viața lui a cunoscut calvarul închisorilor comuniste și munca de reabilitare în condiții dintre cele mai ingrate, tocmai când viața i-a oferit șansa unei depline reabilitări și propensiuni sociale în postura de inginer șef de lot, prin recuperarea studiilor la hidraulică, familistul convins și inginerul respectat a renunțat la salariul baban și mașina la scară, spre a se întoarce la prima chemare din tinerețe, aceea de a deveni preot. Ceea ce nu înțelesese el prea bine în acei ani furtunoși ai adolescenței, când fusese pe rând un fel de revoltat, în răspăr cu valorile credinței, va înțelege de acum înainte, când, în 1973, la vârsta de 40 de ani, a realizat că menirea vieții sale este aceea de a-i sluji pe alții. Are loc o nouă convertire și o reîntoarcere la calea Domnului, în care vede suprema încercare și ispășire. Reia, cu examen de admitere, studiile sale de Teologie evanghelică, după care ajunge să păstorească 20 de ani într-o comună săsească, când, în 1990, se trezește cu biserica goală și cu toți enoriașii care iau calea Germaniei. Ajunge pentru un timp preot de penitenciar și mărturisitor al unei comunități pe care n-o cunoscuse sub acest aspect, ca apoi să revină în comuna sa Roșia/Rothberg, spre a sluji într-o biserică fortificată și veche de cinci sute de ani, prohodul stingerii neamului său săsesc din Transilvania. Într-o lume în care singurătatea și credința i-au rămas singurele elemente de sprijin (soția murindu-i cu câțiva ani în urmă, iar fiica trăind de ani buni în Germania), scriitorul reprimat a ieșit la lumină, dând publicului cărți cutremurătoare. O editură din Viena a avut curajul de a-i lansa primul roman, Cocoșul decapitat, roman zugrăvind în tonuri tari experiențele de viață trăite de un tânăr sas în timpul celui de al Doilea Război Mondial și al Grupului său Etnic German din care făcea parte, cu fabuloasele vise fantasmagorice ale unei comunități frisonate de ideile naziste. Cartea s-a bucurat de un succes neașteptat, propulsându-l dintr-odată în postura de scriitor purtat pe palme pe la reuniuni literare și lecturi publice, dintr-un capăt de lume în altul. Plin. ca un fagure de miere, de o experiență de viață ieșită din comun, cunoscând de tânăr gulagul închisorilor comuniste, cu tatăl deportat la muncă în Rusia și cu familia aruncată în plină iarnă din casa bunicilor într-un fel de construcție insalubră de beton, el trăiește toate spaimele și seismele vremii cu o răbdare și o putere nesfârșită de a înfrunta răul. Din tolba sa plină de amintiri devastatoare ies la lumină și alte cărți memorabile, cum ar fi Mănușile roșii sau Clavirul în ceață, care dau seama de tribulațiile aceleiași comunități săsești, așezate aici în Transilvania din sec. al XIII-lea, dar care au marcat, prin darurile pământului și prin munca onestă și devotată a unor meșteșugari și cărturari pricepuți, drumul unei culturi proprii, al unor obiceiuri și ritualuri moștenite din vechea lor patrie, dar care au făcut din zonele de fundus regius un „Heimat” inconfundabil. În ciuda greutăților prin care a trecut, el s-a considerat și se consideră, același „sas din Ardeal”, la fel cum au fost și strămoșii săi, ale căror amintiri și cutume vrea să le imortalizeze în pagini de ultimă spovedanie. „Dumnezeu mă vrea aici!” o spune el cu toată candoarea și puterea de a supraviețui răului omenesc, într-o lume care îi ia multe, dar care îi protejează și-i perpetuă identitatea, făcându-l solidar cu românii, ungurii, țiganii cu care trăiește într-o devălmășie specifică și pitorescă. Tot ceea ce se întâmplă vine de la Dumnezeu, deoarece acesta are un plan cu el, vrând să-l facă să guste din toate frumusețile pământului, dar și din ororile lui, iar ceea ce iese la lumină din scrisul său vizează o Transilvanie unică, pe care o evocă, o înțelege și o judecă cu demnitate și dragoste de pământul și de țara în care trăiește. E la mijloc o demnitate tragică, dar senină și resemnată, din care izvorăște lumina unei umanități exemplare, a unei misiuni creștinești care a rodit și s-a întrupat tocmai pentru a înțelege mai bine esența unui pământ tolerant și binevoitor cu toate etniile care s-au așezat aici. În toate timpurile și sub toate regimurile care s-au perindat la cârma țării, el