Constantin Călin - Zigzaguri. Pretexte pentru recapitulări II.
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Cronica cronicilor.
Mircea Popa - Ion Vlad la 90 de ani prin prisma Cărții unei vieți.



Zigzaguri

                    Pretexte pentru recapitulări (II) 

        Trei articole de N. Iorga. Deşi ar trebui să precizez cum au ajuns acestea în Moldova, ziarul profesorului băcăuan Constantin Sturzu, n-am s-o fac. N-am datele necesare; probabil, datorită unei relaţii personale. M-am întrebat: au fost scrise special pentru publicaţia în care au apărut sau sînt reproduceri? N-am găsit răspuns. Ştiu, în schimb, că directorul gazetei avea preocupări de muzeograf şi chiar a iniţiat un aşa-numit „Muzeu al Moldovei”, pe bază de donaţii, care erau descrise într-o rubrică aparte. După cum se menţionează într-un loc, gazeta îi era trimisă regulat marelui istoric. Ulterior (în 27 ianuarie 1940), unul din documente (referitor la Starostia Trotuşului şi Bacăului 1642) îi va prilejui acestuia o comunicare la Academie. Începutul relaţiei era însă mai vechi de apariţia Moldovei (1937). Lucrul se deduce dintr-un „fond” mustrător scris de Sturzu despre năvala publicului local la spectacolele de revistă, în contrast cu dezinteresul faţă de cuvîntul unor intelectuali veniţi aci să conferenţieze. „Au venit pe la Bacău, chemaţi de Ateneul «Vasile Alecsandri», – releva el – profesorii cărturari Pr. Valeriu Iordăchescu, Nichifor Crainic cel cu «Darurile Pămîntului», dar sălile erau goale şi glasul de apostol suna a pustiu, în faţa scaunelor de lemn… A venit la Bacău, acum cîţiva ani, Nicolae Iorga, dar în ciuda bunului-simţ, în gară nu i-au ieşit în cale decît trei profesori. În sala Mărăşti nu s-au adunat decît vreo cîţiva tineri – studenţi şi elevi, să asculte dezlegarea tainelor trecutului tîrgului acestuia vechi. Şi amărît de indolenţa în care ne place să ne bălăcim, a renunţat Nicolae Iorga la conferinţă, s-a dus la Biserica Precista, a stat de vorbă cu zidurile seculare, a tălmăcit cîteva inscripţii, apoi a plecat amărît din Bacău…” (v. „Pofta bună la Tănase!...”, în Moldova, 1, nr. 45, 20 martie 1938, p. 1). Desigur, între profesorii ieşiţi în întîmpinarea savantului şi care l-au însoţit apoi în scurta vizită la ctitoria lui Alexăndrel, fiul lui Ştefan cel Mare, s-a aflat şi autorul.
        Apărut cu opt zile înaintea alegerilor din 20 decembrie 1937, primul dintre cele trei articole e un îndemn pentru electorat de a sprijni pe liberali, al căror „colaborator” Iorga devenise în urma cererilor venite din partea lui Tătărăscu, Angelescu şi Costinescu (v. Memorii, 7, Paul Editions, 2018, p. 284), implicit şi pe Rege, pentru a avea o guvernare stabilă. Început cu două paragrafe de justificare a propriei intervenţii (fiecare din cîte o frază amplă), textul său – prin care îşi marchează revenirea în politică – are atît accente hortative, cît şi scăpărări de virulenţă. Iorga se prezintă modest, dar şi impozant, în faldurii autorităţii dobîndite ca luptător pentru ideea care a dus la înfăptuirea României Mari şi ca om ce simte dureros întreaga gravitate a momentului. Convins că încă mai are influenţă, îndemnînd, el şi avertizează. Deşi util pentru aşezarea lucrurilor în fostul lor cadru, felul meu de a-l rezuma mi se pare fad, un motiv de a „restitui” acest mesaj electoral în care sînt încrustate vorbe şi atitudini caracteristice autorului Sfaturilor pe întunerec, concepţia sa asupra politicii interne şi externe. Se va vedea mai bine pe ce apasă şi cum apasă, modurile de a capta şi de a repudia, de a flata şi de a lovi şi, nu în ultimul rînd, splendida sa retorică: „Un bătrîn al Ţării, care de peste o jumătate de veac munceşte pentru curăţirea şi înălţarea sufletului ei, un fost sfetnic al Coroanei şi un cunoscător al rosturilor lumii întregi, se îndreaptă către toţi românii cu cuget cinstit şi inimă caldă pentru patria lor, dîndu-le sfatul de a sprijini tovărăşia de fii credincioşi şi buni ai ei şi de ajutători devotaţi ai Regelui, în greaua sarcină pe care şi-au luat-o de a feri ţara de lucruri noi şi primejdioase care-i pot aduce risipa./ Odată ce, în bună înţelegere cu urmaşii celui mai vechi şi mai puternic partid, al liberalilor, care au avut norocul să întemeieze şi să crească România, conducînd-o atîta vreme şi în timpuri aşa de grele, în curs de două generaţii, voi putea să înrîuresc şi eu din nou politica României, nu e nevoie să mai spun că păstrez credinţa mea de-o viaţă întreagă în marea menire a poporului românesc, legat strîns, nu de închipuiri bolnave, aduse de aiurea, ci de amintirile lui sfinte, de munca şi de îndătinata lui înţelepciune./ Va trebui pentru aceasta:/ A-l ajuta să stăpînească El ţara ostenelilor şi jertfelor lui./ A-l lega şi mai strîns de acei prieteni cu care am luptat alături pentru întregirea naţiei./ A face ca noua Românie să se aşeze pe buna stare şi fericirea celor care-i dau mai multă muncă şi mai multă credinţă./ Dezmeticeşte-te, iubite neam al meu şi fereşte-te de ispititorii care te duc la pieire!/ Căci astăzi este vremea cînd plăteşte orice naţie greşelile ei cu cele mai grele pedepse, în ura care desparte neamurile” (v. „Iubite neam al meu!”, în Moldova, 12 decembrie 1937, p. 1). „Neamul” l-a ignorat pe „profet” şi n-a receptat apelul lui la „dezmeticire”. Rezultatul alegerilor a fost „trist” pentru liberali. PNL a obţinut numai 35, 92% din voturi, cotă insuficientă (i-ar fi trebuit 40%) pentru a obţine „prima electorală” de 20% şi de a forma, din nou (căci era la putere), guvernul. Dispersia forţelor politice („13 partide principale şi 53 de grupări secundare” – v. Dinu C. Giurescu (coordonator), Istoria României în date, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 437) va duce, anul următor, la dizolvarea partidelor, apoi la concentrarea lor într-o „organizaţie politică unică” (Frontul Renaşterii Naţionale) şi la dictatură.
