Dan Botta - Fântânile mistice ale Luceafarului (I).
Adrian Țion - Elefanți gonflați poetic.
Valeria Manta Tăicuțu - Între oglinzi și ferestre.
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Eminescu 170.
Constantin Calin - Zigzagruri. Pretexte pentru recapitulări (III).
Daniel Mariș-Oniro-povești de retrăit odată.
Emilia Dabu - Diana Dobrita Bilea și taina ei spirituală..
Mircea Popa - Săluc Horvat - exeget eminescian.



      „FÂNTÂNILE MISTICE ALE LUCEAFĂRULUI”

        Poporul de milenii pastoral, poporul pecor al cărui nume pecurar se confunda odinioară cu însuşi
atributul de păstor, poporul acesta de culmi singuratice şi de singuratice cărări a întruchipat în Luceafărul un geniu al acestui pământ, o divinitate tutelară, o imagine a vocaţiei sale de păstor.
        Nicăieri Luceafărul nu străluceşte mai mult ca pe umerii colinelor noastre, în clarul apelor noastre,
deasupra codrilor noştri...
        Nu e un paradox acesta. Oameni umblaţi prin ţări străine pot atesta că nicăieri Steaua păstorului,
Steaua singurătăţii nu tremură mai viu în ceruri, nu aruncă o dungă mai luminoasă peste ape...
        Şi azi, poporul nostru împleteşte în imaginea divinităţii atributul pastoral. Ca în străvechile mituri 
ale Thraciei, persoanele divine apar și astăzi păscând oile pe plaiurile ţării: „Pe câmpul cu florile
        Dumnezeu cu oile”...
        Aşa începe un colind din Transilvania. Un altul înfăţişează pe Maica Domnului împlinind aceeaşi funcţie care învestmântă, aşadar, în concepţia poporului nostru, un caracter quasi-divin:
        „Colo, – umbra pomilor,
        Pasc oile domnilor;
        Dar cu ele cine stă?
        Şade Maica Precistă”.
        Străbat în aceste imagini, arhaice mituri pastorale: imaginea lui Orpheu, divin păstor al Thraciei, a lui Apollon păscând oile lui Admetos pe plaiurile Thesaliei străbune...
        De atunci şi până astăzi, o naţiune s-a dezvoltat sub percursiunea siderală a Luceafărului, s-a
recunoscut şi s-a adorat într-însul. Nu se putea ca Eminescu să nu se fi înfiorat de magia lui. Nu se putea ca Eminescu să nu restituie figura lui mistică, hegemonia lui peste pământul românesc.
        În opera lui, el luceşte aidoma ca peste plaiurile noastre: 
        „El tremura ca alte dăţi
        În codri şi pe dealuri,
        Călăuzind singurătăţi
        De mişcătoare valuri”...
        Şi în opera lui, Luceafărul nu e decât un simbol. Cu cele mai pure şi mai profunde valenţe.
Luceafărul nu poate fi decât un simbol al geniului acestui popor. El întruchipează divinitatea primordială a pământului românesc, a acestui pământ înfiorat de setea nemuririi, de cea mai înaltă patimă de ideal din câte a cunoscut antichitatea, pe Dionysos, zeul suprem, unicul zeu – de fapt – al Thraciei străbune...
        În făptura lui de divinitate a extazului se împlineau atributele armoniei cu atributele morţii.
Dionysos a fost adoptat de greci, şi adopţiunea lui a fecundat – precum se ştie – geniul Greciei secetoase şi a făcut din ea patria filosofiei, a miracolului grec. Fiinţa lui Dionysos, Thracul din Olymp, a însemnat momentul celei mai nobile, celei mai pure eflorescenţe a spiritului.
        Dar atributele originare ale lui Dionysos, ca zeu al perfecţiunii, al armoniei, al unităţii vertiginoase
pe care ţi-o dezvăluie extazul, erau disputate, în Olymp, de Apollon. Pe încetul, Apollon, zeul armoniei, se va confunda cu personalitatea mistică a lui Dionysos. Cultul acestuia începu a fi serbat la Delphis, în patria lui Apollon. Acolo, în peştera Coryciei, se întâmplau, la doi ani o dată, trieteriile – serbările nocturne ale evaziunii, ale dezlegării dionysiace. Acolo, în sanctuarul însuşi al lui Apollon – care purta acum, pe una din cele două tâmple ale sale, efigia lui Dionysos – se ridica aşa-numitul „mormânt” al zeului thracic. Şi divinitatea extazului începu a se rosti în căuşul de aur al Pythiei. Oracolul de la Delphis nu era – cum spune Erwin Rohde în Psyche – decât fructul delirului bacchic. Apollon şi Dionysos se confundă. Aischyl numeşte pe cel dintâi „bacchicul”, „Apollon, încununatul cu iederă”, „Profetul, zeul în prada delirului bacchic”. Iar Sophocle decerne lui Dionysos atributele specific apollonice, ale armoniei, ale muzicei sferelor. „O, tu – spune poetul –, tu care conduci chorul aştrilor limpezi şi armonia imnurilor nopţii, fiu al lui Zeus, vino înaintea ochilor noştri împreună cu fecioarele din Naxos, Thiadele, care merg pe urmele tale şi cari, în furia lor inspirată, dănţuie pe plaiurile nopţii.” Complexul dionysian, vertiginoasa splendoare a personalităţii sale, nu înglobează numai atributele lui Apollon. În divinitatea extatică, a sufletului însetat de perfecţiune, însetat de armoniile supreme, Thracia, poporul „nemuritor” al geţilor, văzuse pe zeul specific al morţii. Moartea ca extaz, moartea ca beatitudine, moartea întruchipată în nunta perpetuă a Mioriţii – sunt un dat al Thraciei, un bun ancestral al poporului românesc...
        Sub influenţa concepţiei thracice, Dionysos a început să se confunde cu Hades. Ca zeu al morţii, el e rege sub pământ, în Alcyonia, regatul sufletelor. Ca zeu al morţii, el poartă atributele de Zagreus, Nyctelios şi Isoidates, pe cari le împarte cu Hades. Cel dintâi dintre aceste atribute, purtat de Hades, e specific dionysian.
        Despre personalitatea sincretică a unui Dionysos-Hades, bătrânul Heraclit ne va lăsa această
mărturie: „Hades şi Dionysos una sunt!”
        Divina frumuseţe a morţii, revelată lumii de thraci – de concepţia dionysiană –, a fost principiul, cauza necesară a idealismului grecesc. În Dionysos, identificat până acum cu Apollon, se dezvăluie acum cealaltă faţă: Dionysos-Hades.
        Ca şi Hades, Luceafărul vrea să răpească o fiică a pământului, imagine a Persephonei răpite din magicul câmp de violete.
        În apariţiile sale din noian, Luceafărul învesmântă toate prestigiile mortuare ale lui Dionysos, ipostaza de Dionysos-Hades. În jurul lor elementele palpită. E un murmur, o volbură a creaţiunii. E vibraţia concordantă a tuturor armonicilor lumii: apariţia, epifania lui Dionysos.
        Iată-l, cu ochii de stàtuă înfiorată, „ochii ce scânteie-n afară”, în cari Eminescu pare să fi transcris fascinaţia lunară, chemarea pură, exterioară a „prea frumoasei fete”:
        „Părea un tânăr voievod
        Cu păr de aur moale;
        Un vânăt giulgi se-ncheie nod
        Pe umerele goale,
         
        Iar umbra feţei străvezii
        E albă ca de ceară –
        Un mort frumos cu ochii vii
        Ce scânteie-n afară”.
        A doua epifanie a zeului poartă mai profund stigmatele prihanei. El apare acum însoţit de aceleaşi atribute mortuare, cu ochii mari deschişi, plini de obsesia întunericului:
        „Din negru giulgi se desfăşor
        Marmoreele braţe,
        El vine trist şi gânditor
        Şi palid e la faţă.
         
        Dar ochii mari şi minunaţi
        Lucesc adânc himeric
        Ca două patimi fără saţ
        Şi pline de-ntuneric”.
        Hyperion – cel de peste nouri –, aşa se va numi Luceafărul în cultul eminescian. Hyperion e ipostaza apollinică, de rege al armoniilor lumii, e strălucirea mistică a Lyrei deasupra capetelor noastre, prezenţă rece, depărtată, inaccesibilă. E zeul din concepţia tradiţională a Thraciei, aşa cum l-au putut întruchipa aceşti oameni pe cari mărturiile ni-i arată nepăsători la durere, trişti de a se naşte. E divinitatea perfectă, indiferentă la freamătul lumii – ale cărei infinite implicaţii, rotund, armonios cugetate, constituie cerul glacial al filosofiei lui Platon, doctrina lui despre indiferenţa, ataraxia divină. Aşa apare Dumnezeu în concepţia poporului românesc, nepăsător faţă de lume:
        „Doamne, Doamne, mult zic Doamne!
        Dumnezeu pare că doarme
        Cu capul pe-o mănăstire
        Şi de nimeni n-are ştire”.
        Această divinitate într-atâta perfectă nu putea cunoaşte altă suferinţă, altă dramă, decât aceea a perfecţiunii.Poporul românesc a imaginat, într-adevăr, pe zeul trist de propria sa perfecţiune, încercând deslegarea sa de absolut. E legenda cuprinsă în balada Soarelui şi a Lunei.
        Soarele, ca şi Luceafărul eminescian, caută această deslegare, o incarnaţie, un corp de vicisitudine. Iubirea, „o oară de iubire”, aceasta e marea lor fascinaţie, chemarea lor:
        „Surioară Ileană,
        Ileană Cosânzeană, .
        Haideţi să ne logodim
        C-amândoi ne potrivim
        Şi la plete şi la feţe
        Şi la dalbe frumuseţe;
        Eu am plete strălucite,
        Tu ai plete aurite,
        Eu am faţa arzătoare,
        Tu faţa mângâietoare.
        – Alei, soare luminate,
        Trupuşor făr’ de păcate,
        Nu se află-adevărat
        Fraţi să se fi cununat;
        Cată-ţi tu de cerul tău
        Şi eu de pământul meu,
        C-aşa vrut-a Dumnezeu.”
        Acest dor de vicisitudine, această sete de păcat – revers al divinei lor idealităţi, al stării lor fără de prihană – nu ajunge spre a-i implica în lume. Ei cer lui Dumnezeu formula deslegării. Ei fac invocaţia, imploraţia iubirii:
        „Reia-mi al nemuririi nimb
        Şi focul din privire,
        Şi pentru toate dă-mi în schimb
        O oară de iubire.”
        Cererea lor a înfricoşat pe Dumnezeu. Răspunsul său e marea lecţie schopenhaueriană din Luceafărul, în care divinul ritm eminescian abia poate salva platitudinea ideii.
        Geniul lui Eminescu e refractar învăţăturii străine. El constituie un tot unigen, primigen, un exemplu de perfecţiune organică. Nici o învăţătură nu l-ar fi putut modifica. Strofa sa rămâne străină, dezarticulată de întreg, de câte ori încearcă să restituie florile de hârtie ale unei filosofii cu care geniul său nu putea avea decât afinităţi întâmplătoare.