și alții ca el au putut să-și păstreze limba, cultura, identitatea națională, pe care statul român n-a nimicit-o și n-a zădărnicit-o niciodată. Chiar când în statele vecine evreii erau luați și trimiși să moară în lagărele de gazare din Polonia, regimul din România, chiar dacă a fost condus de un general belicos, i-a protejat pe cât a putut, iar pe etnicii germani i-a lăsat să-și afirme ei singuri opțiunea și orientarea politică, oferindu-le un învățământ de calitate și posibilități de împlinire umană și profesională, realități care l-au transformat pe fostul „condamnat de serviciu” să apere, de câte ori a avut ocazia, cauza României și să înlăture prejudecărțile care circulau în mediul european cu privire la ea. „Întotdeauna mă doare, declară el, când aud ideile preconcepute pe care le au străinii despre țara noastră. Argumentez despre o Românie neștiută, dar reală, spre marea stupefacție a auditoriului, cu fapte istorice confirmate și de o rezonanță europeană.” Ca om care a cutreierat continentul european de la Lisabona la Istambul, de la Gdansk la Bolzano, atitudinea sa a fost aceea de a demonta acuzațiile nedrepte la adresa României, arâtând că aceasta e o țară în care se predă în școală în 11 limbi, fiecare etnie având dreptul ei la cultură proprie și la deputați în parlamentul României. S-a considerat într-un fel „ambasadorul cultural al României”, el care ține și astăzi slujba în germană, maghiară (bunica sa era născută la Budapesta) și română, rugându-se pentru toți și mai cu seamă pentru o țară al cărei pământ l-a ocrotit și i-a dat șansa să ajungă cine este în momentul de față. În astfel de ocazii a apărat și ortodoxia noastră și modul de a fi al românilor, care n-au pus gând rău nimănui, care mai degrabă sunt și ei victime decât vinovați de soarta altora. A lăudat monarhia română, a apreciat actul regelui Mihai de la 23 august, a scos în evidență rezistența din munți a românilor, capacitatea lor de a apăra valorile neamului. A fost impresionat de jertfa românească la revoluție, unde au murit atâția, încât nimeni nu ar fi crezut că poporul acesta este în stare de așa ceva. Iar atunci când în tinerețe s-a legat frate de cruce cu un Zoltan și au pus alături steagurile etniilor lor, el a pus lângă culorile ungurești tricolorul românesc, ca unul care reprezenta țara sa de baștină. De toate acestea vorbește când are ocazia, vocea lui fiind un fel de evanghelie testamentară pe care o rostește la căpătâiul unui muribund, și acel muribund este națiunea săsească din Transilvania. De unde această datorie de a vorbi în numele semenilor săi, de a depune mărturie pentru tot ceea ce i-a dat viața și pentru tot ceea ce a putut realiza sub acest soare generos românesc. De unde confesiunea sa încăpățânată semănând cu crucea purtată de Isus: „A fi preot este o profesiune de conștiință față de Dumnezeu, profesiune care trebuie dusă până la capăt și în orice condiții”, cu toate că e conștient de faptul că el este acela care trage ușa și stinge lumina. „Am rămas locului numai cu rudele din morminte. Atunci, cu toată durerea din inimă, am fost sigur de un singur lucru : Dumnezeu mă vrea aici.”
        Această conștiință a datoriei ultime, a rolului său de martor mărturisitor al etniei sale este cutremurătoare în sine. El pare a se asemăna cu acel călugăr Rogerius, care a scris cartea de plângeri Carmen miserabile, deplângând soarta transilvănenilor trecuți prin foc și sabie de năvălirea mongolă. Aici a avut răgazul să mediteze asupra destinului său, aici a stat de vorbă cu Dumnezeu și cu eternitatea, aici a așternut pe hârtie povestea sa și a neamului săsesc care în acești ani nu mai există în România. Ca la schitul ascuns în munți al ultimului Decheneu de pe vremea dacilor, el e vizitat la Roșia de mii de turiști, de tineri studenți din Germania, care vin cu autobuzele să-l cunoască și să-i asculte liturghia în vechea biserică săsească a moșilor și strămoșilor lui. Scriitorul Eginald Schlattner este un fel de vestigiu viu al locului, valorează la fel de mult ca un mausoleu sau ca un monument, spre care fac pelerinaj anual sute și mii de oameni, este Bătrînul înțelept care propovăduiește înțelegerea între oameni, pacea și bucuria de a trăi și a-l slăvi pe Domnul.