        Intitulat „Creaţiune italiană”, al doilea articol din Moldova al istoricului e, în fapt, o notă fugitivă, dar pregnantă despre două volume din 1920 (nenumite), în care erau relevate eforturile celor din Peninsulă de a birui „lipsuri şi îngustări” şi de a face ca „să crească producţia naţională peste toate aşteptările”, încă înainte de ivirea „omului providenţial”, Benito Mussolini, „un ctitor din naştere”. „La atît de bogat şi armonios înzestratul popor italian creaţia e, prin puterea unei lungi şi strălucite moşteniri, instinct”. Italia reprezenta, din punctul de vedere a lui Iorga, un model. Ca să atingă performanţele cunoscute (în epocă), italienii au trebuit să depăşească sciziunile şi conflictele interne: „o politică sfărîmătoare a tovărăşiei pentru izbînda comună”, adică o situaţie comparabilă cu cea existentă la noi în aproape toată perioada de după Război şi care momentan se acutizase. Din această similitudine, Profesorul scoate o concluzie cu valoare de stimulent, optimistă: „Oamenii mari nu răsar decît arareori, dar cînd se vede ce s-a putut face şi atunci cînd nu se auzea porunca învietoare a marelui conducător ne face să ne întărim credinţa că, prin virtuţile poporului nostru, PUTEM ŞI NOI” (subl. aut., v. Moldova, 6 martie 1938, p. 1). Credinţă pe care au avut-o, altfel formulată, mai întîi, liberalii din generaţia lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu: a progresa prin forţele proprii, de a pune voinţa la baza acţiunilor noastre.
        Simplificînd, al treilea articol, „Pîrîtorii ţării lor şi amicii de la Paris”, este un protest faţă de nişte ingerinţe franceze în politica noastră internă. Revista L’Europe Nouvelle tocmai publicase un articol „de nedreptate şi de injurii”, în care era criticată desfiinţarea, prin Decret regal, la 31 martie 1938, a partidelor politice, act – se arăta acolo – pus la cale de patriarhul Miron Cristea, instalat, cu o zi înainte, pentru a doua oară, ca prim-ministru. Membru în „comitetul de patronaj” al noului guvern (v. Memorii, 7, Paul Editions, 2018, p. 259), Iorga s-a simţit obligat să reacţioneze, în numele pricipiului suveranităţii: „Sîntem liberi să schimbăm ce voim. Şi factorii politici ai poporului român n-au să întrebe nici la cei mai buni prieteni cînd au de luat o hotărîre pe care, cu cît o vom vedea criticată, cu atît sîntem datori s-o apărăm” (v. op. cit., în Moldova, 3 aprilie 1938, p. 1). Ţinta indignării sale n-o constituie autorităţile franceze, cărora – zice – noi, românii, „n-am avut pretenţia de a li judeca ideologia”, ci acei compatrioţi care sugerează sau recurg ei înşişi la atari atacuri: „Merg la Paris anume canalii de la noi, care, cu un vechi nărav, fabrică articole, ca acela, de o grosolănie fără păreche” (ib.), din revista citată. Şi atunci, dar mai ales acum, atitudinea lui Iorga e, în acest punct, discutabilă. Cînd „pîrîtorii” apără democraţia sau libertatea şi acuză despotismul, indiscreţia lor are un rol pozitiv. Ei sînt adesea luptătorii exasperaţi de faptul că ideile pe care le promovează, deşi juste, sînt desconsiderate acasă. De regulă, aceşti „pîrîtori” contestă un regim, nu denigrează propria lor ţară. „Pîra” e expresia unei disidenţe imposibil de manifestat altminteri; totodată – şi o dovadă de încredere în existenţa unei „opinii internaţionale”. Ca să ne referim strict la noi, nişte „pîrîtori” au influenţat schimbările din 1989. Iar în anii din urmă, alţi „pîrîtori” (de data asta la Bruxelles) au demontat controversata reformă a Justiţiei operată de o mînă de jurişti cu intenţii perfide, obedienţi faţă de comenzile date de şefii unui anume tandem politic. Ţinem la independenţa naţională, dar nu pînă la punctul de a apăra teze şi măsuri în contradicţie cu mersul lumii actuale sau de a acoperi abuzuri şi erori inadmisibile.
