Constantin Călin - Zigzaguri. Trecut – prezent prezent – trecut (VII)
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Al. Paleologu100
Mircea Popa - Ștefan Baciu - Memorialistul (I)
Lucia Negoiță - O carte așteptată. Ioana Diaconescu - Rugul aprins...
Adrian Dinu Rachieru - Autocolonizarea un pseudo-concept
Valentin Marica - Cartea suișului spre bucurie

Zigzaguri

                Trecut – prezent; prezent – trecut (VII)

        „Era Wilson”. La începutul primăverii lui 1917, drama marelui război nu-şi conturase sfîrşitul. Ultimul act va fi decis de intervenţia Statelor Unite. Anterior, mai bine de un secol, politica acestora fusese de neintervenţie în certurile de pe vechiul continent. Acum însă, americanii erau frustraţi şi revoltaţi că, deşi încă în stare de neutralitate, submarinele germane le-au provocat pierderi materiale şi de oameni. Ultima „sfidare”: scufundarea vasului „Astiec”. Imediat, presa (New York World, ziarul democraţilor şi New York Tribune, cel al republicanilor) a publicat „articole foarte războinice”. Luni 20 martie (2 aprilie stil nou), întrunit la Washington, Congresul a recunoscut „starea de război” care există cu Germania şi a hotărît să colaboreze cu Antanta. Pe tot cuprinsul Americii s-a declanşat „un avînt patriotic” fără precedent. „În toate străzile din New-York, Boston etc. – se relata de la centrul telegrafic din Lyon –, trec automobile în care sînt placarde, pe care sînt scrise cuvinte de îmbărbătare [pentru armată]”. „După o întrunire patriotică, 4000 de locuitori din Baltimore, în fruntea cărora se găseau numeroşi profesori universitari, au manifestat contra pacifiştilor, pe care poliţia n-a putut să-i apere” (v. „Entuziasmul din America”, în România, 1, nr. 50, 23 martie 1917, p. 2). La noi, ştirea a fost tipărită pe şapte coloane: „America a declarat război Germaniei” (v. ib., p. 1). Dovadă a reactivităţii sale, primul care a comentat-o a fost Octavian Goga. El relevă că alăturarea Americii la Quadruplă înseamnă „un început de luptă nouă”; „coaliţiei antigermane i se dă un caracter universal”. Într-adevăr, exemplul american va fi urmat de Brazilia, Argentina, Guatemala, Cuba şi alte state din America de Sud. Speră, de asemenea (lucru care nu s-a întîmplat), că, reaprinzîndu-se spiritul de ofensivă, lozincile pacifiste ale unei cunoscute „fracţiuni” dintre socialiştii ruşi (cea bolşevică) vor fi înlăturate. Care trebuia să fie atitudinea noastră? „Noi nu putem rămîne – sublinia poetul – străini de bucuria ce-o inspiră conştiinţa superioară a naţiunii americane”. „Însemnăm ca o zi de mare sărbătoare – îşi motiva el tonul solemn – intrarea ei în război, deplin convinşi că tragedia României prin noul său aliat cîştigă în nobleţe şi cîştigă [anticipare exactă] în făgăduinţele de a i se realiza ţinta cu o oră mai curînd” (v. „O zi mare – America declară război Germaniei”, în România, 1, nr. 51, 24 martie 1917, p. 1). „Eveniment formidabil”, declaraţia a reverberat pretutindeni, inclusiv în tîrgurile depărtate de capitală, de pildă la Dorohoi. Un corespondent local a comunicat ziarului: „Astăzi [30 martie] la ora 2 p.m. cetăţenii dorohoieni, într-un impozant cortegiu, au manifestat pe străzile oraşului, arătîndu-şi bucuria şi recunoştinţa către Statele-Unite care au declarat război Germaniei [...]. Manifestanţii purtau cu ei drapele americane şi ale altor state aliate precum şi pancarde pe care era scris «Trăiască Wilson», «Trăiască Statele-Unite» [!]. La comandamentul etapei ruse din localitate [al unităţilor staţionate acolo], manifestanţii au făcut ovaţii la care au răspuns domnii ofiţeri ruşi. Apoi convoiul mergînd la statuia Căpitanului Valter Mărăcineanu, mai mulţi oratori au ţinut înflăcărate discursuri patriotice, aducîndu-şi prinosul de recunoştinţă Americii şi cerînd totodată continuarea războiului pînă la victoria desăvîrşită. După manifestaţie, s-a expediat telegrafic legaţiunei Statelor-Unite de la Iaşi [în fruntea căreia se afla Charles Vopicka] o adresă omagială [...]” (v. „Manifestaţii pentru Statele-Unite”, în România, 1, nr. 61, 5 aprilie 1917, p. 2). În zilele şi în lunile următoare, sînt frecvente ştirile menite să demonstreze că America nu se limitează la declaraţii, ci-i hotărîtă să intre în război „pînă la urechi”, vorba unui militar, „cu toate mijloacele de care dispune”. Înainte de toate, ea dispunea de o „forţă considerabilă”: financiară, industrială, agricolă. O revistă estima că, „nici o altă ţară, la nici o epocă din lume, n-a fost mai bine situată ca Statele-Unite, ca să întreprindă un război” (cf. „Din aportul dat de Statele-Unite”, în România, 1, nr. 53, 26 martie 1917, p. 2). Momentan, n-aveau pregătit însă un corp expediţionar. Armata regulată, garda naţională şi voluntarii de ultimă oră nu depăşeau 300.000 de oameni, puţini faţă de necesar. „Informaţiunile” ziarului relevă în flux continuu ce se întreprinde acolo pentru ca această armată să devină operaţională. Măsurile demonstrează o exemplară capacitate de mobilizare şi, nu în ultimul rînd, solidaritatea politică în vederea înfăptuirii lor: „Preşedintele s-a dus la Capitol pentru a face să se primească mai repede proiectul financiar de 7 miliarde de dolari şi planul de recrutare pentru armată [a tinerilor de la 19 la 24 de ani]. Generalul Goethals este delegat ca supraveghetor general pentru construirea a «o mie de vase» de lemn destinate aprovizionării aliaţilor cu hrană şi muniţiuni. Un raport, favorabil creşterei numărului aspiranţilor de la şcoala navală de la Annapolis, a fost depus în Cameră. Senatul a adoptat diferite proiecte financiare privitoare la armată, în sumă de 433.340.000 dolari. [...] Roosevelt, venind la New-York, după o vizită făcută preşedintelui, în timpul căreia s-a hotărît trimiterea imediată a unei diviziuni americane în Europa, a declarat că [deşi adversari politici] este corp şi suflet amic cu Wilson şi a făcut un apel la toţi americanii să uite orice lupte de partid” (v. „Cooperaţia Statelor-Unite”, în România, 1, nr. 60, 2 aprilie 1917, p. 1). Înaintea diviziei a fost trimis un grup de Stat Major, format din 168 de ofiţeri, sub comanda generalului John Pershing. Acesta avea ascendenţi alsacieni şi „vorbea curent” franceza, fiind deci apt a se înţelege cu omologii francezi. Se făcuse remarcat, în mai multe campanii interne (contra indienilor) şi externe, prin capacităţile sale organizatorice, administrative şi diplomatice. Pentru început, sarcina sa era de a pregăti debarcarea trupelor şi de a rezolva problemele logistice care se impuneau, lucruri deloc simple care au durat cîteva luni. Prezenţa lui pe pămînt european a fost apreciată un semnal important că America dă curs angajamentelor. „Germania va fi strivită – jubila un redactor al ziarului – cînd din cele zece milioane de soldaţi ai Statelor-Unite [cîţi ar fi putut fi recrutaţi], sute de mii vor începe să sosească, unele după altele, pe frontul de luptă” (v. Foreign, „America intră în luptă”, în România, 1, nr. 114, 29 mai 1917, p. 1). Maximul efectivelor americane ajunse în Europa a fost însă de 1.790.623 combatanţi (https://fr.wikipedia.org/wiki/John_Pershing), iar Pershing (căruia după război i se va decerna titlul de General al Armatei Americane) şi-a dovedit calităţile de eminent comandant, anul următor, cîştigînd bătăliile de la Saint-Mihiel şi Meuse-Argonne. America era preocupată, în special, de soarta Franţei, faţă de care avea afinităţi şi datorii morale, însă stabileşte contacte şi cu ceilalţi aliaţi. „Venirea americanilor” la noi e consemnată de Iorga la 20 iunie 1917: „În scurte cuvinte energice, de fapte, Hugh Scott, bătrînul general, pare a respinge bogata retorică engleză a lui Take Ionescu. În numele Camerei [la prezentare] vorbeşte I. Mitescu, prigonitorul ţăranilor de la 1907” (v. Memorii, 1917-1918, vol. 1, Paul Editions, 2018, p. 33). Istoricul sesizează pe loc diferenţa de mentalitate: interesul americanilor era pentru „fapte”, prioritare în timp de război, şi nu pentru vorbe, oricît de amabile ar fi fost acestea: „D-na Xenopol îmi spune că Glasgow, sub-şeful misiunii americane, doreşte să cunoască neoficiali şi să lucreze cu ei. Pînă acum, oficialii i-au dat banchete, discursuri, specialitatea casei” (op.cit., p. 82). „Misiunea americană” era compusă din mai multe grupuri: ofiţeri însărcinaţi cu strîngerea de informaţii (liste de nevoi pentru un plan ferm de acţiune), studenţi („membri ai Societăţii Tinerilor pentru ajutorul spitalelor şi soldaţilor”), medici, ingineri şi muncitori la căile ferate. Grupurile staţionau puţin: îşi făceau treaba pentru care erau delegate, apoi, după cîteva săptămîni sau luni, se întorceau acasă. În deplasările prin ţară, ele descopăr – am zice azi – România profundă, a cărei stare jalnică le consternează: „Misiunea americană, condusă de d-rul Bordea de la Vaslui, a vizitat satele noastre. Şi-a arătat mirarea că o rasă aşa de nobilă e lăsată într-o părăsire aşa de mare; condiţiile de viaţă ale ţărănimii noastre nu sînt mai bune ca ale Pieilor