Liviu Ioan Stoiciu - Poezi
Nicoleta Craete - Poezii
Any Drăgoianu Acrostih - Acolada
Ildiko Șerban - Poezii
Marian Drumur - Proză. Margareta
Ștefan Aurel Drăgan - Poezii


Poezie

        Pe o scară a urcușului
         
        Mă cunoști de undeva? E un consemn militar din
        secolul trecut. Îi întinde o fotografie
        a depozitului de muniție din pădurea de salcâmi – ești sau
        nu ești tu? Cum să fiu eu, dacă nu sunt?
        Sunt dată dispărută. „Ai trecut Dunărea la români, te-ai
        măritat, ai făcut copii, ai fost fericită?”
        Răspunde la întrebare: a explodat vreun obuz? N-ai consemnat
        nici un eveniment în depozit? Inima
         
        doar. Am iubit, de s-a topit... Inima m-a lăsat, acum
        o țin în pioneze: muniția a curs, în timp,
        în vasele mele sanguine și mi s-a depus în plămâni, am
        avut transpirații nocturne, stări depresive,
        insomnii, anxietate, iritabilitate, oboseală... E adevărat.
        Asta voiai să știi? De asta te-ai oprit? Te
        cunosc de undeva. Voiam să-mi iau adio de la cineva.
         
        Ochii i se întorc, resemnați, către imensitatea
        cerului. Stă pe
        o scară a urcușului, fără întoarcere.
         
         
        Auzi durerea?
         
        Bate clopotul din hău, clopot
        tras de curent. Îi auzi
        durerea? Dar bucuria? E clopotul sufletului. Cum
        așa? Sufetul nu doare, nici nu
         
        simte bucuria, spunea tata, ținând adesea, tandru, mâna
        mamei într-a lui. Bate
        clopotul din hău de câte ori are chef sufletul
        să evadeze. Îi auzi bucuria? Dar
        durerea?
         
         
        Echivalentul
         
        Nimic altceva nu mă pune pe picioare cum o face ideea
        că mâine mor și că nu pot să-mi închei
        socotelile. Asta
        e retorică de doi bani. Așa o fi, dar de ce mi se întâmplă
        numai mie să nu mor o dată? Te
        pierzi în nimicuri. Știu, ție-ți place să crezi că ești
        buricul pământului, eventual
        echivalentul... ă... echivalentul (citește dintr-o
        carte de popularizare):
        echivalentul cosmologic al unei ere precedente...
         
        După o săptămână, înfometat, uitat
        în propriu-i trup, scrie și strigă totodată: adio,
        succesiune de litere necunoscute, venite
        din depărtare: „că era câmpul plin de pește, inundat
        noaptea! Sculați, măi, de prindeți pește
        cu mâna liberă!” Mai departe,
         
        nimic. Nimic altceva nu mă pune pe picioare...
         
         
        Verde nou
         
        Un verde nou, întrepătruns. Îmi arăți cu degetul
        reînnoirea, în luna mai, „așa, ca în
        parc?” Nu, verde
         
        nou, amenințător, animal, care-ți terorizează
        conștiința, lipsit de speranță,
         
        exterminator... Ignoranții îl privesc plini de dispreț
        pentru că nu-l pot atinge. Un
        verde nou, ireal, adunat din când în când grămadă,
        material, redefinit în
        formă de mațe de pește, din care se desprind
        roiuri de muște. Verde
         
        nou, apărut din nevoia de a visa și a rătăci,
        fără armonie.
         
         
        Are gripă,
         
        nu mai scapă. Lasă! Se întrec în promisiuni colții
        panterei, că vor pune ei pe fugă
        bandele de birjari ajunși vampiri, viruși, tâlhari! Dar
        ce colți, ce panteră? De unde?
        Ce vampiri, ce tâlhari, ce viruși? Puși
         
        în locul patului de pușcă, în cușca uitată anume deschisă
        în noaptea asta la menajeria circului
        popular, acasă la el, la marginea orașului, colții
        panterei, tociți, se ascut dintr-odată, pe
        rând și sar,
        când te aștepți mai puțin, la gâtul
         
        destinului meu, săracul,
        destin somnambul, cu ochii fără pupile, semănând
        cu niște hăuri.
         
