Adrian Dinu Rachieru - Radar. Exista o literatură moldovenească
Constantin Trandafir - Scriitori și teme. Țiganiada și metaliteratura..
Mircea Popa - Acterienii.



RADAR

    EXISTĂ O „LITERATURĂ MOLDOVENEASCĂ”?

        Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică”1) obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea Istoriei” e bântuită de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându-şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind — s-a spus — „o ţară în exil”. Şi dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spaţiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun2). Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. În acest context ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului”, mai e o provincie românească şi în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar românească) are, prin des-ţărare, conştiinţa acestei apartenenţe.
        Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Arbure) iar fenomenul basarabean este un fenomen românesc in extremis3). Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti4), incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul5) şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene a fost exilată6), glotonimul limbă moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră,      recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată acum de pe calea reîntregirii.
        Înainte de a examina, mai îndeaproape, soarta acestei literaturi se impune să chestionăm, sociologic, contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geo-politică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate moldoveană nealterată cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând pe fundalul moldovenismului primitiv o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie) alimentează psihologia „omului marginal” (Robert E. Park) şi ridică, imperativ, problema marginalităţii. Ceea ce înseamnă că fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică spaţiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă (ca obârşie) sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare. Şi dacă, sub tutela acestei culturi globale (de referinţă), cultura basarabeană a devenit o sub-cultură (nu în sens axiologic). În fine, trebuie să clarificăm — sub presiunea aculturaţiei — care este această cultură donatoare.
        Cum raporturile dintre culturi sunt, se ştie, raporturi de forţă, o astfel de intersectare (întâlnire) face din aculturaţie (termen inventat, se pare, de J. W. Powell) un fenomen normal; doar că difuziunea culturală se poate desfăşura cu sens unic, prin asimilare, schimbând modelele (patterns) culturale iniţiale şi impunând chiar etnocidul, ca deculturaţie programată. Este limpede că o cultură în stare pură, sustrasă influenţelor, într-o iluzorie independenţă nu poate fi concepută. Pe de altă parte, orice dinamism cultural (numit culturaţie de Denys Cuche7)) este şi un proiect existenţial, purtând — în cazul Basarabiei — pecetea unei Istorii propagandistice, atentând la identitatea naţională. Charles King vorbea chiar, surprinzător, de un „naţionalism negociabil”8). Dar ocupaţia ruso-sovietică a condus la prăbuşirea conştiinţei naţionale sub flamura „rusismului” iar impactul ideologic din fosta RSSM a avut consecinţe catastrofale. „Ispita slavă” (despre care vorbea Mircea Vulcănescu) se putea exprima prin religiozitate, exaltare, delicateţe, exploatarea socialului ş.a. Dar în câmpul literaturii comandamentele ideologice au decapitat instituţia criticii literare, transformând-o în simplu şi docil instrument (executor politic). S-a şi lansat sintagma de „critică reptiliană” (Leo Butnaru), virusul ideologic infectând literatura epocii. Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare şi exigentă. Ca şi altădată când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că după un secol de înstrăinare necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice”. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană  înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură” (D. Matcovschi), în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii, cruciada pentru limbă, Istorie şi neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid”, alergică la sacru şi exemplul lui Homo sovieticus, încurajând mancurtizarea — veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului” (Jean-Loup Amselle, 1990) vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste”9), protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării” (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la scară”.
        Arie culturală periferică, oferind o zestre literară, poezia basarabeană (şi nu numai) trebuie recuperată, dincolo de orice fel de complexe. Ea nu reprezintă doar o curiozitate regională. Analizând „felul în care se vede literatura basarabeană”, Ion Simuţ observa, esenţial, că e vorba de „o gestiune proprie a valorilor”10). Înţelegem dorinţa scriitorilor basarabeni de a fi trataţi ca „scriitori români, pur şi simplu” (cf. N. Leahu). Realitatea e însă alta şi afirmând răspicat că literatura basarabeană e literatură română, nu putem ignora că, deocamdată cel puţin, circulaţia cărţilor şi a valorilor nu e încă „naturală şi vizibilă”11). Adică n-a intrat în circuitul naţional, sfidând realităţile geo-politice (statale, mai exact).
        Deşi a trecut printr-o „succesiune de reînvieri” şi regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu-şi „destinul golgoteean” (cf. M. Cimpoi), cu o identitate disonantă faţă de cadrul referenţial românesc. Încât şi literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e şi azi privită ca o literatură paralelă, sperata integrare culturală fiind – spunea cândva L. Ulici – doar un „balsam consolator”. Dar literatura Basarabiei nu există în sine; avem, aşadar, obligaţia unei mai generoase receptivităţi.
        Între a decreta că ea nu există (fie în sens valoric, fie ca imposibilitate „localistă”, ruptă de matca românităţii) şi a prelua necritic abundenta ofertă, alegem, fireşte, soluţia unui examen calm al reliefului axiologic: cu autori gonflaţi şi statui caricate, cu prestigiu ofilit, obligând la reevaluări / declasări; cu himera specificului şi suflul profetic, de valenţe sacrale, oscilând între ruralismul elegiac şi retorica proletariană, vehiculând industrios-stahanovist poncife propagandistice; cu fireasca „masificare” (cum zicea T. Vianu) a operelor care se adună în timp (crescând, estompându-se ori chiar „dispărând”) până la actualitatea în mişcare, literatura vie, orgolioasă, tulbure şi nesigură; cu inevitabilele războaie generaţioniste, proclamând clivajul „celor două estetici”, uitându-se, păgubos, că valorile coexistă, inclusiv prin prezenţa / importanţa scriitorilor de fundal.
        S-a bătut multă monedă pe acest asincronism basarabean, înnămolit în pitorescul etnografic, moşionologist (după o vorbă a lui Mihai Cimpoi), purtând otrava sentimentalismului moldav şi exploatând, cu hărnicie industrioasă, un bătătătorit „pachet” tematic. Negreşit, literatura din provincia despărţită de ţara-mamă printr-o artificială frontieră etnică (prelungind dureros schizofrenia identitară) rămâne „o ramură vitregită”, cum nota ferm Gh. Grigurcu. Iar Alex Ştefănescu, bucuros de regăsire, sesiza că asistăm, prin recuperarea scriitorilor de dincolo de Prut, la o „îmbogăţire bruscă” a literaturii române. Vom spune numaidecât că această reîntregire culturală va pricinui şi „pierderi colaterale”. Un dur examen integrator va clătina ierarhiile, reaşezând – prin validare axiologică – clasamentele. Reducerea la scară este o acţiune dureroasă şi necesară, refuzând blândeţea unui tratament filantropic. La fel de adevărată ni se pare însă şi o altă constatare. Sunt multe nume care, în furnicarul scriitoricesc, rezistă la această confruntare şi care ar merita să circule, cu deplină îndreptăţire, în ţară. Cu excepţia unor scriitori, lăudaţi sau huliţi pentru vibraţia lor mesianică, abia optzeciştii poartă, se spune, „aură de învingători”, deţinând şi monopolul sincronizant. În rest, zic unii, oblomovismul cultural s-a înstăpânit într-un mediu cultural „ofilit”, eclipsând şi conştiinţa apartenenţei (cultura de referinţă). Dar nu este cazul să aruncăm o umbră idilică peste învolburata viaţă literară. Nu e vorba de clemenţă pentru veterani, de filantropie pentru o literatură „retardată” ori de o ciudată amnezie pentru cei care, cum spunea Blaga, s-au dedat la „prostituţia slovei”, înnămolindu-se în oportunism şi conjunctural, în lunga domnie a realismului socialist. Iar sita Istoriei literare e nemiloasă şi cimitirele literare încăpătoare; în literatură rămân soliştii.
         
