Constantin Călin - Zigzaguri. Pretexte pentru recapitulări 1.
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Cititul și răscititul cărților.
Mircea Popa - Un om al Nordului literar, Nae Antonescu.
Daniel Mariș - De la Homer la homo teleormanicus.
Pr. Ioan Cr. Teșu - Cand cerul se umple de sfinți.



Zigzaguri

                    Pretexte pentru recapitulări (1) 

        „Sabia votului”. Expresia am întîlnit-o, prima dată, cred, într-un articol din Neamul românesc pentru popor (nr. 3, 16 (29) februarie 1920, p. 38). Intitulat „Prețul libertății”, articolul era o lecție electorală, cu sfaturi absolut necesare, întrucît cei mai mulți dintre români abia primiseră dreptul de a vota. Autorul, care semnează cu inițialele St. M., spune însă niște vorbe potrivite nu numai atunci, ci și în zilele noastre. Simplă, ideea sa e că votul constituie un act de răspundere față de prezent și de viitor, care, înainte de a fi exercitat, cere cunoaștere și reflecție: „El este sabia de foc a dreptății biruitoare. Este dezrobirea, este bunăstarea, este fericirea copiilor și nădejdea puterii neamului nostru în viitor. Nu trebuie dăruit pentru o țuică și nici pentru un dinar, dar, mai ales, pentru minciuni. Trebuie dat cu multă băgare de seamă și, pentru a ști cui să fie dat, din vreme trebuie chibzuit și judecat asupra celui căruia i se dă încrederea, cum și a prieteniilor pe care le are legate omul hotărît să fie ales”. Din păcate, nu s-a ținut și nu se ține seama de astfel de îndemnuri, care sînt corecte. După un secol, prin comportamentul electoral, părem încă „un popor buimac”, care ratează votul din motive meschine. Adesea el e dat taman cui nu trebuie, pe mărunțiș, fără grija de consecințe. Unii votează pe cei de la care au primit un pix, un calendar, un litru de ulei sau o găleată de plastic. Alții votează încolonaţi, după indicațiile primarilor, ca să li se aprobe loc de casă sau un stînjen de lemne de foc. Alții, în special dintre orăşeni, pentru suta de lei promisă a fi adăugată la salariul minim ori la pensie. În majoritate, alegătorii sînt indiferenți la criterii. Prestația lor electorală e pe măsura nivelului etic și a lipsei de educație politică, lucru care se reflectă apoi în calitatea în general slabă a celor ce ne guvernează. Sînt ușor de păcălit, deoarece nu se străduie să învețe cum se mînuiește „sabia votului”, care e sinonimă cu sabia criticii. Chiar dacă în locul creionului de altădată am o ștampilă, cînd votez, de fapt, tai, elimin, despart. Aprob și în același timp sancționez. Un moment, ștampila e arma mea. Cîți, însă, își spun așa? Nu puțini sînt nedumeriți asupra a ceea ce trebuie să facă pînă și la intrarea în cabina de vot, iar acolo se precipită și acționează fără luciditate. Deși „tehnic” valabile, atari voturi nu exprimă o anume voință politică, în schimb favorizează un partid, de regulă pe cel aflat la guvernare. Efectul lor e nociv pentru colectivitate. Sîntem victimele voturilor inconștiente, ale democrației fără rigoare, ca să nu zic fără cap. Obținute necinstit, asemenea voturi permit perpetuarea în funcții a unor persoane funciar necinstite. Multe dintre erorile și stagnările din perioada interbelică, precum și din cea actuală, se explică prin felul rău de a vota. Vot rău este cel care nu-i dat pentru o idee, o credință, un interes general. Votul din inerție, al captivilor unei teorii și al celor incapabili să judece singuri un regim. Ei văd, de pildă,  că lucrurile „merg într-o direcție greșită”, dar continuă să-i crediteze pe vinovații de aceasta. E „opera” celor ce, de obicei, închid ochii la ilegalități și activități oneroase, a celor ce se lasă corupți și se mulțumesc cu fărîmiturile ce cad de la ospețele parveniților, a inșilor pe cît de ignoranți pe atît de lipsiți de demnitate. Poți să-i ceri însă cuiva să mînuiască o sabie, dacă el n-a învățat barem cum se folosește o unghieră? Gesturile lui sînt de om stîngaci și miop. Deși pare, felul său de a se manifesta nu ține de comedie. Votînd prost, el întoarce sabia împotriva sa și a noastră, a tuturor. De aceea, accidentele democrației au drept cauză, nu o dată, votul greșit, ilogic, în contrast cu aspirațiile momentului. Votul care în loc să stimuleze evoluția societății, o frînează. Stagnăm, pentru că din teama de mai rău, unii se opun mai binelui. Li-i suficient micul confort, chiar dacă-i la limita mizeriei. Fapt caracteristic, în cele trei decenii de la „Revoluție”, votul majorității n-a avut niciodată un caracter revoluționar, ba în cîteva ocazii a fost net reacționar. Votantul din anii ’20 putea să greșească în opțiunile sale, deoarece suferea de lipsa informațiilor. Votantul de azi, care-i alfabetizat și umblat prin lume, n-are o asemenea scuză. Ce-i lipsește? Lipsurile lui sînt mai multe: memoria actelor celor ce ne reprezintă în Parlament sau ne guvernează („ne fac legi și ne pun biruri”), spiritul critic de a le analiza, răbdarea de a chibzui asupra a ceea ce urmează. Cu informația tendențioasă primită de la „canalul” de ştiri ce-l ține captiv și fără reflecție personală, el e aidoma bețivului ţanţoş şi caraghios prin absoluta dezorientare. Din păcate, prea mulți dintre contemporanii noștri sînt „cetățeni turmentați”, iar asta mă face sceptic în privința progresului nostru material și, în special, a progresului moral.
         
        Ce-am vrut să fim. Recitind unele discursuri de acum o sută de ani, sau și mai vechi, m-a frapat (nu-i prima dată) credința celor de atunci că rolul nostru, ca popor, e de „strajă a latinității și civilizației în Răsărit”. Axa ideală pe care ei și-o imaginau era Franța-Italia-România. Cînd am intrat în Primul Război Mondial, în angajamentul nostru vibra – s-a spus chiar de către Regele de origine germană – „chemarea latină”. Presa proantantistă se arăta deosebit de receptivă față de tot ce se întîmpla – militar și politic – în cele două „țări surori”. (Spania, Portugalia nu figurau în discuții). Franța, care a trimis aci o „Misiune”, era văzută ca „spontană şi sinceră” şi a beneficiat de cele mai înflăcărate elogii, unele în versuri, precum acest poem-dedicaţie, scris de Carol Ardeleanu, viitorul autor al romanelor Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa şi Viermii pămîntului: „Eşti mare Franţă, mare cît îi lumea; / Înţelepciuni împarţi cu dărnicie,/ Popoarelor ce vin s-aprindă facla/ Luminii ce lumină nouă-nvie/ Pornirea ta e sfîntă, sfîntă fapta [...]/ Mărire şi-nchinare, slavă Ţie/ Lumină pogorîtă din Tărie/ Primeşte jertfa vieţii întregi a noastre/ Şi sufletul poetului ce scrie” („Franţei”, în România, 1, nr. 87, 1 mai 1917, p. 1). Deşi mai domoliţi în extaz, ba şi critici faţă de cei cu pusee de servilism, am rămas în majoritate francofili şi în epoca interbelică. În aceeaşi perioadă, Italia, putere emergentă, ne uimea cu transformările ei economice şi culturale. După ’45, am înlocuit însă cele două modele cu „modelul sovietic”, pe care l-am urmat cu fidelitate pînă la mijlocul deceniului şapte. În principiu, odată cu schimbarea de regim din ’89, ar fi trebuit să se producă o întoarcere la ceea ce am vrut să fim şi istoria ne-a împiedicat. S-au schiţat cîteva demersuri în această direcţie, dar fără elanul de altădată. Din ce cauză? Pentru că ideea de latinitate, de familie latină a slăbit. Pomenim rar de ea, aproape că am uitat-o. Supravieţuieşte încă, decent, numai în mediul academic, însă nici acolo la proporţiile anterioare, căci studiile de limbi clasice şi de romanistică nu mai au ponderea de odinioară. Cînd am făcut facultatea, una dintre figurile emblematice ale Filologiei ieşene era un romanist: Ştefan Cuciureanu. Acum – şi nu numai acolo – în prim-plan sînt angliştii. Pe scurt, nu mai sîntem „strajă a latinităţii”, ci am devenit „strajă NATO”. În acest tip de alianţă, latinitatea e irelevantă. Ştiu, mersul lucrurilor e implacabil, dar acesta nu-i un motiv ca să nu ne expunem anumite regrete. Primul e că am abandonat nobila aspiraţie de a fi, în chip distinct, în această parte a Europei, o ţară a civilizaţiei şi culturii, un reper pentru vecini. Aşa păream hotărîţi cîndva: „Munca pentru încheierea hotarelor a luat sfîrşit. Forţele i-au rămas disponibile [statului român] pentru o altă activitate”, scria Camil Petrescu. „Normal după ce şi-a clădit o casă – continua el – omul se gîndeşte să întemeieze o familie menită să ducă mai departe însuşirile rasei şi bunurile cîştigate. [...] Ştim încotro să mergem [...] căci un stat nu se consolidează decît prin cultură” (v. „Galeria sufletului românesc”, în Universul literar, 44, nr. 18, 29 aprilie 1928, p. 286). Cultura, semn al occidentalizării şi modernizării, ar fi trebuit să constituie superioritatea noastră. Această perspectivă a mobilizat o generaţie tînără dintre cele mai dotate: „treizeciştii”. Eforturile lor s-au frînt, însă, odată cu Al Doilea Război Mondial. Paşii următori se cunosc: ideologia clasei conducătoare (cu unele corecţii de etape) a fixat ca ţel principal realizarea „societăţii multilateral dezvoltate”: adică industrializare, dezvoltare a agriculturii şi, abia în al treilea rînd, a culturii. Chiar dacă şi ea era declarată importantă, în expuneri şi dări de seamă, figura mereu ultima. Acest fapt relevă, totodată, că rolul intelectualului în decizia politică era mai scăzut. De altminteri, socialismul n-a tolerat discuţii aprofundate despre „noocraţie” şi nici n-a fost cel mai bun prieten cu meritocraţia, cele două teme părînd extravagante. Cum am spus deja, ideea despre România ca „strajă a latinităţii şi civilizaţiei”, cum o visau I.G. Duca şi Constantin Banu, şi căreia i s-au dedicat apoi autorul piesei Danton şi cei din „şcoala lui Nae Ionescu” n-a reînviat. Deşi cîţiva ani după ’90 am beneficiat de susţinerea Franţei şi am întreţinut relaţii intense cu ea (un act semnificativ reprezentîndu-l vizita lui Mitterrand), n-am mai evocat deloc posibilitatea de a fi „o Franţă a Răsăritului”. Gest de personalitate?, căci şi ţările au personalitatea lor. Nicidecum, pentru că – de ce n-am recunoaşte? – ne lipseşte ambiţia diferenţierii, orgoliul, superbia. A fost un gest de renunţare la afinităţi verificate istoric şi de subordonare unor interese imediate. Direct spus, ne-am dat – ca de atîtea ori în trecut – cu cei puternici. Am făcut-o cu precipitare şi cu cedări inadmisibile. Pe noi, orice curent mai tare ne apleacă. Chestiunea e demnă de atenţie nu numai politic, ci şi fenomenologic. Ea a evidenţiat o dată în plus păcătoasa noastră „plasticitate”. „Franţuziţi” încă din vremea lui Faca, adesea la modul caraghios, ne-am anglicizat masiv într-un interval foarte scurt. Ţinem să fim în toate cool, ne mirăm de orice şi admirăm cu wow! La fel de uşor ne-am schimbat şi filozofia: umanismul european, părîndu-ni-se ineficient, am devenit, peste noapte, „pragmatici”, dar, cel mai adesea, într-un sens vulgar. „Ţara de latinitate” (margine, periferie) supravieţuieşte numai în versul poetului.
         