         
        Conştiinţa forestieră. Mimînd ecologismul, în campania prezidenţială, unii dintre candidaţi au atins, vag, subiectul tăierilor ilegale de păduri. N-au spus nimic consistent, deoarece – se vedea – nu s-au aplecat anterior, atent, asupra lui. Impresia era că informaţiile ce le aduc în discuţie sînt exclusiv de genul „faptelor diverse”, al dramelor recente cu pădurari. Nepregătirea lor evidentă m-a făcut să mă întorc la lectura unui amplu articol – remarcabil nu numai prin întindere, ci şi prin caracterul instructiv – apărut acum nouăzeci de ani, şi nu oriunde: v. Ioan P. Diaconescu, „Pădurile în cadrul economiei naţionale şi al prevederei sociale”, în Viaţa Romînească, 21, nr. 7-8, iulie-august 1929, p. 122-145. Un număr în care semnau Mihail Sadoveanu (fragment din Zodia Cancerului şi „Pe două psaltiri”), D.I. Suchianu, Dragoş Protopopescu, Al. A. Philippide, Prinţul Charles de Rohan („Este Europa decadentă?”), N.N. Tonitza, Mihai D. Ralea („Note de drum în Spania”), Octav Botez („Un poet modernist: G. Bacovia”) ş.a. Veritabil compendiu, articolul expune sistematic o serie largă de chestiuni forestiere, lămurind întîi rolul material şi cel imaterial al pădurilor. Primul – ştiut de toată lumea – se referă la întrebuinţarea lemnului (atunci foarte mult) „ca combustibil” şi ca „material principal, sau secundar în construirea locuinţelor şi podurilor peste apele mici [...]; din lemn se fac traverse de cale ferată [înlocuite între timp cu cele de beton armat], mobilă şi majoritatea uneltelor şi obiectelor de care se serveşte omul în viaţă, începînd cu leagănul şi terminînd cu sicriul”. „Din lemn se fabrică aproape toată hîrtia”. Pădurile au contribuit (şi contribuie) la progresele culturii,„căci pentru tipărirea milioanelor de cărţi, gazete şi reviste etc. au trebuit ca milioane de ha. păduri să fie sacrificate în fiecare an”. Cînd funcţiona „Letea” (un brand românesc recunoscut mondial) vedeam zilnic (locuiam „dincolo de linie” şi stau de peste 40 de ani la cîţiva paşi de calea ferată) pe cantonieri cum dirijau vagoanele cu copaci tăiaţi către moara fabricii. Poate şi sub sugestia anumitor discuţii, aveam remuşcări de complice la moartea unora dintre ei. Nu pot renunţa la scris, dar (cei intimi ştiu) cruţ hîrtia cu un soi de superstiţie. Urmez în acest sens pe Solomon Marcus, care – cred că am mai spus undeva – folosea pentru articole rebuturile şpalturilor de la Gazeta Matematică.
        În ce constă al doilea rol, cel imaterial, al pădurilor? Acestea purifică aerul şi deci „înlesnesc viaţa şi ocrotesc sănătatea populaţiei”. „Ajută la formarea norilor şi la căderea ploilor”. „Secetele care tot mai des bîntuie România” sînt – se sublinia încă de atunci – „în legătură cu defrişarea disproporţionată a pădurilor”. Pădurile „reduc extremele de temperatură”, micşorează „iuţeala vînturilor şi puterea furtunilor” (e citat un profesor de silvicultură, Simionescu-Zeicu, care a zis: „Prin despădurire, omul seamănă vînt şi culege furtună”), „împiedică formarea de grindină sau cel mult [lasă să se formeze] o grindină măruntă”. Şi, lucrul cel mai important, căruia autorul îi acordă cuvenita extindere, pădurile sînt „protectoare contra inundaţii”, adevăr simplu, mereu repetat, dar mereu ignorat. „Apa din ploile căzute în regiunea munţilor şi colinelor acoperite cu păduri, nu se mai scurge repede pe coaste spre a umfla pîraiele şi rîurile şi a îneca terenele [sic!], din văi şi lunci, aducînd o mulţime de distrugeri, de semănături, locuinţe, căi de comunicaţie, oameni şi animale înecate etc. În păduri o parte din apele din ploi sînt reţinute de sol ca de un burete, iar restul se scurge încet astfel că pericolul inundaţiilor e înlăturat”. Pădurile sînt în relaţie intimă cu toate celelalte elemente ale unui ecosistem. Tăierile abuzive îl dezechilibrează, fapt ce are efecte negative la distanţă. Aflu din datele ce ilustrează acest punct că, pentru a se pune la adăpost de „catastrofele inundaţiilor”, prevăzători, ungurii au stăruit să fie incluse în Tratatul de la Trianon