Constantin Călin - Zigzaguri. Trecut – prezent prezent – trecut (V)
Constantin Trandafir - Scriitori si teme. Despre inovatie pe scurt
Mircea Popa - Cărțile Clujului

Zigzaguri

                Trecut – prezent; prezent – trecut (V)

        Destine. Cert și, din păcate, imuabil: știm cînd și unde ne-am născut, nu știm cînd, unde și cum vom muri. Orice război amplifică această incertitudine. În secvența despre tifos (v. nr. 11/2018), am citat sfaturile pentru apărarea de cumplitul flagel date de doctorul Haralambie Botescu și am precizat că el a murit după o săptămînă de la apariția lor în ziar. Altcineva cu situația sa ar fi evitat, poate, tragedia: era președinte al Asociației Generale a Medicilor din România și deputat, iar boala n-a făcut victime printre colegii săi din parlament. Conștiința de medic l-a determinat însă să-și asume un rol de răspundere în conducerea serviciului sanitar al armatei, acela de a inspecta spitalele de exantematici. Unul din drumuri, cel la Trușești, i-a fost fatal. Înainte de aceasta făcuse în Cameră „elogiul medicilor eroi” (v. P.B., „D-rul Botescu”, în România, 1, nr. 53, 26 martie 1917, p. 2). – Altul care ar fi putut să se protejeze, dar a procedat invers: dr. Floru Medigreceanu. „După studii strălucite la Paris, Berlin și Londra – se menționează în notița care-i anunța decesul –, [el] se stabilise la New York, unde funcționa la laboratorul bacteriologic «Rockefeller»”. În 1913, s-a întors în țară pentru a merge în campania din Bulgaria, apoi s-a stabilit la București. „A murit la Bacău, victimă a tifosului exantematic, infectat cu microbii pe care îi studia în Laboratorul militar din localitate” (v. „Informațiuni”, în România, 1, nr. 44, 17 martie 1917, p. 2). Ulterior, cineva a completat cu cîteva date această biografie sumară: „Medigreceanu a lucrat împreună cu profesorul Bertrand de la Institutul Pasteur și a publicat numeroase lucrări de valoare asupra cancerului și [lucrări] de chimie biologică” (v. „Informațiuni”, în România, 1, nr. 77, 21 aprilie 1917, p. 2). A mai adăuga că ambii erau „oameni ai datoriei” – cum mereu se repeta în ferpare – e pleonastic. Datoria – atunci – nu era ceva negociabil, ca acum, ci un imperativ însușit aproape fără excepții de medici, un sentiment, dovadă aceste cuvinte spuse de unul dintre ei (care curînd va și muri) unui coleg mai tînăr, ca replică la observația că „se expune”: „Doctore, de va fi să mor sau eu sau d[umnea]ta, să murim cel puțin cu conștiința împăcată că ne-am făcut datoria!” (cf. Medic sublocot[enent] C.G., „L[ocotenen]t colonel Hergat Mihail”, în România, 1, nr. 78, 22 aprilie 1917, p. 1). Lista lungă a exemplelor arată că medicii, „apărătorii apărătorilor patriei”, au reprezentat, prin abnegația lor împinsă pînă la sacrificiu, „maximul altruismului” (cf. Col. Dr. V., „Războiul medicilor”, în România, 1, nr. 88, 2 mai 1917, p. 1). – Ideea de destin se impune – poate chiar mai pregnant – și cînd rememorăm „jertfele Franței” pentru noi. De pildă, doctorul Jean Clunet, figură de savant, cu rezultate remarcabile în studiul cancerului, fost profesor la Facultatea de Medicină din Nancy. Angajat în Misiunea Militară Franceză, a ajuns întîi la București, via Petrograd, apoi a pornit în refugiu la Iași. La începutul războiului mondial, participase (ca chirurg) la bătăliile de la Charleroi și Berry-au-Bac, cît și la cea de la Gallipoli, dezastruoasă pentru aliați. Fapt senzaţional în biografia sa e că a fost unul dintre cei 600 de supraviețuitori (din 1700) de pe vasul „Province II”, scufundat, în 26 februarie 1916, de un submarin german (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Clunet). Scopul călătoriei sale era să contribuie la lichidarea epidemiilor ce izbucniseră printre sîrbii refugiați în insula Corfu. Experiența dobîndită acolo l-a ajutat, reușind să scadă – cum am mai spus –, în spitalul din Vila „Greerul”, rata mortalității de tifos pînă la 40 la sută. Din păcate, a pierdut propria sa luptă cu boala. Deși contaminat, în Corfu scăpase de dizenterie, în schimb la Iași, unde venise împreună cu soția, tifosul l-a doborît, în martie 1917. Avea 39 de ani, fiind mai tînăr cu 15 ani decît dr. Ioan Cantacuzino. Slujba de înmormîntare, la care a fost o afluență „cum nu s-a mai văzut” (între cei prezenți, alături de primul-ministru, miniștri, generali, ofițeri francezi și ruși și alte „personalități marcante”, fiind și Delavrancea), s-a făcut odată cu cea pentru colonelul Georges Émile Dubois, „infirmiera majoră” Andrée