                                                                                              Dan BOTTA



                          Elefanţi gonflaţi poetic

        Ovidiu Pecican este prins cam de multă vreme (nepierdută în zadar) în iureşul sonor al cuvintelor documentat-zvăpăiate în calitate de istoric aplicat şi aplecat asupra „istoriei de sub covor”, prozator, adorator de hronici (existente sau nu), critic literar şi stelar (la revista Steaua), eseist şi jurnalist combatant, europenist declarat şi înfundat de naţionalişti... dar şi în calitate de... poet zeflemist (în această postură e mai puţin cunoscut, e drept). Şi ca să nu uităm că e şi poet (a publicat în 2008, zice el, un volum de versuri numit Nord. Moduri de locuire) a scos recent la iveală un nou volum de versuri, fără ură şi fără părtinire, intitulat Elefanţi pe linia de tramvai (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019).  El aduce elefanţi pe sârmă în circul cuvintelor, unde este angajat spre admiraţia şi amuzamentul spectatorilor.
        În poezie deci, Ovidiu Pecican vorbeşte din punctul de vedere al „omului recent”, răsucit şi
resuscitat la meditaţie de problemele realităţii. Desigur, meditaţia sa prolifică e trecută prin filtrul select al intelectualităţii sale rafinate. Pe şleau şi pe sărite, el spune lucrurilor pe nume. În poezie ca şi în publicistica sa. Astfel că stilul e interschimbabil. Cele două tipuri de scrieri se întrepătrund, cu regretabile repercusiuni asupra poeziei. Citeşti din „Elefanţii” lui Pecican şi te întrebi dacă asta e poezie. Dar aşa m-am întrebat şi citind pe Ion Moldovan sau pe Aurel Pantea şi până la urmă s-a dovedit că ceea ce scriau ei acolo e poezie adevărată sau mai exact o formă elegantă, estetizantă de aplanare a crizei lirismului. La apariţia lui Sorescu n-au reacţionat negativ sau reticent mulţi şi renumiţi critici ai momentului?  Despre Nichita ce să mai vorbim! Dacă privim apa scoasă din fântână cu prea multă suspiciune, cu lupa sau la microscop, vom observa o sumedenie de microorganisme, viruşi şi microbi şi nu vom ajunge să ne astâmpărăm setea („teoria” celebrului Zorba!). Să luăm ceea ce ni se oferă aşa cum e şi să ne astâmpărăm setea de lectură.
        Ochiul istoricului vede clar situaţia actuală globală: „popoarele s-au terminat” şi credinciosul se roagă de Dumnezeu să mai salveze ce se poate salva, adică „un continent scufundat”, poate un continent spiritual, acesta, spiritul nostru diluat în groteşti preparate gastronomice (Ristorante). Sarcasmul pândeşte după fiecare vers în care apar sintagme precum „ciolane de trandafir”, „cremă de fior în aspic” sau „tocăniţă virginală”. Este zborul imaginativ al unei inteligenţe active care nu cunoaşte trăirile abisale, dar le presimte: „plină pustia de noutăţi”; „acum iar trec nori de hârtie”. Spelunci este o înşiruire de cuvinte ce scot în faţă medii sociale sordide, sortite neantizării. Un rictus ironic afişează poetul când observă insuficienta urbanitate a semenilor săi. Mândria de medievalist izbucneşte: „oraşul meu ascunde mai bine ca altele/ satele din el nu se văd tot timpul/ cum nu se poate observa nici/ evul mediu/ pe care îl port în fală/ pretutindeni” (Oraşul meu). Autoironic, neiertător cu propria-i calviţie, notează amuzat: „poţi răsturna orice axiomă/ dacă te tragi singur de păr” şi tot în glumă avertizează: „cu cuvintele nu e de joacă”, dar nu încetează să practice jocul acesta croşetând vorbe fără ranchiună, ca un copil, dar şi cu o anume „obrăznicie” intelectuală de savant răsfăţat. Cu aceeaşi dezinvoltură îi invocă pe Chaucer şi Gepetto, jocul alternând între candoare şi grimasă. Combină teme livreşti cu sisteme ştiinţifice tratate şarjat, à rebours şi cu aerul nevinovăţiei pe faţă. Risipeşte amuzat ermetismul închegat pretenţios în multiplicări inocente de idei ameninţate cu ambiguizarea (Hermeticon). Fiinţarea în prezentul faptic este anunţată jovial, banal. Scrierea poemelor se face din odaie (Prezenţă). Se deconspiră cu naturaleţe trucată. În tinereţe deschidea „poteci în Oniria”. Dar rostogolul cuvintelor banale de azi, cu sau fără miză poetică, nu e un semn că a rămas în aceeaşi ţară a miracolelor ? Mărturiseşte că se strecoară „printre sensuri/ cu abilitatea hoţului de bijuterii”, desigur, luând asupra lui şi voluptatea acestuia de a risca. Dar la drept vorbind, Ovidiu Pecican nu-şi riscă decât inocenţa pierdută şi reîncarnată în corpul poemelor, în acest mod fluid, în curgere galopantă de idei şi imagini acaparante. Poetul recuperează din geana istoriei elefanţii lui Hanibal traversând Alpii, transformându-i în mirobolante metafore ale copilăriei pulsative sub tâmpla istoricului, îngemănare între un trecut fabulos trăit în memorie şi o actualitate urbană futilă, lipsită de fiorul grandorii. Aceeaşi antiteză răscolitoare pune pe tapetul versificării poetul când scrie: „ţi se scufundă definitiv basarabia/ iar în barbă acarienii au aprins focuri de tabără”. Discursivitatea nu alungă limpiditatea unor versuri ca acestea: „aerul filosofează de unul singur/ iar poezia e proprietatea norilor” (Muntele).
        Un discurs alambicat promovat nonşalant este şi conţinutul poemului final de mai mare întindere, unde poetul glosează pe temele înscenărilor şi claustrărilor de tip kafkian, discurs deliberat aliniat întâmpinării confuziei generale din lumea de azi. Poetul e atins de melancolia lumii şi titrează după modelul Soljeniţân Arhipelagul melancoliei. În fond, poezia lui Ovidiu Pecican e o poezie sintetică, eruptivă, amuzantă în cea mai mare parte şi amuzată de propria-i structură dezinhibată.
                     