        Ce nu avem? Nu avem, de pildă, cronicari parlamentari, cu rubrici permanente. Sau dacă-i avem, ei nu sînt ziariștii pe care să vrei să-i citești printre primii, cînd deschizi o gazetă. Atenția lor se concentrează, cel mai adesea, asupra unor incidente. Le lipsește – se pare – știința de a rezuma corect și de a spicui citatul edificator. Îl aleg de predilecție pe cel provocator, scandalos. Dar lipsa cea mai gravă e incapacitatea de a portretiza. Grăbite, textele lor redau reacții nesemnificative, nu vorbe, gesturi și atitudini caracteristice. Ca să reliefezi intelectual și moral o figură, ele ar trebui încadrate biografic și interpretate psihologic, lucru care nu se face. Din atari cauze, însăși imaginea Parlamentului suferă: acesta apare ca o instituție compusă din mediocrități (ceea ce nu-i chiar o calomnie), cu deputați și senatori ce seamănă cu niște instrumente mecanice, cîteodată stricate, nu oameni cu însușiri mai mult ori mai puțin interesante. Reportajele menționează, frecvent, că, sub cupolă, comportamentul lor e uneori infantil, de recreație mare, alteori placid, de inși anesteziați, cu gîndurile aiurea. În majoritatea zilelor, disputele lor din plen n-au nimic remarcabil nici ca fond, nici ca formă: scene cu mici trucuri, clinciuri şi şmecherii de două parale; nici un discurs cu substanța într-o întreagă sesiune! Specia „tribunilor” autentici a dispărut. Ce și cum să scrii despre o asemenea adunătură?, aș putea fi întrebat. Și înainte de a răspunde, mi s-ar aminti, probabil, că Parlamentul actual a fost etichetat (în treacăt fie spus, eticheta nu-i deloc nouă, s-a folosit și în epoca interbelică) un „Parlament al Rușinii Naționale”. Cu atît mai mult – aș zice – se impune a scrie despre el. Rușinea ar trebui să-i urmărească pe unii tot restul vieții, să le stea în obraz ca o pată, ca o exantemă care să-i ucidă politic. Lipsesc însă, din presă, portretele expresive, revelatoare, pamfletele care să-i ardă cu „fierul roșu”. Simpla urzicare, în niște însemnări fugitive și vag umoristice, stîrnește un zîmbet subțire, apoi se uită, fapt care îi dă ipochimenului prezentat astfel posibilitatea să-și continuie „cariera”. E nevoie așadar să reluăm tradiția portretului politic executat cu artă, evocator peste timp, care definind o activitate, luminează un caracter. Celor nepregătiți încă pentru asta, le-aș recomanda rubrica „Oameni” din vechea Viață Românească, unde semnau M. Sevastos, N. Tatu și, exemplu asupra căruia aș vrea să mă opresc, G. Călinescu. Portretul făcut de el lui Iuliu Maniu (primul, al doilea va fi în 1944) e un articol scurt şi dens ce ar merita analizat amănunțit. Fiecare frază e o fermă trăsătură de pensulă sau o viguroasă lovitură de daltă: „Rigid, auster, corect, cu un guler prea nalt pentru fizicul său, ceea ce îi dă un aer de ceremonie inactuală, neseculară, Iuliu Maniu este mai întîi de toate un om bine îmbrăcat. În vestmintele sale curate, decente, ca și scufele înfoliate ale călugărițelor, nu poți bănui nici o pată, nici o lipsă de nasturi, nici cea mai mică neregularitate boemă. Locuința sa potrivită ar fi o mînăstire nordică, cu săli reci și curate, cu reuniuni și prînzuri protocolare”. Modelul e privit de la distanțe şi din unghiuri diferite, pentru a-i sesiza latura invizibilă şi „umbrele”: „Iuliu Maniu este un om afabil, prietenos, dar individul de departe vede contrariul, și aceasta dintr-o intuiție a naturii sale sufletești intime. El este un pudic. Față de el ți-ar veni greu să vorbești despre sideful pîntecelui feminin sau să spui anecdote sexuale. Și unde nu e loc pentru intimitate se naște protocolul”. Cele trei paragrafe care urmează combat porecla de „iezuit” a liderului național-țărănist și-i scot în relief maniera (nu tocmai în acord cu timpul) de a conduce (v. Viața Românească, 25, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1933, pp. 66-67). Just sau injust, un asemenea portret se ține minte.


