Ioan F. Pop – 60



        cum vom învăţa mersul căderii doar din scurte priviri,
        apăsarea şi darul păcatelor şovăielnice,
        avalanşa ingratelor tăceri?
        locuiam în pauza unor cuvinte neterminate,
        aşezate departe, în spatele zidurilor.
        e iarnă şi nu e timp să ne împlîntăm străzile în piept.
        acum lucrurile sînt atît de concrete,
        încît nici nu mai au vreme să existe.
        dar tot promitem, moarte după moarte,
        că vom bate în acele ziduri pînă va curge sînge.
        şi crucile vor răsări direct din cuvinte.
         
         
        rămășițele acelor chemări, hrănite cu sînge și apă.
        (în așteptarea răspunsului ultim, definitiv).
        în mîini apucau tablele nescrise ale altor legi.
        nu există nimic din toate acestea.
        (și nimeni, doamne, nu ne învață pe de rost limba nebuniei).
        surprinși în altarele coșmarului subcutanat,
        de am ști să ne îmbrăcăm rănile ca pe un giulgiu.
        să strigăm în noi cuvinte fără nici un conținut.
        nu există nimic din toate acestea.
        (și totuși, parcă îngîni: et ne nos inducas in tentationem).
        doar împreună puteam invoca singurătatea perfectă.
         
         
        pe atunci încăpeam într-o singură tăcere de nebun,
        în spărtura rîsului său homeric.
        ieşeam din asfalt ca noii născuţi.
        pe atunci oraşul îmbătrînea zgomotos în venele noastre.
        bezna cobora pe frînghii în trupurile alungite,
        în patria apocalipsei.
        în locuri impare, cămaşa zilei ne găseşte şi mai străini.
        cuvintele rup din noi mari bucăţi de singurătate,
        fire din pînza reveriilor bătătorite.
        de la o vreme textul visează îngeri şi demoni cu sîngele nostru.
         
         
        cuvintele nu se mai obosesc să ne reţină
         
        nevăzuţi, neauziţi trecem tăcuţi prin cuiburi etajate de melc.
        cădem iară în pielea aceluiaşi amurg. aruncăm resturile
        umbrelor nepurtate, tresăririle ce vibrează în alte prezenţe.
        mai la vale, prin mocirla aşteptării, paşii fără urmă spun
        că sîntem tot aici, tot acolo. ţinem pasărea din inimă trează.
        zborul ei să nu se scurgă de tot. să alungăm o clipă nesaţul,
        vidul din încolăcirea peste lucruri. locuim încă în nordul umplut
        cu vechi reliefuri, cu impresii tot mai aduse de spate, care stau
        toată ziua pe ducă. trecem dintr-o parte în alta prin ninsoarea
        de scrum, prin albeaţa adusă de briză. trecem cu ploaia în lesă,
        pe acele poteci crescute din stîncile depărtării.
        de departe părem locuiţi doar de resturile atîtor singurătăţi,
        de ruginile melancoliei,
        încît nici cuvintele nu se mai obosesc să ne reţină.
         
        tăcerea pe care nu o putem pronunţa
         
        vreascuri arse la marginea pămîntie a beznei. cu licăriri căzute
        în braţele dimineţii. acolo, în pacea dulce a descompunerii,
        liniştea ne urmează pas cu pas. ne pune pe malul ce curge în
        bătaia vîntului. noi creştem parcă mai înalţi din şanţurile
        memoriei. din trupul nostru răsar fructe de abanos. creştem pînă
        în tavanul de humă, pînă în pardoseala de ceaţă. creştem din
        adînc în adînc, cu uscăciunea priveliştilor pe faţă. trecem senini
        prin vămile de smirnă şi fum. n-am ajuns bine în forturile curgătoare.
        acolo unde gurile sălbăticite nu mai pot să spună nimic.
        am bătut în lichide uşi, am smucit clanţele de pămînt.
        (aşadar: din moarte pe moarte ne naştem. mai tăcuţi,
        mai absenţi. mai legaţi de trecutul de mîine,
        mai legaţi de viitorul de ieri.
        mai legaţi de tăcerea pe care toată viaţa pronunţa n-o putem).
         