                                                            Adrian ŢION



                        Între oglinzi și ferestre

        Scrisul, spune Costel Stancu, este rugăciune: „Scriu cu o mînă./ Cu cealaltă, fără oprire,/ mă închin” (pag. 6), dar și vindecare, căci orice poet, situându-se orgolios pe aceeași treaptă cu Stăpânul ceresc, trăiește/ retrăiește starea de extaz de după creație, dar și căderea în inocența dintâi, a protopărinților („Din cînd în cînd,/ Dumnezeu își adună nebunii/ și îi întreabă:// Cine sînteți voi?// Ei îl arată,/ fericiți,/ cu degetul”). Despre inocența poetului ar fi vorba în multe dintre poemele adunate în acest volum, toate fără titlu, adică subsumate metaforei inițiale: copil de-a pururi, creatorul de universuri lirice se simte, contemplând ceea ce crește în jurul său, ca un hoț de ferestre: între sine și ceilalți ar fi doar transparențe, bariere fragile, trecerea dintr-un interior într-altul ori din interior spre exterior fiind înlesnită doar de capacitatea de transfigurare a lumii: „nu răniți poetul sufletul său/ e o grădină aflată mereu în calea norului de lăcuste/ ce dacă trăiește într-o corabie cu pînze din aripi/ de fluture alb și crede că luna e o oglindă în/ care se ascunde soarele noaptea” (pag. 11). Câteodată, însă, sublimarea realului nu este suficientă pentru a rămâne curat/ neatins de păcate, pentru a scăpa de povara/ blestemul singurătății, care însoțește, inevitabil, condiția umană și actul de creație: „De diavol te poți lepăda. De singurătate, nu./ Degeaba îți schimbi numele,/ te culci în gaură de șarpe/ și te trezești în cuibul păsării./ Fiecare dintre noi a fost vândut pe fereastră/ propriei sale singurătăți” (pag. 37).
        Costel Stancu nu folosește gesticulația retorică atunci când caută definiții pentru poet, această „Sferă rostogolită până la înstrăinarea de/ propria-i formă” (pag. 13), această „albină/ pe floarea de hârtie de la poarta Raiului” sau, și mai bine, acest martir în fața căruia și „Călăul ezită, speriat de perfecțiunea/ greșelii mele” (pag. 17). Din resemantizarea unui motiv deopotrivă magic și poetic, oglinda, se obține dimensiunea onirică a stării de poezie: „cel din oglindă/ insistă să îmi arate colecția lui de scrisori./ Mă prefac interesat. Într-o zi o să mi le citească/ pe toate, jură el. E vară, îl chem la furat cireșe./ Nu. El nu părăsește niciodată oglinda./ Umblu singur pe dealuri. Cireșii sunt bine păziți./ Nu mă aleg nici măcar cu o pereche de agățat/ la urechi. Mă întorc acasă și spre uimirea mea/ cel din oglindă mă ia la țintă/ cu sîmburi de cireșe!” (pag. 19). Și, chiar dacă poemele au și o dimensiune liturgică (tonul psalmic este prezent, dar dus cumva în scepticism și nu de puține ori în insolență), credința, departe de a fi izbăvire, pare doar o garanție a trecerii dintr-o stare tragică într-alta: „Cînd moare un poet, cresc trei fire/ de iarbă. O vegetală treime/ lîngă botul de miel. Pîinea e ruptă și/ împărțită săracilor,/ ca, îndestulîndu-se, să rămînă la fel.// Poeții sunt mai incomozi morți/ decît vii. Totuși, Doamne, în grădina ta,/ i-ai primit. Fără mărinimia-ți,/ viața lor ar fi fost o rană/ despărțită, pe veci, de cuțit” (pag. 50).
        Actul de creație fiind considerat drept călătorie inițiatică, al cărei scop este recâștigarea paradisului pierdut, pare de înțeles nevoia de evadare din sine, de transformare a lumii exterioare, printr-un poetic elogiu al nebuniei: „Azi poți începe călătoria. Chipul tău/ va umple exteriorul oglinzii./ Ia-ți și sufletul, lacăt peste care a plouat destul./ Eliberează-te, pierde-ți mințile! Cel ce/ le găsește e întotdeauna Dumnezeu” (pag. 38). Motivul platonician al peșterii, resemantizat și el, apare în poeme ca o expresie a spaimei de întuneric, de rătăcirea printre iluzii, copii nereușite ale lumii ideale, de monștrii lăuntrici care surpă starea de inocență: „Aprind un foc la gura peșterii. Din clipa aceasta,/ voi locui cu bărbații, afară. Tot ce m-a/ înspăimîntat pînă acum, din minte/ o să-mi dispară. Trebuie învinsă frica,/ nu văd altă cale: copilul/ nu poate rămîne, la nesfîrșit,/ în pîntecul mamei sale. Dar nici să mă îndepărtez/ prea mult, n-ar fi cu temei. Pasărea întunericului/ e pregătită să mă înhațe și să mă ducă/ puilor ei. E dimineață. Cine mă aruncă/ din cuibul nopții? Cine-i mai-marele?/ De sub pământ iese un foc uriaș./ Soarele” (pag. 46). Când mânat de energii sisifice, când abulic, refuzat de cetate, orgolios și smintit, poetul, în dimensiunea sa umană, este un biet ocnaș sedus de neant: „Scriu./ Iubesc./ Beau./ Mor./ Abia acum înțeleg că omul/ e un ocnaș căruia Dumnezeu/ îi aruncă cheile să se elibereze,/ însă el, orgolios, i le dă înapoi/ continuînd să sape – în taină? - / un tunel către nicăieri” (pag. 28).
        Când pune la un loc motivul peșterii și motivul oglinzii, Costel Stancu alege, de fapt, să-și
redimensioneze universul, să-l facă locuibil, - azil pentru visuri, pentru elanuri la care nu poți renunța decât murind/ reînviind: „Îmi spui că nu mă iubești. E ca și/ cum Dumnezeu ar despărți, pentru/ totdeauna, apa de pești. Nu lași loc/ de tocmeală. Încerc să îți scriu,/ mă înțep în deget, dar nu curge/ nici un strop de cerneală. Sunt trist și/ aș vrea să mor. Cînd mor, tu acoperi/ gura peșterii cu o oglindă întoarsă cu fața/ spre interior. În ea îmi revăd viața,/ imagine după imagine, ca într-un carusel. Oglinzile, ah, oglinzile!/ Aziluri pentru ochii în care/ nu mai privește nimeni, defel!” (pag.86).
        Între dragoste și moarte, spune Costel Stancu, stă doar timpul cerșind/ risipind pururi îndurare și
milostenie: „Dragostea nu alege. Ea pîndește clipa./ Mă îndrept netulburat înspre moarte/ și cineva îmi strecoară o pietricică/ în pantof. Grăbește-te,/ timpul e un cerșetor cu buzunarele găurite!” (pag. 57). Lipsa dragostei, trădarea ei provoacă mișcări cataclismice, un dezmăț al furiei, o degringoladă semantică de pe urma cărora câștigă întotdeauna poemul: „După ce mi-ai spus că nu mă iubești,/ l-am înjurat pe Dumnezeu ca pe ultimul argat,/ am spart ferestrele, am jupuit pereții pînă la sînge,/ am dăruit vaza de cristal cerșetorului din fața porții,/ am plîns, și-am dat foc la fotografii, am alungat/ cîinele cu lanț cu tot, am golit fîntîna, am tăiat pomul/ din mijlocul grădinii, am călcat pe cap șarpele casei,/ am eliberat licuricii din cutia poștală, mi-am/ anulat tentativele de sinucidere, mi-am iscălit/ testamentul în alb, am încropit – în grabă – acest poem,/ și, liniștit, am coborît în pivniță, să beau pînă mor./ Dar vinul se făcuse apă” (pag. 105).
        Volumul „Hoțul de ferestre” este un puzzle textual alcătuit din piese reflexiv lirice, din a căror
așezare/ confruntare deduci prezența inteligenței creatoare la un autor care nu pare cine știe ce sedus de „bâlciul deșertăciunilor”, de glorie și de alte mărunțișuri lumești. Poate că de aceea tot ce scrie Costel Stancu este viu, autentic, și, inevitabil, poetic.
         

                                                                      Valeria MANTA TĂICUȚU

        *Costel Stancu, „Hoțul de ferestre”, Ed. Mirador, Arad, 2019




         
        Scriitori şi teme
              Eminescu 170 – „Cu gândiri şi cu imagini


        Despre „ideologia” lui Eminescu s-a scris mult şi nu totdeauna cu justă înţelegere. Încă o vorbă despre subiect nu-i de prisos. Dreptate au cei care i-au desluşit sursele teoretice, adâncimea gândirii proprii şi modul superior de a transforma domeniul filosofiei în artă literară. Lirica modernă resuscită „modul intelectual al lirei”, prin care se poate capta realitatea profundă a lumii. Idealul ei, al poeziei moderne, este „serbarea intelectului” (Paul Valéry) şi, cum spunea acelaşi Ion Barbu, de „a instrui de lucruri esenţiale, delectând cu viziuni paradisiace”. Sunt la poetul nostru reflexe, bine asimilate, din Kant, Schopenhauer, Hegel, Fichte, din nihilismul budist, din panteismul spiritualist amintind de Spinoza etc. Dar filosofia teoretică a lui Eminescu este, cum a demonstrat G. Călinescu, eclectică. La rândul ei, poezia se nutreşte din filosofie, ca şi din orice alt izvor, numai în măsura în care gândirea intră în acel „voluptuos joc cu imagini, împlinindu-se astfel „l’hymne des coeurs spirituels”, starea absolută a viziunii: „Şi idei, ce astfel împle/ Ard în frunte, bat sub tâmple”.
        Tânărul Eminescu (dar a fost vreodată altfel?) se considera, prin 1870, îndreptăţit să distingă o discrepanţă între filosofie şi poezie (în tot cazul, diferenţa specifică), dar tocmai prin această hotărnicie, relaţia se arată mai izbitoare, ceea ce vrea să zică genul proxim, contiguităţile, complementaritatea. În fond, acum, în Epigonii, este avută în vedere „cugetarea sacră”, prea abstractă şi, în definitiv, searbădă. Un fel de „lumina altora”, deosebită de lumina lui care „sporeşte a lumii taină”. De altfel, nu de puţine ori Eminescu va contrapune gândirii rupte de viaţă puterile demiurgice ale creaţiei şi vigoarea inocentă a existenţei naturale, experienţa vieţii de toate zilele:
         
        „Nu urmaţi gândirii mele:
        Căci noianu-i de greşele,
        Urmărind pe întuneric
        Visul vieţii-mi cel himeric.
         
        Neavând învăţ şi normă,
        Fantezie fără formă,
        Rătăcit-a, vai! cu mersul:
        Negru-i gândul, şchiop e viersul.”
             (Cu gândiri şi cu imagini)
         
        E deosebirea pe care au înţeles-o mulţi gânditori-artişti, cum ar fi, bunăoară, Emil Cioran, mai târziu, când găsea că poezia faţă de filosofie reprezintă un plus de intensitate, că filosofii trăiesc mai mult în preajma categoriilor şi mai puţin sau deloc în preajma lor înşişi. Filosoful, dacă e mare, nu-i mai mult decât un „geniu indirect”, pe câtă vreme poetul îşi asumă trăirea intensă, paradoxală, în relaţie cu palpitul de viaţă. Dar, negreşit, gândirea adâncă potenţează lirismul în articulaţiile lui oricât de inefabile. Nici într-un caz poezia nu-i ceea ce credea André Breton – „moartea intelectului”.                              
        Cu timpul, la Eminescu fuziunea între cugetare şi poezie se desăvârşeşte. Valoarea neobişnuită a versurilor sale, însă, nu vine din acest conţinut filosofic, cum am spus, ci din fantezia prinsă în „formele perfecte”. Îndoiala rezultă dintr-o suverană conştiinţă, din credinţa că frumosul în „forme goale”, simpla „înnodare de vorbe”, fără „învăţ şi normă”, contrazice idealul adevăratei poezii. „Aurul fals al vorbirii”, „frazele împestriţate”, „meşteşugul calp” – toate aceste artificii îl umplu de dispreţ. E în Icoană şi privaz aceeaşi amărăciune pe care poetul a exprimat-o şi în Epigonii, şi în Scrisoarea I şi Scrisoarea II, faţă de macularea poeziei autentice, poezia unor experienţe fundamentale, a bucuriilor şi suferinţelor, a permanenţelor, a măreţiei şi indigenţei, a visului înalt și a abisului, a vieţii şi a morţii. Se observă în poezia sa o clară înţelegere a frumosului ca îngemănare a trăirii, intuiţiei, simplităţii originare şi a forţelor cerebrale:
         
        „Ca şi flori în poarta vieţii
        Bat la porţile gândirii,
        Toate cer intrare-n lume,
        Cer veştmintele vorbirii.”
              (Criticilor mei)
         
        Poezia înseamnă exprimare a adevărului prin cuvânt, pasiune vizionară; spusa înaintaşilor era „sântă şi frumoasă”, „Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă”. Şi încă o dată se lămureşte raportul dintre poezie şi reflecţie… „Gândurile sânte” şi „cugetările regine” revin obsedant în feeria poeziei eminesciene. Se poate afirma, cu îndreptăţire, că impulsul fundamental ce a declanşat creaţia marelui poet este tocmai o nelimitată trebuinţă de a gândi lumea în strânsă legătură cu viziunea poetică. Dar numai arta are darul de a-l propulsa pe om în veşnicie:
         