Roşii. L-au întrebat pe Bordea [un reputat igenist] de ce clasa dominantă a permis ca lucrurile să ajungă aici, şi acesta a răspuns sincer că cei care o compun, în afară de cîţiva oameni cinstiţi, sistematic înlăturaţi, n-au decît grija faimei şi cîştigului lor. Americanii au declarat că înţeleg să ajute, dar ţara, nu pe aceşti oameni. Deocamdată vor trimite medici şi chirurgi pentru armată, lăsîndu-se astfel liberi alţii pentru populaţia fără nici o îngrijire” (op.cit., p. 96). Deşi neîndoielnic util, nu ajutorul material al Americii a fost cel mai important pentru noi, ci ajutorul ei politic; nu cel cu militari ori cu voluntari de diverse profesii, ci cel cu principiile. Care erau acestea? Adevăr, dreptate, libertate, democraţie, civilizaţie, legate, în conştiinţa publică, de un singur nume: Wilson (preşedintele Thomas Woodrow Wilson), care, spre bucuria multora, provenea din tagma profesorilor. Anticipînd, pot spune că, în mare măsură, sîntem Românie Mare datorită acestuia. De la intrarea Statelor Unite în război, opiniile nici unui alt om n-au fost urmărite, cu o egală încordare ca ale sale, adică nici ale lui Clemenceau, nici ale lui Lloyd George, nici ale lui Orlando, nici ale lui Wilhelm II, nici ale lui Carol I (împăratul Austriei), nici ale lui Kerenski, Lenin sau Troţki. Declaraţiile, răspunsurile la diverse „note”, discursurile sale (cît şi reacţiile la ele) erau viu aşteptate, consemnate prompt şi interpretate sub toate aspectele. În haosul de rumori şi zvonuri care înconjurau atunci planeta, afirmaţiile lui aveau pregnanţă şi autoritate, şi serveau ca puncte de sprijin. Cert, noi am fost printre cei mai doritori ca ideile sale să fie aplicate integral, consecvent şi ne-am folosit de ele ca de pîrghii şi paveze. Ne-am bucurat de fiecare dată să constatăm că Wilson nu cedează din hotărîri nici duşmanilor şi nici aliaţilor (unii, precum englezii, înclinaţi spre oarecari concesii). Dintre români – diferență ce merită subliniată – cel mai intens au vibrat la mesajele sale și le-au îmbrățișat cei aflați încă sub ocupația austro-ungară și cea rusească. Aceștia, în mai mult de o situație, pur și simplu s-au agățat de ele. (Românii din țară erau destul de confuzi, plini de spaime și incertitudini, atenția lor fiind concentrată asupra celor ce se întîmplă în imediata apropiere.) În ianuarie 1918, președintele american a ținut discursul intitulat „The world be safe for democracy”, cu privire la ceea ce trebuia făcut pentru ca pacea viitoare să fie generală și durabilă. Din cele 14 puncte stabilite, două veneau în întîmpinarea așteptărilor noastre: punctul prin care se cerea „evacuarea României, Serbiei și Muntenegrului” de armata germană și punctul privitor la „autonomia popoarelor non-germane din Austro-Ungaria”. Pentru fruntașii ardelenilor, bucovinenilor și basarabenilor, discursul a părut rupt din Biblie: „punctele” au căpătat gravitatea unor porunci. Acesta (ulterior și discursurile care i-au urmat în februarie, iulie și septembrie) le-au sporit determinarea de a-și prezenta aspirațiile naționale, le-au întărit convingerea că, în sfîrșit, „au răsărit zorile dreptății”. Nimic din ceea ce s-a obținut – credeau, bazați și pe victoriile de pe frontul de Vest – nu mai putea fi reversibil. De pildă, vorbind în Parlamentul Ungariei, Alexandru Vaida-Voevod și-a pornit discursul de la „punctele” lui Wilson, spunînd în acest sens: „Un punct cîștigat al lui Wilson se poate fixa acum [între „urmările bune” ale războiului], și anume că pretutindenea a fost  primit marele principiu că în viitor nu va mai exista deosebire între diferitele națiuni și că micile și marile națiuni vor fi egal îndreptățite. Al lui Wilson este marele merit că în punctele sale a exprimat clar și ușor de înțeles pentru oricine această situație, ceea ce azi nu se mai poate eclipsa. Dacă va succede realizarea acestor idei, atunci putem spune că omenirea n-a săvîrșit faptă mai măreață decît aceasta de la întemeierea creștinismului încoace” (v. „Discursul deputatului Dr. Alexandru Vaida-Voievod” – Ultimul cuvînt românesc în Parlamentul Ungariei –, în România nouă, 2, nr. 186, 11 octombrie 1918, p. 1). Semnificativ, în cuvîntul său, deputatul român se referă de șapte ori la „punctele” („principiile”) lui Wilson. Cine parcurge presa românească din 1918 (cea din Iași și Chișinău) nu poate să nu remarce desele invocări ale numelui lui și epitetele de care e însoțit: „sprijinitor”, „ocrotitor”, „generos”, „înțelept” etc. Încercînd să-i definească rolul – rol de luptător și arbitru – un editorialist (probabil chiar Onisifor Ghibu) îl caracteriza în termeni apoteotici, ca fiind „dictatorul lumii”, luminat și profund uman: „Niciodată universul n-a avut un dictator de o astfel de înălțime de idei; prin nimeni geniul omenirii n-a vorbit atît de categoric și de hotărîtor ca prin el […] el nu vine în numele Puterii, ci [ca un „mîntuitor”] în numele Dreptății […] vorbește de respectul și iubirea între popoare ceea ce e ceva cu totul neobișnuit în diplomație”. Numai un asemenea „dictator” (cuvîntul – sînt obligat să precizez – are aci un sens pozitiv) era în stare să arunce lumii, din cel mai înalt for al țării sale, întrebări ca acestea: „Este cu putință ca forța oricărei națiuni să decidă soarta popoarelor asupra cărora ei n-au alte drepturi decît cele care rezultă din forța brutală? Este permis ca națiunile puternice să subjuge pe cele mici și să le exploateze? Sînt datoare popoarele să se supună voinței altor popoare și nu voinței lor proprii? Oare lipsește idealul libertății tuturor popoarelor așa ca cei puternici să facă ce vor și să aducă celor slabi pagube fără compensații [cum voiau germanii]? Cererile de drepturi fi-vor ele lăsate la voia întîmplării, ori se va forma un acord comun [Societatea Națiunilor Unite], care va garanta executarea dreptului obștesc?” (v. „Wilson”, în România nouă, 2, nr. 189, 14 octombrie 1918, p. 1). Sentimentul românilor care scriu despre președintele american (și, desigur, nu numai al lor) e că, odată cu el, s-a intrat într-o altă eră: „era Wilson”. Wilson însemna o schimbare radicală de mentalitate în politică, sfîrșitul (se credea atunci) a ceea ce s-a numit Katastrophenpolitik, politica de catastrofe, care ignoră suveranitatea popoarelor. Însemna, de asemenea, sfîrșitul atitudinii bățoase, arogante, comportament în care excelau unii dintre miniștrii și parlamentarii maghiari. Dintr-odată, acestea au devenit „anacronisme”, locul lor fiind „camera de vechituri a istoriei”. Wilson reprezenta noul atît ca ideologie, cît și ca manieră. Democrat autentic, avea profesiune de credință că „din pămînt vine viața”. Tradus și la noi, textul său cu acest titlu e un frumos elogiu al „omului mijlociu” și al conducătorului pornit „de jos”: „Nădejdea Statelor-Unite rămîne pentru prezent și viitor aceeași ca întotdeauna: e nădejdea și încrederea că din case și colibe necunoscute vor veni bărbații care se vor înălța la conducerea industriei și a vieții noastre publice” (v. România nouă, 2, nr. 206, 3 noiembrie 1918, p. 1). Inseparabil de umanism, democratismul său se verifică și în „punctele” pe care le-a lansat: instaurarea păcii, eliminarea rivalităților dintre popoare, a egoismelor naționale, generalizarea dreptului la autodeterminare etc. În ceea ce privește diferența de manieră, ea se distinge în modul persuasiv, logic și senin, de a argumenta. Wilson i-a frapat pe contemporani (politicieni și diplomați) cerîndu-le sinceritate („transparență”, am zice acum), cinste, seriozitate, responsabilitate sau vorbindu-le de „iubirea dintre popoare”. Discursurile sale i-au creat Americii o față ideală de țară nobilă, amică a libertății. Prin tot ce a conceput, el a fost – cum spunea Iorga – „un binefăcător al omenirii” (v. „Wilson”, în Oameni care au fost, 2, Ed. Minerva, 1967, p. 216). Contemporanii au simțit plenar influența sa asupra destinului lor. În ziua Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, transilvănenii refugiați au trimis, din Chișinău, mai multe telegrame de recunoștință. Prima – Regelui, a doua Președintelui Statelor Unite, „marele luptător pentru dreptate, prin ajutorul căruia ei își văd realizat visul de veacuri”. „D-voastră, D-le Președinte, ați enunțat în chip categoric – subliniau ei – că «Românii din Transilvania, avîndu-și patria lor, se vor uni cu ea». Pentru această declarațiune v-ați făcut vrednic de recunoștința tuturor generațiilor române” (v. România nouă, 2, nr. 220, 30 noiembrie 1918, p. 2). Chestiunea recunoștinței la români o las însă pe altă dată. Să fim corecți: nici americanii nu mai sînt și nu se recunosc, cred, în ceea ce se spunea despre ei la sfîrșitul Primului Război Mondial. Cronologic, „era Wilson”, care a generat speranța într-o „lume nouă”, „luminată”, într-o etică a relațiilor internaționale, a supraviețuit cîțiva ani celui ce i-a dat numele, apoi a fost contestată. Amintirea ei mai pîlpîie totuși în cîteva instituții internaționale, din păcate, nu îndeajuns de eficiente.

