Constantin Călin - Zigzaguri Agende (II).
Constantin Trandafir - Scriitori și teme.Cioran iarăși despre instanțele căderii.
Ion Cristofor - Nina Hoza și universul floral.
Mircea Popa - Integrala Ana Blandiana (I).



        Zigzaguri

                                    Agende (II)

         
        Sîmbătă, 11 ianuarie 2003: L-am visat pe Trandafir. Venise în vizită cu prietenul său Sandu Mihăescu, un ins cu alură seniorială, coleg cu noi, despre care nici nu știu dacă mai trăiește. Visul m-a trezit puțin înainte de același, repetabil, 8,20. Cer închis, fulguială ușoară. Colocviul Caragiale a durat peste patru ore: a început la 10,20 și s-a terminat la 14,45. Neoficial, am fost „moderator”. Singura comunicare cu adevărat remarcabilă, dar și cu unele analogii prea îndepărtate, a fost cea a Nicoletei Blanariu. Aceasta are încă de pe acum un profil cert de comparatistă. În rest, „lucrări” lipsite de inedit și fără o finalitate clară. După colocviu, am urcat la Catedră, unde s-a sărbătorit doctoratul lui Vasile Spiridon: șampanie, gustări, cașcaval, măsline, salamuri, șunci, vin, prăjituri, cafea. Văzînd această opulență, m-am și săturat. În atari ocazii, eu nu „bat” cu mîncarea. Un pahar cu vin (două, dacă-i roșu) mi-e de-ajuns. Atmosferă decentă. Două prezențe (doar) fugitive: Pavel Florea și Ioan Dănilă, restul hotărîți să petreacă. Am plecat înainte de 17. Seara, telefon de la Zuța: i-am spus că n-am citit încă noul episod al serialului său („În căutarea Magdei Isanos”) din Ziarul Financiar.
        Duminică, 12 ianuarie: Ger de minus 12 grade. Toată ziua am sortat și „transvazat” fișe, eliminînd unele plicuri. I-am confirmat Zuței lectura episodului, făcînd și două observații de stil, și i-am telefonat lui Nicu Nicolescu, ca să-l felicit de ziua lui. Seara am completat-o cu alt telefon, dat lui Trandafir, care mă întrebase cui să trimită cartea recent apărută pentru o eventuală cronică în Ateneu.
        Luni, 13 ianuarie: Eu, care n-am alt aur decît inelul de căsătorie, am visat aur și încă niște lucruri și întîmplări pe care, îndată ce-am deschis ochii, le-am uitat. Am plecat devreme de acasă, pentru a completa (sînt secretar științific) situația cerută de Cmeciu. Am definitivat-o împreună. Au rezultat niște cifre uluitoare: 29 de cărți, însumînd circa 7500 de pagini, peste 100 de articole etc. Activitate berechet! Statistica pare umflată, însă au fost și lucruri lăsate pe dinafară. Deși mă mînca limba, am evitat să discut despre calitate sau despre punctajul ce se acordă unor volume apărute „în străinătate”, adică pe la Bălți și Chișinău! Sînt destui cei cărora nu le-ar conveni opinia mea. Am primit al 13-lea salariu: 2.200.000, leafă de lector bătrîn. Ce-am mai făcut? Am împrumutat de la Biblioteca Universității L’Homme nouveau. Întors acasă, am citit, în Magazine Littéraire, despre „nervoșii” din Belle Epoque. Apoi am pregătit materialele pentru cursul de mîine, dar fără a le revedea. Profesorul Ciopraga mi-a răspuns la felicitarea pe care i-am trimis-o de Anul Nou, remarcînd şi „Cronica anilor defuncţi” din Bucovina literară.
        Marţi, 14 ianuarie: Dimineaţă plumburie. Vreme în curs de înmuiere. Pornind ceva mai tîrziu de acasă, am mers direct la Facultate, fără a mai trece pe la chioşcul de presă. Sala de amfiteatru era rarefiată, sub pretextul prezentării unora de la Franceză la un colocviu despre conversaţie. Numărul mă influenţează, mobilizîndu-mă cînd e mare, indispunîndu-mă cînd e redus. Cursul l-am ţinut deci fără aplomb, deşi a fost ultimul din acest semestru. După terminarea lui, am citit, la Biblioteca Universităţii, trei ore, Convorbiri literare din 1905 şi 1906. L-am felicitat pe Sporici, care a împlinit 72 de ani. Mi-a spus că Daniel-Ştefan Pocovnicu a părăsit redacţia. I-am telefonat lui Mihai Buznea [redactorul paginii de „Opinii” din Ziarul de Bacău], pentru a-l anunţa că-mi prelungesc „vacanţa” publicistică. Voi reîncepe din februarie. Apoi, lecturi din Heliade, Kogălniceanu, Paul Cornea. Sentiment de disparitate. În rezumat: ceva nu se leagă!
        Miercuri, 15 ianuarie: Ani mă caracterizează: „Plin de principii şi gol de bani”, caracterizare exactă, ironică şi tristă. Vreme de dezgheţ, cu desprinderi de sloiuri, care în cădere lovesc pervazurile geamurilor, zgomotul lor făcîndu-mă să tresar. La intrarea în Facultate, Gabriel Mardare, semioticianul mai tînăr cu zece ani decît mine, colaborator la revistele ieşene sub pseudonimul de Dr. Kulakov, îmi arată cartea pe care tocmai a scos-o pentru a o trimite la Minister, în vederea promovării. Se plînge de copertă, care n-ar fi ieşit cum dorea. „Doar nu se opresc la copertă”, i-am zis în chip de consolare. A făcut grimasa celui ce crede că, dimpotrivă, cei din comisia de atestări, adesea, nu trec de ea și de pagina de titlu. La seminar, am vorbit cu oarecare vervă, chestionînd şi punctînd ceea ce trebuia. La 12, „Ziua Eminescu”. A ieşit chiar mai bine decît mă aşteptam. Prezent şi corespondentul Radio Iaşi, Florin Filioreanu, fost impiegat de mişcare, care a venit vizibil abţiguit. Nu reuşea să pronunţe numele decăniţei: îi zicea Cneciu şi alte variante. Pe deasupra, băutura îl înghiontea să fie arogant. În timp ce îi dădeam anumite relaţii, mi-a spus: „Mass media băcăuană e la pămînt”... Am mers la Bibliotecă să citesc Convorbirile din 1907, cînd la direcţia lor a trecut Simion Mehedinţi, înlocuindu-l pe Ioan Bogdan. Revista a devenit şi mai „universitară şi academică”, dar e înviorată cu o „Cronică” diversă (ştiinţifică şi literară).
        Joi, 16 ianuarie: Iarăşi somn întrerupt, spre ziuă. În zbor, ciorile îmi par mari picături de ploaie piezişe ce se preling repede dincolo de ecranul jaluzelelor. După 10, am început articolul „Despre inteligenţi”, reluînd ultima parte a comunicării ţinute sîmbătă (la Colocviul Caragiale). La 13, şedinţă de consiliu profesoral, lungă (pînă la 15,20), în fapt un monolog al Cmeciulesei (o bună anglistă, recunoscută ca atare, dar, pedagogic, cu apucături de învăţămînt preuniversitar, prea cloşcă, prea cicălitoare) despre: pregătirea sesiunii, programul bibliotecii, cereri de burse etc. Cînd prodecanul Ioan Cioban („filozof” şi, acum, improzivat istoric de artă) a avansat propunerea ca să i se acorde titlul de Doctor honoris cauza lui Tudorel Dima, „pentru că ne ajută”, am reamintit propunerile mele din 2002: Constantin Ciopraga şi Solomon Marcus. Votul care a urmat a fost un fel de bîlbă: toţi pentru Dima (ah, oportunismul!); toţi, apoi, pentru ceilalţi! Vor înclina, desigur, pentru „cel ce ne ajută”, ignorînd cronologia şi reputaţiile. După şedinţă – ultimul curs Bacovia, un compte rond, cu popasuri asupra „atelierului de creaţie”, poemelor în proză şi o lectură comentată a poeziei „Decembre”.