două articole prin care ţara noastră să fie „obligatăsă ia măsurile cuvenite ca un regim normal al apelor să se stabilească în bazinele rîurilor Tisa, Mureşul şi Crişul”, lucru care depinde de starea pădurilor din respectivele bazine. Părţile veghează încă, oare, la respectarea acelor articole? Aflu, de asemenea, din exemplele date, că „din cercetările Comisiei Europene a Dunării”, efectuate timp de 25 de ani, a rezultat că fluviul transportă în Marea Neagră, anual, 82 milioane tone de aluviuni, din care mare parte o formează „pămîntul vegetal spălat de apele torenţiale de pe plaiurile româneşti”, carevasăzică solul bun, fertil. Cantitatea lui ar scădea – s-a recomandat – prin împăduriri. S-a acţionat şi se acţionează tocmai invers, adică nu împăduriri, ci despăduriri. Tipic: agravăm, în loc să reparăm! Pădurile fixează terenurile friabile, erozibile şi surpătoare, pe cele zburătoare şi nisipoase. Tot pe lista „foloaselor imateriale” ale pădurilor se află, apoi, „formarea şi menţinerea izvoarelor”: „Sînt multe ţinuturi [în lume] unde viaţa e imposibilă din cauză că lipsesc izvoarele”. Cînd au debitul constant –şi nu-l pot avea decît în locurile împădurite –, ele înlesnesc navigaţia pe anumite rîuri, irigaţiile, producerea forței hidroelectrice, a „cărbunelui alb”, cum era numită în epocă. Pădurile pot contribui şi din punct de vedere igienic: „Frunzişul arborilor are proprietatea să micşoreze virulenţa factorilor patogeni”. Estetic, procură „mulţumiri sufleteşti”, inspiră pe poeţi şi pe prozatori (v. Poezia pădurii şi Vânătoare în cer şi pe pământ, antologii realizate de Radu Cârneci). În fine, contribuie la apărarea naţională: „În război, pădurile au luat parte cot la cot cu armata”, a afirmat un colonel, citat de autor.
        „Întrucît recoltele pădurilor nu se culeg ca în agricultură anual, ci la 30-80 ani şi chiar peste 100 ani”, în grija faţă de păduri se verifică solidaritatea cu generaţiile viitoare. Avem acest sentiment? Nu, şi nici în trecut nu l-am avut! Scrie Ioan P. Diaconescu: „Necunoaşterea datoriilor ce ni le impune solidaritatea socială în materie forestieră pe de o parte, egoismul societăţii pe de alta, au condus la o rea îngrijire a pădurilor”. Rezultatul: păduri cu goluri mari, munţi rămaşi pleşuvi. Azi, aceste goluri s-au extins, iar numărul munţilor pleşuvi a crescut. Desigur, s-au alcătuit mereu programe de „împădurire în stil mare”, care „ar fi fost salutare dacă s-ar fi aplicat”. Or, ele „au rămas numai pe hîrtie, cum de altfel se întîmplă – adaugă amar autorul – în toate domeniile de activitate în România, unde nu de legi bune ducem lipsă ci de oameni înţelegători şi zeloşi pentru buna executare a lor”. La „opera negativă” de distrugere a pădurilor au colaborat „toate straturile sociale”, începînd cu politicienii, care au cedat demagogic în faţa cererilor, uneori peste necesar, de terenuri arabile şi izlazuri, şi, nu o dată, s-au substituit specialiştilor. Mai mult sau mai puţin, situaţia din zilele noastre se aseamănă cu cea din trecut: a fost lăsată la o parte – arăta atunci un inginer – „orice intervenţie administrativă în vederea reglementării exploatării şi a protecţiei pădurilor fiind tîrîţi de faimoasa formulă a individualismului economic, «laisser-faire, laisser-passer» şi îngăduind un abuz de folosire a dreptului de proprietate individuală. Exemplul cu pădurea este clasic: proprietarul are interes s-o taie, în timp ce naţiunea are interes s-o conserve”. Însă „dreptul de proprietate nu poate sta în calea realizărilor sociale; după cum acest drept nu îngăduie proprietarului să-şi dea foc casei fiindcă pune în pericol viaţa vecinilor, tot astfel el nu poate îngădui devastarea fiindcă duce la dezastru o ţară întreagă”. Înţelege badea Gheorghe acest fapt, sau nea Mitică, mahalagiul „intrat în posesie”? Paradoxul cel mare e că, deşi pretindem că sîntem (schimb doar puţin vorba cunoscută) fraţi cu codrul, ne lipseşte aproape general „conştiinţa forestieră”. E un capitol din „morala naturii” asupra căruia s-a lucrat dureros de puţin.