         
         
        în aceleaşi tăceri, în aceleaşi cuvinte
         
        piscurile ceţurilor erodate, umbrele calcaroase, rupte în coate,
        în genunchi, îmbrăcate în duminicile de lucru. prinşi în
        interiorul acestor gelatinoase întîmplări, în cruda digestie a
        plictiselii. nu ştiam cine ne cerne frigul în palme, cine ne
        plantează îngheţul în pumni. ce stele negre mai foşnesc între
        degetele pămîntului, cu amănunte care ne lasă tot mai vineţii.
        vine o vreme cînd viaţa ne oboseşte cu îmbrăţişările ei,
        cu punctuaţia rău plasată între nopţi şi zile. cu atîtea clipe,
        zăvorîte în pierdute priviri. vine o vreme, exact ca acum,
        cînd viaţa şi moartea încap în aceleaşi tăceri, în aceleaşi cuvinte.
        vine o vreme  cînd toate se duc ca şi cum ar veni,
        aruncate socratic peste umărul clipei.
        vine o vreme cînd totul e iarăşi plin de nimic.
         
         
        poemul absenţei
         
        cum ne vor devora rămăşiţele acestor treceri. strînse la piept,
        întoarse spre soarele gol, cu micile lor picioruşe albite.
        cum vom putea locui pe mai departe în clipa care învaţă să ne uite?
        cum vom mai putea invoca micile întîmplări, scurtele căderi
        în neagra melancolie? cum vom putea ademeni realitatea
        abia închipuită? apoi, îndemnul acela: mergi pînă cînd picioarele
        se vor roade pînă la os! cine să mai întoarcă pașii acelei treceri
        de pe urmă? noi mai umblăm pe aici cu prezenţe abia imaginate,
        cu pipăieli de baston care adulmecă lucrurile.
        luna ne răsărea încă din degetul arătător.
        cîinele pustietăţii latră prin cartiere nelocuite.
        doar noi mai cerşim puţină lumină cu mîinile crescute din ceaţă.
        cu mîinile care scriu pînă la sînge poemul absenţei.
         
         
        zbaterea acelor priviri de pe urmă,
        cu care să mai acopăr cicatricile lăsate de vînt.
        oasele cuvintelor spălate de amintirile ploii.
        toamnele ce putrezesc după primele silabisiri,
        cu tot dangătul lor nelumesc.
        şoaptele stelelor mă cheamă în străfunduri.
        în acele suburbii ale inimii, acolo unde pustiul bălteşte.
        unde întunericul mă mai duce în braţe cîţiva paşi de lumină.
        ca pe o lacrimă ce tot urcă dintr-un plîns neauzit.
        ca un punct sădit între două tăceri nerostite.
        ca înserarea care se așterne peste acele priviri veștejite.
         
         
        un clopot bate o oră ce stă înțepenită în turn.
        nu e cine să se mire, nici cine să-și întoarcă privirea înapoi.
        căci toate se duc la ore exacte.
        cînd parcă și timpul a obosit.
        dar să ne întoarcem fața spre lucrurile neînsemnate,
        care plutesc în derivă.
        trupul tău stă martor la dangătul tot mai șters al realității,
        cu brațele cît un curcubeu răstignit.
        cineva venea în urma noastră și spunea,
        cu o voce stinsă, tot mai stinsă,
        că totul nu e decît o nebunie a cuvintelor.
         
        stăteam îndelung cu lumînarea aprinsă,
        să fim treji cînd îngerul își face rondul orelor tîrzii.
        să povestim despre cele neîntîmplate cu atîta precizie.
        despre tresăririle care încearcă aripile altor fantasme.
        despre urîtul ce ne cuprinde ca o placentă a nopții.
        veșmintele ne creșteau pe trupurile abandonate,
        ruinate în absurd.
        clipele se zbăteau ca niște sălbăticiuni prinse în cușcă.
        toate anunțau călătoria despre care zorile nu știau încă nimic.
         
        între acele ziduri de pergament
        mai invocam marginea altor nemargini,
        zbaterea în valurile altei reîntoarceri prea tîrzii.
        bătălia pe rămășițele altor metereze ale beznei,
        a ecourilor ce tot vorbesc în pustiu.
        tot ceea ce se sparge în irealităţi la primul oftat.
        tot ceea ce ne acoperă ca o mantie vîscoasă a groazei.
        dintre propoziții se ridicau alte singurătăți,
        pe care le îmbrăcam ca pe un giulgiu.
        scrisul pînă la sînge, pînă la os, pînă la ultima fibră a nefiinţei.
        scrisul ca amintire a atîtor și atîtor uitări.
         
         
        singurătatea deşirată în tăceri corozive,
        în rînduri nedesluşite, unde se despart silabele amneziei.
        tot golul acela deturnat în noi răzvrătiri,
        în blînde irizări apocaliptice.
        tot puţinul care încape cu greu în acest imens nimic.
        peste toate, o arătare îşi tot răstigneşte caligrafic umbra.
        se lasă ademenită de clipa ce încă nu a sosit,
        de pribegitele aparențe care ne ies în cale.
        de tentaţia demonică a rostirii nespusului,
        de căderea în braţele altei zădărnicii.