        Vineri, 17 ianuarie: Încă în somn fiind, m-a „luat” o durere acută în partea stîngă a pieptului. Probabil din cauza unui vis (mai exact, a unui coşmar) în care fugeam, însă nu-mi amintesc de ce. Am pus finalul trebuitor articolului şi l-am dactilografiat. La 14, am trecut pe la Biblioteca Judeţeană, pentru a vedea cu ce exemple literare sînt ilustrate, în cîteva dicţionare, cuvintele grăsime şi gras. Întorcîndu-mă acasă prin parc, m-am oprit la chioşcul de ziare al lui Todiraşcu. Mi-a arătat revista Noua Rusie, venit pentru prima dată la Bacău, din care mi-am notat cîteva informaţii privitoare la agenţiile de presă şi principalele cotidiene. După 18, pe rînd, telefoane de la Mircea Motrici (cum să-şi ordoneze materia proiectatului său volum de interviuri?), Zuţa (cînd n-apucasem încă să citesc episodul din Ziarul Financiar şi după ce-am făcut-o: i-am spus că nu m-a convins etimologia numelui Isanos), Gheorghiţă (pe la 23,30), cu un mic spectacol sonor de introducere (un radio deschis transmiţînd muzică simfonică, sunet de pahar, opriri pentru o duşcă), dar şi cu o serie de afirmaţii interesante despre falsificările de epistolare şi jurnale, la noi şi în Germania (cazul unor scrisori ale lui Nietzsche).
        Sîmbătă, 18 ianuarie: A doua zi fără apă caldă. Duş făcut cu cana. Curs la IDD [Învăţământ la distanţă]. La început erau 19 inşi, apoi, treptat, mai mulţi. Ăştia n-au în ei pic de disciplină. După ce reuşeam să formulez o frază, mai apărea unul/una. Mi-am arătat net contrarierea şi dezgustul. Amfiteatrul nu-i sală de autogară, în care intri şi ieşi după poftă. În patru ore, i-am înghesuit rău pe Rebreanu, Galaction, Iorga, Lovinescu, Sebastian, Eliade (jurnale şi corespondenţă literară). Într-o pauză, m-am întreţinut cu Constantin Sălăvăstru, care predă, masteranzilor, „Teoria argumentaţiei”. I-am oferit Despre şapcă... şi i-am mulţumit pentru xeroxurile pe care mi le-a făcut anul trecut, la Iaşi. Un minut, am discutat şi despre motivele plecării lui Ştefan Munteanu de aci la Universitatea „G. Bacovia”. Seara, lectură din Marius Mircu, pentru cronică.
        Duminică, 19 ianuarie: Vis cu Stelică Nanianu, fostul meu coleg (secretar general de redacţie) de la Ateneu. Dintr-un interior necunoscut, priveam împreună curgerea unui şuvoi de apă mîloasă. Mi-a spus că, întrucît va ploua şi mîine, el e pregătit să treacă prin ea. Telefon de la Doina Cernica (era curioasă să ştie de ce lipsesc din nr. 1 al Bucovinei literare). Discuţia s-a mutat repede la alte chestiuni: pregătirile pentru sărbătorirea lui Ion Irimescu (a cărui stare constituie, ar fi spus profesorul Ciopraga, „un exemplu încurajator”), selectarea lucrării lui Niadi pentru Congresul Mondial de Filozofie de la Istanbul, din august, etc. I-am telefonat lui „Şlică” [Gheorghe Pătrar]: voce stinsă de boală şi tăcere, descurajare, cîte un „eee” sceptic, tremurat. Am telefonat şi lui Nanianu, care n-a răspuns. Lecturi din scrisorile lui Lucian Boz. Seara, vizită la Ducu. David (nepotul), diverse demonstraţii pentru impresionarea oaspeţilor. Deşi am avut mai multe rezerve, n-am formulat nici una. Care erau? Acceptarea oricărei cereri a copilului o consider o greşeală pedagogică. David trebuie învăţat şi cu refuzurile. Am băut un pahar de vin roşu şi am mîncat o felie de caşcaval. Acasă, am mai luat două fursecuri. Credeam că astfel o să dorm, dar n-a fost aşa: căldură, vise inenarabile, cu reproşuri şi împăcări...
        Luni, 20 ianuarie: După 10, am reluat capitolul „Catalog”, dar nu l-am terminat. Vizită la Ateneu, de numai trei minute, căci erau cu toţii plecaţi la Biserica „Precista”, unde a fost depus Mureş Covătaru, mort sîmbătă (diabet, inimă). O noutate: a revenit în redacţie Victor Mitocaru. Discuţie cu doctorul Radu Grigoriu despre mediocritatea lecturilor unor medici, plecînd de la observaţiile mele făcute la cele două chioşcuri de presă din preajma Spitalului şi a Universităţii: cumpără tabloide şi ocolesc revistele serioase, inclusiv pe cele din domeniul lor. Primit Eminescu despre sine de Virgil Cuţitaru şi patru reviste franceze de la doamna Gheorghiţă (trimise de Gelu). La rîndul meu, i-am dat un braţ de Adevărul literar şi artistic, pentru a le expedia în Germania.
        Marţi, 21 ianuarie: Am mers la „Precista”, ca să asist la înmormîntarea lui Mureş Covătaru. Niciodată n-am ştiut ce părere avea el despre mine: adevărul e că nici eu n-am avut una clară despre el. Faptul că, atunci cînd ne întîlneam, mă ţinea în „Nea Căline” şi îmi zîmbea nu reprezenta o dovadă că mă simpatiza. Era bucovinean, dar unul cu o conduită louche, şi era prietenul sudistului „Gigioacă” (George Genoiu). Or, o calitate o anula pe cealaltă. Ca scriitor, nu mi-a făcut o impresie puternică. Realizarea sa maximă a fost piesa Măria Sa Păcală, cu care Teatrul Bacovia a dat, la sediu şi în turnee, sute de spectacole. A scris şi proză: Amintiri despre mine şi despre alţii de la Saca. Era amuzant în povestirile orale, pe hîrtie hazul i se topea. M-am dus totuşi la funeraliile sale, ba, voluntar, am făcut şi o gardă. Mi-a fost imposibil însă să mă întristez, cu excepţia a două-trei clipe. Capela era plină de profesori bătrîni (căci, între altele, a fost şi profesor, ultima dată la Liceul Economic) sau pensionari şi cîţiva actori. Popii au întîrziat. Cînd au început slujba, mai mult răcneau decît cîntau, susţinuţi de un dascăl zelos, cu apucături de dirijor. N-am văzut pe nimeni plîns sau plîngînd. Alături, într-un alt sicriu, împins la perete, era o femeie care semăna cu mama, anonimă, abandonată, fără coroane, fără asistenţă (poate una sau două persoane dintre cele ce priveau ceremonia pentru Covătaru). La plecare, m-am apropiat de coşciugul ei, făcîndu-mi cruce.