                                                                                *
         
        În urmă cu peste două decenii publicam Cele două Românii? (Editura Helicon, Timişoara, 1993), volum în care deplângeam, pe urmele altora, o aberaţie istorică: existenţa a două state româneşti! Au urmat: Bătălia pentru Basarabia (în două ediţii, 2000 şi 2002) şi masiva antologie Poeţi din Basarabia (2010, sub egida Editurii Academiei, în colaborare cu editura Ştiinţa din Chişinău), fără ecou acolo, supusă unui ciudat embargou, încercând o radiografiere a fenomenului poetic basarabean pe durata unui secol, pledând pentru edificarea unui spaţiu cultural comun. Fireşte, refuzând derogări valorice, propunând inevitabile declasări, în sensul unui metabolism cultural normal, integrând în circuitele noastre axiologice oferta literară de peste Prut. Temperând isteria antiromânească, românofobia care flutura pericolul „anexării,”, pregătind – vorba regretatului Andrei Vartic – „coacerea premiselor”. Vrem a spune, aşadar, că Basarabia nu e o provincie fără literatură, cantonată încă într-o estetică ofilită, chiar dacă supusă lungă vreme deznaţionalizării (mankurtizării), recondiţionând – printr-o propagandă ostilă – ficţiuni staliniste. Cum Republica Moldova există pe harta lumii, cum – inevitabil – e invocată statalitatea, obţinută, e drept, printr-o anevoioasă legitimare, însoţită de exaltări autohtoniste, întrebarea de neocolit priveşte putinţa unei literaturi moldoveneşti, suficientă sieşi.
        În contextul atâtor false dileme identitare, prelungite inerţial, sfidând adevărul istoric, soarta „literaturii moldoveneşti” îşi conservă echivocul. Să ne amintim că în cadrul sistemului literar sovietic, literatura moldovenească, deşi literatură naţională, era parte a „norodului sovietic”, suportând o presiune slavizantă şi împrumutând, obedient, trăsăturile literaturii majoritare. Aşadar, ca parte – simbiotică – a literaturii sovietice (multinaţională), ea nu era o literatură minoritară şi, în consecinţă, nici regională. Sub eticheta acestui etnonim parţial12), „literatura moldovenească” marca, în contextul bilingvismului impus de stăpânirea ruso-sovietică, ridicarea subgraiului moldovenesc / basarabean la statutul de limbă literară! Constrânsă la un „specific artificial”, viaţa culturală recuza „matricea lingvistică”, afişând o identitate „ordonată”, impusă, constata Dan Mănucă13), atrasă pe orbită moscovită, deschisă viziunii imperiale. Ca alt posibil pol de atracţie, Bucureştiul era văzut într-o relaţie opozitivă, jugulându-se tendinţele pro-româneşti. Mai mult, toate canalele de comunicare cu limba literară standard erau închise, schimburile de cărţi şi periodice prohibite, încurajate fiind „crizele de orgoliu” deşi literatura moldovenească (un produs hibrid) încorporase valorile româneşti (Eminescu şi Creangă, de exemplu, ca scriitori canonici). Evident că bolşevizarea României a „îngheţat” astfel de realităţi geo-politice, ştergând identitatea reală şi cultivând – la comandă moscovită – conflictul moldovenesc / român, animat de frustrări şi complexe. Cum Moldova post-sovietică, sub pavăza statalităţii, a încurajat, la rându-i, separatismul moldovenesc, dubiile identitare, răsfrânte cultural, s-au perpetuat.
        Încât, sub presiunea acestor circumstanţe istorice, rămâne – în numele consangvinităţii – soluţia integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în matca literaturii române generale, cum propunea – stăruitor – Dan Mănucă14). Ceea ce presupune acordul mărturisit al părţilor (uneori tacit, deseori încălcat), semnificând şi lichidarea „jocurilor” duplicitare.
        Tectonica literară, schimbările de cod, sarcofagul chirilicelor, îngheţul ideologic, izolarea istorică, reprimanda ruso-sovietismului, asaltul condeielor oportuniste (dinozauri proletcultişti, idilismul de partid), inerţia canonică, consensul obosit, muzeificarea, valul contestărilor, gâlceava „esenţialilor” cu „expiraţii”, complexul mimetic, retardul, autoiluzionarea, respectiv declasicizarea, rezistenţa axiologică – toate se vor reflecta, corect sau fraudulos, în oglinzile criticii. Ceea ce obligă la o continuă revalorizare, operând o dureroasă reducere la scară.
         
                                                                                              Adrian Dinu RACHIERU

        NOTE:
         
        1. Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, Ed. Flux, Tipografia Prag –3, Chişinău, 2003, p. 184.
        2. Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, Ed. Augusta, 2002.
        3. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ed. Fundaţiei Culturale
Române
, Bucureşti, 2002; Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, p. 327.
        4. Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Ed. Cartier, 2002, p. 412.
        5. Idem, p. 522.
        6. Cimpoi, lucr. cit., p. 49.
        7. Denys Cuche, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Institutul European, 2003, p. 97; traducere de Mihai-Eugen Avădanei; Prefaţă de Camelia Grădinaru.
        8. Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Ed. Arc, 2002.
        9. Dan Mănucă, Obsesii regionaliste, în Convorbiri literare, nr. 1/2003, p. 47-50.
    10. Ion Simuţ, Măr de ceartă la Chişinău, în România literară, nr. 45/16-22 noiembrie 2005, anul XXXVIII, p. 13.
    11. Ibidem.
    12. Dan Mănucă, Crize de identitate literară, în Literatură şi ideologie, Editura Timpul, Iaşi, 2005, p. 96.
    13. Idem, p. 111.
    14. Dan Mănucă, Literatura română generală, în Restituiri, Princeps Edit, Iaşi, 2007.