                                                                                                          Constantin CĂLIN



Scriitori şi teme


                    CRONICA CRONICILOR

            Cartea supusă aici atenţiei – Literatura de ieri, literatura de azi. Cronici literare (2013-2019) – este semnată de Stan V. Cristea, consacrat în special istoriei literare, reperelor bibliografice, de data aceasta transpuse în ceea ce autorul numeşte „cronici literare”, „mai uşor de accesat”, pandante cercetării „acribioase”. Din dorinţa de a fi cuprinzător, exegetul preferă, de regulă, demersul enunţiativ. Cărţile supuse lecturii n-au fost alese întâmplător, ci în funcţie de afinităţile elective (Eminescu, Noica, Marin Preda) sau pentru care a simţit o rezonanţă aparte (Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Dimitrie Stelaru, Nichita Stănescu, Iordan Datcu). Despre Eminescu, Stan V. Cristea a publicat, în trei ediţii, Eminescu şi Teleormanul. Calitatea esenţială a expunerilor stă în angajarea critică în dinamica vieţii literare. Avem de-a face cu un istoric literar empatic, cu antene bune pentru receptivitatea la nou. De aici şi unele reacţii polemice, cum e aceea la adresa istoricului Lucian Boia din încercarea lui de demitizare a lui Eminescu: „rămâne tot timpul într-o neclaritate deloc benefică pentru demersul său”, un capitol din cartea acestuia „are parcă un prea pronunţat caracter schematic”, altul „minimalizează la extrem” personalitatea poetului, recursul la ironii reprezintă de fapt atacuri la persoană cu o „şmecherească” subtilitate. „Ceea ce nu-i convine ori nu serveşte scopurilor sale, lasă intenţionat şi fără scrupule deoparte, crezând că nimeni nu va încerca să-l contrazică. Se înşeală, însă, amarnic…” Eminescu. Jurnalistul cultural complet de Iulian Bitoleanu are „unele” evaluări şi intuiţii pertinente, „păcat că este subminat de puzderia de greşeli, virgule puse aiurea sau de neglijenţe în exprimare”, precum şi de redundanţe. Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit e receptată prin fondul biografic inestimabil, ca un roman epistolar al iubirii Eminescu-Veronica Micle, şi prin alte câteva informaţii de interes pentru istoria literară. Un alt discurs epistolar, Scrisori către sora Zoe, poate fi considerat tot un „roman” de dragoste dintre Ion Agârbiceanu şi Zoe Dimitriu-Marcoci, precum şi, bineînţeles, o sursă de informaţii pentru aspectele biografiei scriitorului şi pentru referinţele cotidiene.
            Cronicile (eseuri prin intermediar) de istorie literară ale lui Stan V. Cristea sunt scrise cu seninătate, cu mult ataşament pentru cărţile considerate ca un excelent climat axiologic. Gândirea lui critico-istorico literară e limpede, raţională şi liberă. Traseul preferat, al istoriei literare, este corespondenţa scriitorilor, cum e şi cea a lui Ion Minulescu, Scrisori către Rose, tot cu povestiri de dragoste, mai atractive încă în ciuda abundenţei detaliilor grave şi indiferent că amorezul era căsătorit. Asta ne îmboldeşte să cităm un fragment din misivele spiritualului poet: „Coccinelă (Buburuză, n. C.T.), Coccinelă, Coccinelă / Vagaboandă tunsă şi rebelă / Coccinelă, microscopică insectă / Cu privirea şi cu inima suspectă, / Ce faci tu pe-acolo pe la Uz ?/ Ţipi cu-aceeaşi voce de obuz? / Sgârii cerul, munţii şi copacii / Cum făceai când te-apucau toţi dracii? / Sau acum eşti… moale şi duioasă, / Coccinelă păcătoasă şi gustoasă!...”; „Coccinelă scumpă, / iată loja şi, împreună cu ea, iată şi banalul refren cu care mi-e teamă să nu încep să te plictisesc: Te iubesc!... Nu-mi cere să-ţi spun nimic mai mult astăzi, după seara pe care o port încă şi azi în suflet, amară ca un bulin de chinină ce mi s-ar fi spart între dinţi. / La revedere, / Te pup!”
             Dimitrie Stelaru e perceput tot prin bibliografie, corespondenţă şi biografie (prin interviuri!). Bibliografia e socotită ca o necesitate intelectuală, în vederea unei preconizate monografii profesioniste. Până aici a fost nevoie şi de cercetarea corespondenţei lui Stelaru, pe care o întreprinde acelaşi autor Gheorghe Sarău pentru a ajunge la o biografie a poetului, interesant, prin interviuri: „Indiscutabil, volumul… care adună la un loc interviurile cu şi despre scriitorul Dimitrie Stelaru, alături de câteva alte contribuţii şi de surprinzătoarele versuri ale poemului «Înger vagabond» în 33 de limbi străine, este o poartă spre dreapta înţelegere a personalităţii şi operei celui care, pe drept, a fost considerat unul dintre ultimii boemi al literaturii române, dacă nu cumva a fost chiar ultimul…” Comentatorul acestor contribuţii are pornirea irepresibilă a exhaustivului, cititorul gloselor sale e chemat să vadă neapărat originalul, iar dacă acesta e greu de găsit, se poate mulţumi în bună măsură cu planturoasele recapitulări ale „cronicarului” nostru. Paradoxal, rezumatele sale sunt orişicât îndestulătoare. Spre exemplu, Ana Dobre publică un studiu monografic despre Miron Radu Paraschivescu şi cronicarul îi urmăreşte pas cu pas parcursul, oarecum nemulţumit către final că traducătorul este repede expediat, iar bibliografia studiului nici nu există. Mai sintetic, deşi l-am fi dorit mai generos, se arată comentariul volumului publicat de I. Oprişan Asaltul cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu.