        „Numai poetul
        Ca paseri ce zboară
        Deasupra valurilor,
        trece peste nemărginirea timpului.”
                  (Numai poetul)
        Eminescu acumulează impresii de cultură, filtrează experienţe în cătarea de noi zarişti, captează „a minţii adâncime” în retorta magică a cuvintelor. Prin artă, el accede către orizonturile metafizice, în faldurile de muzică a sferelor, în cuceritoarele incantaţii orfice sălăşluiesc acute întrebări ale existenţei, ale originii şi sensului Fiinţei. De aceea în însăşi creaţia sa trebuie căutată această dimensiune metafizică. Dar este ştiut că poetul a studiat filosofia la Viena şi Berlin, când a făcut cunoştinţă, mai organizat, cu marile doctrine filosofice ale lumii, de la cele antice la cele medievale, de la budism la filosofia germană, manifestând interes cu adevărat ieşit din comun pentru toate aspectele culturii. „Filosofia, notează el, este aşezarea fiinţei lumii în noţiuni, spre a căror stabilire judecata nu se serveşte de altă autoritate decât de-a sa proprie”. Tot în acest context, este consemnată funcţia critică (de inspiraţie kantiană) şi formativă a gândirii: „Filosofia este valoare critică, ea creşte intelectual, îl dezvaţă de lenea cugetării şi de încrederea prea mare în idei străine, o deprinde a cerceta lucrurile în mod genetic şi a cumpăni fiecare cuvânt înainte de a-l aşeza într-o teorie” (Fragmentarium). Având valoare critică, filosofia nu-şi renegă rostul practic, dar repudiază pragmatismul impudic: „…filosofia, adevărata filozofie, nu-i aduce nimănuia în lume vreun câştig”. Material, adică. Rolul social şi moral al ei e de netăgăduit, ca să nu mai vorbim de menirea ei ca activitate a spiritului, pentru oameni înzestraţi a-şi cântări „puterile sufletului” şi „puterea minţii” prin ştiinţă, literatură, artă în general.
        Această sagacitate a scrutărilor în sectoare dintre cele mai diverse a fost remarcat de la bun început. Lui Titu Maiorescu i se impune, încă din 1870, deschiderea filosofică a poetului, ca marcă definitorie. Apoi, în studiul Eminescu şi poeziile lui, criticul stăruie asupra acestei aptitudini reflexive. Deşi e foarte cunoscut pasajul, reproducerea lui este încă ispititoare. Vom avea în vedere, totuşi, referinţele maioresciene la poezia erotică a lui Eminescu, unde se relevă existenţa umană implicată. Când şi-a căutat refugiu, spune criticul, lumea cugetărilor „regine” l-a adăpostit. În opera lui s-a întrupat „sub formă aşa de minunată cugetările şi simţirile” care aveau putere „universală”, supraindividuale fiind. Pentru Eminescu, cultura este un ferment al creaţiei, deoarece el a izbutit „pătrunderea acestei bogăţii intelectuale”, care să nu ducă la „ideea rece”, ci la „ideea emoţională”, la emoţia estetică. Maiorescu mai observă cum în primele poezii Mortua est, Melancolie, dar mai cu seamă târziu în forma suprarafinată a Odei (în metru antic), a Glossei şi a „admirabilelor” sonete, Eminescu ajunge la „cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care nu se găsea, până atunci, nici o pregătire în literatura noastră”.
        Trecând peste alte referinţa (Cezar Papacostea, D. Murăraşu, Alexandru Dima etc.), să luăm seama despre un caz cu deosebire grăitor. Paul Zarifopol avea mari rezerve cât priveşte poezia „filosofică”. Părerea agerului eseist şi filolog este că ingredientul filosofic ucide lirismul, când nu există o bogăţie interioară excepţională, cum s-a întâmplat în atâtea cazuri: alexandrinii şi distihurile filosofice ale lui Schiller, Sully Prudhomme, J.M. Guyau, M-me Ackermann, Panait Cerna (o adevărată „rătăcire”, consideră prietenul Zarifopol), ca să nu mai vorbim de tot felul de diletanţi ispitiţi de presupusa superioritate a poeziei filosofice. Nu înseamnă că i se ia dreptul poeziei de a-şi extrage sevele, când trebuie, din filozofie şi, în general, din sfera intelectivă.: „Aceasta desigur înseamnă nu doar că gândire abstractă nu poate fi, ca orice alt cuprins intelectual, material de artă literară, ci numai că felul acesta de gândire ajunge mai lesne tiranic decât altul, şi imperios dă la o parte arta, socotind că o înalţă deosebit prin prestigiul pompos al filosofiei sau religiei” (Poezia filosofică, în Adevărul literar şi artistic, 323, 13 februarie 1927). Ca exemplu de poet care transformă strălucit conţinutul filosofic în structură poetică este numit, de bună seamă, Eminescu. Valoarea superioară a versurilor sale nu vine din acest fond abstract-intelectual, ci din „sonoritatea nouă şi rafinată”, din „sclipirea izbitoare a imaginii în care se strânge bogăţia incomparabilă a impresiilor”. Nu sensul strict filosofic îl acaparează pe Eminescu, ci semnificaţia poetic-umană: „Poetului îi trebuie acumulare de imagini, pentru a da substanţă cât mai densă unui acord de tonuri afective, pentru a înscrie cu apă tare cât mai concentrată sentimentul irealului”. Este, spre exemplu, cazul versurilor „Căci e vis al nefiinţei / Universul cel himeric”. Într-adevăr, „vis al nefiinţei” pare un nonsens privind formularea filosofică, dar vis şi nefiinţă funcţionează ca imagini ale aceluiaşi conţinut: irealul.
                                                                              *
        E arhicunoscut că G. Călinescu se ocupă, primul, cu cea mai mare competenţă şi în extensiune, de cultura lui Eminescu şi de „filosofia (lui) teoretică”. Fireşte, nu are rost să insistăm, cercetarea călinesciană fiind familiară şi constituind baza viitoarelor discuţii în materie. Doar atât: criticul remarcă şi demonstrează cu argumente infailibile că Eminescu „avea cunoştinţe temeinice de filozofie”, o cultură cu adevărat impresionantă. Nimic de zis, poetul este un geniu mistuit de cunoaştere, un spirit sfâşiat de antiteze, cu o energie creatoare ieşită din comun, un anticipator al liricii şi poeticii moderne; un spirit universalist, cu o singulară capacitate de a intui şi asimila concepte, idei şi teorii, care, multe dintre ele, prefigurează evoluţii ulterioare. Destule previziuni ale sale frapează, ceea ce nu înseamnă că e cazul să-i atribuim priorităţi „ştiinţifice”, cum fac protocroniştii mult prea entuziaşti. Hiperbolizările necontrolate, în această privinţă, dau apă la moara „demitizanţilor” care, mai ales în ultima vreme, s-au pornit cu o furie suspectă la demonizarea poetului. Ar mai fi ceva dacă aceşti „revizionişti” ar avea în vedere adevărul potrivit căruia valorile devenite autorităţi indiscutabile sunt pentru spirit constrângătoare şi, în consecinţă, sortite „prejudecăţii şi precomprehensiunii”.
        Cuvintele de echilibrare dreaptă ale lui G. Călinescu merită să fie reamintite: „A venit vremea,
credem, să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură”. Din păcate, ditirambii pe această temă nu s-au istovit, la concurenţă cu diatribele şi „demolările”, de la canonicul Grama şi Densusianu la arhanghelii de azi ai revizuirilor pe criterii extraestetice. Până mai încoace, a prevalat starea de ameţeală hagiografică, „falsa idolatrie”, în multe cazuri, care l-a determinat pe un critic lucid, de mare suprafaţă, ca Vladimir Streinu, să atragă atenţia: „E bine să nu facem din Eminescu un oracol al filosofiei lumii: vâlvătaia unui cult nesăbuit l-ar consuma până la cenuşă pe el însuşi”. Replica detractorilor este, hotărât lucru, mai sinistră: Dreptatea stă de partea poetului. Adevărat, există la Eminescu o curiozitate „renascentistă”, însă mai degrabă avem de-a face cu o „ştiinţă a sufletului” său supranormal, cu o ahtiere de cunoaştere venind din structura lui nativă şi amplificată de voinţa edificării unei viziuni proprii asupra lumii cu puterea sa inegalabilă de creaţie. Inima poetului „frământă doruri vii şi patimi multe”, glasul lor este ascultat de „mintea” sa; unii spun „sublimul adevăr” în pilde, iar „noi le-avem din cer” (Preot şi filosof). Filosofia discursivă e „Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra” (Epigonii). Nici vorbă de un sistem filosofic eminescian, dar de o ideaţie de mare profunzime.
         
        Poetul a fost abordat şi prin prisma fractalităţii („un ansamblu care reprezintă aceleaşi
neregularităţi la orice scară ar fi privit” – Benoît Mandelbrot), permiţând relevarea unor caracteristici cum ar fi recursivitatea şi similaritatea. Se realizează o dezvăluire mai exactă a arhitecturii intime a textului poetic. Cum am spus, a fost de altfel prefigurat de însuşi Eminescu (în Sărmanul Dionis, Scrisoarea I, La steaua, Luceafărul, Povestea Magului călător în stele, cel mai mult în postume), toate aceste arhitecturi depăşesc savoarea intuiţiei. Poetul n-a fost şi nici n-a vrut să fie matematician, fizician, filosof, dar există la el prefigurări ale fractalităţii, pe un spaţiu dintre singurătate/ singularitate („Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea”) şi cât priveşte puterea de cugetare: „A pus în tine Domnul nemargini de gândire”.
         