Flippes, sora Antoinette din Congregația Sfîntul Vincent de Paul și soldatul Legrett (v. „Jertfele Franței”, în România, 1, nr. 55, 28 martie 1917, p. 2). Cinci sicrie și cinci care funerare, al colonelului pe un afet de tun! „Din moartea lor – a spus la solemnitate primul dintre vorbitori, generalul Berthelot – naște tăria care va aduce victoria” (ib.). Colonelul, ofițer de stat major, murise la 22 martie 1917, în spitalul amenajat la Institutul „Notre Dame de Sion”, în vîrstă de 47 de ani. Era absolvent al celebrei Școli Saint-Cyr, făcuse campanii în Vietnam (la Tonkin) și în Maroc (provocată de răscoala din Fès, unde trebuie că s-a cunoscut cu dr. Clunet), se remarcase (în calitate de comandant de regiment) în bătălia de la nord de Verdun și participase la ofensiva de pe Somme. „Trimis în România, ia parte activă la campania noastră și e rănit de o sfărîmitură de obuz în bătălia de la Pitești, în ziua de 20 noiembrie 1916” (v. „Informațiuni”, în România, 1, nr. 51, 24 martie 1917, p. 2). – Semnificative pentru tribulațiile impuse de război și imprevizibilele întîlniri cu moartea sînt și exemplele ofițerilor Omer Arcens (fost luptător în Senegal) și Charles Caubet (rănit de două ori pe frontul de Vest) ori reverendului Dennetière, care a sfîrșit îngrijind bolnavii români de la Spitalul Galata. Redusă la cîteva rînduri, biografia sa arată așa: A fost profesor de literatură la Liceul St. Benoît din Constantinopol, iar cînd Turcia s-a încadrat în tabăra ostilă Antantei, s-a refugiat în Grecia, ca preot și infirmier, apoi după intrarea țării noastre în război, în România. – Povestea cea mai atașantă, dintre exemplele alese pentru această secvență, e, după mine, cea a doctorului Gabriel Adain, tînăr alsacian de 33 de ani, care – cum rezultă din descrierile camarazilor – era animat de elanuri mari, generoase. Războiul l-a prins intern la spitalul din Versailles, unde-şi făcuse un nume şi se bucura de aprecierile localnicilor. A plecat însă imediat să lucreze „într-o ambulanţă de pe frontul de la Somme, apoi în Argonne, la Monchould” (v. „La mormîntul unui erou” [Cuvîntul dr. Coullaud, director în Misiunea Franceză], în România, 1, nr. 100, 14 mai 1917, p. 1). După 18 luni istovitoare, fu rechemat în „zona internă”, la spitalul de unde plecase. Acolo şi-a găsit soţia (cu care avea un băiat) în agonie. Om al „unei singure iubiri”, viaţa lui sentimentală s-a frînt odată cu pierderea ei. Pentru a-şi uita drama, s-a ataşat Misiunii Franceze în România. În lunile care i-au fost date să trăiască aci, a făcut dovadă de un imens devotament medical, operînd în spitalul Cercului Militar din Bacău (spitalul nr. 219) şi organizînd impecabil, la Oneşti, o formaţiune sanitară (existau şi-n alte locuri) „Regina Maria”. Deplîngîndu-i moartea, cineva (tonul rîndurilor e feminin) a citat numele cîtorva români salvaţi de el: „Te-ai dus, Adain […], dar în inima lui Florea Anghel, a lui Dumitru Vulpe, a sergentului Ion, numele tău nu se va şterge” (v. El. Gav. [Elena Gavrilescu], „D-rul Adain”, în România, 1, nr. 103, 17 mai 1917, p. 1). Aceeaşi amintea că, „iscusit chirurg”, doctorul era şi un poet, care a lăsat în carnetul lui de campanie aceste versuri de o nobilă diplomaţie: „En dix neuf cents dix sept, au Roumain victorieux/ Le Français pourra dire en faisant ses adieux:/ Je n’en connaissais qu’une, et j’avais deux patries:/ La France, mon pays, et puis la Roumanie”. Un omagiu similar formulase la adresa Franţei, pe cînd era în exil, Nicolae Bălcescu, spunînd că „fiecare român are două patrii: a sa, în primul rînd, şi pe Franţa, leagănul atîtor idei generoase şi înnoitoare, care au contribuit prin cultură şi prin limbă, la fortificarea romanităţii limbii şi culturii româneşti” (cf. Alain Guillermou, „Un cuvînt către cititorii români”, în Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Ed. Junimea, 1977, p. 17). Adain l-a adus în România pe doctorul Humbert. La început, acesta ar fi ezitat: „N-am ce căuta acolo, eu nu sunt chirurg”, i-ar fi spus. Totuşi a venit dar n-au rămas împreună: el s-a ocupat de boli interne şi contagioase într-un spital din Voineşti-Iaşi, iar Adain a mers să facă chirurgie în apropierea frontului. Ciudăţenia e că nu Humbert se îmbolnăveşte de tifos, ci Adain! „Am rămas singur, declara supravieţuitorul. Eram prieteni ca fraţii şi de mulţi ani. Mă doare adînc cînd mă gîndesc că va trebui, cîndva, să plec fără el, în ţara mea” (v. „Fapte mari în zile grele”, în România, 1, nr. 102, 16 mai 1917, p. 1).
         