                                                                                                          Constantin CĂLIN



Scriitori şi teme


                    Cititul şi răscititul cărţilor

                S-a scris atât de mult despre acest fenomen social şi psihologic, lectura, încât reluarea pare dintru început suspectă. Se mai poate spune altceva decât anacronisme cu iz didactic de care să te apuce lehamitea? Chipurile, lumea înaintând precipitat, altele ar fi priorităţile ei, iar învăţăturile dintotdeauna privitoare la „cetitul cărţilor” par să nu mai aibă vreo noimă. Cum să nu, subiectul e încă presant şi aşa va fi, spun oamenii cu mintea normală. E vorba de lectura „de obşte”, nu de cea a specialiştilor lecturii şi nici de mai vechea convingere cum că pentru opera literară colaborarea autorului cu cititorul are rol decisiv.
                 Şi totuşi e o criză a lecturii; observată mai de mult, s-a adâncit azi, la noi, într-o măsură alarmantă chiar cât priveşte fibra naţională, ştiut fiind că numai gradul de cultură al unui popor dă seama de calitatea lui. Iar sistemul instructiv-educaţional, afirmă un potentat cam necitit, e „varză”. Pentru generaţia tânără (se exclud excepţiile, puţine) altele sunt tentaţiile, imprimate de acest sistem excesiv şi odios pragmatic, acultural. Beneficiile materiale, adesea „câştigul fără muncă” – „iată singura pornire” a „băieţilor de băieţi” şi a „fetelor de fete”. Un singur exemplu, examenele de la bacalaureat indică, înainte de toate, dezinteresul generalizat pentru lectură, de unde sărăcia gândirii, carenţe în exprimarea scrisă şi orală. Mostrele de la examenul de maturitate ar fi hilare dacă n-ar fi triste. Mai că sunt tentat să dau câteva dintre ele, dar ar trebui, atunci, consemnate şi câteva monstruozităţi ale oficialilor – spaţiul nu permite şi tema e prea gravă. Mai reiese din epopeea „camerelor de luat vederi” abjecţia imprimată în mentalul nostru, că, adică, se poate obţine orice, inclusiv diplome şi poziţii sociale superioare, prin trişare, fraudă, escrocherie.
             Sondajele, anchetele şi studiile recente arată cum cei mai mulţi silabisesc enorm sms-uri, mai puţini email-uri, messenger-ul, facebook-ul…Tot de aici, aflăm că în general părinţii ori nu citesc deloc, ori se instruiesc din tabloide şi de pe burtiera telenovelelor. Amuzantă şi (oare?) nedreaptă opinia lui Tolstoi: „Lectura ziarelor a făcut să crească numărul proştilor”. A se vedea şi „modele” de exprimare ale celor care ies în frunte, la tribune publice şi mai ales la televiziune, după care românii se înnebunesc. Culmea culmilor, rezultă că nici profesorii „n-au timp” de lectură. Mărturisea o profesoară de română că n-a mai citit o carte de nu mai ţine minte, cu atâtea angarale pe cap. Iar titularizările în învăţământ ţin de domeniul incredibilului, ca dovadă de ce efect au diplomele cumpărate sau obţinute cu o indulgenţă iresponsabilă.
                E caraghios şi rău conducător de electricitate instructivă să crezi că se poate învăţa de pe google, că n-avem nevoie de „filosofi” (excesul cititului în accepţia mediocrităţii). Cititul exclusiv pe Internet e o imposibilitate clară, fizică în primul rând, ochii omului nu sunt programaţi pentru a parcurge cărţi în format electronic. Înainte de toate, lectura trebuie să fie îndeletnicire plăcută, nu caznă. Să ne imaginăm cum citesc internauţii trilogiile Orbirea de Canetti sau Orbitor de Mircea Cărtărescu şi ce se întâmplă cu vederea lor. Iată o vorbă greu de contrazis: robotizarea nu poate înlocui omul „de sânge şi lumină”, cum sună sintagma argheziană. Sau dacă o face, condiţia umană se arată mai tragică decât în viziunea existenţialiştilor.             
                 Ştiaţi că nici unii dintre cei care scriu nu (prea) citesc? Aceşti contemporani ai noştri par a fi urmaşii unor romantici minori care îşi închipuiau că ingenuitatea e creatoare şi că învăţătura viciază. Ei, actualii, scriu, că de-aia îs scriitori, nu citesc, treaba asta e pentru cititori. Sau se citesc-recitesc pe ei înşişi. S-a înmulţit scrisul tabietliu, cel mai adesea impulsul e dat de credinţa că aşa se dobândeşte o frumoasă autoritate. Când s-a pus chestiunea la un cenaclu să se mai pomenească şi ce altceva au mai citit dumnealor creatorii, propunerea a fost socotită abuzivă şi tratată cu refuz. Cenaclul acela nu mai există, în locul lui sunt acum aşa-zisele „lecturi publice”, adică autorul îşi recită compunerea în faţa câtorva persoane care nu citesc.
          
                 E lucru indiscutabil: în vremurile noastre nu se mai poate scrie bine decât cu o foarte bună cunoaştere a domeniului, prin devorarea de cărţi. Chiar mi-am îngăduit să avansez o proporţie: 90% citit, 10% scris. Cei mai fandosiţi se transformă în bloggeri, twiterişti, facebookeri. Cică astfel se afirmă ei în circuitul literar. Se dau şi nume, despre care dumneavoastră, cultivaţi cititori ai acestui foileton, sigur n-aţi auzit. Şi încă un cuvânt. Necititorii au aflat cu satisfacţie că nicăieri în Scripturi nu se pomeneşte despre Iisus citind. Că El s-ar fi menţinut în puritatea absolută care exclude cititul profan. Eroare, cineva a extras din aceste sacre scrieri multe probe despre foloasele citirii, că „la început a fost Cuvântul”, nu pentru a fi doar rostit. Sunt activişti fariseici care declară cu seninătate că ei nu citesc decât Biblia, n-au ce învăţa din cărţile nesfinte – e lesne de priceput altitudinea lor culturală. Dar când filosofii „antiintelectualişti” elogiau arhaicitatea, aveau în vedere nesocotirea profunzimilor simple, nu incultura.  Normal, aceşti filosofi ai culturii erau înarmaţi cu mii de tomuri.
                 Domnii care nu citesc au uitat că adevăratul popor român a formulat scurt şi plastic, ritmat şi rimat: „Ai carte, ai parte”; „Spune-mi ce citeşti, ca să spun ce preţuieşti”. Pe Eminescu, înţelegem că nu-l suportă nişte inşi dubioşi, poate fiindcă, între altele, poetul dă nişte îndemnuri de tipul: „Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii”.  Dar ei, snobistic, îl invocă patetic pe Eliade care, oricum, spunea că lectura stabileşte legătura dintre om şi cosmos, „revelează ritmurile dinafara noastră”. Iar pe Cioran îl prindea dragul de viaţă cu cât citea mai mult din pesimistul Schopenhauer: „îmi pare rău că nu-s logodnic”. S-a repetat că lectura are valoare terapeutică, nu e nicio îndoială. Un romancier chinez, Dai Sijie, scrie despre supravieţuirea prin lectură a unor tineri în perioada maoistă. „Fericirea” lui Steinhardt din jurnalul său stătea, înainte de orice, în lectură. Dar aceştia şi mulţi-mulţi alţii sunt nişte naivi învechiţi. Nu-i aşa?

                                                Constantin TRANDAFIR

PS. Nu de mult, a apărut la Editura RAO Hoţul de cărţi de australianul Markus Zusak, care s-a aflat peste 200 de săptămâni în topul vânzărilor, publicat de New York Times. Editura Litera a publicat romanul Toby & Susan de Austin Whright, povestea unui manuscris care a avut darul să-i reunească pe doi soţi despărţiţi de 25 de ani.
        La Editura Nemira s-a tipărit Istoria lecturii, volum despre misterele cititului în istoria tumultuoasă de 6.000 de ani, istorie care celebrează, astfel, rasa umană. Gheorghe Grigurcu: „Citind, avem şansa mirabilă de-a ne citi pe noi înşine”. Doina Popa a scris romanul Ca frunza-n vânt, a cărui eroină, în căutarea sensului vieţii, are o patimă: cititul cărţilor.



              Un om al Nordului literar, Nae Antonescu,
                                      și Jurnalul său