                                                                      Constantin TRANDAFIR



        Zigzaguri

                      Pretexte pentru recapitulări (III)


        Pagini de Crăciun. Nevoia de varietate m-a determinat, de Sărbători, să recitesc, pentru comparaţii, numerele de Crăciun şi de Revelion, „speciale”, din cîţiva ani interbelici. În ziarele recente n-am prea găsit aşa ceva, ci doar „texte” în formulări lipsite de jovialitate. Prima constatare e oferta bogată a redacţiilor de atunci, diversitatea semnăturilor şi subiectelor. Noi am pierdut – se pare – „reţeta” după care erau făcute asemenea numere (cu poeme, amintiri, bilanţuri, anchete, interviuri, reportaje, curiozităţi, anecdote, epigrame, desene, fotografii etc.), şi nu întrezărim satisfacţiile pe care lectura lor putea s-o dea. Pe lîngă informaţiile zilelor, ele aveau articole de scriitori reprezentativi, de la Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Demostene Botez, Victor Eftimiu, la cercetători ca Barbu Lăzăreanu, eseişti ca Petru Comarnescu, umorişti ca Ion Pribeagu. Două sînt notele care domină: cea lirică, nostalgică şi cea umoristică. Se pendula între un altădată şi acum, între ceea ce era datină, regulă şi ceea ce aparţinea prezentului. Lucru frapant, înaintaşii noştri acuzau cam aceleaşi pierderi şi adulterări ale tradiţiilor, ca şi noi. Al. A. Philippide, de pildă, îşi aborda cititorii cu întrebarea: „V-aţi oprit vreodată, în preajma sărbătorilor, în faţa unui galantar cu jucării? În ce mă priveşte – declara –, mărturisesc că spectacolul acesta mi-a fost de multe ori prilej de odihnă şi meditaţii. Pentru oamenii de la oraş vitrinele cu jucării sunt, poate, singurul indiciu că au venit sărbătorile. Vechile obiceiuri, patriarhale şi simple, colindele, steaua şi vicleimul [pe care le-a cunoscut în copilăria sa, la Iaşi], s-au refugiat, astăzi, pe la periferii. Asistăm la dispariţia lor, în desuetudine şi în uitare”. [...] „Mai poate rezista oare – reflecta el – Capra unei singure reclame luminoase, cu şerpi de lumină, roşie şi verde, alunecînd, meteorici, pe faţadele uriaşe ale caselor?” Privitul vitrinelor cu jucării e – credea autorul volumului de versuri Aur sterp – la fel „cum ai citi o veche carte de basme”: „Mă plimb prin ele cum colind prin poveştile lui Creangă, tovarăş cu Harap-Alb şi banda lui de dălcăuşi simpatici, cu fratele Gerilă, Ochilă şi Setilă...”. Însă nu-i plăceau jucăriile aşa-zise „utile” («cu motor şi acumulatoare, cu electromagneţi, comutatoare şi curele de transmisiune»), pe care le considera mistificări ale „pedagogiei moderne care vrea să amestece arta cu utilul, jocul cu practicul, imaginaţia cu didacticul”. „Mai degrabă mă interesează într-un colţ un Statu-Palmă-Barbă-Cot, călare pe iepurele lui şchiop, pe o pajişte verde, la poalele unui codru uriaş făcut din trei brazi foarte verzi, bine înfipţi în rotogoalele lor de gumă. Sau, dincolo, cetăţuia romantică, cu ferestrele-n ogivă, cu turnuri conice, meterezuri zimţate, şi un călăreţ în armură care tocmai trece podul să intre pe poartă, în timp ce de la fereastra cea mai înaltă a turnului o păpuşă bucălată cu ochi albaştri rîde blondă [sic!] şi face semne cu o năframă...”, jucării care te îndeamnă ca, odată întors acasă, „să ocheşti în vreun colţ prăfuit de bibliotecă o veche carte de versuri, sau chiar – de ce nu? [întrebare pe care ar trebui să ne-o punem şi noi] – una de basme”. „Şi pentru sufletul tău de orăşean mecanizat şi sceptic aceasta are să fie singura şi cea mai bună colindă de Crăciun...” (v. „La vitrinele cu jucării”, în Dimineaţa, 27, nr. 8983, 25 decembrie 1931, p. 6). – Alături de articolul lui Al. A. Philippide, figurează o evocare de Adrian Maniu („Prădarea raiului”) despre nişte copii care, într-o noapte de Ajun, s-au rătăcit sub o furtună de zăpadă. Mergînd către „satul bogat”, pentru a se încuraja, ei colindă completîndu-se şi corectîndu-se unul pe altul. Întrerupte de dialoguri, discontinue, versurile pe care le spun contrastează, prin frumuseţe, cu cele ce se aud la colindătorii de acum. În fiecare fragment sclipeşte cîte un cuvînt rar sau o imagine plastică. La început, călătoria lor are acelaşi sens cu a Magilor: „Nu umblăm/ să colindăm/ Ci pe Dumnezeu/ cătăm”. [...] „L-am aflat/ înfăşat / Mititel/ înfăşeţel/ în scutece de bumbăcel”. Şi mai detaliat, cu mirare crescută: „Faşă dalbă de mătase/ Pe-mprejur cu aur trasă/ Cu chitie de argint/ Cu canafi pînă-n pămînt/ Cum n-am văzut de cînd sînt”. Scena e, apoi, proiectată în Rai: „În mijlocul merilor/ merilor şi perilor/ Este o masă rotilată/ de îngeri înconjurată”. Ajungînd din urmă grupul, un băiat adaugă: „Faţă dalbă de mătasă/ Şade cu Hristos la masă/ Ca sîn Petru slugă dreaptă”. Rîndurile de proză puse de Adrian Maniu între strofele colindului sugerează dificultăţile mersului prin zăpadă şi stările sufleteşti ale micuţilor. Răsfiraţi, aceştia continuă: „Sluga-afară c-a ieşit/ S-a uitat la răsărit”. După care – parcă pentru a sublinia senzaţionalul întîmplării – reiau: „S-a uitat la răsărit/ Iuda-n rai a fost prădat”. Cel mai curajos întreabă răstit: „Dar din rai ce s-a luat?/ Soarele/ cu Zorile/ Luna cu luminile/ Stelele/ cu razele/ Scaunul judeţului...”. El, sau altul, repetă întrebarea şi dă un răspuns de ins familiarizat cu lucrurile necesare la încreştinări dintr-o biserică sătească: „Ulcicuţa vinului/ Linguriţa mirului/ Ciubărul botezului”. Revenit din urmă, epuizat, careva îngînă versul „Ulcicuţa vinului”, dar, după ce i se atrage atenţia că a mai fost zis, nu şi restul. Strofa următoare – ultima pe care mai au puterea s-o spună – îndeamnă la recuperarea a ceea ce s-a furat, fapt echivalent cu restabilirea ordinii cosmice şi a celei terestre: „Du-mi-te Petre aleargă/ Şi ia tunul şi tunează/ Că Iuda s-a spăimînta/ Şi ce-a furat a lăsa”. O pală de vînt le stinge fanarul în jurul căruia tocmai încercau să se încălzească, lăsîndu-i fără căldură şi fără repere în nemărginirea nopţii. În ciuda spaimei ce pare să-i copleşească, decid să cînte frumos, ca să-i audă îngerii (loc. cit.). – După evocările care recompun o „atmosferă”, în aceeaşi pagină, intitulată „Prin crengi de brad”, sînt date patru „Reţete de fericire pentru Crăciun”, alcătuite de André Maurois. Prima, bună nu numai pentru vremea de atunci, e: „Feriţi-vă de a vă gîndi prea mult la trecut. Meditaţia, prin firea ei, scoate la lumină amintiri triste, înciudări, boli închipuite”. [...] „E primejdios [...] să rumegi fără încetare pierderea pe care ai avut-o, afrontul pe care l-ai suferit, prostia pe care ai spus-o, într-un cuvînt tot ceea ce n-are leac. «Să nu plîngi niciodată laptele vărsat» spune un proverb englezesc”. [...] „Trebuie ca spiritul să fie şi el spălat, înnoit, din cînd în cînd. Nu există fericire fără uitare”. Prin ce mijloace poate fi ea dobîndită? „Cel mai bun e munca. Un om care stă degeaba e candidat la nenorocire”. [...] „N-am văzut niciodată un om de acţiune care să fie nenorocit în timpul acţiunii”. [...] „Dacă marile forme ale acţiunii nu vă sunt la îndemînă, mulţumiţi-vă cu cele mici. Vedeţi-vă de grădină. Începeţi o colecţie. Găsiţi-vă ceva de studiat. Învăţaţi să cîntaţi la un instrument de muzică, sau învăţaţi o limbă străină”. [...] „Spectacolele nu sunt mai puţin necesare spiritului decît pîinea trupului”. A doua reţetă: „Fiţi în acţiune”. [...] „Unul din oamenii cei mai fericiţi pe care i-a cunoscut [filozoful englez Bertrand] Russel era un lucrător care săpa puţuri. Omul era voinic, avea de găurit stînci, şi ştia că o să le poată găuri. Iată o formă a fericirii”. Pe lîngă asta, mai trebuie „să lucrezi în acord cu societatea