        Miercuri, 22 ianuarie: Un gest exemplar: aflată în conflict cu Viorel Savin, Marilena Donea, autoarea mai multor bibliografii, a refuzat premiul revistei Cartea, publicaţie a Bibliotecii Judeţene. În juriu s-a aflat şi Ştefan Munteanu. Informat despre situaţia tensionată la care s-a ajuns, întîlnindu-l, i-am zis cu subînţeles: „Bravo, acordaţi premii!...” După o clipă, în care mi-a „citit” replica, roşind, mi-a răspuns: „Dacă se munceşte...” N-am stat să-l contrazic [am făcut-o ulterior, în articolul „Cum poţi să fii provincial”, ironizînd pe cine trebuia pentru intenţiile de „încumetrire”, mascate sub justificări penibile, lesne detectabile în unele din premii]. Acasă am încercat să termin cronica la Am visat că sînt scriitor de Marius Mircu.
        Joi, 23 ianuarie: Începînd de azi, însemnările vor fi succinte sau chiar vor lipsi. Agenda din zilele sesiunii de examene este monotonă şi riscă să repete procesele-verbale: agendă subţire, zile pline de muncă. E drept, unele dintre răspunsurile studenţilor au şi umor, dar nu stau întotdeauna să-l notez. Prin acumulare, senzaţia de oboseală e cea care ajunge dominantă.
        Vineri, 24 ianuarie: Vis neliniştitor, cu Roxana copil mic, înfăşată, plîngînd în casa părinţilor mei de la Udeşti. După întoarcerea de la examen, seara i-am telefonat ca să mă asigur că totul e în ordine. Unirea am sărbătorit-o citind, în Texte social-politice alese (1987), discursul ţinut de Kogălniceanu în Adunarea Ad-hoc a Moldovei, discurs „potrivnic discriminării politice faţă de locuitorii ţării de confesiuni neortodoxe” (cum l-au rezumat editorii). Aci se găseşte formula patriotism de clopotniţă, care a făcut carieră; aci, metafora snopului de „vergi” care „legate la un loc se pot mai cu greu rumpe”; aci, cîteva afirmaţii pregnante şi incontestabile, ca de pildă: „Naţia este o creaţie a lumii moderne; naţia s-a făcut şi se face numai acolo unde există unitate”, iar „armonia este numai acolo unde este dreptate, unde este egalitate”. Are azi, oare, vreun parlamentar ori însuşi preşedintele ţării convingerea că datoria sa e „de a combate şi chiar de a muri pentru un princip de adevăr şi dreptate”? Azi, cînd se trafichează cu principiile şi cînd, în materie de ideologie, nimic nu e ferm! Mă înfierbînt, devin „elocint”, fiindcă aparţin unei generaţii – probabil, ultima – care a crezut în paşoptism.
        Marţi, 28 ianuarie: Colocviul de Istoria literaturii cu anul I. Şapte ore (de la 10 la 17), fără să dau semne de plictiseală. Am trimis Zuţei Ateneu şi i-am telefonat Doinei Cernica pentru amînarea colaborării la Crai nou.
        Sîmbătă, 1 februarie: Ieri n-am apucat să notez că 7 ore şi un sfert nu m-am ridicat de pe scaun, n-am băut apă, n-am luat nici o alună din cele ce mi-au fost puse pe masă. La terminare, mă simţeam uscat pe dinăuntru, transpirat şi nesigur la primii paşi. Azi, un colocviu cu o grupă de Română-Franceză (anul III) a durat 6 ore. Am stat iarăşi lipit de scaun pentru că Violeta Preda, fata lui Sorin, care trebuia să mă asiste, n-a catadicsit să dea pe la Facultate. Atari absenţe mă intrigă, deoarece consider asistenţele necesare oricărui tînăr; îl deprind cu arta examinării: a întrebărilor, a receptării şi comentării răspunsurilor. Pe mine, prezenţa lui Cutare sau Cutare din asistenţă nu mă ajută cu nimic, decît, eventual, să ies un minut ca să mă răcoresc, stropindu-mă cu doi pumni de apă pe faţă... Să nu uit a nota visul de dimineaţă: un cîine alb, uriaş, stătea în faţa uşii, ridicat pe picioarele din spate, gata să se prăvale peste ea şi s-o doboare...
        Luni, 3 februarie: Frig muşcător (minus 13 grade). Chinuit de o migrenă aproape de vomă, am ascultat de la 10 la 17, 22 de studenți dintr-o grupă mediocră. Primit scrisoare de la Nicu Nicolescu şi telefon de la Zuţa, care a ţinut să-mi comunice că i-a ajuns Ateneu, deşi eu bănuiesc că a vrut, iarăşi, să vadă dacă am citit Ziarul Financiar. I-am spus că nu încă, o voi face după ce mă limpezesc. După opt, am recitit două capitole din Neculce.
        Miercuri, 5 februarie: Noapte cu rafale puternice de vînt. Zi cenuşie, zăpadă cenuşie. Ducu pleacă la Roxana.
        Joi, 6 februarie: Vis cu soldaţi dintr-o companie de gardă: peruci albe, tunici albastre, fireturi, centuri. Colocviu cu 29 de inşi de la IDD. După 3 minute de la intrarea în casă, Sergiu mă anunţă că am trecut de „Comisia de validare”. Era mai încîntat decît mine. Aproape surmenat, eu am primit ştirea moale de tot...
         
                                                                                              Constantin CĂLIN



         
        Scriitori şi teme

              Cioran, iarăşi despre instanţele căderii


        Multe s-au spus şi s-au scris referitor la structura metaforică a discursului cioranian. Mai puţin în legătură cu metafora căderii căreia, e drept, i s-a acordat atenţie, dar nu atât ca ambiguitate specifică poeticului. Subiectul merită o tratare aparte unde analogia cu Bacovia se impune înainte de orice.
        În cele ce urmează nu-i loc decât pentru reiterarea pe scurt a motivului poetico-reflexiv al căderii în cazul strict al lui Cioran, sugestie stârnită, de data aceasta, de studiul prea puţin cunoscutului Ionel Necula. (Mai mediatizaţi sunt „cioranienii” foarte politizaţi, care au dat năvală imediat după 1989, deşi „anacronicul” gânditor a insistat, adesea, asupra pagubelor pe care le produce politizarea oricărei atitudini (i.e. sărăcie spirituală). Norocul e că estimp au apărut şi receptorii serioşi, între care nu trebuie omis Ionel Necula, autorul unor cărţi ca Scepticul nemântuit, Cioran de la identitatea popoarelor la neantul valah, Căderea după Cioran). În cele ce urmează, nu-i vorba de o recenzie a studiului Căderea după Cioran, cu atât mai puţin de o descriere a lui, ci, cum spun, este numai un punct de plecare într-o succintă convorbire. Scrierile consacrate de I. Necula lui Ion Petrovici îl au printre personajele principale pe acelaşi scriitor venerat, Omul de la Răşinari şi „hâtrul de pe Rue de L’Odeon”. Însăşi Căderea în timp e doar unul dintre punctele orientative, de vreme ce tema, omniprezentă în opera filosofului-eseist, se găseşte şi în alte scrieri ale sale.