              O atracţie aparte („chiar pasiune” cu vorbele sale) manifestă Stan V. Cristea pentru Constantin Noica, despre care a scris Repere bibliografice în două ediţii. În aceste cronici ale sale e tentat de Invitaţia către subiect făcută de Marin Diaconu. În acelaşi context sunt reţinute referatele despre tezele de doctorat privitoare la opera noiciană şi, pe larg, lucrarea Mariei-Zoica Ghiţan, Noica şi literatura. Influenţa lui Constantin Noica în literatura română. În general şi în special: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Mircea Ghiţulescu, Eugen Uricaru. Autoarea nu are în vedere influenţa lui Noica în receptarea lui Eminescu, în schimb i se apreciază demersul interdisciplinar. Consecutiv este Jurnal cu Noica şi manuscrisele lui Eminescu de un alt nume mai puţin cunoscut, Valentin Coşereanu. „Slavă Domnului – se entuziasmează cronicarul – că, acum, aşa cum francezii îl au pe Paul Valéry, iar italienii îl au pe Leonardo da Vinci, îl avem şi noi pe Mihai Eminescu cu manuscrisele lui în lumea „omului deplin al culturii româneşti”. Iar împlinirea acestui deziderat i-o datorăm, în primul rând, lui Noica”.
             O pasiune declarată şi confirmată o are Stan V. Cristea pentru Marin Preda. A scris cartea Marin Preda. Repere biobibliografice, Marin Preda. Portret între oglinzi, Marin Preda. Anii formării intelectuale. În cartea de faţă, sunt examinate opt cărţi dedicate reputatului moromeţian. Una despre destinul său de la Siliştea-Gumeşti şi amintiri despre anii de şcoală. Alta despre portretul scriitorului în volumul prozatorului şi jurnalistului Sorin Preda, nepotul de frate al lui Marin Preda, Moromeţii. Ultimul capitol. Cartea (Premiul Academiei Române) e alcătuită din eseuri, interviuri, evocări şi scrisori… De reţinut, în continuare, câteva dintre „spaimele” lui Marin Preda. Nu-i plăcea bătrâneţea, neputinţele ei care produc dependenţa de cineva, nu suporta gândul morţii, de fapt gândul că nu-şi va putea termina romanele, teama că i s-ar putea întâmpla ceva rău. Un episod cu totul incitant este cel cu luna de documentare în satul Căldăreşti, care pentru scriitor a însemnat a doua Silişte-Gumeşti, sursă de inspiraţie pentru Moromeţii 2. Omul şi cărţile sale este încă o trecere în revistă a operei prediste, cu noi compliniri documentaristice, raportarea la istorie şi ficţiune se referă la teme provocatoare, între care de-a dreptul obsedantă este cea a relaţiei individului cu istoria. O atenţie deosebită se acordă personajelor cu caracteristicile lor, cu vârste corespunzătoare nivelelor de civilizaţie (mitică, modernă şi contemporană) şi de cunoaştere (magică, empirică, raţională)”. Dicţionarul personajelor al criticului şi istoricului literar Marin Iancu, „bine documentat şi articulat”, cuprinde 727 de eroi din cele şapte romane, din prozele de tinereţe, precum şi din nuvelele Ana Roşculeţ, Desfăşurarea şi Friguri. Excursuri dramatice, dar şi cu un aer tentant detectivistic, fac Ioana Diaconescu (Marin Preda. Un portret din arhivele Securităţii) şi Mariana Sipoş, Dosarul Marin Preda, despre moartea suspectă şi încă neelucidată a scriitorului. „O primă observaţie în legătură cu documentele selectate (din arhive) este aceea că Securitatea l-a urmărit pe Marin Preda aproape de-a lungul întregii sale cariere literare, identificat ca «obiectiv», respectiv «Scriitorul» şi «Editorul», cu o insistenţă acerbă, chiar încrâncenată, utilizând toate mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie, de la informatori/agenţi la tehnica operativă de ascultare şi la interceptarea corespondenţei”. Dosarul lui Marin Preda e un policier tragic. „Controversele legate de cauza morţii sale nu vor fi elucidate în întregime nici de cartea de faţă (care dă naştere, în acelaşi timp, altor întrebări), însă ea are un merit fundamental şi anume: dovedeşte că scriitorul «nu a murit asfixiat cu propria vomă» aşa cum suspect de repede s-a răspândit zvonul la numai câteva ore după ce scriitorul a fost găsit mort la Mogoşoaia… Istoria literară are nevoie de certitudini, dar, în acest caz, le va avea vreodată?”.
             Cartea lui Stan V. Cristea este pe cât de bogată în documentare pe atât de savuroasă în scriitură.