din care faci parte. Conflictul uzează pe oameni şi face munca grea”. A treia reţetă: „Să alegem, pentru a ne duce viaţa, un mediu a cărui sforţare să fie îndreptată în acelaşi sens cu a noastră şi care să se intereseze de acţiunea noastră”. În fine, şi reţeta a patra: „Nu vă amărîţi gîndindu-vă la catastrofele depărtate sau de neprevăzut”. [...] „Fă-ţi datoria şi lasă zeii să hotărască”. [...] „E mai ales de prisos a prevedea – poate doar ca un joc dezinteresat al spiritului – evenimentele mari care, depinzînd de numeroase cauze, scapă de sub calculele spiritului omenesc. Care francez, în 1793, şi-l putea închipui pe Napoleon? Ori, în 1807, exilul de la S-ta Elena?” [...] „Omul fericit trebuie să se simtă la largul lui în vîltoarea Destinului, aşa cum se simte bunul înotător în valuri”. – Fiecare Crăciun e ocazia de a reflecta la schimbările climatice şi sociale sau la evoluţia mentalităţilor. Un autor constata cu nostalgie, în 1936, înmuierea şi chiar dispariţia iernilor: „Unde sunt iernile noastre bătrîneşti? Nu se aud nici clopoţeii săniilor, nici paşi nu scîrţie sub fereastră. Zăpada se zăreşte numai în vitrinele magazinelor cu articole de sport, fabricată iluzoriu din flanelă păroasă şi hîrtie pisată”. [...] „Puteţi imagina o poveste de Crăciun fără zăpadă, fără un copil întroienit într-o pustietate de ghiaţă, fără un tată înduioşat care aduce copilaşilor săi palizi un Moş Crăciun cu barbă de lînă şi un brăduţ de spermanţet cu rădăcina înfiptă într-o ceaşcă de cafea? Unui asemenea exerciţiu stilistic îi trebuie neapărat un model de iarnă pură şi virginală” (v. H. Soreanu, „Toate merg în ritmul vremii”, în Dimineaţa, 32, nr. 10.780, 25 decembrie 1936, p. 28). – Dacă iernile nu erau în fiecare an severe, vremurile în ansamblu, îndeosebi pentru cei mulţi, erau grele. Declinul afecta şi viaţa religioasă. Mereu îndurerat, Gala Galaction releva că „s-a uitat de orice cuviinţă creştină”. „Cum credeţi că mai putem să ne iertăm unii pe alţii, să ne mai îngăduim şi să ne mai iubim, cînd o ducem într-o bacanală şi o pîngăreală de toate zilele şi de toate nopţile?” [...] „Dar fără de Christos şi în general fără nici un dumnezeu – ce ne poate aştepta, decît soarta fiarelor din pădure!...” (v. „De naşterea Domnului”, în Rampa, 16, nr. 4787, 25 decembrie 1933, p. 1). Peste cîţiva ani va reveni la această temă, mustrînd: „Se vede cît de colo că tot ce gîndim şi facem astăzi stă de-a curmezişul cu «Vestea cea Bună» şi cu toate poruncile Religiei creştine... Fericiţi cei ce plîng!... Fericiţi cei blînzi!... Fericiţi cei milostivi!.. Fericiţi cei curaţi cu inima!... Fericiţi făcătorii de pace!... Această divină proclamaţie de pe «Dealul Fericirilor» are pentru lumea de azi aproape numai o valoare istorică. Nimeni nu mai vrea să preţuiască fericirea plînsului. Nimeni nu se mai crede fericit dacă e blînd (cînd se întîmplă să mai fie). S-a dus fericirea milostivirii! S-a întinat curăţia inimii încă din leagăn! Iar făcătorii de pace sunt nişte încurcă-lume, pe care îi scoatem la marginea cetăţii, ca pe leproşii din Vechiul Testament”. Autorul Paginilor creştine credea că „zdrobitoarea povară a acestei situaţii o poartă, în primul loc, conştiinţa celor inteligenţi şi celor luminaţi. Intelectualii, cercetătorii, scriitorii, conducătorii şi dascălii popoarelor sunt marii vinovaţi ai ceasului de faţă. Toată strădania elitei popoarelor, în ultimele veacuri, a fost să discrediteze idealismul şi să omoare în sufletul mulţimii fericita nădejde în compensaţiile vieţii viitoare”. În consecinţă, „oribilul credo materialist roade inima mulţimilor”. Retoric, la sfîrşitul articolului, Galaction îi invita pe cititori să se întrebe, „cu jale lungă”: „Cîtă trudă şi cîtă vreme vor trebui, pînă dezastrul sufletesc va fi reparat?... Cum vom spiritualiza încă o dată noroadele căzute la închinarea de idoli? Cînd vom izbuti să strecurăm în noaptea minţilor celor mulţi ceva din luminile astrale ale ştiinţei lui Einstein, sau James Jeans, sau Arthur Eddington?” (v. „Aniversînd naşterea Mântuitorului”, în Dimineaţa, 32, nr. 10.780, 25 decembrie 1936, p. 28). – De Crăciun „se deschid cerurile” şi odată cu aceasta, sensibilitatea unora, puţini, compasiunea lor faţă de cei ce sufăr de cele mai elementare lipsuri – casă, haine, hrană –, „nevinovaţi[i] care dorm în drum”, „copiii fără bucurii”, „copii[i] îngheţaţi şi goi”, „copiii care mor de foame”, citaţi într-un poem al Claudiei Millian: „... Pentru tine, a venit un bunic [«bunicul gerului»]/ Şi-a cîntat un cîntec mic... [...] Mamă dulce/ Mamă mică/ Leagănă-ţi puiul de rîndunică/ Şi pune-i la urechi/ Cercei de stele,/ Să audă plînsul:/ Celor mici,/ Celor slabi,/ Celor cu zile grele.../ La mînuţe/ Pune-i brăţară de flori/ Să iubească pe copii[i],/ Cei fără jucării,/ Cei fără sărbători./ Mamă dulce/ Mamă bună,/ Atîrnă-i la gît salbă de lună,/ Să se coboare noaptea/ La cei fără hodină,/ La cei fără mîncare,/ La cei fără lumină...” (v. „Cîntec de Crăciun”, în Rampa, 19, nr. 5688, 25 decembrie 1936, p. 1). – În astfel de zile, tot ce miroase a dramă sau a pitoresc atrage condeiele reporterilor, lucru care nu se mai întîmplă azi, cînd specia reportajului aproape că a dispărut din presa noastră. Un exemplu, ales la întîmplare: „Urmaşii lui Taica Lazăr” de Bogdan Amaru, autorul piesei Goana după fluturi. Strada Taica Lazăr, stradă comercială era, în Bucureştiul interbelic, „o răscruce a tuturor mizeriilor”, locuită de „oameni săraci, toţi”, ce „cîştigă anevoie o pîine” din „negoţul cu vechituri”. Cel după care i s-a dat numele nu mai trăia. Un „căutător de suflete”, reporterul încearcă să intre în vorbă cu urmaşul lui, Avram Aufman zis Spînul, un bătrîn de peste o sută de ani. Ursuzi, acesta şi nevastă-sa se manifestă ostil, în schimb doi nepoţi ai negustorului se oferă să le spună ei povestea, care e drama unor avari: „Soţii trăiesc într-o mizerie inumană, deşi sunt putrezi de bogaţi. E ceva sălbatic şi măreţ în izolarea bătrînilor de lume. Sunt certaţi cu toate rudele. Se hrănesc cu pîine goală. Uneori cumpără şi unt, dar felul în care îşi consumă porţia zilnică e nespus de original. Bătrînii nu se spală aproape deloc, sunt murdari şi plini de păduchi. Să-i vezi – îmi spune [sic!] David şi Jak cum bagă degete murdare în unt şi cum îl întind pe pîine, te apucă scîrba. Sunt de o zgîrcenie întrece orice margine şi orice închipuire”. Drama lor „pare lugubră”, de neînţeles, fapt ce se vede şi mai pregnant din rezumatul ei: „Doi oameni au strîns în decursul a aproape o sută de ani ban lîngă ban, au răbdat aprig de foame, au trăit în păduchi şi mucigai, s-au îmbrăcat cu zdrenţe şi n-au cunoscut săpunul. Doi oameni, o sută de ani, n-au cunoscut căldura unui zîmbet. N-au miluit pe nimeni, n-au mîngîiat nici o durere, n-au plîns nici o lacrimă [...] au adunat creiţar cu creiţar ca să scape de sărăcie şi acum, după o sută de ani de zbucium, cînd sunt bogaţi, mor în cea mai cumplită mizerie, în cea mai descurajantă singurătate. Care e umanul acestei sinistre farse, pe care destinul o joacă într-o stradă cu lume pestriţă?”, întreabă uluit şi dezolat autorul. Vizita în „bazar[ul] enorm”, pitoresc şi frenetic, pe care îl descrie în toate amănuntele, îi inspiră gînduri dintre cele mai dureroase: „Fiecare haină ajunsă aici, fiecare cîrpă, fiecare ciubotă spartă sau nouă-nouţă îşi are povestea ei tragică, misterul unei drame ce se consumă undeva, în acest Bucureşti, într-o cocioabă sau un budoar elegant şi parfumat. Există o dramă a obiectelor ce au servit pe om, tot atît de impresionantă ca şi drama stăpînului lor” (v. Dimineaţa, 30, nr. 10057, 25 decembrie 1994, p. 6). (Fragment)