                                                                                                                Constantin CĂLIN



Scriitori şi teme


                              Al. Paleologu, 100

         Scrisul lui Al Paleologu cucereşte prin francheţe, dezinvoltură, eleganţă dusă până la graniţa mondenităţii, inteligenţă colocvială, expresivitate, uneori aforistic-jovială. Paradoxal, inteligenţa acestui scriitor cu foarte multă carte se află în ciudată relaţie cu sentimentul sau e determinat de acesta: „Cât sentiment, atâta inteligenţă”. Nu mai puţin, se manifestă polemistul de curată esenţă intelectuală, de „bun simţ”, cu ironică argumentaţie şi vervă cavalerească. Ca observator sprinten, moralistul se arată cel mai mult interesat de raporturile dintre ansamblul valorilor spirituale şi viaţa socială. Complexitatea acestora nu-l împinge în discurs negativist, ci doar îi stimulează un scepticism zâmbitor; eseistul ştie să-şi dozeze aporiile şi să privească lumea cu un fel de seninătate inteligentă, fără a fi scutit, totuşi, de uşoare nelinişti moderne. În special observările sale cu privire la legătura dintre cultură şi civilizaţie dă la iveală o conştiinţă pasionată de valorile umane, de unde şi convingerea trebuinţei de implicare în viaţa cetăţii: „Între viaţă şi cultură, respectiv între aspectul practic al existenţei şi exemplaritatea absolută, nu poate fi decât o permanentă osmoză. Producţia de bunuri materiale  trebuie să fie comandată de o finalitate umană, care se traduce efectiv prin calitate şi adecvare la necesităţile şi gusturile omeneşti; cultura, la rândul ei, nu are decât de câştigat din praxis, pentru a se confrunta cu finalitatea umană” (Umanism şi literatură). Potrivit cu această credinţă, Al. Paleologu („om de viţă veche”, cum mai crede  multă lume) se simte „solidar cu întrebările, confruntările şi somaţiile pe care ni le impune lumea în care trăim”, ca un om al polisului convins că numai prin „rezonanţă” e posibilă „verificarea curajului moral”. De bună seamă, moralistul face apel direct la raţiune: „Atenţia la actual, la ceea ce voinţa, talentul şi ştiinţa trebuie să decidă, este o virtute ce nu suferă nici o amânare, nici invocarea unor izbânzi revolute. Acum şi aici trebuie să salvăm ce e de salvat. Acum şi aici trebuie să dăm ce putem da. Hic Rodos, hic salta!” (Sentimentul agonal)
          În cărţile sale, strălucesc textele despre teatrul lui Lucian Blaga, opera lui Camil Petrescu, cele despre I. L. Caragiale,  G. Călinescu, Eugen Ionescu. Nu mai e defel curios că Al. Paleologu reconsideră simţul practic, adică simţul realităţii opus prostiei, iar bunul simţ reprezintă vocaţia de  a înfăptui ceea ce e de  înfăptuit. În definitiv, acest „rentier al spiritului” nu face decât să afirme relaţia osmotică dintre idealitate şi realitate. Se înţelege că nu e vorba de simţul practic în accepţia de mult compromisă.. Iată, de altfel, precizarea: „Simţul practic e darul, de pildă, de a-şi reprezenta  toate efectele conexe şi probabile ale unei acţiuni, toate variantele previzibile şi eventual imprevizibile ale acestor efecte şi a decide în consecinţă; el face posibilă decizia rapidă şi fermă după o sumară dar suficientă deliberare. El e însuşirea de a discerne ce e esenţial şi determinant într-o acţiune, ce e esenţial şi definitoriu într-o situaţie sau profund caracteristic la o persoană; e de asemeni însuşirea de a-şi reprezenta mutaţiile pe care acesta le implică virtual. Deci simţul practic înseamnă esenţialmente imaginaţie” (Simţul practic).
          În altă ordine de idei, Al. Paleologu a putut să intrige destul cu afirmaţia sa că nu trebuie socotit critic. Lăsând la o parte o mică încercare de „diversiune”, e cazul să-i dăm oarece crezare, atâta vreme cât eseistul se declară alergic la dogmatism şi în dezacord cu „teoria”, „metoda” şi „erudiţia” (el eruditul, nici vorbă!). Este un cugetător flexibil în marginile unui univers al valorilor de ordin moral, univers receptat şi interpretat mai ales prin mijlocirea artei. E aceasta o critică „ideologică” sub forma comentariului estetic. Bunăoară, scriind despre Ileana Mălăncioiu şi Dan Verona, „criticul” nu procedează ca un cronicar de obşte, ci consemnează, de fapt, fenomene ale Cetăţii, considerate a fi dintre cele mai relevante („Lumea şi viaţa nu sunt nimic fără cărţi”). De aceea recurge la procedeul afirmaţiilor oarecum tranşante, care îl angajează, în primul rând, pe observatorul reflexiv: „Poemele Ilenei Mălăncioiu sunt absolut uimitoare”; „Avem un Hölderlin!”, apropo de Dan Verona. La fel, ca tonalitate, despre Iorga (scrierile lui sunt „pline la tot pasul de aproape insuportabile splendori”), Alecsandri („foarte talentat”), Bacovia („genial” în tot ce a scris),  despre Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Geo Bogza. Dar câteva intuiţii  denunţă, totuşi, un critic  de forţă asociativă şi disociativă. Comicul  lui Molière este „absolut,” Satul lui Marin Preda reprezintă prototipal o structură de cetate, în care  toate relaţiile de natura cea mai civilă şi mai civică cu putinţă. Marin Preda o şi declară expres într-un pasaj din Marele singuratic  în care aseamănă poiana lui Iocan cu «o agora de pe vremea Greciei antice» (...) Satul lui Moromete are ca model, desigur, nu New-York-ul, dar fără îndoială Atena”.
         