        Plecat nu demult dintre noi, istoricul literar Nae Antonescu (1921-2010) a fost un admirabil cunoscător al vieții literare în mai toate tainițele ei cele mai ascunse. Debutând în literatură la o vârstă destul de fragedă, tânărul pornit în viață dintr-un modest sat de lângă Carei, Terebești (localitate pe care a imortalizat-o semnând de multe ori și cu pseudonimul N.A. Terebești), după ce a fost silit de împrejurări să adopte prenumele de Nae, deoarece numele adevărat de Ion Antonescu era confiscat de conducătorul statului de atunci, împrejurare de la care i s-au tras și alte ciudate coincidențe.
        Cărturarul, afirmat în publicistica literară încă din perioada studenției, coincidentă cu cel de Al Doilea Război Mondial, a scris multe și de toate, colaborând la mai toate revistele tinerimii, cu un apetit special al comentariului faptului cultural, pentru care a vădit o preocupare deosebită de-a lungul anilor, când, în urma schimbărilor social-politice, în vremurile tulburi care au urmat,  a preferat să intre într-un fel de marginalizare și izolare autoimpusă, lăsându-i pe trepădușii regimului să i-o ia înainte. Numele său poate fi întânit însă în acțiunile pornite de cărturarii locului, prin revistele „Democratul” sau „Prietenii artei” de la Carei, iar mai apoi, în paginile „Cronicii sătmărene”, unde contribuțiile sale literare ar putea furniza material pentru un întreg volum. Pentru a avea în bibliotecă exemplare rare de cărți și reviste a apelat la mai toți prietenii și cunoscuții săi, plătind costul acestora cu gratitudine, încât biblioteca sa impresiona pe oricine dorea să-l viziteze, prin marea colecție de reviste și publicații rare, de o valoare inestimabilă, care îl acreditau ca pe unul dintre cei mai informați istorici literari ai perioade postbelice, cu o memorie a faptelor și evenimentelor literare care impresiona prin promptitudine și siguranța verdictului. În ciuda vocației sale de literat autentic, obișnuința de a trăi în spațiul binecuvântat al propriei biblioteci l-a determinat să nici nu-și dorească altceva, deoarece, prin desele sale vizite la marile biblioteci clujene sau bucureștene, lista întrebărilor rămase fără răspunsuri imediate se diminua pe loc, repunându-l în funcțiune pentru o altă bună perioadă de timp. Pentru unii din meseriașii scrisului a putut părea straniu că omul acesta „de la țară” era în stare să scrie deosebit de informat și doct despre lucruri pe care ei nu erau în stare să le lanseze în spațiul public, darmite să le dea dimensiunea critică și anvergura unor „documentare” fără drept de replică.
        Deși mărunt și slab, cu aspect famelic de ins suferind, cărturarul de la Terebești era un om sociabil și prietenos, care își cultiva cu ardoare prieteniile și le întreținea cu harul său de povestaș al unor lucruri și evenimente uitate sau neștiute, fiind ceea ce se cheamă „o comoară de bărbat”, un  autentic intelectual dăruit cu totul literaturii.  Și mai greu de crezut părea faptul că omul acesta timid și însingurat a fost scos din bârlogul lui de către sbirii regimului, inventând pretexte aberante pentru a-l reduce la tăcere, a-l intimida și a-l determina să treacă în uitare, lucruri și adevăruri pe care generația sa ulcerată și decimată politic le purta cu ea ca pe o rană deschisă. Sub astfel de motive inventate, și el a fost trecut prin sita prelucrărilor și verificărilor, fiind arestat și închis, numai pentru că semnătura sa a figurat și în unele publicații puse la zid de către autorități. A preferat a se ține departe de luptele și frecușurile literare, funcționând ca profesor la școala din Terebești, ieșind din bârlogul său plin de cărți doar atunci când simțea nevoia să corecteze și să aducă completări la afirmații și aserțiuni nedocumentate, pentru a restabili adevărul ca martor ocular și sentimental al atâtor ani de viață literară activă. În ciuda acestei aparente izolări, el a fost un factor de frunte al vieții literare din ținutul său, petrecându-și timpul disponibil citind și scriind, și, în primul rând, aprovizionându-se cu cărți și reviste. S-a dedicat mai ales istoriei presei, publicând an după an cărți dedicate acestui sector mai puțin frecventat al istoriei literare, cum ar fi Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu (1985), dar și publicațiile Jurnal literar (1999) și „Revista Fundațiilor Regale” (2006) și a coordonat volumul Reviste românești de cultură din Transilvania interbelică (1999). Un alt merit al său a fost acela al repunerii în circuitul literar a unor scriitori și publiciști de care tinerii vremii nu mai auziseră deloc, deoarece reprezentau un sector de penumbră al scrisului interbelic, numele lor rămând în mare majoritate fixate doar în presa timpului, în volumele trecute la „Secret” sau scoase în afara circuitului  normal al actualității literare. În marea lor majoritate i-au fost colegi și prieteni, astfel că informațiile oferite despre ei sunt de prim rang și întregesc cu pagini revelatoare fondul documentar al literaturii noastre. Între numele asupra cărora a stăruit, pot fi amintite cele ale lui Octav Șuluțiu, Romulus Diaconescu, Ion Șugariu, Aurel Marin, N.Milcu, N.Cantonieru, Ion Moldoveanu, T.C. Stan, Mircea Damian, Octav Botez. Ulterior aceștia au beneficiat de ediții restitutive în cadrul colecției „Restituiri” a editurii Dacia, iar alții au stârnit interesul unor cercetători și istorici literari. Meritul de a-i fi pus primul în evidență îi revine fără îndoială lui Nae Antonescu, om de o delicatețe sufletească specială, extrem de săritor și gata oricând să-ți furnizeze o informație sau o dată de istorie literară ocultată. El însuși ar fi putut face parte din această categorie de „scriitori uitați” sau de publiciști ocoliți de destin, de aceea înțelegerea și efortul lui pentru repararea unor nedreptăți flagrante trebuie răsplătit cum se cuvine de cei care au fost beneficiarii acestor recuperări. El însuși a motivat în jurnalul pe care-l comentăm aici gestul său de dreptate critică, pentru o întreagă generație expulzată cu sila din literatură de activiști și îndrumători dogmatici, puși să execute ordine moscovite oculte. Cuvintele sale de condamnare nu ocolesc realitățile siluite prin care a trecut: „ Mai dureros e că am trăit o epocă plină de agitații sociale și în care literatura n-a avut partea cea mai bună. Cel puțin un deceniu și mai bine nu s-a putut scrie decât în limitele proletcultismului și toți criticii literari care au tipărit atunci cărți sau studii prin diverse reviste, astăzi le e rușine de activitatea lor. Mulți se scuză că n-au putut altfel, dar puteau să tacă, nimeni nu-i obliga să scrie. În timp ce ei se lăfăiau prin redacții de edituri, cu punga doldora de arginți, cu tot mai multe călătorii în străinătate, pe banii statului, storși de la învățători și țărănime, noi fie că tăceam sau eram la închisoare”. 
        E adevărat că și el a trecut prin asemnea momente critice, care i-au șubrezit sănătatea și l-au impiedecat să se poată afirma din punct de vedere literar după înzestrarea sa nativă și dobândită. În paginile jurnalului său vom putea citi și o astfel de mărturisire acuzatoare: „Reumatism am strâns în tinerețe și în închisoarea din Oradea. Aproape că nu se poate povesti, nimeni care n-a fost în asemenea locuri n-ar crede. Să stai singur în celulă, pe un pat de lemn, fără acoperitoare, alteori jos pe ciment, fără lumină, cu o singură dată mâncare pe zi (un pahar de terci și o bucățică de mălai) și bătaie de câte ori se nimerea. După ce m-am întors acasă mi-au căzut toți dinții fără să mă doară, dar le-a rămas rădăcina la locul lor. Alte dureri la extracție pentru a face loc protezei.”
             Jurnalul lui Nae Antonescu este revelator și ca jurnal de lectură, ca laborator de creație, și ca judecată asupra oamenilor din viața literară. Cu o sinceritate de invidiat el descrie aspecte și conturează siluete din lumea scrisului contemporan, cu o pană acidulată și cu trăsături ferme, neacoperind sau tăinuind nimic din ceea ce credea în intimitate. Nu putea suferi pe inșii duplicitari, pe cei care își schimbau părerile după cum bătea vântul, pe  colegii slugarnici care falsificau realitatea pentru un blid de linte, pe cei amestecați în coterii și nedreptăți, pe cei care căutau doar favoruri fără a le merita,  înfierându-i ori de câte ori are ocazia. Restabilirea adevărului, păstrarea dreptei cumpene în judecata semenilor era pentru el un imperativ de viață esențial. Din această perspectivă, jurnalul său are și menirea de a justifica epoca și a o cauționa, de a  o repune în parametrii reali, fără falsificări și mutilări. Scrisul său are ceva din mărturia condamnatului, din depoziția finală depusă în fața instanței viitorului, din încrâncenarea celui dornic de a restabili verdictul recursului. Sinceritatea liminară a notației imediate, venită ca reacție imediată la un  fapt sau altul, scoate la lumină o realitate faptică literară sau existențială de care cititorul se simte obligat să țină cont, să-și reverifice și să-și reformuleze opiniile. Faptul că acestea vin de la un om care a iubit și respectat valorile, că ele sunt slujite de un efort material vizibil, într-un proces restitutiv în care munca, perseverența, informația metodică și sistematică, revelarea unor aspecte și intuiții critice  inedite îl fac pe cititor să vibreze și să trăiască bucuria lecturii.
        Cele ce le împărtășește jurnalului său sunt simțăminte, trăiri și opinii în stare să-i ofere reazimul necesar în clipele grele ale vieții, o speranță de lumină pentru viitor. Apariția Jurnalului, lăsat în manuscris Bibliotecii Universitare clujene i-a dat prilej Florinei Ilis de a recupera pagini de evidentă emoție și zbucium literar. Abia în fața paginii albe de hârtie avem șansa de a ne întâlni cu adevăratul Nae Antonescu, cu gândurile și crezurile sale cele mai intime,  cu necazurile pe care viața i le-a hărăzit, fără să dispere și să-și piardă credința în viitorul literaturii și al neamului său, al rolului cultural pe care acesta trebuie să-l joace în lume. Cu toate că generația sa, marcată de război și impedimente de tot felul, a fost demult decimată, el s-a simțit dator să devină interpretul gândurilor și năzuințelor lor, prin pagini de caldă simpatie și prețuire, ca o misiune nobilă pe care simțea că o are de îndeplinit.
        Misiunea ascunsă pe care o încredințează jurnalului e pledoaria pentru adevăr, pentru incriminarea celor vinovați, așa cum o declară la un moment dat:  „Am notat în el fapte și evenimente literare în care am crezut, nu am tăinuit nimic, am spus lucrurilor pe nume, indiferent de cine a fost vorba. Sper să pot continua în același fel. Pentru că nu știu cui ar folosi o ascundere a realității literare, o falsificare a ei, cum se obișnuiește nu de puține ori în paginile revistelor noastre. Jurnalul va vorbi despre cărți și reviste, oameni care le gândesc și le fac, actualitatea literară, perspective editoriale și, în general, orice act de cultură românească”.
        Apărut la editura Argonaut (2016), aceste pagini de confesiune sinceră reprezintă un adevărat act de restituire literară, mai ales că a fost însoțit de un indice de nume și de periodice, oferind posibilitatea unei rapide și eficace informări. Pe de altă parte, Jurnalul e o sursă de informație privitoare la viața literară extrem de utilă și agreabilă, întrucât opiniile exprimate sunt întotdeauna sincere, argumentate, autentice. Stilul e direct, viu, neconcesiv, savuros prin sinceritatea sa atractivă, comunicativă. În astfel de caracterizări și reflecții el suprinde cu incisivitate metehnele unor scriitori, defecțiunile de stil sau de metodă critică, pe care le comunică fără fasoane și fără rezerve. Desigur că nu are dreptate în majoritatea caracterizărilor de mai sus, dar incisivitatea stilului este o probă de liminară sinceritate.
         Jurnalul lui Nae Antonescu reface pas cu pas o întreagă epocă literară; reflexiile sale cu privire la starea literaturii timpului, a coteriilor de la reviste și edituri, a frigului care face imposibilă frecventarea bibliotecilor („Nu pot să stau mai mult de o oră în bibliotecă. E frig”),  a premiilor de circumstanță, a judecăților de valoare false, a moravurilor literare deviate, a exceselor epocii („Mă gândesc la vandalismul anilor 50, când, sub pretextul epurărilor, au fost arse și aruncate în stradă cărți, manuscrise, hrisoave cu pecete și alte acte ale continuității”. Oameni și întâmplări vin să se înșire sub ochii noștri, aducând în prim plan numeroase situații anormale, cauze pierdute, inși înșelați de aparențe, mameluci culturali prosperi, ipochimeni care fac din literatură un mod de parvenire. Refugiul scriitorului e în cărți, în lectura revistelor de altădată. Prin modul în care știe să opună prezentului imoral un trecut plin de prestigiu și noblețe, de  respect pentru cultură și pentru instituții se simte peste tot critica adusă prezentului comunist în care trăiește, incapabil să-și depășească improvizațiile. Critic nemilos, tăios în aserțiuni, stilul său contrastează vizibil cu figura măruntă, descărnată a omului, cu aerul său de modest contabil provincial, dar cu vorba întotdeauna caldă, documentată, prietenoasă, afabilă. Jurnalul său publicat recent îl întreține viu în conștiința noastră.