        Călător prin bibliotecile ţării, I. Necula e un cioranian veritabil. Ce înseamnă un cioranian veritabil nu-i greu de închipuit. Pe lângă investigări riguroase, succesive, lui i se impune o specială empatie, „o formă de conivenţă cu el, mai exact o formă de cioranizare”. În acelaşi sens o spune şi des citatul exeget Fernando Savater: „Am început să cioranizez verbal şi în scris în răgazurile mele, mi l-am ales nu ca pe un maestru, nici măcar ca pe un simplu model, ci mai degrabă ca pe daimonul meu lăuntric… nu în înţelesul creştin al lui Gabriel Marcel, evident, ci în cel socratic”. Şi, e normal, cine îndrăgeşte pe cineva să se lase cucerit de tot ce-l constituie şi-l înconjoară. Încât, în acest caz, conotaţiile „căderii” se multiplică, de la căderea din eternitate în timp (în lume, în istorie, în biografie, în generaţie, în luciditate) la cădere sub timp. Cât priveşte căderea în sine, ea întâlneşte scepticismul dizolvant, o metafizică în răspăr derivată din principiul schopenhauerian al individuaţiei care elimină momentul biblic al Facerii şi începe direct cu actul Căderii. Ideea Păcatului Originar e capitală, spune el: „chiar de la începutul său, în om a plesnit ceva”. În acest sens, scrie, plastic, I. Necula: „Cioran face din individuaţie big-bang-ul intrării haosului în diferenţiere, logica începutului şi curgerii firii. Nu mai are nevoie să apeleze la transcendenţă pentru pornirea orologiului, ci, cel mult pentru fixarea minutarelor pe cadranul curgerii ontice, pentru intrarea în timp, în istorie şi-n facticitatea conştiinţei”.
        Cum se vede, e vorba de o extindere a paradigmei prin limitarea înţelesului mai vechi, de la Căderea Îngerilor şi mitul prăbuşirii până la „amintirea”/ regresiunea primordială şi „visul căderii în spaţiu”, despre care scrie Bachelard. Nu-i neapărat acea cădere a camusianului Jean-Baptiste (La Chute), ci un existenţialism ateu vs. existenţialismul creştin, impropriu de stabilit unde se situează „filosoful nimicului şi absurdului”.
        În esenţă, angoasa omului în faţa temporalităţii se asociază cu o cădere (Eliade) sau se eufemizează în coborâre (Durand). „Căderea în biografie”, cum o numeşte I. Necula, e prima şansă a lui Cioran de a exista, de a-şi fi luat partea lui din timpul profan, şi anume vârsta de aur, copilăria. Demersul biografic dă şi culoare epică studiului Căderea după Cioran şi ne aduce în preajma copilului, adolescentului şi tânărului din timpul dat. Nu insist, decât doar să reamintesc faptul că fiul preotului din Răşinari a avut, recunoaşte, „o copilărie nemaipomenit de fericită”, „raiul pe pământ”. Mai târziu îşi va aminti cum s-a despărţit de locul natal, ca Nică a lui Ştefan a Petrei într-o căruţă trasă de cai. Tot un fel de cădere. De pe acum se insinuează umbre de scepticism, se naşte un fel propriu de conştiinţă naţională, care se desparte de „politica culturală” a tatălui său şi, în general, a intelectualilor ardeleni (culturalizare prin propagandă, cicluri de conferinţe), cum va spune în 1933: „Sunt primul care recunosc utilitatea unei astfel de propagande, dar sunt primul care îmi dau seama că aceasta nu e cultură”.
        Căderea în istoric aduce o agitaţie între „metafizica” antropocentristă-trăiristă, de inspiraţie naeionesciană, şi scepticismul „pătimaş”.Va scrie Cioran, aforistic, poetizant-ambiguu şi „vizionar” în Mărturisiri şi anateme: „N-ar trebui să vorbim decât despre senzaţii şi viziuni: niciodată despre idei – căci nu emană din viscerele noastre şi nu sunt niciodată cu adevărat ale noastre”. E, într-un fel, „căderea în generaţie”, generaţia lui Cioran cu toate idealurile şi fanatismele ei. Adeziunea lui la corul oamenilor „tragici şi sintetici”, salutată de Eliade ca „apariţia fenomenală în cultura românească”, părea să-i fi dinamizat căderea în existenţă. Căci şi-a contrazis crezul declarat: „Sunt un om atât de orgolios şi cu simţul eternităţii atât de dezvoltat, încât mi-ar fi absolut imposibil să fac politică. Nu este numai democraţia proastă, ci toate sistemele politice şi sociale sunt egal de proaste. În domeniul acesta nu pot fi decât cinic”. Cinismul i-a rămas neclintit, de „imensa porcărie”, politica, s-a desprins prin evadare şi căderea din timpul lipsit de orice clipă de graţie. A deplâns infertilitatea şi irosirea multora dintre „fraţi”, – sincer, dar tot a probă de cinism seamănă. E prilejul „narativ” pentru I. Necula de a trece în revistă soarta unor „martiri”, mulţi „rataţi”, „pribegi” şi câţiva „amici evrei”, căzuţi în zadar: „Vieţi irosite, şi din această pricină interesante. Nu puteau, ba chiar nu trebuiau să se realizeze – poate pentru a rămâne fideli unei sterilităţi native, originare. Secretul ţării mele? Să trăieşti şi să mori fără rost”. Depărtarea de ţară şi ruperea de orice fel de ideologie politică nu i-au stins înţelegerea vieţii ca hazard.
        „Căderea în luciditate” s-a accentuat. De la plictisul tipic cioranian la referirile adiacente, măcar subsecvente prin cinismul faţă de lume, de la amplificarea sentimentului de vacuitate absolută până la perceperea mai acută a răului de civilizaţie şi la accepţia de universalizare a deznădejdii. Şi acestor excese de plictis, de cunoaştere, scepticism, spaimă, de cădere din eternitate, odată cu păcatul originar, li se adaugă, am văzut, căderea în timp, care îl determină să se întrebe patetic: „Există oare o dramă mai mare decât aceea de a cădea în timp?” Pentru sine, Cioran înţelege că asta înseamnă, mai mult, o cădere subtemporală, „absolutul stagnării”, surghiunul în afara vieţii / istoriei: „Ceilalţi cad în timp, eu unul am căzut din timp. Eternităţii ce se înălţa deasupra lui îi urmează o alta ce se situează dedesubt, zonă sterilă unde nu mai simţi decât o singură dorinţă: să intri iar în timp, să te înalţi până la el cu orice preţ, să-ţi însuşeşti din el o părticică în care să te aşezi spre a-ţi da iluzia unui cămin. Dar timpul e închis, dar timpul e de neatins, iar această eternitate negativă, această eternitate rea este făcută din imposibilitatea de a pătrunde în timp”.

                                                                      Constantin TRANDAFIR



                      Nina Hoza și universul floral

        În cunoscuta sa lucrare Structura liricii moderne, Hugo Friedrich constata că „raportul dintre lirica actuală şi lume” s-a modificat substanţial, că de la Poe şi Baudelaire încoace concretul e căutat de preferinţă în banal şi josnic. „Urâtul” devine (mai ales după Rimbaud, adolescentul ce petrecuse „un anotimp în infern”) un „excitant dinamic”. Profesorul de la Freiburg sublinia că până şi în alegerea faunei şi florei se poate observa o tendinţă descendentă, citând un vers emblematic al lui Garcia Lorca: „A obosit dafinul să mai fie poetic”. Ar fi superfluu să amintim brutalitatea imaginarului tinerilor poeţi de astăzi, ca şi vulgaritatea care a invadat erotica autoarelor din ultima vreme, ce s-au aliniat la o tendinţă observată de mult timp, aceea de a frecventa cu consecvenţă doar „Urâtul”. 