          Imboldul de a scrie despre Al. Paleologu nu-i străin de sentimentul care îl stăpâneşte pe el însuşi când se „desparte”, apropiindu-se mai mult, de Noica, şi pe care, la rându-i, îl are filosoful nostru când se „desparte” de Goethe. Spune Noica: „Nici un fel de a-l lăuda pe Goethe nu-i face dreptate”. Aprobă  Al. Paleologu: „Mi-e cu neputinţă să nu remarc acelaşi lucru şi în ceea ce-l priveşte pe Noica însuşi; nici un fel de a-l lăuda nu-i face dreptate”. Dar cu toată firea lor euristică, ispitind la replică, e posibilă întru totul o discuţie de pe poziţii paşnice, ba chiar se pot face şi complimente mai directe decât cele apagogice. Astfel că răsar inevitabil sub condei calificative mari... Pe undeva, oricâtă cochetărie şi-ar face loc, autorul Bunului simţ ca paradox are dreptate să repudieze etichetele „înalte”: „Trebuie să mărturisesc (...) că mie îmi displace mult rafinamentul. Am groază de rafinament şi de aşa-zisa fineţe sau «subtilitate»”. Asta nu înseamnă că poate fi excomunicat din ordinul numit l`ésprit de finesse, deoarece această eleganţă se referă la ţinuta intelectuală în fundamentul ei, o nobleţe ce stă totdeauna sub zodia simplităţii. Rafinamentul, natural fiind, nu poate fi „ascuns”, mai ales în scris, oricâtă destindere  stilistică s-ar răsfăţa. Şi când surâde şăgalnic, de data aceasta un ésprit follet cu maximă decenţă, şi când priveşte cu politeţe prin ochelarii cu rame negre, înfăţişarea sa rămâne tot de rară distincţie. Opreliştile vieţii n-au reuşit să-i planteze nici o grimasă. Omul lasă impresia că e mulţumit, dar nu acel optimism iresponsabil, arborat la ocazii, nu simularea unei tinereţi invincibile, ci însăşi tinereţea, „o formă de adoraţie şi gratitudine” faţă de „frumuseţile Creaţiunii”, cum explică Al. Paleologu puterea de exultaţie a lui Sergiu Al-George, cultul prieteniei, al rectitudinii şi al inteligenţei, ceea ce în credinţa sa coincide cu posibilitatea libertăţii.
         
          Se pare exagerată sugestia sau afirmaţia directă cum că ar avea manifestări histrionice.
În realitate, e vorba de efectul inteligenţei, de jocul intelectual al disimulării şi de strategiile unui „simţ practic”, în versiunea lui, cu o candoare de artist. „Omul de lume” îşi stilizează într-adevăr ţinuta: costum dichisit, batistă imaculată la butonieră, cu o scontată şi simpatică nonşalanţă, părând că merge la vreo M-me de Sablé, să converseze sclipitor în selectul salon, când de fapt merge la un vernisaj democratic ori la N. Steinhardt acasă. Cochet şi elastic, monden şi elevat a fost asemănat cu diverşi gentilomi de rasă. Dar Al. Paleologu, reprezentant al unei specii pe cale de dispariţie, dacă nu cumva a şi dispărut, se simte sau caută să se simtă bine printre oameni, încercând să-şi păstreze nealterate obrazul şi sufletul, din convingerea că aceasta nu are ca urmare „prosteasca  mulţumire de sine, ci libertatea”, cum năzuise şi regretatul său prieten Sergiu Al.- George, despre care scrie pagini excelente în Alchimia existenţei. Gheorghe Grigurcu  observă (pe urmele lui Adrian Marino) că, deşi Paleologu face caz de „substratul de castă”, de „suficienţa poleită” a eseistului, superbia lui este aparentă, orgoliul - un truc, egolatria - în cifrul bontonului. O omenească încredere  în sine există, fără îndoială; nu-i de condamnat şi nici nu dezice modestia de fond, modestie care nu-l împiedică să fie când pempant, când mult îngăduitor cu cele lumeşti. L-am văzut de câteva ori, în zile călduroase (când am fost la Editura Cartea Românească să discutăm despre Zarifopol, şi, apoi, pe Calea Victoriei, eu, un biet provincial nevârstnic) mergând sprinten, cu blugi, poate pantaloni de doc, sandale sumare, cămaşă cu mâneca scurtă, în carouri. Tot aşa, l-am zărit altădată mergând sprinten, nepăsător, fluierând în surdină vreo arie veselă sau, mai ştii, vreun şlagăr. Se vedea însă repede că purtătorul acelei costumaţii plebeiene peripatetiza cu Alain, se „certa” în gând cu corifeii din Megara şi, victorios, se îndrepta acasă, în apartamentul cu trei camere (pardon, saloane) din Drumul Taberei, unde îl aşteptau ticsite, conlocutoare de toate neamurile.
          Despre Al. Paleologu, nu se poate scrie decât la timpul prezent.


                                                                            Constantin TRANDAFIR



                    Stefan Baciu – Memorialistul (I)