                                                                      Constantin CĂLIN



                      Oniro-poveşti de retrăit odată

        Un univers poetic distinct şi original şi-a configurat Gabriel Gherbăluţă, care a ales calea prospeţimii poetice în detrimentul unui lirism cerebral, naturalist, într-o manieră dezinvoltă, cenzurată de introspecţie rafinată şi maturitate artistică.
        Transfigurând realul „poezurilor” sale, o marcă înregistrată şi recunoscută ca atare,  poetul „riscă” şi plămădeşte nişte punţi lunecoase între concret şi abstract, ancorate într-o stăruitoare adâncire a trăirii nemijlocite.
        Sub semnul mitologicului fantast, în căutarea unei căi mai subtile de trimitere către sens, se situează volumul povestea lui a fost odată (Ed. PIM, 2019). Materia însăşi, aflată la îndemâna poetului, este fulgeraţia revelatoare a oniricului topit în poveştile primordiale ale devenirii, atent rememorate în oglinda solitudinii creaţiei şi a personanţei sale în spiritul vizionar: „eu am văzut îngeri/ înalţi, subţiri,/ cu părul lung, lăsat/ să crească/ până pe şolduri/ cu părul miere sau smoală,/ niciodată cenuşiu/ fiecare cuvânt purtat/ de un înger în poezul meu/ acolo îşi are sălaşul, cum pescăruşii, fluviul,/ îngerii mei, cuvântul/ eu am văzut îngerii/ i-am văzut mereu/ cu părul miere sau smoală/ aşteptând să le crească aripi/ acolo, în inima cuvântului/ eu am văzut îngerii/ acolo unde nu-i vede nimeni” (epifanie). Multiplele ipostaze ale reflectării ne conduc cu gândul la Paul Klee, ce are o imagine faimoasă, arta ca un copac cu rădăcinile împlântate în rădăcinile realului, însă cu ramuri şi frunze total diferite faţă de pământul din care îşi extrage seva. În cazul de faţă, rădăcinile sunt însă bine răsfirate într-un biografism învolburat, într-o copilărie – deformată oglindă a propriei realităţi, metamorfozând similitudinile sale cu cele ale unei lumi aflate în fază crepusculară, încă stocată în inconştient, de o stranie fluiditate, populată de personaje himerice ce rătăcesc pentru totdeauna în memoria sa: „omul-poveste e un nebun/ îşi desenează cuvintele în imagini/ care îi populează coşmarurile/ apoi le lipeşte la intrarea-n poez/ strigând cât îl ţine gura:/ “a fost odatăăăă!…”/ ca la un grand prix al poveştilor/ aleargă cu motoarele turate/ feţii-frumoşi după zmei,/ zmeii după cosânziene:/ cosânzienele nu aleargă după nimeni/ aşteaptă să fie prinse şi închise apoi/ într-o altă poveste/ omul poveste e nebun/ foloseşte cuvântul/ pentru a fotografia realitatea/ ce fel de poveste mai e şi asta?...” (schizo-balaur).
        Nimic nu poate opri, tocmai în virtutea caracterului difuz al rememorărilor, seria de feed-back-uri, cu un rol aparte în reproducerea singularului, fenomen modelator al al sinuosului traseu de la viziune la sine. Sentimentul destrămării, al propriei însingurări, lipsa de ostentaţie conferă acestei poetici un consum de luciditate suplimentar, corelat unei emoţii traficate prin intelect: „de la crăiasa zăpezilor am păstrat aripa lăsată/ semn de ajutor la nevoie/ ce să mai fac acum cu ea?/ singurătatea nu are nevoie de ajutor/ nu are nevoie nici măcar de însoţitor/ ca un orb de cuvântul lumină” (moştenire). Confesiunea poetică este cantonată într-un lirism aflat într-o permanentă stare de distrugere şi recreare, menit parcă, mai devreme sau mai târziu, să conserve amprenta sensibilă, mărturia tragică asupra lumii trăite. Invazia de imagini, ce par să se continue una pe alta, defilarea presimţirilor neascultate, ameţitoare tulburenţe de viziuni, conduc la o regresiune nu numai cronologică ci şi la una organică, dacă ar fi să ne referim la inerţia senzaţiei fizice a existenţei, a realităţii vibrante: „în ţara poveştilor nu se mai întâmplă nimic/ zmeilor nu le mai arde să fure cosânziene/ sunt bătrâni şi ar da oricât/ să nu se mai trezească noaptea/ cu dureri sfâşietoare de oase/ scufiţa-roşie a devenit o gospodină/  aşezată la casa ei; cu un soţ beţiv şi îmbufnat/ şi cu 4 copii care nu o lasă să îşi scrie memoriile/ niciun balaur nu deranjează liniştea locuitorilor/  e cald! atât de cald încât motanul şi-a scos cizmele/ redevenind o mâţă ca toate mâţele” (acum când nici poveştile nu mai sunt ce au fost odată).
        Să fie cuvintele, exploziile în lanţ atât de necesare în acest demers de a smulge neînţelesului fanta de lumină a unui viitor angoasant? Tot ce se poate! Radiografierea visului, deformarea uneori grotescă a peisajelor interioare, par să indice asta: „stoluri de paseri sure prin sânge/ morţii îi facem transfuzie/ cu silabe/ în urechi bătăile asurzitoare din talgerele/ unei fanfare fără suflători/ cu soarele apusului în ochi/ barabas coboară de pe cruce/ ascunzându-se în pielea mea/ drumul către tărâmul celălalt/ este unul al iniţierii/ şi al fărăîntoarcerii/ numai că mie mi-e atât de frică, Doamne!” (o altfel de poveste).
        Ca şi pregătirea temeinică a unei expediţii temerare, poezia lui Gabriel Gherbăluţă parcurge etapele premergătoare descoperirii unei conştiinţe neliniştite, obsedate de avatarurile existenţei omeneşti şi călită în experienţe de tot felul, ale unei sensibilităţi tenace, repliată în ea însăşi. Rămâne însă viziunea unei lumi paradigmatice, utopia pe care poetul o intuieşte în plină tensiune de ideal: „într-o zi voi avea un zid doar al meu/ pe care să îl numesc lume/ şi în care să mă locuiesc/ singur să o fac/ ca un manole iertat de o ană/ ca un dumnezeu renăscut/ într-o primă şi ultimă zi/ sunt sigur că într-o zi/ voi pleca din poez/ e prea multă lume acolo/ şi îngerii păzitori au început/ să ne confunde cu/ literele de la intrare/ într-o zi, da, într-o zi!” (schimb de identitate).

                                                                      Daniel MARIȘ



  Diana Dobriţa Bîlea şi taina ei spirituală: „Fântână în cer”
         
        Diana Dobriţa Bîlea este prozatoare şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Scrie cu harul
celei care are ceva special de adus în dar celor care mai cred în puterea cuvântului inspirat, cosmic, celest. După ce a publicat romanele Iubirea urcă muntele, De ce iubim?, Dragoste şi război, Îngerul Linei, Omul dintre două lumi, ea revine în forţă cu un nou roman: Fântână în cer (Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2019). Prozatoarea este implicată în spiritul viu al Tomisului, colaborează la prestigioase reviste literare locale şi naţionale, dar are mereu un timp magic al său în care scrie total cu spiritul, cu sufletul, cu inima şi cu lumile cereşti şi pământeşti, lumile reale şi imaginare formând un întreg din care fac parte personaje ce întristează şi fascinează deopotrivă.
        „Fântână în cer”este un roman dureros şi omenesc despre iubirea unei femei care reuşeşte, fie
măcar şi imaginar la început, să-şi transforme visul, idealul în realitate. Dar aşa cum se cere în evoluţia ei spirituală şi nu aşa cum s-ar aştepta cititorii. Au loc călătorii pământ-cer,  călătorii sat-oraş, există taine, sunt puse în valoare simboluri, obiceiuri, tradiţii, se succed evadări în lumi doar de protagonistă ştiute. Imagini picturale, viziuni inedite, culori când apăsătoare, când ocrotitoare alcătuiesc filmul unui roman care oricând ar merita o ecranizare pentru că tematica este uluitoare. Cartea este jurnalul unei vieţi lăsate în mâna destinului la un moment dat, al unei singurătăţi ce cutremură pământul, al unui dezastru interior devastator. Un autoportret al sufletului bun devenit prada nemerniciei clipei. Dar şi credinţă. Aurora Creangă, personajul central al cărţii, şi Galateu devin echilibru în călătoria inţiatică pe care o au de străbătut, el venind din galaxia gândului ei suprem. Eroina vindecă şi armonizează până şi pe călăii ce-i ies în cale şi reuşeşte să se adune lacrimă cu lacrimă şi surâs cu surâs până la a se reîntregi în lumina care ştie că este.
        Ca să poţi reda cu atâta forţă suferinţa totală trebuie să fi ars tu însuţi stelar, total, şi Diana Dobriţa Bîlea reuşeşte, făcând naveta între infernul şi raiul spiritual, să realizeze un roman al absurdei realităţi în care nu trăim, ci supravieţuim. E josnic să trăieşti într-un secol atât de barbar despre care să se spună totuşi că este al marilor evoluţii. Care evoluţii? Exploatarea omului de către om, sclavagismul modern, traficul de fiinţe umane şi de orice altceva înseamnă evoluţie? Trăim într-o lume atacată cibernetic, poluată, otrăvită, asasinată de roboţi gata să preia locul fiinţelor, al sfintei vieţi, al miraculoşilor oameni.
        Au loc adesea salturi în timp între prezent, viitor şi trecut, evadări tainice din ghearele
monstruoasei disperări. Mintea îşi trăieşte fanteziile între real şi imaginar. Cartea este scrisă echilibrat, cu înţelepciune, cu talent, cu inspiraţie. Personajele devin reprezentanţii unor lumi care se întrepătrund cu furie, răzvrătindu-se, completându-se misterios, sălbatic uneori. Un alter-ego îndepărtat iese la iveală şi imediat viaţa, călătoria îşi schimbă rolul, rostul. Întâmplări copleşitoare captivează cititorul. Blestemele strămoşeşti, duhurile de ieri, energiile pozitive sau negative de azi distrug ori vindecă.
        Diana Dobriţa Bîlea îşi creează personajele la flacăra focului sacru, foc pe care îl are în ADN-ul său. Prin personajele sale, ea străbate istoria lumii de la începuturi până în prezent,considerând că este o datorie a ei şi a noastră de a ne iniţia în taine ce ne pot fi accesibile şi, mai ales, utile. Locurile minunate ale ţării noastre divine, munţii străbuni de sub„ochii blajini ai cerului” aduc în sufletul cititorilor reîntâlnirea cu fascinanta lume a satului. Întâlnim aici obiceiuri, tradiţii, eresuri, farmece de dragoste, descântece, credinţa în cei de dincolo de noi, miracole ce atestă legătura din veşnicie păstrată între sufletul sătenilor şi Dumnezeu. Autoarea este documentată, cunoaşte această parte specifică, tainică a satului. Iubitul din vis face parte din căutarea eroinei în drumul ei spre adevăr, spre Dumnezeul iubirii. Infinitul nemuritor se aşază deseori la masa celor care iubesc total. Autoexilarea în peticul tău de rai nu duce la eliberare, înţelegem din romanul autoarei. A trăi mai multe vieţi, mai multe destine, ca o femeie supusă religiilor vremurilor, de la uciderea cu pietre la agresiunea contemporană este greu de cuprins într-o singură carte. Dar excepţii există mereu şi romanul Fântână în cer, tragic şi luminos totodată, o demonstrează. Aurora Creangă, trecând prin mai multe tipuri de stări, de emoţii, de la o tristeţe cumplită, la viclenie vrăjitorească şi la duioşie, la tandreţe, învinge tot răul. Demonii şi îngerii luptă total pentru un suflet pur, dar rătăcitor printre sălciile universului.
        O infinitate de drumuri ale unei singure vieţi, o infinitate de cărţi într-o carte, despre lipsa de iubire şi aflarea ei, a iubirii celei nemărginite şi necondiţionate. Şi cine suntem noi „cu adevărat”? „Fiii lui Dumnezeu” în războiul gândurilor, dar vocea călăuzitoare există mereu, universul veghează. Salvarea unui alt spirit ajută la propria salvare, interconectarea umană e importantă. Şi eroina romanului descoperă dureros de frumos cine este, de unde vine, încotro merge, printr-o experienţă adevărată şi imaginară deopotrivă, dar cutremurând vieţile tuturor acelora care şi ei, la rândul lor, sunt în căutarea absolutului.
        Diana Dobriţa Bîlea scrie eliberator. Are o scriitură unică. Este revelaţia noastră de azi, o
prozatoare de forţă şi har, pentru care creaţia literară este o nouă formă a existenţei sale.
         