                                                                      Mircea POPA



    DE LA HOMER LA  HOMO  TELEORMANICUS

        O apariţie oarecum insolită, „Epopeea şobolanului Louse” (Ed. Şcoala Ardeleană, 2018), aparţinând poetului Traian Ştef, un nume de altfel binecunoscut în peisajul literar actual. Demersul său, încadrat într-o perspectivă nouă şi originală, reconstituit prin spectrul prezenţei marilor epopei, Odiseea, Eneida, Ţiganiada, nu este o tentativă facilă. Alăturarea acestor repere unei realităţi suspendate între mai multe lumi şi asumarea unei meta-existenţe aproape profetice, transpun lectorul într-o anume stare de febrilitate, premergătoare imersiunii în adâncurile abisale ale devenirii, printre spasmele inconştientului. Apariţia şobolanului, cel mai omenesc şobolan, un apendice anonim la început, născut parcă din exaltarea şi dilatarea provocatoare a unor experienţe trăite şi veridice, pare a fi una menită a zdruncina uitarea de sine şi ritmul unei lentori meditative: „Ţi-a venit rândul/ Să scrii/ Acuma/ ce spunem noi/ Gata cu lamentările unei vieţi prea scurte/ Gata cu privitul printre ulucii comparaţiilor/ Gata cu labirintul acesta inutil/ În care cauţi lumina efemerelor iubiri/ Luminile artelor frumoase/ Gata/ Lumea se preface/ Şi tu eşti acela care trebuie/ să fie de faţă...Tu să fii acolo să tremuri/ Să auzi vocile/ Să vezi paşii/ Să simţi tumultul/ Şi să prevesteşti/ Tu/ Cu măsura ta ipocrită/ Şi frică să bagi în semenii aceştia/ Care nu cred în vestirile mele”. Iată, aşadar, ce intrare într-o scenă a imaginarului de care poetul nu are deocamdată decât certitudinea furiei vindicative, a unei transe eterate şi pe alocuri tranchilizante.
        „Noul erou al omenirii”, şobolanul fără nume. Să fie acesta un profet autentic sau un măscărici sadea? Sau poate nu este decât un alter ego al autorului ori un fel de pălărier nebun, un suflet dezgolit în aşteptarea marii experienţe extatice? Cert e un lucru, până la „noua realitate” mai rămân de epuizat trecutul şi prezentul şi de combătut „acea ticăloasă mulţumire de sine”, vorba unuia Nietzsche aşa că: „Scriitorule să bem şi/ Să cântăm ţinându-ne de umeri/ Ca doi recruţi/ Un singur corp podidit de guri/ Din care ies voci/ Ca un cor flămând/ Ca o furie/ Ca o cutremurare satyrică/ Cu toate oboselile scuturate/ De frunzişurile primăvăratice/ Să ascultăm/ Armonia galopantă a ploii/ Pe aripile fluturelui alb/ Să bem cât încape într-o carte alcool/ Şi apoi/ Ascultă-mi povestea/ Un dar pentru tine să fie/ Alt vis”. Iată cum pot două voci să coexiste, fără a fuziona. Este o chimie specifică, cu toate breşele necesare, generată de acea dorinţă de schimbare, de supravieţuire, dar nu în orice condiţii. Conform recunoaşterii unor afinităţi, a metamorfozei ce pare să se săvârşească, şobolanul aspiră la o nouă identitate: „Acuma scriitorule/ Asta vreau de la tine/ Acuma scriitorule/ Dacă am rămas/ Singuri/ Printre complimente/ Ajută-mă să trec/ În altă limbă/ De laudă să-mi fie mândru numele/ Şi tu să fii mândru/ De opera ta/ Să fiu parazitul cuvintelor/ Care vin mai târziu pe lume/ Să le fac să plesnească/ Puşche pe limbă/ Acelei femei frumoase/ Care se trezeşte târzie/ Singură în pat/ Pe bolboroseala de dinainte/ De trezire/ Pe sufletul ei care se străduieşte/ Să se ascundă într-un/ Tufiş de zmeură”. Evident, scriitorului nu are cum să-i displacă această rugă. Frumos nume de botez, Louse. Păduche, adică. De laudă. Asta da, transformare radicală. Mai că ne duce cu gândul la maestrul Bulgakov şi al său motan Behemoth. În fond, dacă există pisici literare, de ce n-ar exista şi şobolani-păduchi literari? Aşadar, la drum: „ „iată-mă scriitorule dat peste cap/ de trei ori ca-n poveste/ Prefăcut şi descântat ca o veste/ Ce vine într-un plic sigilat/ Sunt Louse priveşte-mă/ Şi ascultă-mă/ Numai ficţiunea este adevărată/ Şi eu sunt acuma cavalerul ei/ Şi am pornit să cuceresc/ Corpul cel mai râvnit/ De luptătorii acestei împărăţii/ Care nu-şi ascund niciodată bărbăţia”. Dar ce cunoaştere adâncă a lumii exclude femeile? Experienţele erotice ale noului Louse în limbul dantesc nu îngăduie risipiri şi pierderi. La fel şi bătăliile generate de posesie, pline de fală şi larmă, în care combatanţii se divid lesne ori îşi schimbă înfăţişarea. Simetrii abisale, ca nişte cioburi  de oglindă diferit colorate, în fond un adevărat cordon ombilical al  unei călătorii imaginare, amintind, pe undeva,  de un  demers alchimic. Astfel apare un personaj nou, Teleormanicus, conducătorul-inorog fără scrupule „ce îi ducea în luptă/ Pe pripăşiţii de la stabilimentele milei/ Să-mpânzească oraşul/ S-alunge şobolanii/ În jurul lui să nu mai fie/ Nici murmur nici ecou nici păpădie/ Le vorbi avântat/ Le aruncă monede calpe/ Ei se-aruncară la picioarele lui/ Îi cerură ce-i place mai mult/ S-audă/ S-alunge judecătorii/ Să dea lege pentru hoţie/ Şi-n puşcărie să stai cu simbrie/ Mai multe femei îl însoţeau/ Roşcate călare pe cai mari/ Neîmblânzite de ale gramaticii reguli”.
        Cât de aievea, Teleormanicus, ăsta! Puricele, adică, vajnicul  luptător contra lui Louse: „Nu de tine mă tem nimic lăudăros/ Ci de soarta precară a mea/ Trebuind să părăsesc mereu un loc binecuvântat/ Pentru altul  poate cu  zăbrele”. Şi cum  de ce ţi-e frică nu scapi, Louse rămâne învingătorul, „singurul stăpânitor” al  reginei şi al  noului „neam carpatin guzgano-păduchios”,  vrednic de cântul de laudă al  poetului. Trezirea din  „visul  ficţiunii  deşarte” este însă aproape. Poetul  înconjurat de o armată de umbre şi  guzganul readus la condiţia  sa umilă îşi plâng smeriţi de milă. Viziunea onirică aspiră la unificare. Contenirea marii aventuri  e aproape. Care vor fi  supravieţuitorii? Vor ajunge ei într-o lume cu  adevărat visată? Poetul va rămâne pe metereze, în  căutarea unei alte ficţiuni zguduite de viaţă şi moarte. Louse,  rătăcitor: „Să-şi caute alte unghere/ În alte părţi  şi cărţi/ Mulţumit cu  numele din  vis/ De laudă şi de poveste”. Ca un  adevărat artist al inefabilului,  nu un  simplu gardian al unui  cimitir de vise, poetul: „A fost frumos visul/ Dar acuma trebuie să ne întoarcem/ Eu mi-am trăit dragostele/ Tu ţi-ai  trăit metamorfozele ca o  salamandră/ Te-ai  jucat cu  focul/ Şi nu te mai  poţi ascunde/ Lepădându-te de tine/ Nu mai  poţi  păcăli pe nimeni/ Ne trezim  la realitate”. Este acest recurs la real un  reflex de apărare sau o  capitulare necondiţionată în  faţa „struţocămilelor” contemporane ce „ocupă intersecţiile/ Schimbă legile/ Circulaţiei/ Iau puterea ca pe o  batistă de jos/ Îşi împart toată ţara/ Îi hrănesc pe supuşi  cu  pieile lor lepădate/ Îşi doresc puterea promisiunii şi/ Nu văd cum  puricii şi  păduchii  cresc/ Pe corpul lor/ Cât nişte guzgani  uriaşi”?  „Epopeea şobolanului Louse” este un  adevărat poem-manifest-maraton al  dizlocării  succesive a realului, al  trezirii în afara sinelui. Cu  ciudatele impulsuri ale unui  resort oniric de recuperare a şansei  rostirii de adevăr,  un adevăr faţă de care te poţi simţi de multe ori neputincios. Traian  Ştef săgetează urmele adânci şi angoasante ale clipei din  esenţele propriei reflectări printr-o simulare subtilă a întrupării şi damnării. Ca o luptă cu neuitarea  această aventură vindecătoare a cunoaşterii unei  lumi  care este cum este! Iată un pretext lucid impregnat de mireasma de metafizic politic a timpurilor şi evidenţelor ce merită parcurs cu  siguranţa unei experienţe lirice aparte.