        În ultimul timp cărțile de memorialistică au sporit în chip impresionant. Ele alcătuiesc un fel de istorie vie, documentată și riguroasă, a suferințelor din închisori, temnițe și lagăre de muncă, a elitelor poporului român trimise să moară pentru că aparțineau altei lumi și reprezentau clasa de „dușmani ai poporului”, tocmai pentru că era o clasă educată și avea sentimentul datoriei față de țară și de cei care o locuiau. Grăitoare sunt în acest sens paginile memorialistice lăsate de oameni ai exilului românesc, între care se numără Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Gr. Ciorănescu, Ștefan Baciu și alții mai mulți. Multe dintre acestea sunt simple mărturii autobiografice și au drept obiectiv doar evenimente trăite, cu referiri speciale la „înstrăinarea” de care au suferit cu toții. Sunt însă și câțiva dintre ei care și-au păstrat memoria proaspătă și care au dus cu ei prin „cenușile imperiului” terestru amintirea unor fapte, oameni și evenimente fără de care reconstituirea vieții literare interbelice din România nu ar avea consistența și farmecul particular pe care martorii acestor întâmplări l-au păstrat și l-au dus cu ei prin lumea largă și, în ciuda suferințelor la care au fost expuși, imaginea țării, cultura și spiritul ei este păstrat viu și nealterat. Unul dintre cei care au reconstituit ca nimeni altul lumea literară interbelică a scrisului românesc a fost Ștefan Baciu.
        Cartea pe care Ștefan Baciu ne-a lăsat-o sub titlul Praful de pe tobă este una dintre cele mai grăitoare mărturii despre efervescența lumii literare din România în perioada interbelică. Ea ni-l restituie pe tânărul poet brașovean în lupta lui pentru afirmare literară, dezvăluindu-ne raporturile lui cu epoca pe care o traversează și reliefând cu mijoacele memorialisticii locul acestui scriitor în cadrul generației sale, pe de o parte, și în cadrul literaturii române, pe de alta, ca apoi să contureze, în stilul său inconfundabil, dorul său de acasă, de pământul țării natale și de oamenii pe care i-a cunoscut și pe care i-a purtat în suflet. Amintirea locurilor din țară, a familiei și a prietenilor rămași aici îl copleșește și-l urmărește cu tirania ei neconsolată până când s-a eliberat de ea, scriind acele surprinzătoare memorii, de o importanță cu totul specială pentru modul în care arăta viața literară din România interbelică. Operație pe cât de dificilă, pe atât de palpitantă, având în vedere faptul că scriitorul trăiește și scrie într-o perioadă deosebit de convulsionată și bogată în evenimente de tot felul, cum este aceea din preajma și de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, soldată cu părăsirea țării și crearea unui nou destin în spațiul atât de diferit de al nostru, al Americii Latine și al Americii de Nord. Și din acest punct de vedere, lectura paginilor sale vibrând de nostalgie devine extrem de seducătoare, deoarece, prin destinul „pribeagului” Ștefan Baciu, se schițează drumul și devenirea unuia dintre cele mai importante segmente din istoria exilului românesc, exilul sud și nord-american, moment de ecloziune și de afirmare mondială, în cadrul căruia rolul lui Ștefan Baciu este unul eminamente major.    Ea se hrănește din observația și cunoașterea directă, din care cauză doza de autenticitate e mai ridicată, făcând-o greu de egalat în concertul spiritual al „desțăraților” și al acțiunilor lor pentru păstrarea legăturilor cu țara de origine. Extrem de multe pagini ale acestor evocări vizează etapa de tinerețe petrecută de el la Brașov și București și, într-o anumită măsură, mitologia vieții literare românești, la a cărei aură legendară și notațiile sale contribuie din plin. Cu precădere sunt surprinse episoade neștiute din viața literar-gazetărească a Bucureștilor din anii tinereții sale, când viața literară și culturală avea toate atributele unei capitale cu viață activă și palpitantă, un fel de ipostază a unui Paris al Orientului care atrăgea vizitatori din întreaga lume și unde tinerii absorbiți de idealul scrisului puteau visa cu ochii deschiși la împlinire, succes și glorie de public. Lumea tinereții sale este o lume fascinantă, plină de culoare și neprevăzut, cu oameni și colegi de o intelectualitate distinsă și novatoare, oameni bântuiți de idei, de planuri, de proiecte de realizare dintre cele mai nebunești. O viață a boemei bucureștene, dar și a scrisului zilnic, o viață consumată prin redacții, printre cafele și fum de țigară, printre carafe de vin sau halbe de bere, mici și frigărui, fripturi aburinde, dar și de spectacolele bogate și variate sub raport artistic, care aveau loc la grădinile de vară, la localurile, cafenelele și restaurantele unui București înfloritor sub toate punctele de vedere. Vizitarea expozițiilor, filmelor, cinematografelor, participarea la conferințe și spectacole de tot felul, îi adunau la un loc, la discuții pasionante care se prelungeau până noaptea târziu, în mansardele și locuințele câtorva dintre ei, devenite locuri de întâlnire, de dezbateri, de controverse și schimburi de idei, niciodată ajunse la consens sau la unanimitate de păreri. Cine a citit consemnările lui Mircea Eliade din acești ani, cine a deschis, măcar și întâmplător, amintirile Soranei Țopa, Jeni Acterian, Alice Voinescu, Arșavir Acterian și ale celorlalți autori de jurnale din acest timp a putut afla lucruri interesante și pline de semnificații despre Bucureștii acelei vremi. Memoriile lui Ștefan Baciu sunt însă dintre cele mai complete și mai amănunțite, venind din zonele gazetărești cele mai tinere și mai controversate, de unde și marea lor deschidere spre viața trăită nemijlocit, viață care s-a impregnat adânc pe retina scriitorului și pe care și-o rememorează cu putere de seducție extraordinară în serile sale de singurătate și de dor retrăite la Honolulu, în Hawaii îndepărtați și policromii piloni de susținere ai exilului său îndepărtat. Fluxul amintirii este proaspăt, viu și relaxant, aspectul de déjà vu însoțește fiecare pagină pe care o scrie, impresia de autenticitate domină peste tot.
        Praful de pe tobă este cartea pe care el o datora lumii românești de acasă, colegilor și prietenilor rămași în țară, acolo unde el și-a lăsat opera risipită prin publicațiile vremii, și-a îngropat ceasurile de încântare, aspirație, dorință de împlinire, ce pot fi socotite acum tot atâția vectori de referință și transfigurare a unui timp aureolat de lumina boreală, a unui „timp de neuitat”, așa cum îl definește și Petre Neagoe, un timp cu adevărat ieșit din comun, în care precocitatea sa lirică își făcea drum printre marii regi ai boemei momentului, printre regii stimați și iubiți ai regalității literare, în mijlocul cărora steaua sa de tânăr atins de raza luceafărului încerca să-și facă loc, să țină pas cu înnoirile epocii, cu marile repere ale unui vis de scriitor urmărit cu tenacitate. Stăruie cu deosebire în amintirea sa farmecul special al anilor de liceu brașoveni, când i-a avut profesori pe Emil Cioran și Octav Șuluțiu, două personalități originale și cu traiectorii definitorii în cadrul literaturii române. Apropierea lor, farmecul particular al orelor petrecute în compania lor a avut o influență hotărâtoare asupra opțiunii lui viitoare, aceea de a se dedica în totalitate literaturii, drept care a început prin a trăi în preajma scriitorilor, observându-le ticurile, obiceiurile, reacțiile la evenimentele zilei, ținând mai tot timpul cu el un caiet de autografe, sentenții, impresii imediate și scrieri poetice, cu dorința ca aceste vedete ale scrisului românesc să-i ofere o clipă de repaos, spre a nota un gând, o idee, o cugetare. Celebrul caiet l-a pus în contact cu mulți dintre scriitorii zilei, de la faza debutului său brașovean la perioada studenției bucureștene, când trăiește efectiv în lumea literară a capitalei, prin asumarea funcției de ziarist, dar și ca tânăr redactor și descoperitor de talente în paginile „Universului literar”. Nu este neglijată nici postura sa de „colaborator cu bucata” la mai multe ziare și reviste din capitală, care surprind viața dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, din timpul anilor de restriște și deznădejde din timpul dictatului de la Viena și din anii de după încheierea ostilităților, când semnele lipsurilor și mizeriei sociale de fiecare zi se îmbină cu ucazurile și măsurile luate de noii stăpâni ai Bucureștilor, ostașii sovietici și servitorii lor de comandă, cei ieșiți din rândurile Partidului Comunist. Cei mai mulți dintre scriitorii și intelectualii de caracter, formați în climatul de libertate și de idealitate din „frumoșii ani de la Aranjuez” culminează cu atragerea sa în rândul Partidului Social Democrat, imediat după august 1944, propulsându-l, datorită prieteniei sale cu Ion Pas, Titel Petrescu și Șerban Voinea în ziaristica de partid a ziarului „Libertatea”. Aici scriitorul va avea un rol esențial, beneficiind de o rubrică proprie pe care o deține pe prima pagină și pe care o va semna deobicei cu pseudonimul Gh. Cumpănașu, participând în mod activ la viața de partid și consemnând cu mare regularitate toate schimbările și transformările din țară, într-o publicistică de mare diversitate, dublată de „cronica dramatică”, prilej de a comenta spectacolul unic al schimbărilor și transfomărilor din țară, pusă de către fratele mai mare sovietic pe un drum fără întoarcere. Salvarea îi va veni în ultima clipă de la protectorii săi din fruntea Partidului Social-Democrat, care îi vor favoriza plecarea ca atașat de presă în Elveția și decizia de a opta, în 1949, la expirarea mandatului, pentru zona „lumii libere” (1946-1949). Exploatând la maximum scene din acest periplu existențial, memorialistica scriitorului devine o sursă documentară de primă mână cu privire la anii transformările suferite de România odată cu intrarea sub pulpana dictatorială a lui Stalin, refăcând cu minuție drumul său plin de neprevăzute întâmplări și schimbări de macaz, mai ales după căsătoria sa cu Mira Simian de la Râmnicul Vâlcea, tânără care se lasă curtată de acest tânăr sclipitor, cu un viitor bine definit, deși prejudecățile familiei o mânau cu totul în altă parte. Logodită inițial potrivit acestor aranjamente de familie cu un tânâr de care n-o lega nimic profund, se trezește la realitate și se reîntoarcere la tânărul înzestrat și plin de tandrețe care era autorul „Poemelor poetului tânăr”. Palpitanta plecare din țară, amenințată până în ultima clipă de oprirea la graniță de către noua putere teroristă din țară, sejurul de la Berna, urmat apoi de drumul sinuos al „rătăcirilor ulissiene” ale „dezțărării” prin opțiunea sa pentru lumea Americii de Sud ne transpun apoi pe continentul aventuros al sud-Americii, unde lupta cu privațiunile de tot felul va determina tânăra familie să guste din plin fructele amare ale înstrăinării și ale condiției de venetici. Tocmai când lupta pentru traiul zilnic este gata să-i doboare, când nu mai vedeau o speranță de nicăieri, munca asiduă și dăruită, ideile îndrăznețe și lipsite de prejudecăți, gândirea pragmatică și optimismul tinereții îi vor scoate din impas și, după multe clipe de decepție și umilire, de consternare și epuizare fizică și intelectuală, când mâncarea zilnică se reducea la o banană și câteva improvizații, îi vor scoate la liman. Citind paginile despre viața trăită în primele luni după ajungerea în Brazilia,vom constata că familia ajunge apoi la un stadiu de bunăstare care ar fi putut continua cu ascensiunea viitoare a gazetarului și omului de cultură român, dacă n-ar fi intervenit pe neașteptate o schimbare în viața lor. În plină ascensiune, într-o epocă în care sunt propulsați în rândul protipendadei și elitei intelectuale din Rio de Janiero, poetul nostru primește propunerea de a deveni profesor de literatură sud-americană și de poetică spaniolă în America de Nord, la Seattle, ca profesor de literatură braziliană (1962-1964) Este momentul unui nou început de drum, deoarece la încheierea contractului cu universitatea de aici va avea ocazia să opteze pentru un nou centru universitar, cel de la Universitatea din Honolulu (1964-1993), din exoticul arhipelag Hawaii. Opțiunea lui pentru acest tărâm de vis și turism american va însemna începutul unei noi existențe pentru cuplul intelectual românesc.