        Cu surpriză constatăm că poeta Nina Hoza sfidează această atitudine generalizată, toate titlurile poeziilor din acest al doilea volum al său, Înflorim acolo unde trăim (2020), purtând numele unor flori. O decizie în care descifrăm o filozofie de viaţă, dar şi credinţa că tot ceea ce ne înconjoară poartă o încărcătură poetică, în funcţie de context. Nu e întâmplător că toate florile evocate de Nina Hoza sunt albe, ca semn al căutării purităţii şi inocenţei. 
        Cei vechi, cum ar fi Saint Jean de la Croix, vedeau în floare imaginea virtuţii sufletului, iar în buchetul ce le adună o imagine a perfecţiunii spirituale. Ca atitudine, poeta din Maramureş se apropie mai degrabă de Novalis, romanticul pentru care floarea e simbol al dragostei şi armoniei naturii primordiale. Pentru romantici, floarea e apropiată de simbo-lismul copilăriei şi al naturii edenice. Criticul Mircea Anghelescu observa undeva că, la noi, tema întoarcerii la natură apare relativ târziu, paşoptiştii trăind încă în mediul natural, nealterat de civilizaţia tehnică. Dacă ignorăm prezenţa timidă a grădinii şi florii la Ienăchiţă Văcărescu („Într-o grădină/Lâng-o tulpină/Zării o floare, ca o lumină;/S-o tai, se strică,/S-o las, mi-e frică,/Că vine altul şi mi-o rădică”), abia cu Macedonski şi generaţia simboliştilor apare masiv la noi atracţia pentru lumea grădinilor, ca motiv compensatoriu al omului urbanizat. Tematica universului floral, simbolurile mistice ale florilor şi miresmelor vor invada poezia abia la Ştefan Petică şi Dimitrie Anghel, adevăratul poet al florilor şi grădinilor edenice. În spirit, lirismul Ninei Hoza se apropie oarecum de Ikebana, arta japoneză a aranjării florilor, ca expresie a vitalităţii, dar şi a dialogului permanent dintre viaţă şi moarte, al visatului echilibru din natură şi al omului cu natura.Nota specificăa poemelor Ninei Hoza constă în asocierea florii ca martoral discursului său amoros sau al dramaticelor interogaţii existenţiale.
        În repertoriul său floral, poeta include numeroase specii, de la florile umile ale câmpului (floarea frăguţei), ale pădurii sau ale grădinii ţărăneşti (ghiocelul, margareta, crinul, laleaua, busuiocul, zoreaua, floarea de salvie, gardenia, iasomia etc.) până la câteva flori exotice (leandrul şi orhideea) sau apropiate de casa omului (cum este muşcata). Multitudinea de flori invocate de Nina Hoza pare să indice în subtext o veritabilă atitudine de ecologist modern. Poeta din Maramureş nu ignoră nici delicatele flori ale pomilor sau ale arborilor (floarea de măr, floarea de cireş, floarea de salcâm) sau cele legate de mediul acvatic (nufărul) sau montan (iedera de munte, floarea de colţ şi luceafărul).
        Grădina de flori a Ninei Hoza este o replică vegetală la universul sufletesc, văzut cu tainele, miracolele şi umbrele sale. Fragilitatea fiinţei îşi găseşte o oglindire în fragilitatea lumii vegetale. În mod paradoxal, poeta descoperă flori inclusiv în cerul nocturn, luceafărul fiind asociat florilor. „Albii luceferi”, evocaţi în poezia Luceafărul, ne amintesc un amănunt semnificativ de istorie literară, faptul că Dante a văzut bolta cerească în chip de „roză mistică”, după cum observa George Călinescu în savantul eseu Universul poeziei. Ilustrul critic observa, de pildă, că floarea de chiparoasă se asociază, datorită mirosului ei violent, cu ideea de „viţiu”. Fără să insistăm prea mult, e limpede că dintotdeauna, începând cu îndemnul Bibliei referitor la crini („Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc”), universul floral a provocat exaltarea poeţilor din toate epocile, grădina devenind la Dimitrie Anghel un simbol edenic, iar miresmele florilor având semnificaţii mistice, transcendentale.
        Nu altfel procedează poeta Nina Hoza, care asociază viaţa omului cu existenţa unei grădini aflată sub bătaia vântului, element văzut, în poezia Irisul, ca simbol al destinului capricios şi neiertător. „VA VENI VÂNTUL/ într-o zi/ şi-l va lua bre unul din noi. /se va face din ce în ce mai mic /şi se va pierde /într-o perdea de lumină...//de va fi să ajung înainte / îmi voi ascuţi oasele /şi voi săpa cu ele pământul /cât să fac o grădină – /nu mai mică, /nici mai mare / decât o viaţă de om. /acolo voi creşte irişi albi!/ grădina mea, / lângă pădurea de stejari/ ce tânguie a moarte... / iar de va fi să mai rămân /şi tu să pleci,/ să-mi faci o casă din stejarii cei bătrâni / nu mai mare,/ nici mai mică/ decât dragostea ce-mi porţi, / să-mi rămână loc / de-o grădină de irişi/ lângă pădurea ce se leagănă /în ritm de vals.// ne vom face din ce în ce mai mici / şi ne vom pierde / într-o perdea de lumină... // spune-mi, / nu-i aşa că iubeşti vântul / mai mult ca oricând?”
        Pentru delicata poetă a florilor, grădina e locul privilegiat al inspiraţiei, Nina Hoza evocând „serile târzii de august / plimbându-mă în grădină / la cules de poeme” (Gladiola). Hieroglife ale universului vegetal, ce închid în sine taine ale universului şi ale omului, florile şi alte elemente ale naturii sunt adeseori interogate de poeta care se caută cu febrilitate pe sine: „cine sunt?!/ am întrebat / muntele, câmpul şi pasărea…” (Floarea frăguţei). Pentru Nina Hoza fiecare floare este un semn esenţial, un cifru ce îl instruieşte pe cel capabil să-l descifreze. Trandafirul alb îi evocă autoarei umbra tatălui, a mâinilor acestuia, împreunate pentru ritualul rugăciunii: „apoi /mi-ai aşezat în palme / un trandafir alb / şi-am recunoscut / mâinile tatălui meu / împreunate / ca pentru rugăciune...” (Trandafirul). Zambila îi aminteşte memoria bunicului său, bătrânul fierar Samoilă Velişca, căruia îi este dedicată poezia ce poartă numele parfumatei flori: „afară sfârâie pământul –/ Moartea şi-a scuturat ploile/ peste cărbunii bătrânului fierar.../ din mâinile lui albe / cresc zambile/ ce-au îmbătat cu aroma lor seara.// într-o urmă de ploaie, /soarele se clatină...” (Zambila). Modesta floare de muşeţel îi sugerează poetei imaginea incertă a unei „femei din oglindă”, retrasă în labirintul memoriei sale, o femeie ce poartă „pe frunte/ ca o coroană / toate durerile lumii…” (Muşeţelul). Bumbişorul se asociază cu imaginea unei bătrâne ce-şi soarbe ceaiul de dimineaţă în faţa ferestrei (Bumbişorul),iar frezia e o trimitere la o prietenă a poetei (Odarca Bout), care „iubeşte nespus de mult freziile”. Reluând o sintagmă a acestui poem, s-ar părea că, potrivit poetei noastre, fiecare fiinţă se naşte la „sânul mamei / sub zodia unei flori” (Frezia).