                                                                      Daniel MARIȘ



                    Când cerul se umple de sfinți
         
        Veacul trecut a reprezentat o perioadă tulburată din istoria umanităţii, o vreme în care, alături de progrese ştiinţifice fulminante, au fost consemnate şi unele dintre cele mai triste pagini de atrocitate ale omului împotriva semenului. Mişcări sociale, două conflagraţii mondiale, cu zeci de milioane de victime, Holocaust şi, când acestea păreau a se fi sfârşit, s-au instalat, în multe locuri din lume, norii negri, veniţi de la Răsărit – „ciuma roşie” sau comunismul.
        Nici România nu a fost scutită de aceste frământări, ba mai mult chiar, a fost teatru de război, iar apoi laborator pentru cele mai abjecte şi abominabile experimente umane, aşa cum a fost şi „fenomenul” sau „experimentul Piteşti”, unde, în Camera 4 Spital, s-au desfăşurat cele mai crunte acte de barbarie împotriva fiinţei umane, reeducarea prin tortură, la care au fost supuse vârfurile studenţimii româneşti şi tinerii de frunte ai acestui neam. Ei s-au adăugat martirilor ştiuţi şi neştiuţi din celelalte închisori ale României comuniste: Aiud, Gherla, Jilava, Sighet, Târgu Ocna, Târgşor, Mislea etc.
        Marele duhovnic Arsenie Papacioc, el însuşi trecut prin temniţele comuniste, a spus că aceasta a fost perioada din istoria noastră în care „cerul s-a umplut cu sfinţi”, mărturisitori ai credinţei şi ai adevăratelor valori umane şi morale, ce şi-au pecetluit crezul lor spiritual cu mântuitoarea cunună a muceniciei.
        Un cuvânt înţelept spune că „istoria se răzbună pe cei care nu o cunosc, repetându-se”. Volumul distinsului profesor al Universităţii ieşene, Petru Ursache, plecat dintre noi în anul 2013, pentru a se adăuga eroilor, geniilor şi sfinţilor, pe care i-a evocat în operele sale şi care i-au constituit model sublim de viaţă şi nevoinţă intelectuală şi duhovnicească – Istorie, genocid, etnocid* a izvorât din dorinţa de a face cunoscută una dintre paginile negre şi grele din istoria noastră.
        Editura la care a apărut, EIKON, impusă covârşitor în spaţiul academic şi cultural românesc contemporan datorită ostenelii neobosite şi responsabile a D-lui Valentin Ajder, reconstituie, aşa cum se menţionează, ediţia integrală a lucrării profesorului ieşean. Ea se bucură de o prefaţă semnată de Magda Ursache – vrednica lui soţie, al cărei crez este acela de a-i publica bogata şi profunda operă – şi de o amplă postfaţă scrisă de Theodor Codreanu.
        Alcătuită, în această ediţie, din şapte capitole de fond, lucrarea are o poveste impresionantă, pe care Magda Ursache o descrie cu multă emoţie şi sensibilitate sufletească. Distinsa familie Ursache era invitată, pe data de 15 mai 2010, când renumitul profesor împlinea 79 de ani, la Zilele Bibliotecii „I.G. Sbiera” din Suceava, la un moment organizat de omul de cultură Adrian Alui Gheorghe. După terminarea expunerii profesorului, Adrian Alui Gheorghe a început să prezinte pasaje din cartea Istorie, genocid, etnocid, scoasă de sub tipar ca surpriză aniversară, fără a-l anunţa pe Profesor, până când acesta, la un moment dat, revoltat că i-au fost furate ideile, s-a ridicat brusc în picioare şi a spus: „Dar sunt frazele mele! Sunt frazele mele!” I-a fost prezentat, apoi, în aplauzele tuturor, frumosul volum. În varianta de atunci, avea o copertă cu trei flori albastre, ca şi ochii săi senini, flori înfăşurate pe o sârmă ghimpată, precum istoria sufletului românesc.
        Tema martiriului a constituit, pentru el, o temă de maturitate intelectuală şi spirituală, o temă obsedantă în ultimii ani ai vieţii sale, viaţă trăită în demnitate şi înaltă moralitate, fapt care i-a adus multe încercări. Le-a primit, însă, cu tărie şi nădejde. El însuşi îi mărturisise soţiei sale: „Îţi trebuie forţă, Magda, să scrii pe fondul genocidului, al etnocidului, ca Noica”.
        Lucrarea s-a bazat, precum ne spune cea care i-a stat alături întreaga viaţă, Magda Ursache, pe o documentare vastă, care a vizat parcurgerea unei bibliografii enorme, cuprinzând istoria acelor vremuri, chipurile de lumină, dar şi călăii lor sau, cum ne mărturiseşte Magda Ursache, „Ca să poată afla Lecţia neuitării, Petru Ursache a trebuit să afle în detaliu cum bravii au fost împinşi în moarte, anchetaţi cu o duritate greu de imaginat, schilodiţi în bătăi sau ucişi lent prin foame, până li se jupuia pielea” (p. 11). Sau, cum aflăm în alt loc: „deceniile care au doborât elita României au fost preocuparea primă a lui Petru Ursache, din ultimii săi ani. Şi cercetarea a fost lungă, meticuloasă, iar rememorarea e homeopatică. Pentru minte şi pentru întreaga fiinţă” (p. 31).
        De altfel, Prefaţa Magdei Ursache, ea însăşi un intelectual de marcă al culturii româneşti contemporane, o voce puternică şi neînfricată împotriva descreşterii şi căderii spiritului nostru autentic, constituie nu doar o prezentare a lucrării şi a ineditului prezentei ediţii, ci o adâncă meditaţie asupra secolului trecut şi o invitaţie de a descoperi adevărata istorie, nu cea prefabricată şi servită în manualele mai vechi sau actuale. Şi, cum a fost îndemnată ea, o pagină de istorie ce trebuie cunoscută de toţi şi asumată, pentru a putea merge mai departe, căci, după cuvântul Bătrânului: „Poporul ăsta trebuie, prin susţinută educare, să-şi vină în sine. A-şi veni în sine, cum spun Sfinţii Părinţi, nu-i cale uşoară, Magda (p. 14)”.
        Aşadar, Petru Ursache prezintă, în acest volum, martiriul poporului român, al celor aproape două milioane şi jumătate de victime, în cei peste 100.000 de ani de temniţă la care a fost condamnat, pentru că atât au însemnat, cumulate, pedepsele primite de „uneltitorii împotriva regimului comunist din România”.
        O jumătate de veac, în care ne-a fost falsificată istoria, în care ne-au fost pângăriţi eroii, a fost umilită Biserica şi înrobită Şcoala, din dorinţa nefastă de a arăta că omul nu este creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ci s-ar trage din maimuţă şi este uşor educabil, conform principiilor lui Makarenko.
        În întreaga prefaţă, autoarea ei ne familiarizează cu atitudinea lui Petru Ursache faţă de aceste realităţi dramatice. O atitudine intransigentă faţă de minciună şi fals, față de impostură şi diletantism. „Iartă, dacă poţi, spunea, dar întâi clarifică lucrurile. Nu lăsa să se falsifice iarăşi şi iarăşi istoria” (p. 19). Formula după care şi-a condus viaţa a fost „dăruire, onestitate, demnitate” (p. 22), iar „necesitatea cunoaşterii corecte a istoriei”, adică a cunoaşterii istoriei adevărate, nu contrafăcute, l-a obsedat. Lecţiile pe care le-a predat „Profesorul de frumos”, cum îl numeau studenţii teologi, s-au numit: cultură, demnitate, modestie, simplitate, smerenie, răbdarea durerii, credinţă neclintită.
        Atât de mult l-a urmărit tema martiriului elitelor româneşti, încât, în spital, în momentele conştiente, avea coşmaruri provocate de lectura memoriilor celor trecuţi prin suferinţă (p. 25). Pentru el, „istoria plină de înfrângeri eroice era vie, trecutul sângera sub ochii lui” (p. 25).