        Mamă pentru toţi. „Nu te teme a cerceta pe bolnavi, că pentru aceste fapte vei cîştiga iubirea” (Sirah 7, 37). Sfatul înţeleptului, valabil mai ales în condiţii de epidemie, pare s-o fi ghidat pe Regina Maria în „vremile de restrişte” ale refugiului, iar curajul i-a fost răsplătit printr-o popularitate de proporţii legendare, cum n-a mai avut nici una dintre marile femei ale României. Pe lîngă curaj, e de remarcat capacitatea de adecvare la cazuri şi situaţii dintre cele mai diverse. În mod obişnuit, ce aşteaptă un bolnav aflat în spital de la un vizitator? O mîngîiere, o consolare, o încurajare, asigurarea că există speranţe pentru el şi că toţi ai săi sînt bine. Îmbrăcată ca o soră de caritate, Regina aceasta a făcut: a alinat, a compătimit, a însufleţit, a îmbărbătat. Unii din cei pe care îi vedea erau tineri ţărani cu dor de părinţi şi de locurile natale; alţii erau însuraţi, aveau neveste, copii, gospodării, pămînt de lucrat. Calitate rară, ea se arăta sincer interesată de nostalgiile unora şi de frămîntările celorlalţi. Punea întrebări care să-i anime şi făcea remarci care să-i bucure. Pe scurt, avea ştiinţa de a comunica, de a fi simplă cu „cei de jos”, de a ajunge repede la „ungherele lor dureroase”, de a turna rouă ori de a împrăştia căldură. „M. Sa s-a oprit – relatează un reporter, cu ocazia inaugurării unui spital la Oneşti – la toate căpătîiele bolnavilor, le-a vorbit ca o mamă şi le-a împărţit daruri. Nu s-a sfiit să intre nici în barăcile tificilor, să-i mîngîie, să-i încurajeze, să le trezească în suflet nădejdea scăpărei” (v. „M. Sa Regina pe front”, în România, 1, nr. 80, 24 aprilie 1917, p. 1). Darurile erau cele ale mamelor de altădată, mici, însă cu impact afectiv major la nişte oameni proveniţi – majoritatea – din mediul rural: bomboane („cofeturi”), iconiţe cu Sfînta Maria, cărticica De la inima mea la inima lor, flori, plus ţigări şi alte lucruri, fiecare, în acele momente, cu o semnificaţie subînţeleasă, care explică aprecieri ca „Regina noastră bună”, „sfînta noastră Regină” (v. Dr. I. Bejan, „M. S. Regina între bolnavi”, în România, 1, nr. 91, 5 mai 1917, p. 1). Iar ca s-o aibă mereu alături, le oferă tablouri cu portretul său. – Cum îi erau primite vizitele? A spus-o ea însăşi într-un articol: „Cu buze uscate aceşti sărmani părăsiţi [adică nu-i mai vizita nimeni] mi-au vorbit de vatra lor, de copii, de soţii de care le era dor... Ei se agăţau de mîinile mele şi mi le sărutau, îmi ziceau mamă cerîndu-mi veşti de la iubiţii lor, implorîndu-mi o mîngîiere, o rază de speranţă” (v. Maria, „Vine Primăvara...”, în România, 1, nr. 49, 22 martie 1917, p. 1). Vizitele aduceau îmbunătăţiri vieţii pacienţilor, în primul rînd o „uimitoare curăţenie”. La încheierea lor, „Mama” zicea: „Rămîneţi cu bine, copii, şi să vă faceţi sănătoşi!” (v. „M. Sa Regina şi A.S.R. Principele Carol în mijlocul bolnavilor”, în România, 1, nr. 102, 16 mai 1917, p. 1). Copii îi numeşte şi cînd scrie: „Nu sunt şi ei copiii mei?”, se întreabă în mijlocul unei evocări dureroase despre moartea ultimului ei fiu, Principele Mircea (v. „Copilul meu”, apud: Arabella Yarca, Jurnal intim, Trad. de Liliana Sofia Sitaş, Ed. Orizonturi, 2018, p. 191). Cuvîntul sugerează o legătură durabilă, nu una fugitivă. Felul său de a se purta e uşor de înţeles: ca să ridice inimile, trebuia mai întîi să emoţioneze, să apropie voluntariatul de manifestările maternităţii, să facă gesturi greu de uitat, – şi le făcea în chip natural, spontan, fără regie, deşi persoane cu prejudecăţi considerau că „nu urmăreşte decît să pară interesantă” (cf. Idem, op. cit., p. 189). La Caşin, de pildă, văzînd o „cruce proaspătă de lemn de brad”, pusă pentru un ofiţer mort tînăr, „şi-a desprins florile de la cingătoare şi le-a presărat peste ţărîna mormîntului” (v. „M. Sa Regina pe front”, loc. cit.). Scena n-a rămas, desigur, numai în consemnarea reporterului, martorii o vor fi relatat mai departe. De altminteri, toate reacţiile şi atitudinile Reginei erau de povestit. Cu adaosuri ieşite din fantezia mulţimilor, aşa s-a născut un mit, care apoi va fi adus în teatru. Crăiasa din „poemul eroic într-un act” Pe-aicea nu se trece, scris de Corneliu Moldovanu şi Mircea Rădulescu, are datele Reginei, uşor de identificat în replicile personajelor: „Brazdă: Eu vere – am mai văzut-o cîndva, nu-i săptămîna...// Ciungu: Eu la spital la mine, cînd îmi tăiaseră mîna...// Cucu: Mie mi-a dat cofeturi şi treizeci de ţigări...// Ciungu: Eu, mă, rănit de moarte, eram în aiurări,/ Şi Ea, cu mîna-i albă m-a mîngîiat pe frunte/ De mi-a luat durerea şi chinurile crunte.../ Venise cu Domniţa ce blînd ne surîdea./ Şi-atunci mi-a dat o floare...// Cucu: Ce mîndră mai era!// Paltin (către Crăiasa, crescendo mereu): Fii pururea slăvită a basmelor crăiasă!// Frunteş: Murim toţi pentru tine!// Brazdă: S-ajungi împărăteasă!” (v. România, 1, nr. 98, 12 mai 1917, p. 1). „Împărăteasa de mîne a României”, cum îi spusese generalul Eremia Grigorescu, în cuvîntul de întîmpinare de la Oneşti, că o „proclamaseră” ostaşii (v. „M. Sa Regina pe front”, loc. cit.). „Doamnă, Prinţesă/ Vedea-te-aş Împărăteasă!”, cîntau ei în tranşee (v. „«Împăratul» şi «Împărăţia»...”, în România nouă, 2, nr. 208, 5 noiembrie 1918, p. 2). Dr. V. Voiculescu, într-un poem omagial de opt strofe, dintre care primele trei sună ca „Rugăciune” de Eminescu, o vede potrivită ca mijlocitoare pe lîngă Maica Domnului, pentru terminarea războiului şi reîntregirea ţării: „Cînd vine clipa somnului/ Acum în vremea frîngerii,/ Te pleacă Maicii Domnului/ Să ne trimită îngerii...// Ştergînd degrab-ocările/ Ea să-Ţi asculte rugile,/ Să-Ţi izbăvească ţările/ Şi să-Ţi păzească slugile.// Trezind în noi tăriile,/ Să nu sfinţească soarele/ Pîn-ce n-am lua moşiile/ Şi n-am plivi ogoarele” („M. S. Regina Maria”, în România, 1, nr. 96, 10 mai 1917, p. 1). Evocînd idealuri, formulele „Împărăteasa tuturor românilor”, „Cosînzeana basmelor bătrîne” au fost larg reţinute, devenind un fel de apelative curente. Dovadă că ele au prins, inclusiv la cei dinafara frontului, e faptul că se întîlnesc şi în pagini de jurnal intim (v. I. I. Stoican, Crâmpee din tragica noastră epopee, Ed. Cartea Românească, [1920], pp. 162, 163). Pornit de la vizitele în spitale, mitul Reginei a funcţionat ca un catalizator de energii fizice şi morale, fiind deosebit de important atît pentru ţară, cît şi pentru Tron. Inimoasă, neobosită, Regina (mai mult decît Regele în cuvîntările către soldaţi şi către ofiţeri) a demonstrat, prin exemplul personal, că are o „adîncă dragoste” faţă de poporul pe care îl conduce. Astfel, în timp ce în alte ţări regalitatea era contestată, la noi solidaritatea cu aceasta a atins acum, în 1917-1919, cea mai înaltă cotă. Regina „este o femeie întreagă, cu inteligenţa deasupra celor de sus şi cu inima alături de cei de jos”, o caracteriza după o întrevedere, un reputat publicist (v. C.G. Costa Foru, „Presa şi Regina”, în Adevărul, 32, nr. 10759, 1 mai 1919, p. 1). Faima ei naţională şi internaţională a estompat conflictele, greşelile şi eşecurile politicienilor, contribuind la consolidarea a ceea ce se obţinuse cu enorme sacrificii.