        La o primă impresie, s-ar părea că universul floral al Ninei Hoza e unul al fragilităţii şi transparenţei, cu tuşe delicate de acuarelă sufletească. Impresia e falsă, căci deşi nota de uimire şi candoare în această explorare a lumii florilor nu lipseşte, poeziile sunt mai complexe, aşa cum se putea observa încă din volumul de debut. Dense, poeziile Ninei Hoza nu refuză aluviunile terifiantului sau ale tanathicului, amestecul inextricabil de încredere şi scepticism, de comuniune cu natura sau de detaşare melancolică de mediul cotidian.
        Complexitatea acestui discurs liric uneşte graţia cu forţa, mizând pe o sensibilă pendulare între jubilaţie şi negrul scepticism. Subtilul comentator Geo Vasile îi remarca lirismului Ninei Hoza „natura duală”, într-o „poezie a vieţii ca viziune a metamorfozei eterne, a întoarcerii la izvorul primordial al dăinuirii şi puterii străbunilor”. Unele dintre poeziile volumului Înflorim acolo unde trăim (2020) sunt dialoguri cu divinitatea, altele cu un iubit îndepărtat (Margareta, Crinul, Laleaua, Crizantema, Busuiocul, Leandrul, Gardenia, Zoreaua). Volumul de faţă conţine numeroase poezii de intensă concentrare simbolică, de notaţii confesive, în care se ascund seismele unui eu sensibil şi vulnerabil.
        Ajunsă la deplina maturitate a expresiei, Nina Hoza e adepta unui lirism ce refuză înserierea generaţionistă sau adeziunea la modele pasagere. Acest al doilea volum al poetei din Maramureş dă impresia de seninătate a versului, conceput ca o mixtură de stări antagonice, topite în cadrele unui lirism elegiac, caracterizat de o anume austeritate. Cu o intuiţie ce nu dă greş, ilustra poetă Ana Blandiana a surprins singularitatea acestui univers: „Există poeţi care refuză să comunice, şi alţii care rămân secreţi chiar în cadrul comunicării. Şi mai există misterul în stare să palpite dincolo de senzaţia celorlalţi că totul e uşor de înţeles.
        Poezia Ninei Hoza face parte din această aripă tainică a lirismului. Ea nu este nici modernistă, nici postmodernă, nici ermetică, nici minimalistă, ea este prea limpede pentru a putea fi închisă într-o definiţie preexistentă, şi prea simplă pentru a nu uimi prin misterul care pluteşte peste cuvinte, ca o mireasmă peste grădina suspendată deasupra oraşului.
        Este o poezie în acelaşi timp luminoasă şi îndurerată, o poezie în care, aşa cum mângâierile mută Pământul pe alte traiectorii, versurile mută înţelesurile sfârşitului lumii şi le salvează”.

                                                                      Ion CRISTOFOR



                      Integrala Ana Blandiana (I)

        Integrala Ana Blandiana a fost un eveniment editorial de excepție. El a dominat întreg spațiul literar al lunii martie 2020, lună a începutului de primăvară, care marchează și ivirea sa în lumină. În primul rând, „România literară” a venit cu câteva pagini concludente, care a oferit cititorilor ocazia de a  se reîntâlni cu o operă deja impresionantă, cu  o poetă de o aleasă integritate, cu un scriitor pus în slujba dreptății, adevărului, democrației. Avem în Ana Blandiana un reper  literar cu mare suprafață de acoperire, a cărei prezență, prin faptă și scris, a contribuit la ceea ce am numi educația civică a nației. Nu putem să despărțim scrisul liric de acțiunea practică de mobilizare a forțelor națiunii pentru a ne recupera valorile  din perioada neagră a comunismului totalitarist, când în închisorile țării a fost încarcerată și și-a  găsit sfârșitul mai toată elita românească din perioada interbelică. Memorialul de la Sighet, organizat împreună cu soțul ei Romulus Rusan, a devenit un simbol al rezistenței, al condamnării comunismului, al  unei renașteri naționale dorite sub semnul deplinei emancipări a ființei umane. Și chiar dacă n- am avut un Sindicat Solidardost ca în Polonia, am avut o mișcare de disidență poetică în care ea a avut curajul să publice poezii în care era denunțată fața hâdă a unui despotism politic, preocupat doar de cultul deșănțat al personalității și al conducerii unice. În paralel cu Paul Goma, și cu Doina Cornea, poeziile Anei Blandiana, interzise în mai multe rânduri de cenzură, au „bătut” obrazul dictatorului și a soției sale pentru metodele staliniste aplicate în dosul unei măști de  „socialism cu față umană”. Curajul poetei a fost auzit și perceput  de opinia publică și de obștea literară, ca un refuz de a accepta dogme prefabricate, de a pune căluș în gura celor care voiau să strige, de a arăta cu degetul mâna lungă a Securității care punea zi de zi presiune  asupra a tot ce mișca în țară. „Băieții de pe Calea Victoriei” care care te urmăreau, te scotoceau și te împingeau într-o curte obscură atunci când în fiecare dimineață trecea tovarășul în mașina sa pompoasă, escortată de alte două-trei, ca să nu știe nimeni unde se află cu exactitate,  reprezenta simbolul deplin al relației exacte dintre oamenii de rând și „cel mai iubit fiu al poporului”. Chemată să participe la procesul de democratizare a țării, poeta a întâlnit în partenerii de dialog ieșiți de sub aceeași umbrelă a nomenclaturii comuniste chipul fetid al celor care au pus la cale lovitura de stat și voiau din nou să conducă țara cu mijloace neortodoxe. De aceea, ea s-a desprins repede de acest grup perfid și prost camuflat, ca să caute prin Alianța Civică și prin Memorialul de la Sighet, adevăratele căi spre o asumare sinceră a unei alternative reale la un fals partinic  controlat.  Dar asupra misiunii sale de luptătoare vom reveni ceva mai târziu. Deocamdată ne interesează  traseul poetic al scriitoarei, rememorarea câtorva  din  aspectele esențiale care marchează devenirea sa poetică.