         
        Scriitori şi teme

              ŢIGANIADA ŞI METALITERATURA


              Poate nu-i exagerat a spune că Ion Budai-Deleanu este primul nostru literat în sensul modern al cuvântului. Cronicile moldoveneşti şi munteneşti, cu toate realizările lor literare, contează mai mult ca documente. Neculce e un scriitor cu mai mare tentă estetică, mai ales în O samă de cuvinte, bun povestitor este şi în letopiseţ, dar aici primează informaţia istorică. Istoria ieroglifică (1705) e un exerciţiu de digitaţie pentru dobândirea „deprinderii ritoriceşti”, cu dificultăţi de limbă şi de construcţie sintactică, sub nivelul cronicilor. Şi să nu uităm că „istoria” n-a circulat, iar textul definitiv se produce abia prin 1973. Ţiganiada, „product nou şi original”, cu toate că a fost elaborată peste aproape un secol după Istoria ieroglifică, apăru sub tipar în 1875-1877. Concomitent cu textele literare, luministul Budai-Deleanu scrie lucrări despre originea romană a poporului român şi originea latină a limbii române, lexicoane. Conştient de contribuţia sa, cărturarul nostru nota într-o prefaţă: „Pus-am temeiul culturii”. Nu-i nici o exagerare. El a pus şi temeiul literaturii noastre în accepţie mai nouă.
             Şi nici măcar nu i se cunoaşte chipul! Contemporanii şi urmaşii i-au alcătuit portretul din cuvinte: „Mai lingvist decât Klein, Şincai, Maior şi egal cu aceştia în istorie (Al. Papiu-Ilarian); El a trecut „de la graiul popei de biserică la stofa zeilor” (Nicolae Iorga); „Prin Budai-Deleanu cultura noastră stabileşte contacte cu istoriografia iluministă şi romantică europeană, prin care se ridică la o interpretare modernă” (Pompiliu Teodor; „Marea sinteză artistică a clasicismului, a iluminismului şi a culturii populare a realizat-o autorul Ţiganiadei” (Ovidiu Papadima). Cu toate acestea, cel mai interesant e că se fructifică în epopee elemente stilistice ale folclorului românesc. Ideea de imitaţie se exclude, în adevărul ideii de sinteză, fără urmă de protocronism, sunt noutăţi chiar şi pentru eposul comic european. „Comedia literaturii” (Nicolae Manolescu) deschide traseul scrisului românesc şi G. Călinescu găseşte explicaţia plauzibilă: „Budai-Deleanu este cu desăvârşire occidental fără a pierde din spiritul ţăranului ardelean (…) De aceea opera lui Budai-Deleanu pare azi aşa de modernă şi hrănită cum e din tradiţia sătească, deşi începută înainte de 1800, lasă în urmă ca învechite atâtea lucrări dintre 1830 şi 1850”. Trecem peste idolatri.
             Una dintre cele mai izbitoare forme ale modernităţii în Ţiganiada este folosirea metaficţiunii, formă de ficţiune care aminteşte continuu cititorului faptul că citeşte o lucrare fictivă. Deşi asociată cel mai adesea cu literatura postmodernă (John Barth, Robert Coover, Kurt Vonnegut, Thomas Pinchon), utilizarea metaficţiunii se găseşte şi în vechime: Povestiri din Canterbury, Don Quijote, Cum vă place etc. Metaficţiunea postmodernă subliniază propria contradicţie şi fiindcă este eufuistică, precum Ţiganiada, aglomerează tropi şi construcţii ingenioase de tip alegoric, foloseşte structuri de sintaxă poetică precum paralelismele, antitezele, parantezele, intertextualităţile, procedeele eufonice, alteraţii, repetiţii, succesiuni ritmice. Prima sursă a metaliteraturii aparţine lui Budai-Deleanu, „poetul”, „autoriul”, cum îşi zice el, şi apoi toţi lectorii-interpreţi din acea aventură eroicomicăsatirică de la subsol. Restul ne mai rămâne nouă, cam puţin, şi în măsura în care ne arogăm metacritica sau, altfel spus, ceva însuşire literară a discursului. Subtitlul este inspirat de La secchia rapita: Eroicsatiricomic. Ori de câte ori vom face analogii, nu vom uita că Ţiganiada, o sinteză (personală) de înrâuriri, rămâne „întru totul o creaţie proprie” (G. Călinescu) Ea oferă repertoriul complet al intertextualităţii, pastişa, şarja, parodia, citatul, aluzia, comentariul, glosa etc. O perfectă ilustrare a „literaturii de gradul al doilea”, cu formularea lui Genette, este această scriere „tituluită Ţiganiada”. Prologul observă cum eroii lui Homer şi Virgiliu au crescut întru „podoaba şi măestria voroavei”. Interesant cum autorul nostru bagă de seamă „că mai mare parte la aceasta este a scriptorului”, nu a eroilor Ahile, Ulise, Enea. Istoria neamului românesc a avut bărbaţi de vârtute, au lipsit însă astfel de „meşteri întru alcătuirea voroavei” şi de aceea s-a iscat „neajungerea limbii româneşti”. Totuşi, la un anumit moment dat, Budai-Deleanu a simţit răvăşindu-se în sine „neşte scântei din focul ceresc al muselor”, dar lipsindu-i resursele homerice a izvodit această „poeticească alcătuire”, o jucăreauă parodică, comico-satirică şi un eroism burlesc, cu scopul de a introduce „un gust nou de poezia românească”, epică, mai lesnicioasă cititorilor să acceadă în „desişurile Parnasului”. A avut şi imboldul Batrahomiomahiei lui Homer. Semnează anagramatic Leonachi Dianeu.
             Epistolia închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ, aduce noi completări metaliterare, unde prietenul său Petru Maior este solicitat să asculte şi să judece, mai întâi o schiţă biografică a lui Budai în ipostaza de ţigan. Caută a găsi originea (anti)eroilor săi ba în Egipt, neam din faraonii cei slăviţi, ba mai sigur din India. Aflăm că această „izvodire poeticească” e inspirată de un anume Mârza. O altă sursă, scrisă, a găsit-o la mănăstirea Cioara, în Ardeal. Apoi, pătrunzând mai adânc în ficţiune, îl invocă pe Mitrofan care, chipurile, a fost la nunta lui Parpangel şi i-a iscodit un „epitalamiou” à la Theocrit şi Catul. „Însă tu – îi atrage atenţia lui Mitru Perea – bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş-alţii, cari tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţelept va înţălege”. Tot aici Budai-Deleanu îşi deconspiră şi alte izvoare ale epopeii, începând cu Batrahomiomahia, epopeea „şuguitoare” a lui Homer, şi continuând cu La secchia rapita a lui Tassoni, Gli animali parlanti de Casti. Cu adaosul propriu, din text şi din partea de jos a scrierii, şi cu contribuţia scribilor din infrapagină, precum şi a criticilor literari propriu-zişi, sunt evocaţi Cervantes (Don Quijote), Ariosto (Orlando furioso), Paul Scarron (The Comic Novel), Metastasio (Temistocle), John Milton (Paradise lost), Aloys Blumauer (Virgilis, travestit), Voltaire (La Pucelle d’Orleans), Friedrich Gottlieb Klopstock (Mesiada), Giuseppe Barett (Frusta Literaria). Argumântul şi invocarea muzei sunt componente specifice epopeii. Şi lauda adusă scrisului într-un text literar e metaficţiune curată:
         
        O,tu hârtie mult răbdătoare
           Care pe spate-ţi, cu voie bună,
        Toată înţelepţia de sub soare
            Şi nebunia porţi împreună,
        Poartă ş’aceste stihuri a mele,
        Cum ţi le dau, bune şi rele.
         
                         *
            Tentativa teoretică, motivaţia psihologică şi estetică se continuă în naraţiunea propriu-zisă, de la început până la sfârşit. Să numim câteva situaţii comentate împreună: defilarea bufă a ţiganilor, alegerea unui vodă al lor, fără succes, sfatul lui Tandaler de a înfrunta duşmanul cu ochii închişi, pentru mai mult curaj, răpirea Romicăi („Ellina ţigănească) „de cel rău” şi pribegirea lui Parpangel în căutarea iubitei sale prin iad şi prin rai; verificarea loialităţii ţiganilor de către Vlad Vodă şi un convoi muntenesc, travestiţi, motivarea lor că n-au ştiut că-s munteni deghizaţi, vitejia arătată când îi atacă turcii adevăraţi, fiindcă au crezut că-s munteni prefăcuţi; căderea Satanei în melancolie, replica sfinţilor în frunte cu Sân-Mihai, confruntarea dintre Argineanul şi Mahomet („Sunt român şi Argineanu mă chiamă, / Om de credinţă şi fără teamă”). Cântul al X-lea şi al XI-lea înfăţişează o lungă şi grotescă înfruntare între ţigani „să hotărască ce stăpânie / ar fi bună pentru ţigănie”. Sunt trei căpetenii care pledează pentru forme de guvernământ favorabile. Slobozan preamăreşte republica, Baroreu monarhia şi Janalău republica monarhicească. Neînţelese de mulţi, ideile politice, iluministe mai ales, sunt enunţate, dar luate în răspăr, se iscă „sfadă şi gâlceavă”, „unii cu alţii să lua de păr”:
         
        Puţin lipsea ca să nu se bată
        Câteodată toată ţigănia.
        Se învrăjbise acum ceată cu ceată,
        Şi neputându-şi ţine mănia
        Tocma când era sfatul mai mare
        Atuncia ei să sfădea mai tare
         