                                                Constantin TRANDAFIR



        Ion Vlad  la 90 de ani prin prisma Cărții unei vieți

                    Profesorul Ion Vlad face parte din emblematica Universității „Babeș-Bolyai”, în cadrul căreia și-a desfășurat întreaga activitate, de la asistent la decan și de acolo la rector, dar ceea ce a contat cel mai mult a fost munca de profesor la catedră. La cei 90 de ani (împliniți la 26 noiembrie), Profesorul s-a hotărât să-și sărbătorească acest unic eveniment printr-o carte specială, care îmbină munca de la catedră cu munca redacțională și cu modul în care trecerea sa prin viață a marcat într-un fel sau altul viața literară pe care a traversat-o. A rezultat un volum aniversar,  „conceput și alcătuit” de Ilie Rad (Presa universitară clujeană, 2019), ieșit de curând de sub tipar sub titlul Alternative la memorie. Dialoguri, corespondență, mărturii. Ea poate fi socotită „cartea unei vieți”, o carte cu caracter testamentar, unde opiniile, dialogurile și confesiunile vorbesc de la sine despre un drum, o conștiință și o participare la viața Cetății de cea mai aleasă calitate. Partea de comunicare cu lumea este reprezentată de o serie de interviuri pe care omul de cultură și scriitorul le-a acordat din 1971 până în 2019, și din lectura cărora  avem ocazia să ne familiarizăm cu drumul unui om și al unei opere spre împlinire și desăvârșire.  Acesteia i se adaugă un calup substanțial din corespondența primită de la un mare număr de scriitori, dar și de o serie de texte destinate ca prefețe sau colaborări la volume colective și care n-au fost adunate în volum, alături de portrete și evocări, de răspunsuri la anchete literare, de note de călătorie, de articole de ziar. În totalitate, un volum care dă seama de munca și realizările profesorului, de opiniile și judecățile lui de valoare în domeniul literaturii, în cadrul căreia a avut rolul său bine definit, prin prezența săptămânală în paginile revistelor clujene „Tribuna” și „Steaua”. Desigur că primul aspect pe care trebuie să-l luăm în considerație în acest caz este misiunea de profesor pe care omul de cultură și cărturarul Ion Vlad și-a asumat-o în viață, slujind cu devotament învățământul clujean cu o ardoare și o eficiență pe care n-o neagă nicio clipă: „Universitatea a fost pentru mine totul. Cărțile au apărut pentru că au fost cursuri și au fost prelegeri. Ele au însemnat pentru mine universul esențial... Universitatea e teritoriul unde n-am avut decât rar dezamăgiri, și ele provocate de fripturiști, veleitari, carieriști, sau pur și simplu ticăloși. Dar când ai intrat la curs, ca la o premieră, de fiecare dată cu același protector trac și cu aceeași emoție, uiți de spectacolul hilar sau jalnic al unor așa-ziși semeni. Atunci Lumea devine comunicare și bucuria descoperirii unor lucruri noi, a unor soluții până atunci nici măcar bănuite.” În acest fel luăm act de prioritățile dascălului, de preferințele sale literare, de opțiunile lui pentru actul comunicării unei experiențe de viață așezată sub dominația lecturii, a judecății de valoare, a gustului și experienței literare. Nu e puțin lucru să îndrumi și să veghezi la formarea metodei de lucru a studentului, la îndrumarea listei sale de lectură, a sistemului de a examinare a compoziției, construcției și mesajului operei, să-i stimulezi simțul de observație, capacitatea de analiză și sinteză, să contribui la instituirea registrului de elemente prioritare în taxonomia  metodologică a unei lecturi controlate. Metafora coagulantă a acestui examen complex al operei rămâne în viziunea profesorului lectura, înțeleasă ca  un element central al judecății estetice, a actului de analiză intrinsecă, întreprinsă de fiecare dintre cei care sunt chemați să descifreze sensul ascuns al operei, misterul ei ineluctabil, aspirând spre zonele inefabilului. Actul critic, valorizarea unei opere trec în chip obligatoriu prin conștiința și filtrul sensibilității celui care citește și încearcă să depisteze semnificațiile mesajului, și a modului în care acesta a fost încorporat într-un edificiu epic armonios și atractiv. Profesorul atrage atenția asupra arhetipalității lumii zugrăvite, asupra „Mitologiei Cărții și a Bibliotecii”, a existenței unor toposuri fundamentale  care se cer identificate, în cadrul unui proces interactiv, apelând la sugestiile naratologiei. În cadrul acesteia povestirea este suverană, deoarece „Naratologia e semnul emblematic al lecturilor mele critice și cred cu tărie că povestirea (și reîntoarcerea la ea) e însuși modul de a supraviețui al literaturii”. În consecință cele mai multe din cărțile profesorului poartă titluri ca: Lecturi constructive, Lectura romanului, Lectura prozei, În labirintul lecturii, toate subliniind importanța esențială a lecturii în cadrul actului de valorizare a operei literare. Exprimând anumite rețineri față de istoria literară, obligată unei „raționalizări excesive a discursului critic” („Nici azi nu cred că istoria literaturii mai poate avea rolul deținut în plină epocă pozitivistă de o disciplină încărcată de informații despre ceea ce numim «viața și opera»”), el a optat pentru critica de întâmpinare, întrucât foiletonul critic poate servi mai bine interesul operei, respingând ideea că „foiletonul critic este neaparat efemer și n-are nicio semnificație”. Cronica literară are în accepția lui rolul de „martor și însoțitor” al unei literaturi în drumul de la autor la public, fiind o verigă importantă în această ecuație de mediere. Fiecare carte are pentru acest tip de examinator însemnătatea ei („Orice  carte însemna pentru mine o realitate nu numai palpabilă..., dar mai ales marea promisiue a ceea ce ar putea fi ea”, adică revelarea unui mister pe care aceasta îl încorporează și care produce „voluptatea” celui care se încumetă s-o parcurgă, deoarece în acest mod „Lumea devine comunicare și bucuria descoperirii unor lucruri noi, a unor soluții până atunci nici măcar bănuite”).  Condiția este ca actul lecturii să fie unul autentic, echivalând cu modul „ingenuu” de a ne apăra perceperea particulară a lumii, în care studiul formelor este esențial, deoarece „marile opere narative sunt toate rezultatul unui cod originar epic, reflexiv sau nu, conferind imaginarului un spațiu nelimitat, recreând realitatea cotidianului sau a faptului divers”. Din acest punct de vedere este explicabil de ce profesorul a acordat povestirii un rol primordial în orice fel de comunicare, deoarece în concepția sa „A spune istorii, a rosti sau a scrie povestiri mi se pare o dominantă a întregii literaturi, indiferent de natura ei.” Și iată motivația: „Cred că unul dintre marile farmece ale povestirii este că, respusă, recreată, devine un alt univers. Fiecare dintre receptori sau fiecare dintre povestitorii noi mai adaugă ceva, ca univers, ca experiență de viață, ca trăiri, ca elemente ale unui context sociospiritual și atunci această povestire devine o altă realitate.”