        Împotriva „tragediei etnicului”, pe care a urmărit-o programat mentalitatea atee, iar, în prezent, a „autoamnezierii programate”, spre trezvia sufletului şi a minţii, Petru Ursache propunea: „Să-i sensibilizăm pe tineri prin documente. Patimile după Piteşti, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Tortura pe înţelesul tuturor, considera el, ar trebui să fie pe lista lecturilor obligatorii, ca şi antologia de poezie din închisori, Unde sunt cei care nu mai sunt?, bilingvă, a Paulei Romanescu, editura Betta, Bucureşti, 2012. La orele de religie, profesorii ar trebui să explice chenoza – «suferinţa, renunţarea la sine», cum scrie Petru Ursache.
        Lecturarea densei prefeţe a Magdei Ursache ne oferă certitudinea că aceasta împlineşte gândul său de suflet, acela de a-i îmbunătăţi posteritatea Bătrânului, cât poate şi cât merită. Şi merită infinit, iar noi suntem datori să o facem, necontenit.
        Volumul profesorului Petru Ursache descrie rezistenţa prin cultură şi eroismul moral din perioada comunistă, ca mijloc de vindecare a marilor trădări, apostazii şi lepădări. Ideea generală sub care poate fi pusă întreaga lucrare este evanghelică, hristică: „Adevărul ne va face liberi”.
        Secţiunile cărţii sunt precedate de motto-uri adânci, din opere de referinţă despre spiritul uman şi perioada analizată, alcătuite de: Grigore Caraza, Ioan Ianolide, Paul Goma, Aurel State,  Pr. Gheorghe Calciu etc.
        Cea dintâi secţiune a lucrării, în cele patru capitole ale ei (Documentele ne destăinuie cu lacrimi de sânge; Reeducare: terorism şi asasinat; Celularul mare cu faţă umană; La schit şi la gherlă) descrie epoca instaurării prin forţă a comunismului în România şi cortegiul de suferinţe impus. Sunt descrise metodele aberante folosite, care au făcut închisorile de altădată neîncăpătoare, dar şi crimele „la drumul mare” sau „la răscruce de drumuri”.
        Autorul face largi relatări asupra obsedanţilor ani 1950-1960, asupra cooperativizării şi colectivizării forţate, despre instalarea „Cortinei de Fier” şi efectele acesteia. Pentru a ajuta cititorul să înţeleagă gravitatea realităţilor prezentate, el descrie, pe baza unei largi bibliografii concentraţionare, chipurile şi comportamentele monstruoase ale celor mai vestiţi torţionari: Ţurcanu, Goiciu, Maromet, Dumitrescu, Crăciun, care, în încercarea lor de făurire a „omului nou”, au folosit teroarea şi tortura, spre o „mondializare a criminalităţii” (p. 100).
        Este descris scenariul detenţiei (p. 81) şi formulele brutale ale reeducării, profanarea istoriei şi a religiei, blasfemierea Bisericii (p. 121), inclusiv prin acele aşa-zise spectacole religioase de la Piteşti, regizate de Eugen Ţurcanu (Naşterea, Învierea) sau liturghiile negre (p. 125).
        Însă, arată autorul, mult mai înalte au fost modelele de rezistenţă. Lor le consacră capitole sugestive: Un sfânt; Un erou, descriind viaţa, suferinţa şi martiriul lui Radu Gyr, Ioan Ianolide, Părintele Gheorghe Calciu ori Grigore Caraza.
        Pentru profunzimea şi ineditul lor, cităm frumoasele reflecţii ale lui Petru Ursache privind sfinţenia, eroismul şi martirajul: „Eroismul este ca o dezlănţuire după îndelungată suferinţă şi aşteptare, omul purtându-l pretutindeni, dar cu neştiută înzestrare şi perfectă cunoaştere de sine; se afirmă spontan, imprevizibil, fie în celulă, cum s-a întâmplat adesea, fie pe întinsul spaţiu al socio-umanului, sub presiunea evenimentelor de mare solicitudine. Sfântului îi este dat să fiinţeze, mereu, pe treptele suitoare, ca să reverse în jurul său lumina cea adevărată, anunţând semne benefice până la distanţe tot mai mari. El este chemare şi promisiune, predestinate să conducă la împlinire. Cine crede îl urmează. Eroul este numai zbucium. Salvarea îi vine din partea lui de sfinţenie, cu care este înzestrat prin fire, ajutându-l să se întărească în ideal, în credinţă şi în puterea de dăruire pentru cei neajutoraţi. Pe această cale, sfântul, eroul şi geniul se întâlnesc în lucrarea comună pentru înălţarea în umanitate, sub jugul fericit întru Hristos” (pp. 158-159). Par a fi cuvinte ale lui Nichifor Crainic sau ale Părintelui Dumitru Stăniloae!
        Petru Ursache nu se mulţumeşte doar să radiografieze şi să constate adevărurile istorice relatate, să le transmită fidel şi cu totală acurateţe, ci, ca un spirit moral responsabil, nu încetează a propune şi soluţii de asanare a relelor consemnate. Împotriva tăvălugului „piteştizării continue”, soluţia sa este întoarcerea la Hristos, care va conduce la o reformă morală autentică şi capabilă să îl înalţe pe om şi să înfrumuseţeze lumea în care trăieşte.
        Ineditul volumului îl constituie cea de-a doua secţiune, cuprinzând şapte capitole: Tribunalul poporului la lucru; Loturi; Rezistenţa anticomunistă; Cele două iaduri; Trecutul la prezent; Celularul mare: Ţara; Dincolo de concluzii. Ea adună textele autorului privind decapitarea Armatei române de către regimul comunist prin uciderea a 34 de generali, care au avut drept crez de viaţă şi slujire onoarea şi sentimentul datoriei împlinite; prigoana împotriva românilor din Basarabia şi Ucraina, precum şi împotriva limbii române; procesul de dislocare-deportare-colonizare-martiraj al celor peste 40.000 de români din Banat, mutaţi forţat în Bărăgan etc.
        Pe baza unei bibliografii bogate, sunt relatate momente ale rezistenţei anticomuniste, precum şi eroii ei, ucişi pentru curajul de a înfrunta o mentalitate străină spiritului românesc. Pentru o adevărată cunoaştere a acestor evenimente, subliniază profesorul Petru Ursache, „dosarele desecretizate (câte şi cum au mai rămas după lungi decenii de «tranziţie» şi de mutilare) şi, mai ales, documentele scrise, ale martorilor supravieţuitori, sunt singurele mărturii demne de luat în seamă. Ele şi numai ele reprezintă remediul la «pata oarbă» a istoriei postbelice. Nici un studiu monografic, de sinteză ori manual de şcoală (liceu, universitate) nu poate să le mai neglijeze, cum s-a procedat sistematic şi aberant, de la făcătura de laborator alchimic, pusă în circulaţie de Mihai Roller, până la manualele alternative” (pp. 268-269). Alături de acestea, documentele de temniţă pot oferi o imagine asupra proporţiilor şi violenţei prigoanei, dar şi asupra caracterelor puternice, care s-au împotrivit ei.
        Dramatice sunt şi paginile în care este evocată spulberarea intelectualităţii româneşti (p. 250), între care martiriul monografistului basarabean Petre V. Ştefănucă, care a luptat împotriva distrugerii elementului românesc, şi „cazul” Anton Golopenţia.
        În trecut, dar şi în prezent, observă cu deosebită claritate, Petru Ursache, „pe termen lung: asupra românilor de «dincoace» şi de «dincolo» a fost aplicată o continuă şi dureroasă politică de dezbinare, să se urască, să nu ştie nimic unii despre alţii, ca în doinele de înstrăinare; asta până când a fost atins un anume nivel al psihologiei abisale. Din acel punct, al relevării suferinţei comune, s-a creat un prag, un refuz. Limba română depozitată în străfundurile tuturora a făcut minuni, adică i-a păstrat laolaltă, uniţi într-o singură fiinţă” (pp. 237-238).
        Meditând asupra acestor triste realităţi, Petru Ursache nu încetează să reitereze: „Pe când un curs de istorie a martirajului românesc, aspect de negăsit în ceea ce Adrian Cioroianu numeşte manualul «post-istoric»? Mă adresez, îndeosebi, acelor facultăţi care s-au grăbit să înscrie în programele de masterat (varianta bologneză) teme ca Studii culturale americane, Istoria evreilor în imperiul habsburgic, ş.c.l, în vreme ce istoria românilor a ajuns o «vanitate»” (pp. 372-373).