        Tradus în 14 limbi, între care în marile limbi de circulație, engleză și spaniolă, el e fericit că opera lui poate să reprezinte ceva în memoria colectivă a omenirii. Acuzat de foștii lui colegi de cenaclu din Cluj că ar fi fost principalul acuzator/delator în procesul pornit împotriva scriitorilor germani, monahul de la Roșia și-a plătit cu vârf și îndesat această greșeală de tinerețe, ajungând astăzi să depună mărturie pentru eliberarea tuturor trupurilor și sufletelor, deoarece trilogia sa dă seama de toate etapele pe care societatea română interbelică, apoi cea actuală le-a parcurs. A fost lovit, la fel ca semenii săi, de stigmatul hitlerist, apoi de cel comunist; a purtat și el în adolescență cămașa cenușie, aderând la principiile mincinoase ale führerului german; a participat la instrucția militară dimpreună cu ceilalți tineri de etnie germană, a urmat preceptele trasate de Grupul Etnic German și s-a conformat acestora. La fel ca el a fost condamnat și fratele său, iar bătrânul său tată a fost luat și deportat în URSS, lăsându-și de izbeliște familia, care e silită, în plină iarnă, să-și părăsească casa strămoșească, spre a locui într-o improvizație de beton. Materia aceasta uluitoare, plecând de la damnarea suferită de la pușcărie și apoi de la munca de jos, cu reabiltarea politică și plasarea lui într-o funcție de inginer bine remunerat, cu reîntoarcerea la misiunea de preot pentru o comunitate dispărută face obiectul unor romane care au făcut înconjorul lumii, fiind traduse în limbi de circulație mondială și conferindu-i calitatea de „ambasador al culturii românești în lume”. Alături de Hertha Müller, Schlattner este ultima zvâcnire, și cea mai impresionantă, a destinului crepuscular al unei lumi și al unei etnii trăind de un mileniu pe plaiuri transilvănene și identificându-se cu istoria și viața națiunilor din pământul transilvan. A readuce în actualitate acest mod de a fi al etniei sale, organizată atât de specific în burgurile sale, într-un conglomerat orășenesc de etnii diferite, pe care le-a cunoscut la temelie în peregrinările sale de la Arad, la Brașov, la Sibiu, Făgăraș și Cluj, și care a trăit în pace și bună înțelegere cu celelalte etnii transilvane e în fond mesajul pe care îl transmite acest bătân cronicar al veacului muribund. Cartea vieții sale a a fost tot atât de prizată și de cunoscută în lumea întreagă precum cea a sicilianului Lampedusa, vorbind în Ghepardul despre o altă lume aflată în faza stingerii și ieșirii din scena istoriei. În imaginația mea el este asemenea bisericii fortificate stând pe metereze de peste o jumătate de secol și veghind tăriile credinței: „Această biserică fortificată este pentru mine simbolul cel mai elocvent al identității sașilor în ale credinței și etniei congruente”, spune el la un moment dat.
         Cu o carieră internațională faimoasă, cu interviuri și întâlniri celebre la târguri de carte sau la turnee special organizate prin cele mai exotice țări și locuri ale lumii, bătrânul preot evanghelic continuă să trăiască și să scrie într-un colț uitat de Românie, pe care l-a transformat într-un loc binecuvântat. În timp ce mai toată viața sa a devenit publică, prin cele 45 de filme documentare care s-au realizat de-a lungul anilor despre sine și creația sa, el rămâne aproape necunoscut marelui public cititor din România. Abia acum se află în curs de elaborare la Universitatea din Alba Iulia o teză de doctorat despre viața și activitatea sa, în timp ce în Vest o astfel de lucrare s-a realizat și publicat.
        Recenta carte a lui Radu Carp, pe care o discutăm, vine să ne atragă atenția asupra acestui spectaculos caz de rezistență civilizatorie și să ni-l recomande spre lectură pe aproapele nostru celebru, care e mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară. E o carte dinamică, vie, cu o cadență trepidantă de scenariu cinematografic, din care capătă relief și culoare existența unui om dăruit acestui pământ, pe care îl reprezintă și cu care se identifică până la ultima sa fibră. Declarația repetată din paginile introductive privind destinul său singular, acela de a se considera „sas din Ardeal” are la un moment dat și o conotație misionară, deoarece o spune și o repetă de mai multe ori, „Dumnezeu mă vrea aici!” Prin această formulă el și-a definit apartenența și sensul vieții, aceea a unui fel de Ovidiu trimis pe aceste meleaguri să raporteze despre el și familia sa, despre etnia sa de origine germană, care a părăsit aceste meleaguri la fel ca aceea israelită. (Noi românii încă nici nu ne dăm bine seama ce am pierdut prin plecarea acestor două etnii din țară reprezentând elemente de muncă și soliditate socială, cu rol important în angrenajul economic, iar de atunci începe într-un anume fel și derapajul nostru politic și economic, în lipsa unor creiere vizionare care să combată diletantismul și veleitarimul autohton ridicat la rang triumfalist de epoca ceaușistă). Suntem convinși că despre problemele ridicate și comunicate de scriitor se va vorbi încă mult de aici înainte și noi credem că acesta este un început de bun augur.

                                                                      Mircea POPA