                                                                                                                Constantin CĂLIN


Scriitori şi teme


                DESPRE INOVAŢIE, PE SCURT

        Alexandru Macedonski, poet proteic
         
        Un loc comun fără să fie o banalitate: a inova înseamnă să avansezi fără a abandona trecutul sau altfel spus tradiţia este o provocare pentru inovaţie. Pentru Macedonski, inovaţia face, cum spune Steve Jobs, diferenţa între lider şi adept. La el se resimte în grad înalt contribuţia creativităţii în procesul inovaţiei, dar şi relaţia noutăţii cu paradigme mai demult consacrate. Unii l-au alăturat când clasicismului, când romantismului, mai nou – parnasianismului şi categoriei marilor „blestemaţi” ai literaturii. Tudor Vianu, editor şi revalorificator al „osânditului” remarca o „dualitate complementară făcută din mizantropie şi avânt, din scepticism şi entuziasm, din încredere sau dispreţ faţă de oameni şi din iubire patetică pentru formele nealterate ale naturii” (Opere, II, 1939). Mai încoace, Adrian Marino sugerează şi apoi dovedeşte pe larg „drama dualităţii eului”.
        Ambiguităţile sunt practic nenumărate. Cum ar fi, iată, acest fapt surprinzător: structura lirică a poetului stă sub regimul diurn şi, cu toate acestea, el scrie faimoasele Nopţi. Şi la fel de izbitor, „nopţile” macedonskiene stau mai mult sub semnul lui Helios. Dualitatea poetului, derutantă nu se dezminte nici de data aceasta. Noul autor, ispitit de mirajul nopţilor, depăşeşte momentul iniţial al unor clare influenţe paşoptiste, între care la loc de frunte se află cele ale lui Bolintineanu şi Alecsandri. Şi raportarea la Musset e doar un resort, Macedonski evoluând într-un context propriu, în care dominante sunt aspiraţia socială, chemarea absolutului, eroticul, utopia, feericul. Pentru că Nopţile reprezintă o sinteză a întregii sale poezii. Aici se află ceea ce am putea numi unitatea în diversitate a liricii macedonskiene: teme, motive, idei, atitudini, mijloace de expresie. Nota unificatoare e dată de revoltă şi de tentaţia ascensională, de contrastul irevocabil dintre real şi ideal. Paradoxul e vizibil chiar în fermecătoarea Noapte de mai unde imaginea ideală vine tot din revolta faţă de lumea în care trăieşte. Pe de altă parte, starea de revoltă sarcastică  din alegoria Noapte de decembrie implică înălţarea, desprinderea de realitatea terestră. Desprinderea este tema şi a altor Nopţi. „Şeful poeziei sociale”, cum se consideră însuşi poetul, e vindicativ şi vituperant, dar sunt şi momente când „extazul” dobândeşte culoare estetică: „Când topit îmi va fi corpul, voi fi câmpul plin de flori, /  Inimile simţitoare au la piepturi să le poarte -  / Voi fi cer, parfum şi şoaptă, şi nu poţi să mă omori, / Poţi s-apeşi peste-ai mei umeri cu puteri ne-nduplecate, / Poţi să-mi storci cumplite lacrimi sau un rânjet fioros, / Voi găsi în orice timpuri câte-o inimă de frate, / Voi găsi în orice timpuri un răsunet mângâios” (Noapte de ianuarie). Ecourile umanitariste, ironia, erosul şi imnul închinat naturii „vindecătoare de nevroze”  sunt tot romantice. Natura se supune propriilor legi dar şi intensului sentiment naturist al poetului, patos şi generozitate, bucolică reconfortantă, fior liric, puritate, sfântă legătură dintre om, natură şi spirit: „Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer… / Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, / Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre / S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre, / A-ntins subţirele-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi, / A înseilat nemărginirea cu raze de argint şi aur / Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi; / A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, / În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins, / Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, / Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, / Orice durere să-nceteze, şi poezie să vorbească” (Noapte de mai). „Capodopera lui Macedonski, poemul delirant al mirajului” (G. Călinescu), Noaptea de decembrie, împlineşte, într-o magnifică viziune, personalitatea poetului. Nicăieri altundeva nu s-a exprimat mai intens şi mai plastic zbuciumul sufletului omenesc după himera idealului: „Ca gândul aleargă spre alba nălucă, / Spre poamele de-aur din visu-i ceresc… / Cămila cât poate grăbeşte să-l ducă… / Dar visu-i nu este un vis omenesc - / Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc - / Iar alba cetate rămâne nălucă”.