        Foarte sensibil la suferinţelor fraţilor noştri din teritoriile smulse din trupul ţării, Profesorul Ursache prezintă volumele lui Ion Beldeanu – Bucovina care ne doare; Iurie Colesnic – Basarabia necunoscută; Alexei Memei – Teroarea comunistă în RASSM, făcând largi şi adânci reflecţii asupra prigoanei, nici măcar azi încheiate, asupra populaţiilor din fostele teritorii româneşti, rupte abuziv din Patria Mamă.
        O valoare istorică şi etică aparte are şi cel de-al cincilea capitol, intitulat Trecutul la prezent (pp. 413-453). Întâlnirea cu trecutul, ca regăsire de noi înşine este considerată o datorie de suflet şi de onoare a fiecăruia dintre cei ce doresc să-şi cunoască istoria şi vocaţia. Drumul spre adevăr, repetă autorul, intrarea cercetării istorice în normalitate trebuie să se bazeze pe cercetarea documentelor, mărturii obţinute direct de la faţa locului, de la persoanele implicate pe viaţă şi pe moarte în evenimentele vii şi de neuitat (pp. 416-417). Acestea cuprind: memorialistica de închisoare, dosarele individuale ale victimizaţilor, instituţiile academice şi fundaţiile care se apleacă asupra explorării lor şi asupra popularizării rezultatelor investigaţiilor realizate. Deocamdată, observă Petru Ursache, istoria recentă se află, încă, în stadiul documentaţiei de bază. Astăzi, sub forme mai perfide, lucrează încă ştiinţa montajului, în „Imperiul haosului”.
        În consonanţă cu Ovidiu Hurduzeu şi cu Mircea Platon, Petru Ursache crede într-o Românie profundă. Aceasta „e România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia, încă, se mai duce război. Cine citeşte istorie ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elite profesionale, oameni de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter. România profundă e, aşadar, România sacrificată. E România-ţintă; victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu” (pp. 444-445).
        Şi, tot în consonanţă cu autorii citaţi, profesorul ieşean are încredere în dreptatea istoriei şi în purtarea de grijă din partea lui Dumnezeu, faţă de acest neam binecuvântat. Iar argumentele sale sunt puternice: „Experienţa tragică din deceniile comuniste ne face, totuşi, să fim încrezători: programul piteştean de «reeducare» a eşuat lamentabil pentru cei care l-au organizat: colonelul Zeller, omul Anei şi al lui Nicolschi, s-a sinucis într-un cimitir creştin, iar torţionarul Ţurcanu nu a sfârşit mai bine. Biserica a învins prin martirii şi prin supravieţuitorii săi, ţărani la origine, ca să depună mărturie de netăgăduit: Petre Ţuţea, Radu Gyr, Voiculescu, Valeriu Gafencu, Marcel Petrişor, Mihai Buracu; preoţii şi călugării Daniil Sandu Tudor, Teodor M. Popescu, Gheorghe Calciu, Iustin Pârvu, N. Steinhardt, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca” (p. 452). Prin aceştia, zarca a devenit o academie a sfinţeniei şi un loc al îndumnezeirii (p. 493), iar schitul monahal, „locul de pelerinaj şi de taină al mulţimii cucernice, dar mai ales al fostelor victime ale detenţiei, martiri ca Sandu Tudor, preoţi şi monahi ca Tit Sinedrea, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Iustin Pârvu, Nicolae Grebenea, Dumitru Bejan, N. Steinhardt, Gheorghe Calciu, laici evlavioşi ca Al. Mironescu, Barbu Slătineanu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marcel Petrişor, etc.” (pp. 493-494). S-au împotrivit transformării ţării într-un celular mare. Viaţa, eroismul şi jertfa lor, după părerea autorului, constituie o nouă pledoarie pentru Nürnberg II (p. 455).
        În capitolul final – Dincolo de concluzii (pp. 503-533), constatând că, în timpul prigoanei comuniste, fiinţa naţională, morala înaltă şi cultura autentică s-au păstrat în închisori (p. 505), iar credinţa în zarcă (p. 506), autorul prezintă chipul luminos şi sfânt al Părintelui Iustin Pârvu, model de rezistenţă, prin credinţă şi demnitate. Dintre momentele acestei împotriviri faţă de ideologia atee, sunt evocate clipele de sărbătorire a Naşterii Domnului, în închisoarea de la Târgşor, în 1950; şi a Învierii Lui, la Baia Sprie, în 1951.
        Prezentul volum, constituind ediţia integrală a muncii de cercetare, documentare şi mărturisire a adevărului istoric, este şi o lucrare testament, aşa cum se observă din ancheta revistei Roots, care are la bază dialogul cu renumitul profesor ieşean, intitulat De ce nu sanctificăm eroii anticomunişti?
        Cu un acut simţ al istoriei, Profesorul Petru Ursache insistă asupra faptului că „tineretul român ar trebui să cunoască, în primul şi în primul rând, propria-i istorie, netrucată, nefalsificată, cum se obişnuia în şcoala comunistă de toate gradele, în presă şi în organizaţiile ideologizante, şi cum se practică, la fel de agresiv şi sistematic, în deceniile postdecembriste, aflate sub comanda totală a unor forţe oculte şi duşmănoase. I s-ar dezvălui cauzele răului care s-a năpustit asupra noastră, îndeosebi de la al Doilea Război Mondial încoace, prin instaurarea comunismului la putere; după cum ar putea recunoaşte agenţii purtători de vină, cei care au introdus minciuna, dezbinarea şi jaful în viaţa de stat şi privată a românilor. Acestor păcate morale li s-a zis «principii» de ordine şi de integrare socio-umană!” (pp. 527-528). Poate, în acest mod, s-ar înlesni drumul din închisori spre sinaxare al unor martiri precum Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu şi Valeriu Gafencu, numit de monahul Nicolae Steinhardt – „Sfântul închisorilor”.
        Postfaţa semnată de Theodor Codreanu – Marea reeducare (pp. 533-578), referindu-se la ideile fundamentale ale gândirii Profesorului, multe dintre ele cuprinse şi în prezentul volum, avertizează cititorul să nu se lase înşelat de principii precum „corectitudinea politică”, o altă formă de reeducare, ce ar conduce spre un Piteşti II, din cadrul aceleiaşi piteştizări continui.
        Prefaţată de un studiu larg şi documentat al Magdei Ursache, şi postfaţată, într-o notă reflexivă, de Theodor Codreanu, ediţia integrală a volumului Istorie, genocid, etnocid este un document fidel despre o epocă, vie încă, şi care se manifestă, încă, în forme perfide şi adaptate.
        Având la bază un proces laborios de documentare, care a inclus cercetarea izvoarelor, a documentelor şi a unei bibliografii în permanentă sporire, referitoare la a doua jumătate a veacului trecut şi actualitate, cu referinţe largi la istoria universală şi europeană şi, în mod predilect, la cea românească, lucrarea Profesorului Petru Ursache constituie o lectură grea, prin duritatea evenimentelor evocate, şi adâncă, prin reflecţiile personale însoţitoare ale autorului.
        Un volum care marchează cititorul şi chiar îl terifiază prin dramatismul adevărurilor prezentate. Tocmai aceasta face din el o lectură indispensabilă, deranjantă şi acuzatoare, pentru unii, edificatoare şi mobilizatoare, pentru alţii; dar absolut obligatorie pentru toţi cei care vor să înlăture, din mintea şi din sufletul lor, vălul neştiinţei şi al ignoranţei, spre cunoaşterea şi conştientizarea Adevărului, în afara căruia nu poate exista adevărata libertate.
         
                                                                      Pr. Ioan Cr. TEȘU
         
        *Petru Ursache – Istorie, genocid, etnocid. Ediţia integrală, prefaţă de Magda Ursache, Postfaţă de Theodor Codreanu (582 pagini, Editura EIKON, Bucureşti, 2019)