              La început, în josul paginii, teoreticul aparţine în prima variantă autorului care lămureşte el cuvântul „musă” că e de origine grecească – şi enumără pe cele nouă muze. Născute din Jupiter, ele sunt „fecioare vergure” şi „aflătoare de muzică şi poetică”. Lor le cere ajutor poetulcânte, clarificând totodată sensul „poeticesc” al cuvintelor şi precizează că pentru stihuri, „mai cu samă şuguitoare”, şi „pentru mai lesne înţelegere [poetul] le-au despărţit în strofe, după gustul italienesc”. Dezvoltă elogiul hârtiei şi detestă deşertăciunea disputelor „theologhice” „care era pe acele vremi”. Care vremi, cel înţelept va înţelege. Şi la mănăstirea Cioara se manifestau asemenea disensiuni care au învrăjbit Ardealul şi „au rădicat război asupra uniţilor”. Lauda lui Vlad Vodă are tot o propensiune poetică în relevarea laturii eroice a Ţiganiadei. Pe de altă parte, poeţii sunt obişnuiţi să însufleţească lucrurile şi existenţele fără trup, ceea ce face ca transfigurarea să îmbogăţească lumea cu resurse ale imaginaţiei, dar şi cu „ajutoriul muselor” inspiratoare. Tot de poetică ţine şi creaţia de personaje, ceata lui Parpangel era cea mai de frunte, având culoarea cea mai tranşată: „sclipea de neagră”. Autorul a vrut să-l urmeze pe Homer al cărui personaj Nestor a trăit trei veacuri şi face pe Ducul (it. duca, lat. dux) Drăghici cu multe veacuri, n-avea nici un dinte căzut şi acum ţinea a şaptea muiere. Poetul îi cere ajutor lui Apollon („drăguţul bade”) să-l însufleţească pentru a-l cânta pe Tandaler inimosul, harnic şi tare, curajosul conducător al celei mai alese cete, a aurarilor. Un antierou notoriu este Corcodel, vrăjitor, tâlhar şi fur, în relaţie cu Dracu din răspântie, cum scrie şi la Pravilă. „Autoriul zice că din cronică a luat, deci nu văd pricine pentru ce să nu îl credem”. Şi exemplifică şi îndeletnicirea de filolog erudit: „bală” vine din latinescul „bellua” înseamnă jivină groaznică şi necurată; „halgaş”, cuvânt unguresc care înseamnă „taci”; „zâneşte” adică se face ziuă; „manumissie” carte de slobozie în Ardeal, „dada” este ţigăneşte „tatul”, „a bucinare” se zicea sufla în bucium, „coloană” vine din latinescul „columna” adică „stâlp”, francezii zic „la colonne”. Ahile e un viteaz înadins, Parpangel, „un viteaz satiricesc şi de şagă”. Nebunia lui Parpangel e amestecată cu turbare, adică furor cum zic latinii, iar poetul nostru recunoaşte că l-a imitat pe Ariosto, Orlando furioso. Becicherec arată ca un fel de Don Quijote, „istorie care s-a izvodit întâi pe spaniolie, iar acum se află tălmăcită şi întraltre limbi”. Poetul face trecerea de la bătaia îngerilor la ceea ce s-au întâmplat cu ţiganii. Parnavel cel cu gura mare, care „din toată ţigănime sbiera, chiuiea, ţipa mai tare”, e imitat după Homer, fiind în Troia unul care se chema Stentor. „Poetul (…) şi-a pus în gând ca la tot începutul cântecului, să facă o preurare şi îş’ ia câte o thémă, după care apoi se abate spre continuarea poveştii”. Şi aşa mai departe….
                            *
             Infrapagina receptorilor apare în ediţia din 1812. Putem zice şi noi comedia lecturii textului. O adevărată aventură a metacriticii, un text spectacol. Sunt 34 de personaje în galeria de comentatori ai poemei. O categorie este reprezentată de Mitru Perea, Erudiţian, Filologos, Onochefalos, Criticos, Popa Mustrul şi chiar, în ipostaza bunului simţ popular, Simpliţian, care (îi) iniţiază pe căile literaturii, satirei, ironiei, alegoriei. Interpretările ce privesc ficţiunea nasc un dialog serios în esenţa lui, comic în aparenţă, pentru susţinerea ludicului. Ceea ce constituie structura spectacolului este diversitatea lecturii. O altă categorie este reprezentată de Politicos, Păr. Evlavios, Sfântoevici, Ortodoxos specializaţi în antropologie culturală şi, împreună, fiecare în felul lui, exprimă direcţiile posibile: filologie, istorie, religie, genetică, eseistică. Gustul nou de poezie românească, noima de bază a lui Budai-Deleanu, autor reflexiv, ocupă şi infratextul în cea mai mare măsură. La critica orală („I-auzi ce spune poetul…”) iau parte şi auditori de talia lui Corcodel şi Cocon Idiotiseanul, acesta, consumator de poezie populară, e nemulţumit de lungimea poemei care ar putea să fie scurtată în opt versuri şi musai să înceapă cu „Frunză verde de…”. Replica vine din partea lui Cocon Simpliţian care ţine să impună poezia cultă: „Dar lasă frate, nu critici ceea ce nu înţelegi, ca să nu te faci de râs; că aşa, judecând ca tine trebuie să defăimăm pe toţi poeticii şi să cântăm purure frunză verde..” Toată gâlceava e şi acum joc ficţionar. Şi raportul comentatorilor cu autorul disimulează apropierea şi despărţirea:
         
        Iar ca să vă duc mai lesne în cale,
        Iacătă voi să vă întreb pe cine
        Vreţi a pune pe scaunul moale
        Dă domnie şi lui să se închine
        Vra, ca şi unui vodă, ţigănia?
        Apoi, cui se cuvine bănia?
         
        „Mă tem, vere, de s-ar sfădi mai mult ţiganii să nu ne ajungă şi la noi rândul”, traduce Onochefalos.
            Literatura subsolului dialoghează spectacolul ca într-o lucrare dramatică. Şi apărarea şi contrazicerea „poetului” se produc pe o scenă, teatrologic. Semificţionarul Mitru Perea e porta voce a autorului, nu-l contrazice decât aparent, pentru dreaptă judecată. Partea istorică îi revine în totalitate, încât îi putem zice mai mult critic istorist. Criticos reprezintă critica adevărată care nu-i decât pozitivă, Idiotisean e negativistul, Simpliţian ilustrează mentalul colectiv, Filologos întruchipează, bineînţeles, critica lingvistică, Erudiţian e când un fel de tematist, când antropolog. Pe Musofilos îl mai preocupă comparatismul („Poetul nostru toate le-a împrumutat de la alţii, ca să facă şi mai plăcută izvoditura”), dar şi teoria poeziei, ca pe Criticos. Onochefalos este eclectic, impresionist, un fanatic raisoneur al autorului şi al operei.
             Foarte rar vom găsi comentatori de subsol inventaţi de un autor. Dar nicăieri de anvergura lui Ion Budai-Deleanu.