        Macedonski este primul scriitor român care a intrat mai profund în relaţie cu mişcările novatoare moderne şi cu exponenţii de seamă ai acestora. Tentat mereu de noutate, se documentează, face propagandă în ţară, se „influenţează” fără a cădea în imitaţie, ia atitudine pro sau contra, ba chiar se închipuie , în anumite privinţe, precursor. Contactul cu publicaţiile literare franceze (L’Elan littéraire, La Walonie, La Nouvelle Revue, Vers et prose, la unele fiind colaborator) şi cu opera scriitorilor care au devansat romantismul îi oferă şansa deschiderii şi a depăşirii unui stadiu revolut. Îl pune în circulaţie,la noi, pe Baudelaire, cunoscut până la el incidental. Îi recunoaşte „geniul”,îi tălmăceşte poezii sau determină traduceri, îi acceptă, cu discreţie, influenţa. Prin poetul francez îl cunoaşte pe Edgar Allan Poe şi-l admiră mai ales în ceea ce priveşte proiecţia fantastică. Dar legăturile cele mai puternice, nu însă şi prea rodnice, sunt cele cu simbolismul, mai ales în plan teoretic: „logica poeziei este, dacă ne putem exprima astfel, nelogică într-un mod sublim”. Prin simbolism asimilează noi teme, motive, nuanţe, atitudini, tehnici: muzicalitatea, magia cuvântului, corespondenţele, sugestia, armoniile imitative, instrumentalismul, versul liber. În ceea ce priveşte ritmul liber, asupra paternităţii căruia şi simboliştii francezi îşi dispută întâietatea, Macedonski şi-o revendică el în poezia Hinov. În arcane de pădure e recomandată ca „prima încercare simbolistă în româneşte”. Dar „practicianul” temporar şi ocazional al poeziei simboliste „nu corespunde” cerinţelor „teoreticianului”, „practicianul” e unul de suprafaţă şi mai puţin sau deloc unul de fond. Cât despre instrumentalism, exersează cu câteva „armonii imitative” mai mult ilare. „Decadentismul” nu-l cucereşte decât ca o altă nuanţă, nu cea mai fericită, a simbolismului. Decadentismul, spune el, e doar „exagerarea unui simţ în paguba celorlalte”; „pe când simbolismul ascunde ideea sub imagini şi muzică, decadentismul n-ascunde în el nimic, dă numai pe faţă pustietatea de idei şi simţire a celor  care îl practică”.
        În ultima parte a vieţii, Macedonski se devotase formei fixe a rondelului, încetăţenind-o  în limba română. Cu tot rigorismul formal, care ar fi putut să-l incomodeze pe un vitalist şi frondeur ca el, rondelul este asumat din raţiuni estetice superioare, cum ar fi, între altele, ispita perfecţiunii până la virtuozitate, polifonia care vine cu accente noi, cum ar fi aplecarea către valorile plastice, iubirea lucrurilor neînsufleţite, străduinţa de diminuare a tumulturilor şi de contemplare liniştită a formelor. Nu-i parnasianismul strict în sensul acreditat de Leconte de Lisle (mult prea glacial şi monoton), ori de Gabrielle D’Annunzio (rigid şi uniform vizual). Exploziile vitaliste, incandescenţa trăirilor la nivelul senzaţiilor („bronz trecut prin foc”, zice Ion Pillat), iubirea artei ca expresie supremă a vieţii şi reprezentările mirifice trec rondelurile dincolo de graniţa obiectivităţii parnasiene. Inspirat de Théodore de Banville şi Tristan Corbière, iniţiatorul libertăţii prozodice la noi ajunge, acum, la orfevrăria rondelului, ca poet de tip artifex, potenţat de orgoliul somptuozităţii şi elevaţiei. Seducţia acestei forme fixe se va fi datorat şi armoniilor caracteristice produse de refrenele atât de îndrăgite şi altădată, şi concentrării maxime.
        Macedonski este primul între poeţii noştri cucerit de inefabila poezie a lucrurilor care „vorbesc” – o realitate cu consecinţe dintre cele mai frapante. Este ceea ce John Ruskin numea „eroarea patetică”, adică înzestrarea lucrurilor cu sentimente omeneşti: „Oh! lucrurile cum vorbesc, / Şi-n pace nu vor să te lase: / Bronz, catifea, lemn sau mătase, / Prin grai aproape omenesc (…) / Şi câte nu-ţi mai povestesc / În pustnicia lor retrase / Cu tot ce sufletu-ţi uitase / Te-mbie şi te chinuiesc. / Oh! lucrurile cum vorbesc…” (Rondelul lucrurilor). Preferinţa se îndreaptă îndeosebi către obiectele de artă intens evocatoare: japonerii, chinezerii, bibelouri, stampe, jaduri, porţelanuri, bijuterii. Nu-i exclusă contagiunea lui José Maria Hérédia, căruia îi dedicase Bronzes. Desenele în filigran şi caligrafiile de pirogravură  ţintesc esenţele. Poetul procedează tot în sensul apropierii de sine. Ciclul Rondelul rozelor e cel mai edificator în această privinţă, a abundenţei coloristice şi a îmbătării de efluviile parfumurilor (în 1920, poetul a murit inhalând parfum de trandafiri): „De roze e beată grădina / Cu tot ce se află-mprejur; / E beat şi cerescul azur / Şi zâzâie beată albina” (Rondel beat de roze). Apoi, „beţia cea rară” se converteşte în uitare muzicală: „Mereu când zâmbesc, uit şi cânt, / În ciuda încercărilor grele, / Mai sunt încă roze, - mai sunt” ((Rodelul rozelor de august). În Rondeluri, Macedonski a vrut să se înalţe la sublim prin construirea de tărâmuri edenice, unde să se izoleze orgolios, dar nu şi-a putut depăşi temperamentul pasional şi combativ atât de evident în toată poezia sa. În schimb, a izbutit unele dintre cele mai expresive poezii româneşti.
         