        Mărturisirile profesorului conduc încet-încet pe cititor spre domeniul particular dar nu mai puțin important al criticii literare, al naratologiei, al științei de a citi și de a gusta literatura. Lecțiile și articolele profesorului sunt în ultimă instanță invitații la cunoaștere, la un mod profesionist de lectură, act care nu poate avea loc la voia întâmplării, dacă nu e condus de reguli și principii bine definite, bazat pe un anumit „cod” de descifrare și devoalare dirijată, asigurând succesul și perenitatea unor structuri literare. De cele mai multe ori, el își însoțește explicațiile cu trimiteri imediate la capodopere, la suculența acestora, la destinul postum al unor scrieri care au traversat epocile și au constituit hrana spirituală a generații întregi, ele având și un rol formativ și pedagogic accentuat. Din acest punct de vedere descoperim în aceste texte  opțiunile ferme ale autorului, pentru un scriitor sau altul,  însoțite de popasuri interesante în spațiu și timp, de la școlile prin care a trecut, la Arad sau la Târgu-Mureș, la profesorii și îndrumătorii care i-au călăuzit pașii, dar și cu drama dureroasă a unor creatori repudiați de regim și trimiși în închisori. Actele de teroare ale epocii construită de sovietici la noi, prin  controlul total al culturii, prin scoaterea elitei cărturărești din Academie, epurarea intectualilor de frunte din universități, trimiterea lor în închisori și interzicerea cărților lor sunt puse în paralel cu lipsurile și suferințele la care a fost supusă generația sa după război, obligată  să cunoască mizeria unei existențe amenințate, trecută prin internatele insalubre ale școlilor urmate, urmărită continuu de o foame devorantă și de fantoma unor controale dosaristice de tip gestapovist. Nu de puține ori el devine vrând-nevrând martor al arderii unor cărți și al atacului direct sau voalat asupra bibliotecilor. Noile reguli și rețete de viață treceau prin interdicții și ucazuri greu de acceptat, care dezumanizau individul și-l sileau la un statut uman și social nesigur, în totală dependență de politic. Pe cât posibil a încercat să se țină deoparte de excesele proletcultiste, de invazia literaturii manipulate, încât și prezența sa în publicațiile timpului este redusă, cu note și recenzii la „Lupta Ardealului” sau la „Almanahul literar”, perioadă în care s-a  apropiat mai insistent de scrisul lui Geo Bogza, căruia a dorit să-i închine la început teza sa de doctorat. Mai târziu a devenit un colaborator fidel al „Stelei” și „Tribunei” clujene, în redacția acesteia din urmă făcând un tandem apreciat cu D.R. Popescu sau cu Buzura, aderând la scrisul săptămânal, analitic și pătrunzător, fapt care i-a adus numeroase aprecieri de la cei cărora le-a destinat paginile sale de analiză. Citind corespondența inclusă în volumul de față ne vom edifica din plin asupra modului în care scrisul său a fost apreciat de o serie dintre cei mai de seamă scriitori, de la Gabriela Adameșteanu la Radu Cosașu, și de la Bedros Horasangian la Norman Manea. Scrisorile primite de la aceștia dezvăluie fondul esențial obiectiv al judecăților sale de valoare, critica echilibrată și bine cumpănită a cărților lecturate, fapt recunoscut cu generozitate și recunoștință de cei care i se adresează prin scrisori, element  important totuși pentru cel care, aflat la pupitrul oficiului critic, să știe aprecia echilibrul formulărilor critice, neurmărind polemica și afirmațiile  riscante, deoarece, spunea el, „Nu admir criticul acru, ulcerat, fericit de descoperiri catastrofale”. Parcurgerea atentă a acestei secțiuni din volumul de față ne edifică asupra modului cum a fost receptată prestația sa critică în epocă și ecoul favorabil de care a beneficiat. În această confrerie de lecturi afective se numără și paginile scrise despre Georgeta Mircea Cancicov, Octavian Fodor,  Meliusz Jozsef, Cezar Petrescu, Al. Călinescu, Gavril Scridon, Ion Vlasiu, Vlad Mugur sau Niculae Gheran, precum și  paginile cărților sale despre Sadoveanu și Pavel Dan. Răspunsul la interviuri și anchete literare, prefața sau întregirile documentare, alese cu grijă de Ilie Rad, pun în valoare munca neobosită a unui om dăruit Cetății (a fost și director al Teatrului Național, secretar al Filialei Uniunii Scriitorilor clujeni), care nu a contenit să se implice în munca de promovare culturală a unor debutanți, de sprijinire a tuturor celor care reprezentau o promisiune de viitor. La cei 90 de ani ai săi, profesorul a rămas slujitorul acestei credințe de încredere în oameni și în viitorul literaturii.

                                                                      Mircea POPA