                                                                      Mircea POPA



          O carte așteptată: „Ioana Diaconescu – „Rugul
          aprins”. Studii şi documente despre exterminare
                                  şi supravieţuire

           În deceniile ultime, poeta Ioana Diaconescu şi-a pus întreaga ei energie şi devoţiune, în
cercetarea şi interpretarea unor documente de arhivă legate de istoria noastră modernă. Ore multe, foarte multe, de studiu stau în spatele unor asemenea tipuri de investigare a surselor. În asemenea moduri de abordare a secvenţelor de viaţă, starea emoţională a cercetătorului este mai mereu încercată, apăsătoare, nu de puţine ori descurajantă. Sunt necesare nu doar priceperea, orizontul cunoaşterii documentare, ci şi buna stăpânire de sine. Ioana Diaconescu a dobândit în timp o asemenea bună ştiinţă, aceea de a organiza materialul documentar în cărţi de largă respiraţie. Titlurile ei de referinţă o dovedesc cu prisosinţă. În 2012, Fundaţia Academia Civică a editat volumul “Scriitori în arhivele C. N. S. A. S.” Un număr important de personalităţi ale culturii noastre interbelice (dintre care îi amintesc aici pe Ernest Bernea, Ion Petrovici, N. Carandino, Petre Pandrea, Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Ştefan Baciu, Constant Tonegaru) se confruntă în paginile cărţii cu cele mai dure experienţe trăite de aceşti scriitori şi provocate de agresiunea supremului organ represiv al regimului totalitar. Vor urma în 2015, la Editura M. N. L. R., “Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii”, în 2016, la Junimea, “O conştiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii”, iar la aceeaşi editură, în 2017, “Poezia ca act de insurgeţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii”.
           De curând, Fundaţia Academia Civică a editat o restituire de viu interes pentru generaţiile de azi. „Rugul Aprins. Studii şi documente despre exterminare şi supravieţuire” este rodul unei munci care se întinde de-a lungul multor ani. Încă din perioada liceului, generaţia mea aflase de Rugăciunea Inimii practicată de grupul de la Mânăstirea Antim, încă din pragul anilor ’50. Citisem cu emoţie Imnul Rugului Aprins – acatist înălţat Sfintei Fecioare, care fusese compus de scriitorul Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniel Tudor). M-am revoltat şi eu amarnic aflând că marele scriitor V. Voiculescu, celebrul “medic fără arginţi”,fusese arestat la 74 de ani, având o stare de sănătate absolut dramatică. Citite astăzi, capetele de acuzare menţionate la proces ţin de uneltirile cele mai întunecate. Să ne amintim că în anii ’50, inspiraţia mistică prezentă în poezie era o culpă gravă. Nu voi putea uita, mai aproape de noi, puterea unor duhovnici de la Antim,în transmiterea unor valori teologice de rezistenţă asupra tinerelor generaţii. Mă gândesc adesea cu recunoştinţă la Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu. Sunt doar câteva ecouri care au venit către noi, în anii neguroşi, plini de interdicţii, ai dictaturii.
           Ioana Diaconescu a parcurs, cu stoicism, numeroasele dosare dedicate grupării Rugul Aprins al Maicii Domnului, din arhiva C. N. S. A. S. Citind cartea aceasta, intrăm în lumea absurdă, mistificată, a unor triste poncife. Conform documentelor din dosarul penal 202, spre pildă, cei 16 membri ai lotului “Rugul Aprins” sunt acuzaţi, printre altele, de “crimă de uneltire contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Lotul acesta îi cuprinde pe preoţii Teodorescu Alexandru (poetul şi monahul Sandu Tudor), Făgeţeanu Adrian, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Papacioc Anghel Arsenie, pe studenţii Văsîi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan şi Mihăilescu Emanoil. Au mai fost incriminaţi medicul Dabija Gheorghe, preotul Stăniloae Dumitru, prof. Mironescu Alexandru şi poetul Vasile Voiculescu. Documentele vremii nu uită să sublinieze tipul acesta de acuze care nu dădeau greş: “îi vom acuza de legionarism, pentru a adăuga o etichetă politică”. Gravitatea unor asemenea învinuiri a dus, cum se ştie, la ani grei de închisoare pentru inculpaţi, la torturarea şi eliminarea elitelor noastre spirituale.
           În perioada 1945 – 1948, membrii grupării au organizat o serie de întruniri în care se dezbăteau probleme de ordin mistico-religios. În 1948, mişcarea a fost interzisă prin lege. Sub conducerea lui Teodorescu Alexandru, se trece în 1955, la reorganizarea clandestină a acesteia. Au loc întruniri, şedinţe secrete, se difuzează unele fiţuici cu caracter reacţionar. Au loc o serie de întâlniri secrete, între 1955 – 1958, pe strada Vasile Lascăr, la mânăstirile Plumbuita şi Govora, precum şi meditaţii religioase la Schitul Rarău. Luăm cunoştiinţă de sentinţa de condamnare cu nr. 125 din 8 Noiembrie 1958. Replica de peste patru decenii, conţinută de publicarea în integralitate a Recursului în anulare declanşat de procurorul general al României la 8 Aprilie 1996, devine astfel o revanşă a istoriei.
           Trecând în revistă documentele “Rugului Aprins”, vom recunoaşte atâtea tipuri ale delaţiunii şi abuzurilor din perioada întregului obsedant deceniu ’50 – ’60. Pe lângă dosarele de urmărire, procesele verbale, certificatele medicale, scrisorile personale semnate de cei acuzaţi, apar şi pagini literare veritabile, care au devenit triste argumente pentru trimiterea în judecată a membrilor amintiţi. Efectul emoţional este surprinzător prin simpla putere a documentului transcris.
           Cartea aceasta despre “Rugul Aprins” atinge coardele sensibile ale sufletului. Lumea de care ne-am despărţit după terminarea lecturii ne aşterne, prin asemenea mărturii, urme de neşters ale memoriei noastre colective, în care se oglindesc atâtea vieţi trăite şi pătimite de ultimele generaţii de cărturari.

                                                                                          Lucia NEGOIȚĂ



Radar

                        AUTOCOLONIZAREA,
                    UN PSEUDO-CONCEPT? (I)