                                                                      Constantin TRANDAFIR




                                  Acterienii

        Frații Acterian, Haig, Arșavir și Jeni reprezintă un capitol deosebit din istoria literaturii noastre, atât prin manifestarea identității lor armene în peisajul spiritual interbelic cât și prin contribuția lor remarcabilă în diferitele sfere ale culturii noastre. Haig a fost un celebru om de teatru și un comentator împătimit de spectacole, un pledant pentru introducerea celor mai noi formule regizorale în teatrul nostru; Arșavir – un cronicar și un critic literar insidios, iar sora lor, Jeni, o devotată a jurnalului de observație și introspecție, un om al sincerității totale. Cei trei formează o unică și apreciată familie, aparținătoare comunității armene din România, contribuind în mod substanțial, alături de revistele „Ararat” și „Nor Ghiank”, la integrarea spiritului lor admirabil în spațiului nostru cultural, fără să pierdem din vedere și rolul câtorva personalități precum K.H. Zambaccian, Aram Frenkenian, Bedros Horasangian sau Varujan Vosganian. În al doilea rând, pentru că activitatea acestei triade s-a răsfrânt în mod benefic asupra mai multor terenuri și arii de exercițiu publicistic și spiritual, punând în fața cititorului de astăzi o imagine cât mai exactă și mai diversificată de trăiri intime și colective cu valoare de document indispensabil pentru reconstituirea a mai mult de jumătate de veac de năzuințe și realizări semnificative. Viața literară interbelică ar fi mult mai săracă și mai inexpresivă fără aportul substanțial adus teatrului românesc de Haig Acterian, fără incisivele și expresivele portrete realizate de Arșavir Acterian sau fără confesiunile tulburătoare și pline de o amară insatisfacție existențială ale Jeniei Acterian.
        Trebuie să observăm de la început că procesul critic de restituire dedicat celor trei frați nu s-a încheiat și e încă departe de a fi fost lămurit definitiv, mulțimea problemelor pe care această familie le-a provocat în spațiul românesc de cultură, cum ar fi identificarea de noi colaborări sau descifrarea pseudonimelor la care au apelat, ca să nu vorbim de relațiile lor cu lumea literară din țară sau cu cea occidentală. E nevoie de re-lecturarea textelor elaborate de ei în anii de maximă putere creatoare, de nevoia de a le întregi biografiile artistice prin stimularea apetitului documentar-informativ sau prin parcurgerea atentă a curentelor de idei ale perioadelor atât de zbuciumate și pline de răsturnări sociale și politice, de care cei trei au avut parte. Ca atare, întreprinderea critică a celui chemat să-și fixeze obiectivul cercetării asupra celor trei personalități importante pe care le-a dat familia Acterian e strâns corelată cu acțiunea de scoatere la lumină a unui patrimoniu de famile bogat și risipit, în care fiecare dintre cei trei frați și-a avut rolul său bine determinat. Reconstituirea rolului jucat de cele trei personaje atât de diferite, dar și atât de strâns legate între ele, prin plasarea în centrul atenției cititorului a moștenirii literare rămase de la această strălucită triadă intelectuală, consacră fiecăruia dintre ei capitole pe măsură. În concepția de lucru a celui chemat să le studieze veritabilele risipiri în raport cu constucția imaginară a fantasmaticului lor demers constructiv, reperele esențiale privind prezența și tribulațiile familiei Acterian pe pământ românesc, vin să definească un spațiu cultural tolerant și productiv, atașat ferm valorilor de tip occidental. Să ne gândim la incursiunile în viața de familie a personajelor, acolo unde cei trei frați au primit o educație aleasă, așa cum reiese din jurnalul lui Jeni sau din notițele produse de Arșavir, în texte ca Rădăcini din volumul Privilegiați și năpăstuiți din 1992 și Autobiografia unui supraviețuitor din volumul Cioran, Eliade, Ionesco din 2003. Evocările care privesc viața familiei la Constanța, cu frumusețea pitorescă a orășelului atât de pestriț sub raport etnic, ar putea constitui elemente de referință la o biografie interioară, ca și trimiterile precise referitoare la viața agitată și aventuroasă a tatălului, la grija duioasă și statornică a mamei sau la colțul de rai al acelui „cuib al visurilor” ce a reprezentat pentru primii doi frați un leagăn cât se poate de blagoslovit pentru o copilărie plină de speranțe și de idealuri sub multiple raporturi. Reuniunile de familie, cu etalarea obiceiurilor gastronomice și culinare, cu arhi-abundența de produse, cu policromia peisajului uman și geografic a Dobrogei de atunci, a orășelului asaltat de străini, cu multiplele lui posibilități comerciale, atestă gusturile unei familii răsărite de comercianți, aflați la întretăierea dintre preaplinul unei abundențe alimentare de stil oriental, cu ritualuri împrumutate din Apus, vorbind de la sine despre posibilitățile familiei de la începutul secolului: „Casa era mai tot timpul plină de musafiri. Se bea, se fuma, se cântau tot felul de melodii turcești după care se entuziasmau unii bărbați, se mânca pastramă turcească, se serveau dulcețuri, tot soiul de peltele, precum și șerbeturi, între care cel de caimac, puțin cunoscut, era nespus de delicios, nenumărate plăcinte și dulciuri, catmer, keate, șeker-keteși, șeker, locmasă, topic, specialități orientale de tot felul, rahat, Hagi Bekir, adus din Constantinopol în cutii rotunde, halva, fisticuri, alune turcești și stafide în farfurii și borcane nelipsite de pe mese și din care te serveai la discreție. Petrecerile nu se puteau concepe fără astfel de bunătățuri. În zile de clacă sau de plictis se consumau cantități impresionante de semințe de dovleac al căror miez era desfăcut cu o dexteritate pe care mi-era tare necaz că n-o puteam deprinde. Îmi plăceau de asemenea pistilurile care se găseau, în afară de o sumedenie de acadele, la toate plăcintăriile și simigeriile orașului”. E clar ca într-o asemenea lume, ferită de grijile zilei de mâine și de multiplele necazuri și cerințe ale vieții de fiecare zi, familia Acterian să se aclimatizeze repede la noi și dacă n-ar fi fost patima pentru jocuri de noroc a tatălui, ea ar fi rămas la fel de bogată și de prosperă până târziu. Portretul tatălui e unul dintre elementele centrale ale evocării copiilor, deoarece vorbește despre una dintre marile lui însușiri pe care le-au moștenit apoi și fiii săi, și anume cultul prieteniei, cult esențial pentru progeniturile lui, cum se poate vedea din bogăția corespondenței și din legăturile literare pe care și le-au păstrat și cultivat întreaga viață.
        Am deschis această paranteză aici și acum, deoarece ea trimite la trăsătura esențială de definire a vieții și activității celor trei frați, pentru modul organic în care ar trebui păstrată relația lor cu locul și timpul potrivit al misiunii lor sociale și culturale, pentru a întregi imaginea și rolul lor de liant în combinațiile literare ale epocii, rol pe care nu-l putem în nici un fel ignora. Vom saluta în schimb încercarea de a da consistență demersului informativ despre contextul literar și publicistic interbelic, determinant pentru simpatiile de care se bucura dreapta și stânga ideologică și literară. Terenul confruntărilor de idei lasă loc și opțiunilor literare diverse, în raport cu vârsta și cu preferințele afirmate, iar contextul formativ poate fi exploatat în cunoștință de cauză, și nu doar prin sumare treceri după bibliografiile existente, ci prin mersul direct la sursă. Contribuția gazetărească a fiecăruia în parte ne obligă să confruntăm dovezile din presă cu cele aflate din noile lucrări de sinteză asupra epocii, precum Anii treizeci a lui Z.Ornea, ceea ce ar feri afirmațiile noastre de contaminarea unor afirmații străine. Totodată ar fi ieșit cu mai multă tărie în relief spațiul predilect de manifestare publică al fraților Acterian, participarea lor la frâmântările ideologice ale vremii, eliminându-se posibilele repetiții și suprapuneri de informație cu circulație destul de extinsă în spațiul literar, și care ne copleșesc prin bogăția copleșitoare a materialului eseistic ce trebuie pus la contribuție. Problema apartenenței triadei de care vorbim la generația 27 sau la „criterioniști” ar merita la rândul ei o incursiune adecvată, cu explicitări riguroase, iar nu cu  afirmații de circumstanță, vădind prezența reperelor trebuincioase înțelegerii rolului jucat de „tânăra generație” pe plan ideologic și literar, chiar dacă mai târziu ele sunt complicate prin încercarea de a lămuri rolul lui Haig Acterian în mișcarea legionară din România interbelică. Nu ar fi deloc inutil a aduce lămuririle necesare cu privire la vinovăția acestuia și să completăm impresia lăsată de acesta în memoria cunoscuților, așa cum o conservă fratele său Arșavir, puternic marcat de acest act nesăbuit. Mărturiile despre Arșavir Acterian, sau cele relatate de Jeni Actarian pot constitui capitole ale unui veritabil periplu existențial văzut prin lupa măritoare a celor trei exponenți. Modul în care aceștia irump pe scena literară, modul în care ei se pliază pe imperativele momentului pot stabili noi repere cu privire la judecățile de valoare emise, iar eseistica practicată pot constitui tot atâtea puncte atractive de dezbatere.