        Geo BOGZA şi revista Urmuz
         
        În fiecare lună februarie Cercul literar „Geo Bogza”  aniversează ziua de naştere a scriitorului şi revista sa Urmuz care apare la Câmpina într-o nouă ediţie. Ca elev, citeşte pe ruptele, scrie începând cu un jurnal de copilărie şi adolescenţă. Îl captivează revistele literare ale vremii: „Din sentimental şi romantic am devenit sarcastic în privinţa literaturii, nu mai am nici o ezitare între tradiţionalişti şi modernişti”. E modernismul extrem al avangardei. Scrie poezii şi le expediază lui Ion Vinea. În această fază, se ocupă stăruitor de condiţia poeziei, de critica literară şi de teoria sincronismului care prevede, între altele, ca revistele de provincie să nu fie o icoană locală, ci un «difuzor» de idei noi. În primul rând, recuză sentimentalismul (prin care «îşi bate dracul joc de noi») şi adoptă un sarcasm total, o intensificare a stării de exasperare şi revoltă. Cu toate că vorbeşte mereu de sinucidere şi moarte, acestea vin dintr-o nepotolită sete de a trăi, caracteristică generaţiei interbelice, pe care Hemingway o numeşte «generaţia pierdută», iar Paul Morand generaţia «anilor nebunatici». Oamenii plini de neastâmpăr, exaltaţi, turbulenţi sunt, de fapt, cotropiţi de fiorul fiinţării.
        Geo Bogza caută să se depărteze de optimismul fără condiţie şi să se înfrupte din  patetica aventură de a fi om într-o lume inumană. De aici, patosul vindicativ şi revendicativ, sentimentul de alienare şi deznădejde, pornirea spre extravaganţe şi vituperări. Cu această stare de spirit, încearcă să înfiinţeze la Ploieşti o revistă lunară unde să-şi expună public ideile şi să le ilustreze. N-are succes, în schimb reuşeşte să scoată la Câmpina publicaţia Urmuz. De acum încolo se întinde povestea acestei gazete, împreună cu Al. Tudor-Miu, Constantin Stelian, Simion Stolnicu, Horia Bottea, Alexandru Marius. Afişul vestitor e lipit prin localurile din Câmpina şi trimis la Ploieşti şi Bucureşti. Camil Petrescu, adversar al acestui tip de modernism, semnalează ironic iniţiativa „revoluţionarilor” de la Câmpina. În  ianuarie 1928 apare pe piaţa literară Urmuz, „revistă de artă nouă”. Pe prima pagină, un anunţ tipic avangardist: „Urmuz premerge – în Câmpina şi în univers -  apariţia unei reviste care în haosul veacului va încerca stabilirea unui echilibru vâslind spre această temă a poeziei penetrantiste”. Mai colaborează Tristan Tzara, Saşa Pană, Ilarie Voronca, Ştefan Roll, Victor Brauner. Programatic este şi articolul omagial, semnat, bineînţeles, de Bogza, dedicat lui Voronca, „inventatorul pictopoeziei”, semnatarul manifestului revistei 75HP, „eroica bombă care a transformat capul tuturor stârpiturilor într-o imensă pădure de bidinele (…). Ardeau atunci violent toate buruienele ce înţeleniseră din timpuri poezia: anecdota, morala, luna, lacul, ochii albaştri”. De acum încolo, Geo Bogza merge de trei ori pe săptămână la Câmpina, cu bicicleta sau pe jos, cu calul, cu «bobul», cu căruţa. Revista le acaparează cea mai mare parte a timpului (scrierea, tipărirea, expedierea) cu o rară efervescenţă. Apoi, boema la restaurantele „Flora”, „Terasa”, „Bulevard”, descinderile la Ploieşti, Sinaia, Vălenii de Munte, Băicoi, Brazi. De fiecare dată Bogza o vizitează pe domnişoara Ny, în acest timp concertează la Câmpina George Enescu, conferenţiază Liviu Rebreanu. Acest capitol reprezintă un adevărat tur de forţă al aventurii de a fi scriitor.
        Poeziile din paginile revistei exprimă revolta existenţială, exasperarea profundă, renegarea
conceptului tradiţional de creaţie. Demne de luat în seamă sunt explorările zonelor ascunse ale psihicului uman, asumarea scrisului drept catharsis, echivalentă cu asumarea dinamică a vieţii. Primesc aprecieri inovaţiile lui Ion Barbu, meşteşugul cuvintelor la Tudor Arghezi şi efectul Biletelor de papagal, revista care are „tirul rapid al unei mitraliere”, faţă de publicaţiile care au ritmul ghiulelelor trase dintr-un „tun răpciugos care se strică după fiecare tragere”. Sadoveanu, Otilia Cazimir et comp. sunt dezavuaţi. Curios, nici un critic nu e luat în pleasnă. E apreciat Eugen Lovinescu pentru „discernământul obiectiv” şi „atitudinea de înalt stilist”.
        O jumătate de an a durat frumoasa aventură. Revista cu viaţă scurtă şi atât de agitată e totuşi un nume de reţinut în publicistica românească. Nu e doar a provinciei (mici!). Emfaticii ar fi mai bine să se jeneze. Nici Geo Bogza nu-i un scriitor de talie provincială înţeleasă în mod peiorativ, adică de mâna a doua, ştiu asta literaţii veritabili şi  de bună credinţă. Trecem peste faptul că a primit Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor şi a devenit membru titular al Academiei Române.
        Debutul cu volumul de poeme Jurnal de sex îi aduce acuzaţii de pornografie, procese şi detenţie. Poemul invectivă continuă atitudinea negativistă şi iconoclastă a retoricii avangardiste. Relaţiile cu revista unu, alge au însemnat o luptă dârză pentru o poezie care a evoluat (Exasperarea creatoare, Poezia pe care vrem s-o scriem) de la penetrantismul abstract către cea mai concretă poezie a reportajului. „Vă voi vorbi despre oamenii petrolului / şi despre sufletul lor mai negru şi mai inflamabil decât petrolul. /  Vă voi vorbi despre mine / fiindcă nimeni mai mult decât mine nu poate fi un om al petrolului / şi sufletul meu negru şi inflamabil / / mă va face să vă vorbesc vouă celorlalţi oameni cu toată brutalitatea”. Cartea Oltului, Ţara de piatră, Oameni şi cărbuni din  Valea Jiului , Tăbăcarii şi lumea petrolului etc.  sunt scrieri fără egal în literatura noastră.