        Recent, la Facultatea bucureșteană de Litere, Christian Moraru a conferențiat despre
autocolonizare, încercând să-și convingă auditoriul că avem de-a face cu un „pseudo-concept”. Vom cântări în acest serial, pro și contra, argumentele avansate de profesorul de la Universitatea North Carolina, observând că ideologia europenizării (vizând reconstrucția Europei de est) conduce la metamorfoze identitare, fie îmbrățișate triumfalist-demagogic, fie repudiate în numele unui zgomotos populism. Cert e că sub zodia globalismului, ca proces implacabil, multidimensional, redefinirea și protejarea identităţilor devine obligatorie. Cum construcţia noastră identitară a stat, lungă vreme, sub obsesia europenismului şi cum acest efort (ca proiect elitist, animând aspiraţii culturale şi civilizaţionale) s-a cheltuit sub pecetea unei mentalităţi „de schimb” (nota Nae Ionescu), e la îndemână constatarea că reuşitele s-au dovedit „aproximative”, glorificând importul superficial. Chiar dacă bătrânul Kogălniceanu avertiza că „darul imitaţiei e o manie primejdioasă”, râvna de a fi pe placul Europei („luminate”) nu ne-a părăsit; doar că astfel de impulsuri reformatoare, conştientizând întârzierea, implicit „trăirea” complexelor, a handicapului au întreţinut o modernizare neorganică, încurajând simularea, servilismul, inadecvarea. Adică un import masiv, necritic, superficial. Fie că era vorba de francofilie (vezi mimetismul galic, parisolatria euforică), fie că invocam modelul german ca alternativă, aspiraţia periferiei, prin vectorul elitar, viza referenţial un centru cultural prestigios, aşteptând recunoaşterea (omologare, vizibilitate). Altfel spus, o râvnită colonizare.
        Evident, sovietizarea, prin invazia bolşevismului, alterând rădăcinile ontologice (deznaţionalizare) se anunţa ca o primejdie mortală. Mircea Eliade, în 1953, preocupat de soarta culturii româneşti denunţa riscurile asimilării, ivind  „un popor de hibrizi”. Şi, desigur, sterilizarea spirituală prin decapitarea elitelor.
        Ce se întâmplă azi, prin impetuoasa colonizare planetară? Pericolul uniformizării e real,
standardizarea stilurilor de viaţă e o evidenţă; febra imitativă, pulsiunile consumiste ne transformă în „sclavi fericiţi”, cum spunea Ov. Hurduzeu. Iar România, gestionată falimentar, o ţară blocată, debusolată, mereu în coadă, pierzând parcă şi „mitul tunelului” (speranţa în acea luminiţă care pâlpâia) pare fără replică, acuzând şi criza instituţională. Şi puţin preocupată de a se proteja culturaliceşte, apărându-şi identitatea, sub asaltul procesului globalizator.
        Nu e un secret că se vorbeşte insistent despre „cele două jumătăţi ale Europei”. Vestul confortabil acceptă iritat concubinajul cu Estul tratat ca periferie. „Eliberarea Estului” a însemnat pentru statele vestice acapararea pieţei (liberalizată), exploatarea unor oportunităţi comerciale şi investiţionale. Visând integrarea, convergenţa, statele candidate din Estul captiv au dovedit chiar „o atitudine anticipativă”, înţelegând – păgubitor – occidentolatria ca ideologie. Frământările Eurozonei au acutizat stările tensionale. Cu statut periferic, estul european, devenit doar piaţă, s-a iluzionat, hrănind utopia unui „transport” în Vest. O evidentă imposibilitate, grefa eşuând nu doar geograficeşte ci şi mentalitar. Iar societatea mediatică potenţează astfel de pericole, volatilizând graniţele şi rezistenţa culturală – veritabila carte de identitate a unei naţiuni.
        Discursul mondialist creşte la umbra acestor temeri. El manevrează un concept vag, proteiform, duşmănit de cei care construiesc scenarii apocaliptice, îmbrăţişat apologetic de alţii care, dimpotrivă, văd în „noul cosmopolitism” soluţia convieţuirii. Convergenţa tehnologică şi presupusa naturalizare a modelelor culturale, în numele ofertei  globale de modernitate, nu pot evita conflictele de interese cu teritoriul-gazdă. Şi nici dizarmoniile cu arhitectura sistemului internaţional. Iar multiculturalismul, ancorat în zona ideologicului şi fluturat ca panaceu se dovedeşte o vorbă goală câtă vreme n-are suportul educaţiei multiculturale. Abia multiculturalitatea favorizează coexistenţa culturilor, cunoaşterea şi interpretarea lor — la nivelul comparatismului axiologic — din unghiul antropologiei culturale. Dincolo de efectele benefice ale unor programe şi acţiuni politice, lansate în societăţile de mare diversitate etnică, confruntate cu problematica imigranţilor, multiculturalismul slujeşte, de fapt, doctrinei corectitudinii politice, dezavuată acum la nivel instituţional chiar în context american. Nu ştim dacă „zilele corectitudinii politice sunt numărate”, cum s-a afirmat. Prin Political Correctness s-a ajuns, în conflict cu valorile tradiţionale americane, la eclectism şi totalitarism soft, politici de uniformizare şi consens manipulat; şi, mai ales, la supremaţia gălăgioasă a drepturilor de grup (group rights), implicit a identităţii de grup, noul tribalism erupând prin protecţionismul minorităţilor agresive.
        Cândva cercetările etnologice se centrau pe sublinierea diferenţelor culturale în societăţile exotice; azi, interesul pare a se fi deplasat spre evidenţierea fondului comun al omului global vs omul local, în contextul unei confuzii care face carieră, echivalând argumentul democratic (mediatic), de tip plebeu, cu cel cultural (elitar). Încât, insidioasa presiune totalitară, antrenând ofensiva subculturii (pop culture) relativizând valorile încurajează chiar „procesul de ştergere” a culturilor locale. Bazându-se, probabil, pe realitatea decalajelor, Sorin Alexandrescu respingea ipoteza „conspiraţiei” statelor puternice şi era convins că noi „nu suntem aşa pândiţi de globalizare”. Ea bate însă la uşă! Alerta identitară are o solidă motivaţie şi îndreptăţit, credem, Jack Goody vorbea despre barbaria culturii globale.
        În plus, ca „mediu cultural înşelător” (Douglas Kellner), cultura media, acoperind câmpul social (devenind chiar modul de a exista al societăţii) a provocat, prin depreciere, o mutaţie mentală. Ea propune noi valori şi mitologii, acaparează un public întins şi divers, supus unei deculturalizări freatice şi insidiosului conformism social. Într-o societate „condamnată” la divertisment, uitând vechiul îndemn ciceronian al „îngrijirii spiritului” (travaliul spiritului asupra lui însuşi), producţia de obiecte ne sufocă. În absenţa alfabetizării media, a pedagogiei civice, a protecţiei educaţionale, riscăm să recădem în „barbarie”.
        Iată, aşadar, că proiectul unei noi civilizaţii, depăşind „senilizarea societăţii industriale” se dovedeşte
traumatizant. Alienarea prin consum, vizând „luarea în posesie totală a fiecărui individ” nu e o jonglerie ideologică; din păcate, o mitologie simplistă (conducând la re-infantilizarea publicurilor) câştigă teren anunţând ivirea unui „totalitarism perfid” (Zinoviev). Sau a unui super-colonialism în care civilizaţia surclasează cultura, având în mass-culture un agent de o agresivitate infailibilă. Mai este posibilă decuplarea? Nici vorbă. Omul mediatic are o identitate fluidă, cu o agendă mentală confiscată de tirul mediatic, excitând – prin „zapare” – imaginaţia. Ca maşinărie planetară, mass-media au devenit un fenomen autoreferenţial (Jean-Claude Guillebaud) născând o realitate proteiformă, multiplicând nevoile şi dorinţele, „colonizând” timpul liber, infantilizând publicul. Şi cerând, datorită „efectului gravitaţional” al expunerii mediatice, o activare a pedagogiei media, cum recomanda stăruitor Douglas Kellner. Altminteri, autocolonizarea face ravagii, noi acceptând, cu entuziasm iresponsabil, penetranţa mediatico-economică: o Românie în criză, schizoidă, ponosită, enclavizată, confuză, în pragul disoluţiei, bântuită de inerţie civică. Cine vrem să fim? Globalitatea reflexivă (pentru care pleda U. Beck în The Cosmopolitan Vision, 2006) nu înseamnă abandonarea „containerului” naţional ci o reîncadrare globală, împăcând – în contextul multiplicării reţelelor şi a accentuării interdependeneţelor – globalul cu localul. Iar specifismul (ireductibil!) rămâne salvatoarea carte de identitate, protejându-ne culturaliceşte.
        Reamintindu-ne dezamăgirile şi ponoasele anilor postdecembrişti, economistul şi publicistul Ilie Şerbănescu, fost ministeriabil, prea bine cunoscut în spaţiul mediatic, demonstra (scrupulos) şi denunţa (vehement), într-o recentă apariţie editorială (România, o colonie la periferia Europei, Editura Roza Vânturilor, 2016), „virajul colonial” al capitalismului postcomunist din România. Ţara, jecmănită de străini şi de obedienţi vătafi autohtoni, cum zice autorul, a devenit „o anexă de consum”; şi, bineînţeles, ocupă „un loc codaş consolidat” în noua configuraţie a arhitecturii europene, UE fiind „un imperiu prost organizat şi gestionat”. Încât, cu „viteză istorică”, am devenit chiriaşi în propria ţară, deciziile de fond nefiind în mâinile noastre. Iar capitalul străin (intangibil?) este cel mai mare evazionist fiscal. În plus, elucubranta îndatorare nu a creat ceva durabil, penalizând, de fapt, generaţiile viitoare. În bejenie pornind, românii au „viitorul amanetat” şi se îmbată cu iluzia parteneriatului, când, de fapt, judecând onest, acceptă vasalizarea; adică pierderea controlului naţional în ecuaţia resurse / pârghii, în economie şi nu numai. De la dictatura proletariatului de altădată am trecut la o voioasă democraţie colonială, afimă Ilie Şerbănescu, cu probele la îndemână. Doar românii neinformaţi mai pot crede că avem capitalism veritabil în ţară; mai mult, România are mai mulţi stăpâni şi acest inedit colonialism colectiv joacă şi cartea dezmembrării. Soarta teritorialităţii depinde de „noul deal” Moscova / Washington, ceea ce diplomaţia noastră, mereu slugarnică, pare a ignora. Încât, alături de autor, trebuie să recunoaştem că în epoca noastră turbulentă „colonialismul este în ofensivă”.
        Considerată, de unii analişti, plauzibilă iar de către alţii cel puţin îndoielnică, teza imperialismului cultural (v. Herbert Schiller, Mass Comunications and American Empire, 1969) a fost reactivată. Evident, e vorba aici de americanizare; adică de un nou regim colonial care creează, prin „invazia electronică”, un sistem comercial de difuzare şi impune, prin vectorul consumismului, odată cu internaţionalizarea bazei economice, o nouă dependenţă. Procesul se desfăşoară alert pe fundalul globalizării comunicării, America încercând o profilaxie la scară mondială, profitând copios de colapsul comunismului. Dincolo de motivaţiile consumiste, ipoteza „americanizării”, secondată de o anemică „disidenţă” europeană (observa Derrida) este, totuşi, discutabilă. Se impune, întâi, corectivul caracterului transnaţional al marilor corporaţii, subminând hegemonia americană. Apoi, nici ideea integrităţii (purităţii) culturale nu stă în picioare. Mai degrabă receptarea devine azi un „proces hermeneutic de apropiere”, crede John B. Thompson, impunând  negocierea conţinutului simbolic şi, implicit, hibridarea culturilor, printr-o adaptare (conflictuală) şi interdependenţă crescândă. Nu putem nega inegalităţile de acces, înţelegere, utilizare şi, îndeosebi, faptul că „apropierea” produselor media, chiar purtătoare a unor conţinuturi simbolice globalizate, suportă, contextual şi hermeneutic, pecetea localului. Ca fenomen localizat, activând resursele simbolice, recepţia sfidează, prin transconsumerism, frontierele şi alterează sentimentul de apartenenţă.
        Penetranţa media, interdependenţele în creştere etc., înlătură izolarea economică, conservatorismul cultural, dogmatismul religios şi zdruncină sentimentul apartenenţei, loialitatea faţă de grup, tradiţii şi aspiraţii. O lume globalizată, interconectată, încurajând nomadismul pare a vesteji etnocentrismul. Totuşi, în pofida magiei tehnologice a epocii, instaurând ceea ce s-a numit „societatea mondială”, reacţia identitară se manifestă la cote de alarmă. Sau ar trebui să fie virulentă. Fiindcă România, devenind, cu „viteză istorică”, o biată colonie (fără ocupaţie militară, subliniază sarcastic Ilie Şerbănescu), fredonând aria capitulării necondiţionate are un proprietar „colectiv”. Şi când stăpânii se ceartă (se mai întâmplă, nu?), soarta noastră, ca periferie estică europeană, este în mâinile altora.