        Nu ne ferim să aducem în discuție raporturile lor cu mișcarea legionară dintre cele două războaie, deoarece ea marchează destinul celor doi frați mai mari. Haig e unul dintre aderenții principali la mișcare, dar Arșavir ezită multă vreme să ia o decizie hotărâtă. Totuși, pentru că a fost coleg de liceu cu unii dintre capii mișcării, iar apoi a fost prieten cu Cioran, devine încet-încet simpatizant, mai ales că viața îl duce spre revistele și gazetele conduse de aceștia. După ce își face debutul în revista „Vlăstarul” (nr. 3/1928), apoi la „Vremea” (1930), el ajunge să colaboreze la revistele de dreapta, precum „Fapta” (1930), „Ulise (1932), „Axa”(1833), „Ideea românească” (1935-1937), ca în 1937 să adere și el la ideile dreptei, recenzând entuziasmat în „Vremea” cartea lui Cioran, Schimbarea la față a României, și proclamând și el cu mare convingere ideea morții salvatoare, Moarte în Dumnezeu. În 1940 îl găsim colaborând la „Bunavestire”, astfel că vinovăția lui va fi ușor dovedită. Aceasta îl va scuti ca, după războiul al doilea, să trăiască multă vreme reticența și chiar marginalizarea celor doi supraviețuitori să fie tot mai dureroasă, dar i-a scutit de a se compromite semnând articole la comandă și i-a destinat unei literaturi de sertar, dar mai bine chibzuită și rostuită în direcțiile fundamentale ale preocupărilor lor, esențiale pentru înțelegerea valorii și rolului jucat de ei în viața literară a vremii.
        Primul dintre cei trei frați e Haig (1904-1943), actor, poet și om de teatru, dăruit cu pasiune meseriei și care a marcat un moment deosebit de important în procesul de înnoire a mijloacelor regizorale și ale artei spectacolului la noi. Căsătorit cu Marietta Sadova, cei doi oameni de teatru s-au completat și s-au susținut reciproc în procesul amplu al frământatei perioade interbelice de a aduce un spor de naturalețe și diversificare ideatică în viața teatrului nostru. Prin legăturile avute de regizorul nostru cu Edward Gordon Craig, Haig a marcat un moment interesant de europeism, care se cuvine a nu fi scăpat din vedere. Nu poate fi ignorată nici contribuția științifică și literară a acestui frate mai mare, autor de poezie cu inflexiuni metafizice, așa cum reiese ea din lectura volumelor Agonia (1929) și Urmare (1936), ca și prin volumul Poeme, apărut postum în 1996. Din punctul nostru de vedere, Haig rămâne un poet mai puțin înzestrat, un prozator fără ecou în epocă (autor doar al unei singure încercări prozastice), dar fără îndoială de reținut atunci când e vorba de memorialul de călătorie și de studiile privind teatrul românesc, unde ideile sale novatoare, vădind un exercițiu specializat mai profund, sunt menite a conferi artei spectacolului o altă dimensiune spirituală. Pot fi puse la contribuție cu orice ocazie articolele și studiile sale din acest domeniu, cum ar fi Pretexte pentru o dramaturgie românească, mai ales pentru considerațiile privind categoria tragicului în artă, dar și cele intitulate Organizarea teatrului, Limitele artei, Cordon Craig și ideea în teatru, Absolut și artă, Subiectiv în artă, Stil și teatru, Răstălmăcire sau originalitate în artă, Valori artistice, Arta și națiunea etc., cele mai multe publicate în periodice și a căror bogăție de idei s-ar cuveni a fi cu mai multă insistență și obiectivitate justițiară judecate. Stilul acestor numeroase contribuții de tehnică dramaturgică este în general temperat și bine înstrunit de o logică interioară anume. Recurgând de cele mai multe ori la un ton impersonal, neangajant, venit dintr-o prea mare atenție acordată opiniilor critice și mai puțin dintr-o lectură proprie a textelor, preferând să ne pună la dispoziție un imens fișier literar, care ne scutește de o coborâre mai hotărâtă în substanța organică a operei, portretul artistului din tinerețe poate fi edificator pentru dicotomiile epocii. S-ar fi cuvenit astfel un sporit spirit critic în alegerea și selectarea opiniilor și fragmentelor critice cu care operăm, care să nu modifice răsfrângerea lui în prismatica caleidoscopică a reflectoarelor epocii. Ciudata călătorie pe itinerarul revolut al epocii ne determină să fim chiar de la început reticenți pentru a nu altera obsesia atotcuprinderii, a exhaustivității, dorința de a nu lăsa nimic pe dinafară. Soția sa, Margareta Sadova, a fost, într-un fel, produsul muncii lui.
        Cel mai productiv și mai longeviv dintre ei este Arșavir (1907-1997), al cărui nume poate fi întâlnit în majoritatea publicațiilor interbelice și ale cărui portrete sunt mult gustate de public. La o eventuală publicare a acestora ar fi de meditat dacă cumva cei trei n-ar trebui editați împreună într-o antologie substanțială. O atenție deosebită trebuie să atribuim și cercetării contribuției lui Arșavir la dezvoltarea eseului interbelic, prezența sa salutară în paginile multor publicații ale vremii fiind socotită ca binevenită și plină de surprize estetice. Lucrarea lui Arșavir intitulată Cioran, Eliade, Ionescu ar fi un asemenea amalgam plastic de de amintiri cu opinii critice, oferind lectorilor posibilitatea de a se apropia mai convingător de emergența culturală a celor trei mari români, care au onorat exilul românesc într-un mod strălucit. A fost prieten cu toți aceștia, întreținând, cu sincopele inerente, o corespondență care poate oferi repere importante pentru viața din exil a celor trei. Ba, mai mult, e contactat de gazetarul evreu Lucian Boz din Australia, care îl roagă să-i deshumeze unele colaborări din ziarele vremii, trimițându-i bani și ajutându-l material. Lucian Boz rămâne un partener de discuție loial și un sfătuitor permanent în ale bătrâneții. Îl consolează și îi ține memeoria trează. Iar atunci când, din motive nu greu de ghicit, Arșavir își publica o parte din paginile de jurnal, Lucian Boz îi reproșează că anii detenției sunt atât de slab încrustați în memoria sa, de parcă ar fi fost undeva la odihnă într-o stațiune de munte, și nu sub povara multiplelor suferințe. Am publicat în 2003, în „România literară”, 7 scrisori din acest schimb epistolar care data din anul 1992, când Boz, citindu-i Jurnalul, nu se poate abține să nu obiecteze: „Un singur paragraf despre Canal (p. 142), când normal ar fi să scrii o carte despre această întreprindere a domnului Ceaușescu. Poate ai și scris-o, altminteri n-ai avea nici o scuză de a evita mărturia ta la această neneorocire.” Îi citește de asemenea cartea Privilegiați și năpăstuiți, pe care o consideră cea mai bună din ce a dat la iveală până atunci, dar nu e de acord cu ralierea lui Arșavir la modul de a-i trata pe cetățenii de altă etnie ca nefiind „români” autentici, cum a făcută-o Nae Ionescu, arătând chiar că unii dintre evrei, cum ar fi Trivale-Netzler, s-au sacrificat în războaie pentru țara românească, scriind: „Ionescu a jignit până la sânge pe Mihail Sebastian cu prefața la romanul de două mii de ani. Darea ta de seamă despre conferința publică a lui Nae Ionescu la biblioteca Sfântul Antim, arată că era consecvent cu această teorie a lui. Singura surpriză e că tu ți-ai împărtășit-o”. Lucian Boz e la curent și cu scrierile sale de mai târziu, Portretele și amintirile de pușcăriaș sau din Neliniștile lui Nastratin, și îi comunică în anii care au urmat impresiile sale de lectură (corespondența din acești ani urmează s-o dau publcității în viitor), ilustrând chipul matur prin care generația exilului ține legătura cu țara, și dorește să fie la curent cu tot ceea ce apare semnificativ pe plan literar. O proiectare a personalității lui Arșavir pe canavaua timpului nu se poate face fără a se apela și la opiniile celor care se aflau în exil, în diferite locuri ale globului pământesc. Scrisul destul de fragmentar și dezorganizat al acestor mărturii face dovada că Arșavir rămâne în continuare un adept al foiletonismului, și că obiecțiile ce i se aduc pe această temă sunt întemeiate. Prin aderența lor la pulsul vremii, ele pot oferi suficiente puncte de susținere pentru activitatea și modul de a fi al unor prieteni, cum este bunăoară N. Steinhardt, față de care nutrește o vie și adâncă considerație. În ultimă instanță, galeria sa de portrete și referirile la viața literară interbelică oferă puncte de susținere valide pentru o discuție despre dinamica unei generații.