                                                                            Constantin TRANDAFIR


                                  Cărțile Clujului

                                          Doina Cetea, „Istorii”

        La Asociația Scriitorilor din Cluj-Napoca avut loc cu puțin timp în urmă lansarea volumului Doinei Cetea, Istorii (editura Școala Ardeleană, 2017). Cu el, cunoscuta scriitoare clujeană și-a sărbătorit în avanpremieră împlinirea unei frumoase vârste, pe care ea a știut s-o întâmpine, iată, așa de frumos, adăugând la șirul cărților sale de poezie una dedicată elogiului satului transilvănean. Profilul uman al sărbătoritei, prezentă de 33 de ani în seviciul treburilor obștești ale scriitorilor, a fost schițat în câteva tușe meșteșugite de Irina Petraș, cea cu care împarte de multă vreme dificila misiune, în timp ce profilul său scriitoricesc a fost surprins cu acuitate de Constantin Cubleșan, cel care vorbea în cazul de față de o preocupare esențială de punere în valoare a mitologiei satului transilvănean prin intermediul câtorva protagoniști de marcă, ale căror biografii, fără a fi deloc spectaculoase, trimit la mituri ancestrale și la tradiții folclorice învederate. Încărcate cu o zestre simbolică profundă, „istoriile” propuse de ea scot la lumină o umanitate ignorată, care  revelă, în diversitatea și bogăția ei de semnificații, trăsăturile unei umanități cuceritoare și purtătoare de sens. Prin urmare, rolul esențial îl preia personajul, prin intermediul căruia, la fel ca în proză, ni se relatează întâmplări cotidiene obișnuite, mai mult sau mai puțin senzaționale, dar care, prin investirea lor cu semnificații aparte,  devin purtătoare ale unor tradiții de verosimilitate și arhaitate subliminară. Avem de-a face mai întâi cu chipul Bunicii, cea care în memoria copilului de altădată întruchipează calitățile unei misterioase „vrăjitoare”, deoarece știa să vorbească cu plantele și cu copacii, scoțând din mâinile ei fermecate tot felul de obiecte de lână; păstorul satului, Miron, nu e numai ciobanul miraculos al unei turme de capre, dar e și cel investit cu funcția de „păzitor”, de „paznic” al normalității și liniștii satului, deoarece salvează o copilă din ghiarele lupului, doar prin învârtirea toiagului său; „Ioanea banilor” e un personaj pitoresc dedublat, jucând rolul „cerșetorului” sau al săracului satului, hrănindu-se cu slănină râncedă și cu pită uscată, dar lăsând impresia celor care-l cercetau că e proprietarul unei lăzi pline cu bani, lada pictată cu flori și prinsă de grindă ; Nicolae al Titinei este un solomonar vestit, scoțând din piatră seacă izvoare de apă răcoritoare; „Ileana lupilor” își așteaptă cu răbdare bărbatul, pierdut cu mulți ani în urmă, în mina de cărbune; în țintirimul satului oamenii s-au adunat ca la o șezătoare tăcută, transmițându-și prin veacuri mesajul și solia prin noii născuți: „Sunt Simeon, străbunul tău,/ Și aștept de veacuri/ să mă întorc acasă/ Prin tine” etc. Poveștile refac mituri și legende uitate, aduc în prim plan mâinile mamei, boii lui Pavel a Florii, caii lui Mihaiu Costii, pe Anuța lui Nicolae căutându-și iubitul descântat ; pe „femeia cu năframă neagră” care ascunde în suflet o taină greu de aflat, în timp ce fetele satului tentează necunoscutul căutându-și iubiții în apa clară a fântânii etc. Busuiocul și iarba crudă, frunza nucului, florile casei și învelitorile pâinii, grinda și icoana, mersul la câmp și „culesul spicelor de grâu” sunt tot atâtea momente sau metafore fundamentale care primesc în poezia Doinei Cetea o investitură specială, încărcate cu mireasma satului de altădată, când „Lăutul pânzei albe în pârâu/ Țesutul, torsul, depănatul” erau evenimente care adunau satul la un loc, îi dădeau trăinicie și solidaritate. Satul de odinioară era centrul pământului, vatra care-i împreuna pe cei duși cu cei prezenți, umanitatea care nu poate fi smulsă și dusă aiurea, deoarece fiecare personaj își avea rostul și tâlcul său, un rost și o înțelepciune ce venea din adâncurile pământului, acolo unde fiecare își avea rădăcinile permanenței: „Spre lumea ei subpământeană/ Peste genunchii mei/ Crescuse iarba”. Prin noul volum, Doina Cetea a părăsit albiile lirismului interiorizat spre a plonja mai puternic și mai direct în lumea de povești a satului, la fel cum o făceau Sadoveanu și Agârbiceanu, poezia sa căpătând aura epică a aventurii și solitudinii umane, a iscodirii miraculosului existențial redus la firescul lui cotidian, la dimensiunea autohtonismului frapant și etern. Povestea acelei „veșnicii a satului”, de care vorbea Blaga, e spusă acum într-o nouă versiune, cea a Doinei Cetea, de unde și legendele inventate de ea fac dovada unei fantezii debordante, primind numele de „cetice”, deoarece autoarea are încă multe de spus, așa cum o mărturisește în final: „Povestea nu piere./ Zidul de cărți/ Mă împresoară-n misterioasă tăcere.” Ca o nouă Ana lui Manole, la cei 75 de ani ai săi, tânăra noastră colegă își strânge în jur brâul de cărți, ridicând în toamna sângerie o nouă biserică de slove și de cuget.

                        Mircea Muthu, „Repere culturale transilvane”