                                                                      Adrian Dinu RACHIERU



                        Cartea suișului spre bucurie

        Despre minunea care se arată tuturor, prin praznicul praznicelor, și înnoirea firii prin
răscumpărarea din păcat aduce mărturii cartea lui Menuț Maximinian, Poveștile Paștelui. Tradiții vii din Ținutul Bistrița-Năsăud, apărută la Editura „Lumea credinței”. Este, credem, un fel de continuare la „Potecile de dor” sau „Munci și zile în Ținutul Bistriței și Năsăudului”, nădăjduiri ale lui Menuț Maximinian întru înveșnicirea rosturilor și înțelesurilor satului românesc. Etnologul, poetul și publicistul se reîntoarce prin trasee bibliografice și memorii afective în necuprinsul și cuprinsul satului, pe când acesta se repovestește în ceea ce Preacuviosul Părinte Arsenie Boca numea o dragoste mai mare ca viața, Lumina Învierii.
        Autorul își paginează cartea in crescendo, începând cu vestirea Învierii prin Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor, îngemănarea Cerului și Pământului în Săptămâna Patimilor, detaliind ideea de „centru” al credinței creștine ortodoxe prin Duminica Paștilor, apoi slujbele Bisericii, cu totul deosebite, începând cu Săptămâna Luminată, până la Înălțare, curat timp ca omul să împlinească îndemnul Sfântului Apostol Pavel din Întâia Epistolă către Corinteni: Să fiți frământătură nouă! Căci în țesătura documentarului și, deopotrivă, a povestirii, făptura prăznuiește, întărindu-se în slava Celui trecut prin piatra pecetluită, aflând că pântecul iadului e sfârtecat, de unde revărsarea bucuriei. Poveștile Paștelui. Tradiții vii din Ținutul Bistriței-Năsăud este cartea suișului spre bucurie.
        Deschizând porțile prin care intră Împăratul slavei, omul, în albăstrimea satului, simte
îndumnezeirea sa, devenind parte activă a spiritului creștin adevărat prin unirea cu Dumnezeu; unirea mai presus de minte, spunea teologul Dumitru Stăniloae. În Cuvântul înainte, de binecuvântare, al Părintelui Episcop Macarie Drăgoi al Europei de Nord apare, ca generic, unirea mai presus de minte, prin obiceiul Podul. După liturghie și agapa pascală, fetele și nevestele tinere formează un lanț de perechi, ridicându-și mâinile deasupra capului, simbolizând podul sub care trec în uimire și bucurie alte perechi, ca spre o nuntă a lumilor, a unirii omului cu oamenii și împărăția lui Dumnezeu, înconjurând biserica înainte de Vecernia Paștilor. Astfel, satul așează Sărbătoarea Învierii în neîntrerupt dumnezeiesc, în mirosul veșniciei (cum ar spune Ioan Alexandru), în grija pentru sămânță și rod, în dreapta rânduială prin care își cinstește casele, cărările, cuptorul, holda și iarba. Menuț Maximinian argumentează acest fel de a fi al Ținutului Bistrița-Năsăud prin manifestările vii în chiar ziua noastră, așezându-i la scenă deschisă pe cei care și-au făcut din iscusință, neîncruntare, omenie, răbdare și rugăciune straie de eternitate, coborând în adâncuri, acolo unde șipotul, el a rămas...
        Menuț Maximinian este cercetătorul și povestitorul. Cunoaște, întemeiat, forme străvechi ale
culturii noastre populare, mitologii, obiceiuri, datini și credințe, modele tradiționale ale vieții obștești, parcurge numeroase monografii ale satelor (artere culturale de identitate națională), în același timp dezvăluind arhiva propriului suflet și aura amintirilor, copilăria și casa părintească, la fel efectele interviului direct cu păstrătorii credinței și ai tradițiilor. De aici naturalețea și atractivitatea scrierii. Bunăoară, dă rigoare comentariului prin textul evanghelic, parabolă, introspecție, apel la scrieri onto-teologice și autori consacrați, dar consunând pagina, aievea, cu fluxul povestirii, al relatărilor afective. Imaginea smochinului neroditor sau a celor zece fecioare pregătite sau nepregătite de întâlnirea cu Mirele Ceresc, Taina Sfântului Maslu, cele douăsprezece evanghelii cu patimile lui Isus sunt actualizate ca suport sacru stării de echilibru în care omul intră prin Sărbătoarea Învierii, prin legătura pe care o are, acum, cu „lumina lumii”. Așadar, Poveștile Paștilor sunt scrise cu slovă liturgică, dar și cu mărturia preaplinului de viață și frumusețea pură a gestului de întâmpinare a Învierii, încorporând aceeași sfințenie pe care o au deniile, bunăoară: scăldatul ritualic pentru a seca bolile, focurile cu plante magice, pregătirea hainelor noi, cum se împistresc ouăle la Sălcuța, Fiad, Corvinești, Agrieș, Cușma, Josenii Bârgăului sau cum se face pasca la Ocnița, Chiuza și Hordou, însoțind catapetesmele gândului primenitor: Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!
         

                                                                      Valentin MARICA