        Bogate în observații, evaluări și considerații de ordin social, cultural și psihologic sunt notațiile intime ale Jeniei Acterian, suflet răvășit și contorsionat, ale cărui meandre cu numeroase cute ascunse se lasă scrutate și examinate la mulți ani de la moarte. Jurnalul ei a constituit un moment de mare revelație pentru natura subiectivă a trăirilor ei contre coeur cu societatea, cu tinerii și tinerele tinereții sale. Anumite pagini pot fi citite în paralel cu culegerea de texte a lui Haig, intitulată Cealaltă parte a vieții noastre, dovedind că, atunci când își propune deliberat acest lucru, universul amintirii se luminează brusc, invadată de o flamă de o intensitate neașteptată și învăluitoare corespunzând structurii intime a celor în cauză. Ceea ce ni se pare demn de semnalat în modul de lucru al celor doi este faptul revelator că a descoperit în portretistica lui Arșavir elementele unui mod propriu de a se manifesta în raport cu contemporanii, prin sublinierea apăsată a tonului adecvat folosit în fiecare caz în parte, ton de cele mai multe ori cald, învăluitor, de o umanitate debordantă, bazat pe un realism indubitabil al faptelor și o înțelegere specială a psihologiilor, în care simțul și precizia detaliului și amănuntului dau culoare și conferă sarea și piperul situațiilor scoase la suprafața confesiunilor, constituind pasta insolubilă a unei memorii prodigioase. În acest sens ni se par extrem de binevenite acele părți ale lucrării care luminează aspecte mai puțin știute din viața celor trei, cum ar fi publicistica lui Haig și Arșavir Acterian, procesul Noica-Pillat, relațiile acestora cu Mircea Eliade sau numeroasele reconstituiri biografice prezente în corespondența celor trei, elemente care contribuie din plin la îmbogățirea imaginii pe care o avem noi despre epocă. Rolul său în acest proces nu e unul foarte curajos. Știm astăzi din lucrarea Prigoana. Documente ale procesului (ed. Vremea. 2010), depozițiile fiecărui martor, iar cele ale lui Arșavir nu sunt foarte curajoase. Recunoaște deschis că a fost o inițiativă de a lui să-l caute pe Noica și pe Al.Paleologu la Câmpulung, unde Paleologu se ascundea sub un nume fals, atribuindu-i acestuia alte multe „acțiuni”: „Am avut discuții dușmănoase cu Paleologu în 1957 sau începutul anului 1959 în legătură cu o scrisoare a lui Cioran către un prieten din depărtare, presupus Noica Constantin.” El recuoaște că Paleologu a pregătit chiar un răspuns la această scrisoare, pe care l-ar fi trimis spre publicare în vest, dar n-ar fi apărut. Își atribuie și vina de a fi citit și cărțile „legionarilor” Mircea Eliade, Cioran și Nae Ionescu, iar despre revoluția din Ungaria spune că a fost „un acces de nebunie a unui popor asuprit.”
        Arșavir Acterian e un personaj cât se poate de contradictoriu. Jurnalul său, publicat la Humanitas în cele două serii care ni s-au păstrat, 1929-1945 și 1938-1990, lasă să se întrevadă numeroasele sale dovezi de plutire la suprafață, de lipsă de seriozitate și de încercare de depășire a propriei condiții. În partea de tinerețe, regăsim pe alocuri farmecul Bucureștiului de altădată, numeroasele întâlniri cu prietenii, cărțile achiziționate și lecturate, oscilațiile de umoare și de apetit existențial. Notațiile despre complicitatea jurnalului, pentru starea de „lene” și inacțiune în care se găsește și în care se complace până la sațietate: „trăiesc sec și confuz. Jurnalul meu se resimte de astfel de răsuflate teorii pe care nu le însemn din nevoia de a epata... Mă detest, descoperindu-mă astfel pedant și prețios, ridicol teoretician sau adolescent imberb. Nu pot ieși însă din ceea ce sunt. Spectator al propriei mele mizerii”. E nemulțumit chiar de faptul că își pierde timpul scriind un jurnal, care nu interesează pe nimeni, întrucât viața lui e monotonă și lipsită de spectaculozitate. „Știu că e caraghios să-mi însemn viața. Parcă m-am transformat într-un instrument de scris, prin care se scurge viața, prefăcându-se în slovă.Trebuie să trăiesc mult, să scriu puțin.” Lamentațiile pe această temă continuă, ca și inerentele și inutilele discuții despre „tăcere, moarte, despre singurătate, frumos”. Escapadele literare sau amoroase în compania unor prieteni de generație ca Fântâneru, Virgil Gheorghiu, Eugen Ionescu, Horia Stamatu sau Lucian Boz („Orice nouă prietenie mi se pare o încercare de dezvăluire și dăruire”), îl fac să-și cunoască mai de aproape semenii, să le fixeze calitățile și lipsurile. Nu se dă în lături să comenteze critic unele din scrierile lui Eliade, „suflet planturos și spirit turgescent”, să judece generația Criterion, pe îngerul căzut Emil Botta, pe nihilistul Cioran („neagă cu entuziasm febril orice”), pe șugubățul Eugen Ionescu etc. Lumea aceasta pestriță de scriitori îl zăpăcește, negăsind întotdeauna propria busolă după care să se orienteze. Citește și alte jurnale, ale lui Gide, Stendhal, Julien Green, Tolstoi, Papini, Malaparte etc., dar nu prea deslușește propriul drum și nici atitudinea politică corespunzătoare: „Om de dreapta? Om de stânga? Etichete care nu-mi spun nimic.” Doar lecțiile lui Nae Ionescu par să-i spună ceva, prin oratoria lor subtilă și cuceritoare. Nu se poate abține să nu consemneze o astfel de întâlnire cu maestrul de filosofie al generației, cel care i-a influențat cel mai mult pe toți câți aspirau pe atunci la gloria literară sau filosofică. „Sunt, de altfel, destul de liber, iată. Și nu știu cum să-mi umplu mai plăcut ziua. Mă duc la cursul lui N. Ionescu despre statistică. Prietenii sunt toți în păr. Toți aduși de același vânt, parcă Barbu (Brezianu), Cioran, Horia (Stamatu), Hanny (Ștefan Ion George) Eugen (Ionescu), Costin (Deleanu), Eugenia Axente, Varinca, Ungher, Costică (Fântâneru) etc. N(ae) se prezintă magistral. Ziaristica nu l-a micșorat în nicun fel. Informație, logică, profunzime, prospețime, îndrăzneală – toate în plin subiect. Nimic lăturalnic, accesoriu. Epatant tip! Eu n-am să fiu niciodată capabil să scriu în aceeași zi un articol despre contingentare și să țin un curs de filosofie, o substanțială prelegere. Sunt teribil de superficial, o constat cu spaimă uneori atunci când mă depărtez de esențe. În cele esențiale sunt pe aceeași linie cu cei mai sârguitori și mai documentați.” etc. Astfel de declarații găsim la tot pasul în jurnalul său, ținut, se pare, tocmai pentru a-și biciui lenea, inactivitatea, foarte aproape de însemnările capricioase ale surorii sale Jeni, despre care a lăsat pagini de neconsolată durere. A asistat la stingerea ei treptată, la boala care o învingea. La 22 iunie 1958 notează următoarele: „Jeni vedea că moare, dar spera încă, pentru că dorea să trăiască. Viața ei devenise imens de grea, de nesuportat. Dar ea iubea viața atât de sălbatic, încât se crampona de ea, de resturile ce-i mai rămăseseră, de slabele, din ce în ce mai slabele puncte de sprijin care-o mai susțineau.” Evenimentului în sine îi consacră mai multe zile de notații, toate aducând aminte de stingerea ei lentă și dureroasă. Un martor neputincios al  acestei dureroase extincții.
        Sora sa Jeni Acterian face parte din rândul diaristelor care au fost publicate în anii din urmă, ca o literată de sertar. Au ieșit atunci la iveală mai multe doamne, din lumea bună a Bucureștiului, cu lecturi și trăiri adânci, care au invadat la un moment dat scrisul contemporan, transportându-ne în lumea feerică a Bucureștiului de altădată, cu viața lui artistică trepidantă. Notațiile lor, de o finețe și o incisivitate aparte, pline de nuanțe și agerimi pe care numai sufletul feminin le putea descifra, vin să adauge la spectacolul caleidoscopic al lumii trăite aspecte cu puternice note expresive, care fac din confesiune o lungă și iremediabilă tragedie. Un bovarism copleșitor atinge cu aripa  de catifea toată această mișcare scenică, toată lupta dintre aspirație și vocație. Capriciile și toanele aduse în prim plan sunt în acord cu sensibilitățile lor ultragiate, iar lamentoul livrat de Jeni Acterian impresionează tocmai prin sinceritatea exasperantă a paginilor. Jurnalul Jeniei Acterian se umple pe alocuri de acea copleșitoare dorință de viață care iese la suprafață din realitatea cea mai grea, cea mai mizeră. În mod constant și repetat, impresiile directe, atâtea câte sunt, sunt învelite de autoare în ambalajul multicolor și mozaicat al opiniilor critice ale unor preopinenți de dialog foarte diferiți și inegali ca valoare, transformând textul său critic într-un pestriț covor oriental, din care privitorul să poată alege singur imaginile și culorile care îi plac mai mult. Rolul autoarei în cadrul acestei panorame textualiste este acela de a deține cheia îmbinării și ordinei în care se realizează luările la cuvânt, regia spectacolului ca atare, mod de a furniza surprize sau de a stârni consternare. Unde avem de-a face cu documente de istorie literară autentice, acolo și coeficientul de intervenție al lectorului comentator crește simțitor. Efortul de a nu lăsa nimic pe dinafară e vizibil, ca și aspectul de critică în evantai pe care ni-l propune, putându-se detecta o linie directoare și o intenție mai apăsată de jurnal „din fărâme”, așa ca la Eugen Ionescu. Așa, de pildă, în cazul lui Haig Acterian ar trebui să vorbim despre modul în care opera poetică, receptarea versurilor, temele fundamentale, simbolistica gesturilor se reflectă în monografiile teatrale închinate de el lui Shakeaspeare sau Molière, dramaturgul și prozatorul, publicistul și poetul își dau mâna spre a valorifica unele elemente de estetică la modă, fără a neglija sugestiile ideologice provocate de paginile de jurnal, de corespondență etc. Tentația de globalitate, de a nu lăsa nimic în suspensie sfârșește prin a aglomera considerațiile cu privire la scriitor în așa măsură încât sensul general, liniile portretetului interior devin laxe și extraodinar de labile. Acest stil de examinare microstructurală, microscopică