        Ocupându-se cu predilecție de aspectele specifice ale literaturii sud-estului europen, literaturi aparținând zonei geografice numite de el cu un termen generic  balcanism, profesorul clujean Mircea Muhtu a meditat ani la rând asupra specificității acestor zone de spiritualitate aparte, încercând să detașaşeze un lot de trăsături comune și de particularități specifice prin care produsele culturale ale acestor popoare vin să se adauge marii familii de popoare europene. În cadrul acestor investigații, repetate și adâncite periodic, profesorul clujean s-a oprit de data aceasta asupra unei problematici cu vădite resurse teoretice cum este cea care definește spiritualitatea transilvăneană, oferindu-ne al doilea volum din seria sa de demersuri constructive, intitulate „Alte contribuții istorico-literare”, în care pune alături secvențe esențiale ale trecutului Ardealului cu altele mai noi care își prelungesc ecourile până în actualitate. Cea mai importantă secțiune a volumului este cea intitulată „Continuități și polarizări”, unde știința supunerii la document merge mână în mână cu decelarea unor trasee ale interiorității și constantelor sufletului ardelean. Secțiunea aceasta este de fapt un breviar, o mică istorie comprimată a eforturilor poporului român din Transilvania de a ieși din hecatomba unui trecut asupritor și discriminator. Sunt trecute în revistă toate momentele cumplite și dificile traversate de poporul român din Transilvania, de la intrarea lui sub ocupația regalității maghiare și apoi sub cea austriacă, reușind să identifice cauze, motive, împrejurări, prin care acesta și-a creat drum spre ieșirea la lumină, începând cu vocația științifică și literară a unor oameni de cultură precum Olahus și Mihail Halici și pînă la excelenta revărsare de renaștere națională adusă de Școala Ardeleană. În acest domeniu, el vine cu două precizări pilduitoare: continuitatea instituțională (școală, biserică, Astra, Academie etc.), care pun în valoare triada funcțională a exponenților umani, creatori de individualități polarizatoare, precum prelatul, dascălul, militarul, și cea confesională, prin eforturile celor două biserici, prin care își face simțită prezența populația latinizantă majoritară, al cărei izvor a fost satul, acest „incubator de energii”, cum îl numește autorul. Din momentul în care populația românească a avut acces la școli, ea a pășit în arena studiilor umanioare cu un potențial gravitațional de prim plan, care n-a putut scăpa nici interesului aufklerilor austrieci sau maghiari, de structură iozefinistă, deoarece manualele școlare au avut ca principal rol acela de schimbare a mentalităților tradiționale. Prin procesul de adăpare la marile izvoare scolastice de la Tirnavia, Viena sau Roma, dascălii Blajului trimiși la studii în apus au deprins câteva precepte de prim ordin, între care s-au numărat apărarea limbii naționale, crearea unei conștiințe durabile a identității de neam, punerea bazelor unei istorii obiective care să ne ateste vitalitatea, continuitatea și originea latină. Toate aceste mari deziderate, slujite printr-o efervescentă muncă de scriere, tipărire și fundamentare a unei culturi care ne lipsea în acel moment, au schimbat semnul targețial, dar și ritmul esențial al provinciei intracarpatice, prin apariția celei de a doua sau a treia generații post-iluministe, oameni „ai începutului de drum” atașați Astrei și Academiei Române, prin care au devenit purtători de sens și progres cultural semnificativ, dat fiind faptul că au dispus și creat și o presă care să difuzeze aceste idei în sînul poporului. Oameni providențiali ca Andrei Șaguna, Cipariu, Barițiu sau Ștefan Ludwig Roth, sasul care s-a opus încorporării Transilvaniei la Ungaria, Bărnuțiu, care a formulat programul politic de la Blaj, Avram Iancu, Iosif Vulcan, Al. Papiu Ilarian (al cărui Tezaur de documente istorice este dus de Eminescu la Viena și oferit Societății Teologice de acolo, ca apoi împreună cu Slavici să organizeze acel congres al studențimii de la mormântul de la Putna al lui Ștefan cel Mare) au reprezentat trepte ale făurii unei conștiințe naționale fără de care actul de la Alba Iulia nu putea avea loc. Într-un capitol plin de ispitiri constructive ce stă sub semnul polarizărilor și continuităților, autorul stăruie și asupra altor aspecte de afirmare a identității nației române din Transilvania, subliniind componentele etnice și culturale prin care Transilvania se impune ca o provincie cu o ascendență românească prioritară de ordin programatic-politic, așa cum a fost fixată de un Bărnuțiu sau de Avram Iancu, dar și de cei care vor crea cadrul pentru manifestările cultural-literare de anvergură, prin Coșbuc, Rebreanu, Blaga, Goga, Cotruș. Solidaritatea prin suferință a dus la conturarea unei solidarități civice și interetnice, în care culturile și acțiunile individuale sau colective (Hugo Meltzl, „Acta comparationis”, „Erdelyi Helikon”, Școala de pictură de la Baia Mare, transilvanismul lui Kos Karoly) devin parte integrantă a unui numitor comun cu referință principală la Transilvania și la potențele culturale ale acestei provincii, indiferent că sunt inițiative săsești, maghiare sau românești, deoarece universitățile, învățământul și presa creează veritabile punți de legătură, cu oarecari șanse și pentru cultura celorlați. Satul românesc își imprimă în continuare amprenta specifică asupra unei direcții demofile, creatoare a unui cosmos de tradiții etnografice și folclorice de mare clasă, care a fost apeciat în întreaga Europă drept un semn de noblețe și expresivitate artistică. Prin „Circumscrierile” pe care le are în vedere, el recuperează câteva din momentele de seamă ale spiritualității locale, începând cu Mihail Halici, Șaguna, Goga, Cotruș, Rebreanu, Blaga, autorul insistând pe manifestările culturale interbelice, polarizante, dătătoare de semnificații multiple. Aceste coridoare de idei și polarități creatoare sunt puse în relație cu Universitatea românească clujeană, care a devenit în acest răstimp centrul de iradiere polivalent ce nu poate fi contestat, prezent aproape în fiecare inițiativă creatoare interbelică. Acest „focular” de cultură îi permite să facă trecerea spre prelungirile contemporane ale acestei moșteniri, pe care le identifică în ambianța creatoare a Clujului (Ion Pop, Marta Petreu, Ion Vartic, Marian Papahagi, Petru Poantă, Ion Mureșan, Mircea Petean, Dan Damaschin,Vasile Dâncu, Ștefan Borbely, „Echinoxul”), a Sibiului (Cercul literar, Mircea Ivănescu), Târgu Mureș (Al. Cistelecan), Ieud (Marian Ilea), printr-un fel de confrerie magică, polivalentă, plurivocă, hrănită din izvoarele subterane ale aceluiași „duh ardelenesc” care își arată de fiecare dată fațetele poliedrice, de care vorbește în interviul rezonant din final. Prin cartea sa de mare actualitate, Mircea Muthu redeschide dialogul cu marile culturi europene, de pe un aliniament marcat de idei fertile, de spirit de sinteză, de capacitate de a gândi conceptual. Fraza aleasă și bine încastrată în discursul critic, supravegheat cu mare acuratețe, ne convinge o dată mai mult de potența creatoare a profesorului clujean, îndrăgostit până la epuizare de disciplina spiritului transilvan, de multiplicitatea lui expresivă și de valorile pe care le-a vehiculat.

                                                                      Mircea POPA