        Ivirea în câmpul literar bihorean a unui creator de talia Anei Blandiana poate fi luată ca  o recompensă a istoriei. S-a observat de către istoria și critica literară faptul că Bihorul, ca și Banatul, n-a dat literaturii naționale mari scriitori. Despre Banat s-a afirmat mai apăsat că acesta ar fi „ barocul etnografiei românești”(L.Blaga) și că acesta a produs mai degrabă la nivelul de literaturii minore decât în cel al literaturii majore, creația propriu -zisă având loc pe un alt plan decât cel al literaturii.  Același lucru și despre Bihorul nostru, din sânul căruia au ieșit  de-a lungul timpului mai multe personalități culturale (Iosif Vulcan, Al.Roman), dar în domeniul literaturii de ficțiune provincia a fost deficitară. Cărțile de sinteză, precum cele ale lui Eugen Potoran (Poeții Bihorului) Vasile Vartolomei  (Mărturii culturale bihorene) și Teodor Neș (Oameni din Bihor) sau chiar aceea a lui  Ioan Bradu intitulată Poeții și prozatorii bihoreni (1948)  atestă un oarecare deficit de creație,  o „secetă” prelungită  în plan poetic. E drept că și condițiile istorice au fost deosebit de ingrate, lipsa școlilor și a educației fiind resimțită acut. Abia după 1828, când a luat naștere la Beiuș Liceul „Samuil Vulcan”, se poate vorbi de primul pas spre creearea unei intelectualități proprii. Și primul semn a fost dat de așa-zisa generație  a „lepturiștilor”, care, ca membri ai unei generoase „Societăți de lectură/leptură” de la Oradea, au luat hotărârea să iasă în public sub forma unor  almanahuri, unde poeziile lor modeste au stârnit ironia mentorului Junimii, care le-a reproșat inerentele stângăcii.  E de semnalat totuși că  în această zonă au înmugurit și primele talente,  în persoana preotesei de la Ucuriș, Maria Bosco-Suciu, urmată de fiica sa Lucreția Suciu, apoi de Viora din Bihor, care au adus Bihorului primele mențiuni în plan național. O dată ce a ieșit la lumină  revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, extrem de generos cu orice creație ivită din solul local, s-au afirmat și condeiele lui Iustin Popfiu sau Miron Pompiliu, acesta din urmă, împrietenit cu Eminescu, a reușit a fi integrat în mișcarea „Convorbirilor literare”. Au urmat iar îndelungi perioade de căutări și dibuiri, prin nume care își prelungesc acțiunea și în interbelic, cum ar fi Vasile Sala, Ion Gârleanu, Teodor Sărac, Alexandru Indrieș, Miron Abrudan, George Sfârlea, Petru Anca, Partenie Bara, Petru Paul etc., dar care n-au reușit să spargă cercul unei indiferențe generale.  Singurul nume de scriitor ieșit din această zonă a câmpiei de vest este  cel al lui Ioan Slavici, care, beneficiind și el de sprijinul lui Eminescu, se afirmă ca  nuvelist, marcând un adevărat moment în scrisul provinciei, prin ale sale „Novele din popor”, din 1892.   Poezia bihoreană  nu reușește să se reabiliteze la nivel național nici măcar prin performanțele prozodice ale lui Al.Andrițoiu, preocupate prea mult de a răspunde comenzilor politice ale așa-zisei direcții oportuniste a literaturii din comunism, invadate de apele diluate ale unui schematism tematic capricios, talonat de reziduuri poetice clamoroase.  Salvarea Bihorului din această secetă literară prelungită, care a durat aproape două veacuri de străduințe de a ieși din anonimatul  cenușiu al unor strădanii modeste și slabă factură literară,  l-a reprezentat poezia Anei Blandiana, care a rupt pur și simplu lanțul acestei serii de platitudini lirice, rămas la nivelul unui exercițiu liric  neperformant,  ridicând caltatea scrisului poetic bihorean într-o zonă neatinsă de nicunul din fiii lui până acum.  Performanța Anei Blandiana este cu atât mai remarcabilă, cu cât afirmarea ei poetică a fost încetinită și blocată periodic de forțe oponente oficiale, care s-au manifestat în cele mai felurite feluri pentru a interzice și a zădărnici izbucnirea ei strălucitoare la lumină,  asemeni unei livezi de meri înfloriți, ca o zi de Florii a acestei  adevărate sărbători a fantezismului liric bihorean.
        Ivirea Anei Blandiana în  zorii străluminați ai acestui răsărit de impetuozitate solară s-a produs în  chip firesc ca o naștere  asistată de ursitoare inspirate, care i-au hărăzit un destin de luptătoare și    o viață plină de încercări, pe care viitorul intelectual și om de cultură a luat-o de foarte tânără pe cont propriu, și,  în ciuda fragilității și aparentei retractilități a ființei pline de gingășie și frumusețe, precum a unei fete de poveste, a dovedit tenacitate și spirit de organizare. Tatăl, preotul Gheorghe  Coman, era fiul țăranilor Gheorghe și Ana Coman din comuna Murani, de lângă Vinga, din județul Timis-Torontal, nu departe de dealurile Lipovei și Șiriei de unde își trăsese rădăcinile și scriitorul Ioan Slavici. Era un spirit activ și dotat,  om instruit și bine cotat profesional, de vreme ce, în urma absolvirii facultăților de Drept și Teologie, a fost desemnat să predea Religia la liceele „Constantin-Diaconovici Loga” și „Mihai Viteazul” din Timișoara,. Aici, în timpurile neprielnice ale războiului, se naște și viitoarea scriitoare la 25 martie 1942, fiind botezată cu numele de Otilia Valeria. O vreme,  Tatăl a și lipsit de acasă, fiind mobilizat  pe front, unde a participat în calitate de preot militar cu grad de maior la campania de eliberare dusă în Vest de armata română până în ținuturile Ungariei și Cehoslovaciei. De notat că și tatăl era născut în aceeași zi, 25 martie (anul 1915), ceea ce, se pare, că mâna destinului a hotârât o linie de continuitate fără drept de apel. Părinții s-au mutat apoi la Oradea, unde părintele Coman a funcționat la Liceul „Partenie Cosma”, devenind și paroh la Catedrala Ortodoxă Română din centrul orașului, numită și Biserica cu Lună, unde predicile sale aduceau numeroase valuri de enoriași. Faptul acesta, ca și alte vini care i s-au inventat, l-au făcut „suspect” în ochii autoritățlor comuniste, care l-au arestat și închis mai multe luni de zile. Cea dintâi arestare a avut loc în 1949, când famlia a primit vizita a trei civili, care i-au plasat un pistol în chiar unul din sertarele mobilei care adăpostea jucăriile fiicei. Portul ilegal de armă a devenit un pretext pentru a fi arestat și hărțuit în anii care au urmat. A fost eliberat nu după mult timp, dar din cauza condițiilor de viață  din închisoare, sănătatea sa a devenit tot mai șubredă, manifestându-se în principal și cu afectarea vederii. A fost mutat ca paroh în cartierul muncitoresc al Viilor, apoi în cel de la Episcopia-Gară (acolo unde aveam și eu doi unchi ceferiști, arondați la parohia sa).  În urma acestor permanente percheziții și supravegheri, preotul Coman avea în permanență geamantanul cu haine pregătit pentru orice eventualitate, fapt care i-a marcat puternic organismul, el stingându-se din viață la numai 49 de ani.   