se întâlnește și în cazul prezentării în presa din România a rolului literar al lui Arșavir Acterian, ale cărui creații aruncă noi lumini asupra unor noi momente de bază din itinerarul său intelectual, cum ar fi cele trăite de diarist, cele ale episodului încreștinării, procesul Noica-Pillat, dar și conceptul de mirare al „pseudofilosofului”, așa cum se numește pe sine, al ecourilor pe care lumea literară le înregistrează din corespondența lui Cioran sau din alte pagini de corespondență. Asistăm aici la multiplicitatea punctelor de vedere iterate, asigurând plasarea operei într-o lumină favorabilă, din care se detașează și anumite linii de ideație predilecte, teme fundamentale, ezitări, risipiri, eșecuri sau împliniri. Cărțile fraților Acterian trăiesc tocmai prin această tentație a eșecului prezentă peste tot în opera lor, de unde și titlurile ce mărturisesc un scepticism insidios, precum Jurnalul unui leneș, Jurnalul unui dezaxat, Jurnalul unui pseudo-filosof, explicabile într-o oarecare măsură nu numai prin relativismul credințelor exprimate, ci și prin scepticismul și aversiunea istoriei, care și-a pus amprenta pe existențele lor. Haig a pătimit pentru credința lui legionară prin trimiterea pe front, unde a avut neșansa să moară; Arșavir a fost împrocesat și trimis în Gulagul comunist de la Jilava, Canal, Aiud, în două etape 1949-1953 și 1959-1964. E vorba de persecuții grave și de lungă durată, care afectează viața de fiecare zi a celor din familia Acterian, ajunsă oarecum la periferia societății. Traversând Cortina de Fier, cei doi frați Arșavir și Jeni se umplu de temeri și încercări, despre care opera lor dă seama la fiecare pas, prin detectarea unei anumite tentații a risipirii ca o metaforă fundamentală în jurul căreia se organizează discursul subiectiv al celor doi. Opera lor pare călăuzită în mare parte de o componentă indispensabilă, a mărturisirii adevărului și a dorinței imperioase de realizare artistică, dorință mergând mână în mână cu tentația cuprinderii freamătului existențial al clipei, căreia i se asociază irepresibil calitatea de martor esențial al trăirilor de fiecare zi. Opera esențială a celor doi frați mai mici poate fi citită ca un extraodinar raport despre traversarea deșertului, dar și din dorința de a fi martori ai unei epoci care le neantizează visele și aspirațiile, dând seama despre modul de a gândi și a fi al unei generații care a trăit și a văzut multe, și ale cărei experiențe de viață pot constitui un veritabil recurs la memorie, o componentă vie și autentică a participării sau non-participării la provocările momentului istoric revolut. Jurnalul semnat de Jeni Acterian și publicat postum de fratele său este revelator tocmai pentru sinceritatea dezarmantă cu care se confesează, corelată cu dramatismul comunicării, cu lipsa oricărei atitudini de afectare și dedublare. Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, care a văzut lumina tiparului în 1991, aduce în prim plan chipul unei tinere mic-burgheze bovarice, cu posibilități multiple de a-și pune în valoare inteligența și personalitatea, dat fiind că frații săi sunt prieteni cu cei mai de seamă reprezentanți ai elitei spirituale a timpului, iar ea, la rândul ei, va avea șansa să aibă câțiva colegi de clasă admirabil înzestrați, care i-au potențat trăirile și i-au îmbogățit lecturile, cărora s-a abandonat de la o vârstă extrem de fragedă. Indeciziile generației sale, ezitările și clacările nu sunt deloc escamotate, ci, dimpotrivă, subliniate cu dezamăgire, ca un rezultat al absenței unui crez ideologic și spiritual ferm, care o face să clameze nu de puține ori aproape dureros: „Sufăr fără cauză”, „Sufăr de prea multă luciditate”, „Nu fac nimic. Nu văd pe nimeni. Monotonie. Monotonie”, „Mă plictisesc” etc., mărturisind astfel prezența unor stări abulice, debusolante, pe care le acoperă prin refugiul în lecturi sau în cultivarea unor prietenii devastatoare, precum aceea cu Alice Botez sau Alice Voinescu. Jurnalul său este o carte de vizită pentru oricine dorește să cunoască preocupările unui tânăr/unei tinere din perioada interbelică, începând chiar cu anii de liceu și cu cei de facultate, cu lecturile la modă și tentațiile exravagante ale colegelor. Din lista acestora nu lipsește niciun nume de seamă al scrisului european occidental, cărțile franceze intrând în țară concomitent cu apariția lor în Franța. Nu lipsesc din atenția ei nici analizele dedicate sistemului nostru de învățământ filosofic din perioada interbelică, oferind date de mare însemnătate despre materiile de studiu și profesorii puși să le predea și care nu-i sunt totdeauna pe gust. Persifând sau ironizând oameni și situații, autoarea diaristă nu cruță pe nimeni și nu iartă niciun fel abatere de la normele de conduită ale decenței și valorii intelectuale, nu iartă și nu cocoloșește pe nimeni. Îl regăsim aici pe tânărul Eugen Ionescu, împreună cu care face o vizită la spitalul de nebuni, merge la film, numindu-l „acest nebun de Eugen”, ins care „face versuri trăznite fără cap și coadă” și despre care se pronunță cu o sinceritate dezarmantă. Vine la rând asistentul lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, care îi oferă un autograf și-i sugerează lecturi esențiale. De remarcat în economia lucrării este importanța pe care autoarea o acordă acestui tip de mărturisire, reușind ca, prin aducerea în context a corespondenței sale, să ne ofere un autoportret literar dintre cele mai viabile. Complet opacă la starea politică sau socială a vremii, mărginindu-se a nota doar propriile sale trăiri și decepții în raport cu oamenii pe care îi cunoaște, Jeni Acterian atinge limitele unui statut ontologic aparte, oscilând dramatic între dorul de acțiune, dorința de scris și inutilitatea actului creator, sfârșind prin a se oglindi, sub presiunea unui bovarism excesiv, doar pe sine.
        Acterienii ar merita o lucrare de amploare, vizând posibilitățile și eșecurile unei familii de intelectuali în Micul Paris interbelic. Ea ar da amploare acelui curent de autenticianism al cărui campion e Camil, adversarul calofilismului, pledând pentru o literatură vie, pasionantă, activă, plină de contradicții și polemici, dar și de mari decepții. Cel mai dens capitol al tezei este închinat lui Arșavir Acterian, fratele cele mai longeviv dintre Acterieni, cel care moștenește puterea nu numai de a se împlini pe sine, dar a perpetua și creația celorlalți doi frați, republicându-le creația și participând activ la reintrarea lor în circuitul național de valori. Arșavir poate fi socotit memoria vie a unei epoci și, alături de alți câțiva memorialiști de seamă ai noștri, el reface cu mijloacele publicisticii și ale jurnalului întregul puls al epocii interbelice, cu sentimentul nelămurit că este scribul destinat să mențină trează conștiința epocii și valorile ei. Ducându-și viața în apropierea unor prieteni cu mari însușiri, împreună cu care a fost elev la Liceul „Spiru Haret” din capitală, alături de care a debutat și a făcut să apară revista „Vlăstarul”, alături de care a scris și comentat cărțile și ințiativele epocii: Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Barbu Brezianu, Lucian Boz etc., Arșavir este un spirit înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o putere de portretizare ieșită din comun. Având șansa să supraviețuiască multora dintre colegii săi amintiți mai sus, Arșavir se transformă într-un fel de arhivar al epocii, de confesor și mărturisitor al lor. Posedând de la fiecare dintre ei o amplă și vastă corespondență, purtată activ de-a lungul mulților ani prin care a trecut, el a devenit în chip indispensabil confidentul preferat al celor mai mulți, prietenul din țară care reprezenta pentru ei însuși glasul și mirosul țării, amintirea părinților și fraților, sunetul ineluctabil al unui timp fără întoarcere.
        Aducerea în discuție a operei celor trei frați Acterian este într-o anumită măsură și un exercițiu de memorie vie a unei epoci, care a reprezentat pentru noi românii stadiul cel mai înalt al unui timp spiritual încărcat de speranțe și prefaceri politice active, al unor provocări la care oamenii epocii n-au putut sta nepăsători. Cei trei frați au adus în fluxul viu al perioadei interbelice experiența lor culturală și creativă a unei familii de armeni care se înscrie prin activitatea ei diversă și originală în patrimoniul nostru cultural, prin lucrări apreciate de o întreagă pleiadă de comentatori de toate tipurile. Îndemnul de a cerceta comparativ această creație poate însemna aglutinarea unei experiențe umane de prim rang, mai ales că publicistica lor deschide o fereastră spre spațiul aglomerat al unei vieți publice extrem de animate, în care unii dintre ei au trebuit să se ascundă după pseudonime puțin cunoscute, cum ar fi A.N. Suitariu, de exemplu, în cazul lui Arșavir (la care mai adăugăm pe Ulise, Alex, Argeșiu, Al. Cârjea, Aristide Manu). În consecință, considerăm că o asemenea lucrare, redactată potrivit exigențelor clipei de față, ar constitui un gest cultural de prim ordin.

                                                                      Mircea POPA