                                                                      Emilia DABU



                    Săluc Horvat – exeget eminescian
         
        Vechi și pasionat eminescolog, Săluc Horvat este un spirit neliniștit și plin de idei, robind mereu, sistematic și persuasiv la crearea unui nou soclu pentru poetul nostru național, un soclu pe măsura contemporaneității. Născut în 1935 într-un sat din județul Cluj, el își desăvârșește cariera la Baia Mare, susținând în anii din urmă profilul cultural și ideatic de factură modernă a revistei „Nord literar”, în care ține o cronică plină de substanță. În toți acești ani, principala sa preocupare s-a îndreptat înspre re-definirea fenomenului eminescian, în plasarea lui sub sodia fecundă a actualității, prin abordarea moștenirii eminesciene sub unghiurile interpretative cele mai inspirate. Pe aceste considerente numele său figurează la loc de cinste în Enciclopedia Eminescu, realizată recent de Mihai Cimpoi la Chișinău. Au văzut astfel lumina tiparului cărți precum Mihai Eminescu. Dicționar cronolgic (1994; 2013), Însemnări despre Mihai Eminescu. Studii și articole (2000), Eminescu și comentatorii săi (2009), De la Titu Maiorescu la Petru Creția. Contribuții la un dicționar al eminescologilor (2010), Mihai Eminescu. Luceafărul (2000), pe care le completează cu volumul de față apărut în 2014 la TipoMoldova, în colecția „Opera omnia”, cu subtilul Însemnări pe margini de cărți. „Însemnările” lui Săluc Horvat au în vedere cele mai noi apariții pe terenul eminescologiei, fie că este vorba de noi reeditări eminesciene (capitolul I. Ediții eminesciene), fie că e vorba de noi contribuții documentare sau interpretative (capitolul II. Eminescu în critica literară actuală) sau de răspândirea operei sale în medii culturale străine (capitolul III Universalitatea operei eminesciene), la care se adaugă o Postfață, Referințe critice și Indice de nume.
        Cel dintâi capitol se deschide cu prezentarea volumului XVI al ediției de Opere Eminescu, inițiată și concepută de Perpessicius cu mulți ani în urmă, al cărei prim volum a apărut în 1939, al doilea în 1943, al treilea în 1944, al patrulea în 1952 și al șaselea în 1963, ediție reluată de un colectiv coordonat de D.Vatamaniuc și Petru Creția, care l-a dus recent până la volumul XVI (1993), cu care se încheie practic seria. Pentru Săluc Horvat publicarea integralei Eminescu marchează un nou început în receptarea operei marelui poet, un succes al întregii istoriografii românești în general și al eminescologiei în special, un punct terminus, dar și premisele unei noi etape de cercetare. Acest lucru și-a dovedit utilitatea prin publicarea celui de al XVII-lea volum cuprinzând bibliografia referințelor critice, pe care autorul îl prezintă în continuare. Așa cum a procedat și în cazul volumului anterior, el procedează la prezentarea întregului istoric al problemei, cum, în celălalt caz, se oprise asupra tuturor edițiilor inițiate de-a lungul timpului. Evident că și aici lucrurile vor intra într-un nou proces de primenire: „Acest prim volum este începutul unui plan bibliografic care în final va dovedi importanța și impactul lui asupra culturii noastre naționale”. În continuare ne este prezentată o nouă ediție din opera poetică eminesciană, cea realizată în 2006 de către Alexandru Condeescu la editura Semne, urmată de cea anastatică realizată de Tipo Moldova după cea dintâi ediție a poeziilor eminesciene, cea a lui Titu Maiorescu, colecție coordonată de Gh. Glodeanu.
        Un loc aparte în cadrul ultimelor apariții eminesciene este rezervat de Săluc Horvat ediției
coordonate de Eugen Smion după manuscrisele eminesciene, ceea ce ar constitui în opinia sa „împlinirea dorinței multor generații de cercetători și iubitori ai operei marelui poet”. Ideea tipăririi manuscriselor a fost susținută de-a lungul anilor de numeroși cercetători și oameni de cultură, între care cel mai celebru pledant a fost C. Noica, dar ea a putut fi realizată de-abia între 2004-2009, când au fost facsimilate toate manuscrisele poetului totalizând 38 de volume însoțite de câte un CD care reproduce cu maxim de fidelitate structura unei pagini. În consens cu această muncă enormă de restituire eminesciană trebuie situat și volumul lui Petru Creția intitulat Testamentul unui eminescolog (1998), care adună la un loc opiniile lui Petru Creția rezultate din contactul său cu opera eminesciană, despre care Săluc Horvat notează: „Cartea, unică în felul ei, este o adevărată lecție de loialitate, de prețuire a eforturilor înaintașilor săi. Este în același timp „testamentul incontestabil” pe care vor trebui să-l respecte acela sau aceia care își vor asuma responsabilitatea de a reedita opera poetică a lui M. Eminescu. La sfârșitul lecturii acestei cărți rămâi cu regretul că Petru Creția, singurul eminescolog și cel mai avizat filolog care a reușit să pătrundă în tainele manuscriselor lui Eminescu, nu a avut răgaz să-și ducă la bun sfârșit dorința de a realiza o nouă ediție a operei. Am fi avut, cu certitudine, o altă percepere a operei marelui poet”.
        Săluc Horvat se dovedește peste tot un istoric literar informat, la curent cu tot ceea ce a apărut la noi în materie de Eminescu, având, evident, preferințele sale cu privire la realizările acestora în raport cu creația eminesciană. Notele sale de lectură invită la noi abordări eminesciene, investigând performanțele și subliniind perspectivele de viitor, pe care le coagulează în jurul întrebării fundamentale: Mai este Eminescu actual?. Desigur, este mai degrabă o întrebare retorică, deoarece el stăpânește extrem de bine modul în care această operă a fertilizat terenul poeziei noastre, exemplificând cu texte edificatoare situația specială prin care „calea regală” a poeziei noastre a putut să-și prezerve individualitatea prin asimilarea creatoare a moștenirii eminesciene. Capitole precum Receptarea critică a operei lui Mihai Eminescu, Mihai Eminescu în critica literară actuală, Polimorfismul operei eminesciene, Critica eminesciană actuală, Eminescu azi, Avatarurile prozei eminesciene și Eminescu și contemporanii săi reprezintă etape necesare pentru fiecare iubitor al poeziei lui Eminescu pentru a se verifica spirala ascendentă a unor căutări și a unor reușite de nivel european, obligând pe contemporanii noștri la asceza necesară pentru a putea deveni purtători de ethos național. Dezbaterile pe care ni le propune autorul deschid poarta unor întrebări fundamentale legate de coerența discursului poetic și de viziunea care poate delimita. Întregul capitol se constituie ca o veritabilă exegeză critică, având ca obiect de discuție unele dintre cele mai semnificative exegeze care i-au fost dedicate autorului Luceafărului, cum ar fi: Corpusul receptării critice. Secolul XIX, realizat de Ionel Oprișan și Teodor Vârgolici, exegeza lui Dan Mănucă intitulată Oglinzi paralele (2008), cea lui Cornel Munteanu intitulată Polimorfismul operei (2012), cărțile lui C-tin Cubleșan dedicate receptării eminesciene (1994-2005), cea a lui Teodor Nedelcea apărută în 2005, cea lui Cassian Maria Spiridon, Eminescu azi, din 2004, cea a lui Gh. Glodeanu intitulată Avatarurile prozei lui Eminescu (2000) sau cele ale lui Grațian Jucan din 2005, vorbind despre Eminescu peste nemărginirea timpului și Medalioane feminine și alte articole (2009), care atestă cu toate interesul constant al criticilor români pentru lămurirea deplină a unicității poeticei eminesciene la nivel național. Nu mai puțin dialogul creației eminesciene cu lumea este urmărit în câteva texte care privesc modul în care Eminescu a fost receptat în literatura maghiară și în alte literaturi europene, sector în care autorul deține informații și argumente de primă mână, și unde Săluc Horvat trasează câteva importante jaloane problemei, trezind astfel interesul necondiționat al tuturor celor care doresc să se apropie cu mijloace științifice de opera marelui poet național. Prin devoțiunea extraodinară cu care autorul urmărește orice nouă apariție privind opera eminesciană, Săluc Horvat merită nu numai respectul și admirația eminescologilor, ci a tutuor cititorilor și iubitorilor de scris eminescian.
        Am rememorat aceste lucruri având în față una dintre recentele lucrări pe care unul dintre literații revistei „Familia română” de la Baia Mare, Ștefan Velovan, i le-a închinat recent, pentru a sublinia această dragoste nețărmuită a redactorului de la „Nord literar” pentru Eminescu și pentru creația lui. Prefațată de Ion Buzași, cartea apărută recent cu titlul Săluc Horvat sub semnul lui Eminescu (ed. Limes, 2019), ne pune în contact cu această statornică preocupare de o viață a istoricului literar băimărean, ale cărui calități sunt rezumate de prefațator ca fiind revelatoare ca informație și documentare, ca mod de organizare sub formă de dicționar, precum și reconstituirea fundalului istoric, social și cultural al epocii asupra căreia se pronunță. Antologia de față este caracteristică pentru actualitatea lui Eminescu și pentru „oglinzile criticii”, în care textele semnate de Săluc Horvat își găsesc locul și rezonanța lor provocatoare prin unghiurile de vedere pe care le afișează cunoscuți frecventatori ai universului literar eminescian, precum Mihai Cimpoi, Gh. Bulgăr, C-tin Cubleșan, Marian Barbu, Viorel Mureșan, Nicolae Scurtu, Augustin Cozmuța, Gh. Pârja, V.R. Ghenceanu, Gh.Glodeanu, Cornel Munteanu, Grigore Brâncuș ș.a. Apertura largă a problematicii abordate, cazuistica scenariilor, naturalețea și cursivitatea stilului, soluțiile ingenioase oferite fac din lucrarea de față o lectură instructivă pentru oricine se arată interesat de opera eminesciană. Într-un interviu pe care-l dă lui Gh. Pârja, Săluc Horvat afirmă: „Ceea ce am spus despre Eminescu? Ceea ce pot spune la această dată: Eminescu îmi va fi mereu aproape”, iar creația lui un îndreptar de care trebuie să ții mereu seama. Prin Săluc Horvat, Maramureșul și-a găsit un loc și un rol în valorificarea operei poetului nostru național, o situare dintre cele mai alese pe harta spritualității sale inconfundabile.
         
                                                                      Mircea POPA