        Mama poetei, Ana Diacu, era al doilea din cei opt copii ai țăranilor Gheorghe și Valeria Diacu din satul Blandiana, plasa Vințu de Jos, din județul Alba, era născută la 10 aprilie 1915. A devenit expert contabil, mserie care i-a permis să-și ajute frații în calitate de cap al familiei, atunci când părinții au murit prea devreme și să asigure cele necesare în casă și mai târziu, când soțul său  lipsea. Norocul familiei a fost casa parohială zidită trainic, cu o curte flancată de tei, la umbra cărora Doina își făcea lecțiile și  se urca pentru a culege florile puternic mirositoare. La această casă  a copilăriei, așezată nu departe de un cinematograf de vară din cartier, a putut face lecturi aprofundate sau să urmărească episoade ale unor filme rusești stimulatoare de imaginație și  aventuri fanteziste. Marea descoperire a acestor ani trăitori în casa arhetipală proteguitoare a anilor de formație a fost descoperirea în două din camerele prevăzute cu lacăte solide  a unor depozite de cărți epurate, unde cărțile erau ascunse de ochii cititorilor dornici de cultură, pentru îndoctrinarea propusă de partid fiind suficient să citească ziarul „Scânteia” și broșurile de propagandă tipărite pe hârtie de împachetat, răspândite peste tot. Câteva din cărțile salvate  de la arest din aceste închisori ale spiritului au fost lecturile sale preferate, precum romanul Robinson Crusoe sau Istoria românilor a lui Xenopol, iar mai apoi cărțile cu  poezia lui  Eminescu, Blaga, Arghezi, Camil Petrescu. Esențială a fost educația primită în famile, cu rugăciunile de seară din care nu lipsește „Înger, îngerașul meu”, rugăciune menită să-i aline toate nedreptățile și jignirile.  O mărturie târzie vorbește în acest sens de eveniment: „Nu pot să-mi imaginez cum aș fi rezistat tuturor încercărilor prin care am trecut de-a lungul vieții fără sentimentul născut atunci că nu sunt niciodată singură, că lângă mine se află mereu, protejându-mă și gata să mă ajute, îngerul păzitor din rugăciunea de la marginea patului.  Și asta pentru că pur și simplu  nu aș fi rezistat. Toată puterea, tot curajul și chiar toată inteligența pe care m-am sprijinit mai târziu proveneau din acel miraculos sentiment al nesingurătății descoperit în prima copilărie” („Acolada”, nr. 12/2011).
        Școala primară a început-o în acest cartier de lângă gară, numit și al Viilor, între 1949-1952, având-o ca învățătoare pe Tamara Stamatiu, o refugiată din Barasabia. Copila învață bine și ascultă cu atenție versurile citite de învățătoare, în special din Eminescu, prin care aceasta dezvolta elevilor săi gustul pentru literatură, poezie, frumos. În ciuda faptului că învață bine nu e făcută pionier împreună cu ceilalți colegi de clasă, explicația dată de învățătoare fiind aceea că nu împlinise încă 9 ani, vârsta cerută pentru acest ceremonial. Nedreptatea a afectat-o, determinând un stadiu de oarecare introvertire, prin retragerea și mai mult în lecturi și preocupări literare. Traversează bine anii vârstei primare, pentru a fi înscrisă mai apoi la unul din liceele de fete cele mai bune din Oradea, ce avusese în perioada interbelică frumosul nume de „Oltea Doamna”, dar redus acum, după tipicul comunist, la simpla înregistrare cenușie de Școala de fete nr. 2. Între revistele difuzate în școală se număra și „Cravata roșie”,printre puținele publicații accesibile elevilor claselor mici, unde eleva citește  mai multe poezii, compunând la rândul ei replici pe măsură, dovedindu-și sieși că poate depăși uneori  producțiile simpluțe și uneori mălăețe. Talentul ei nativ, fantezia  eliberată de constrângeri și scheme previzibile, îi sporesc spontaneitatea și puterea de organizare a unor situații epice predictibile, care se diferențiază pe parcurs și devin purtătoare de sens. În urma unei astfel de lecturi, se hotărăște să trimită și ea una dintre poeziile scrise până atunci, pe care o vede apoi tipărită în nr. 2/1954 al revistei, la pagina 24. Titlul poeziei este Dragostea de țară și este semnată cu numele ei de elevă, Doina Coman, clasa VIII, Școala Medie de Fete nr. 2, Oradea”. Faptul în sine îi aduce o anume prestanță și  reputația de  „poeta clasei”, fiind invitată de dirigintele său Eugen Groza să ia parte la cenaclul „Iosif Vulcan” al elevilor orădeni, să participe  la unele ședințe cu lecturi proprii, beneficiind de sfaturile acestuia. Îndrumată de aproape, ea își desăvârșește cunoștințele de literatură, încât e în stare să câștige concursuri, să ia premii și să  se  bucure de aureola pe care o reclama vârsta.  Faptul e în măsură să o încurajeze că se află pe drumul cel bun și că în ciuda tuturor greutăților are o șansă pe care e dispusă să și-o valorifice. Realitatea e că, în acei ani, la Oradea exista o viață literară destul de intensă, întreținută de mai multe grupuri de profesori iubitori de literatură, ei înșiși creatori sau animatori de teatru, punând în scenă câteva piesele celebre ale lui Caragiale,  O scrisoare pierdută sau O noapte furtunoasă,  care au stârnit senzație prin jocul la care se pretau o parte din cunoscuții profesorii orădeni, cum erau  Anchidim Șoldea,  Eugen Groza, profesorul de rusă Epifanov,  în rolul Cetățeanului turmentat. Spectacolele erau dublate nu de puține ori de conferințe sau prezentări de cărți, între care  s-au numărat și romanele lui G.Călinescu.  Foarte populari printre elevi erau  și profesorii Titus Roșu, de istorie, A. Țârulescu, de desen, E.Roșescu, de pedagogie-psihologie, membri ai cenalcului cadrelor didactice, autori de schițe, povestiri, evocări, medalioane și animatori ai unor almanahuri literare și ai revistei „Țara visurilor noastre”. Revista era editată de Societatea literară „Vasile Alecsandri” de la Liceul „Emanoil Gojdu”, cel mai celebru liceu de băieți din Oradea, cel dintâi număr al acesteia apărând în  1937, o primă serie oprindu-se la anul 1940, odată cu refugiul liceului la Timișoara (1940-1944), unde s-a editat seria a doua, ca apoi, la revenirea școlii la Oradea,  să se depună mari eforturi pentru a fi  reînviată. În paginile ei și-au făcut ucenicia literară câțiva viitori literați și oameni de cultură, precum Ovidiu  și Vladimir Drimba, Mircea Malița, Gheorghe Bulgăr. Tot în acei ani profesorul Ioan Bradu, ajuns directorul bibliotecii orădene,  adusese un suflu înviorător  în instituția sa, atrăgând de partea culturii condeie mai vechi și mai noi. Fiul său, Mircea Bradu,  elev la Liceul „E. Gojdu”, împreună cu colegul său de clasă, D.R.Popescu,  debutează în tandem în ziarul „Crișana”,  sporind  senzația de efervescență tinerească, în care era antrenat și gazetarul Stelian Vasilescu. O icoană oarecum caricaturală, dar bazată pe fapte reale a acelor momente de entuziasm proletar și de reminiscențe burgheze, a surpins D.R.Popescu în celebra sa nuvelă Leul albastru, produs  tipic la acestor ani, de amestec incert de vechi deprinderi și scheme dictate și impuse de noile formule de viață. E mediul în în care atât tinerii elevi de la Gojdu, cât și eleva de la „Oltea Doamna” au găsit cu o modalitate de ripostă la excesiva dogmatizare a cuturii și o evadare din cotidian. Mai ales pentru tânăra elevă literatura a devenit o formă de evadare din realitate, o cufundare într-un basm frumos al fantasmaticului. Punând accent pe lectură și creația lirică, eleva putea descoperi în interioritatea sa o altă lume mult mai frumoasă și mai  perfectibilă, Doina Coman  traversând acești ani bulversanți cu bune rezultate școlare și intensă  activitate literară de sertar.

                                                                      Mircea POPA