         
        Venit la Casa Scriitorilor, la Neptun
         
        „Piersici fără păr!”, întoarce fila, un copil îi aruncă
        nisip în ochi, scuipă, „Porumb fierbinte!”,
        se apropie o corabie, încă un pic și acostează aici pirații,
        uite ce cuțite au în dinți, ne vor răpi
        femeile? „Le vor tăia sexul bărbaților prinși pe plajă
        și-or să vină femeile singure la ei” – surâde
        în barbă, ce mai contează, timp de aventură e berechet
        până la moarte... Închide cartea, soarele îl
        bate în cap cu maiul, îi sună apa
        în urechi. Vezi? De o parte e Binele, trasat până aici, pe
        nisip, de cealaltă parte e Răul,
        face valuri mici.
         
        Intră în mare, e înconjurat de meduze, înjură
        scârbit, poate îndrăznește vreuna să
        mă muște, înoată, se scufundă până sub corabie, îi
        scobește lemnul, are fundul moale, ce
        Dumnezeu, corabia se cojește, se înroșește, se zbate,
        se sperie, iese pentru o clipă la suprafață,
        strigă înnebunit – până ce
        e înghițit de propriu-i subconștient, rechin,
        mare prost.
         
         
        N-a înțeles nimic din ce a trăit
         
        E luat pe sus de coloana de praf, ridicat
        la cer și trântit de pământ, risipit, adormit, adunat iar
        la loc și presărat peste Siret, la pod, la
        Adjudu Vechi – praf ridicat de basculanta pe 14 roți,
        care transportă pietriș? N-au trecut pe aici
        mângâierea și neajunsul? Privește în apa Siretului, plecat
        la vale, printre pietrele mari din
        albia scăzută, după pești, nu vede niciunul... E o zi
        frumoasă pentru a muri, se gândește. Totul
        merge numai înainte, de fapt? Stă cu capul cuprins în pumni,
        așezat, și-a pierdut și ultimele calități, nu mai poate
        să aprecieze ce e frumos, nici nu mai simte
        ce contează cu adevărat pe această
        lume. E atâta verde de jur împrejur. Degeaba. E tot amărât,
        n-a înțeles nimic din ce a trăit...
         
        Luat pe sus de coloana de praf, întrebat iar: ai văzut, în
        sfârșit, din abis, ce înseamnă umilința?
         
         
        Citește, nu se oprește
         
        Năpădit de muște, sub soarele pe care i s-a cășunat:
        gustat în amănunt, cu ochii în romanul-răsplată. Pune semn
        la pagina din 4 august 2000, Vălenii de Munte.
        Urmează să-și regăsească strămoșescul
        rost în viață: nu râde, la rândul tău te repeți, la fel
        vei păți și peste cincizeci de ani, dacă
        apuci, îți amintești? Chiar dacă nu poți să rămâi decât unul
        și același – citește: de aici, de unde s-a oprit.
         
        Citește, nu se oprește, în romanul-răsplată: „pentru a nu
        predica în deșert putreziciunea”. Simți?
        Îți duci mâna la nas. E
        un miros neplăcut, vine din emisfera stângă a creierului –
        o fi murit Dumnezeu.
         
         
        Scrie mărunt
         
        Intră cu lampa de gaz aprinsă
        să lumineze, ziua în amiaza mare, în față: are o problemă
        cu căpățâna, nu se poate concentra,
         
        trebuie să ajungă de unde a plecat – pe când sulful roșu,
        corupt și incandescent, intrat în contact cu
        mercurul, în pământ, a produs
        cuprul: pe aici, maestre! Este sprijinit de o parte
        și de alta, cine îl vede crede că e
        beat: mai e mult până la sala de gimnastică? Să facă
        figuri? Să facă exerciții la
         
        bara fixă, la inele, la trapez, stilistice:
        întoarce fila, caligrafiază mărunt, se bălăngăne, revine,
        trebuie să lase mărturie, „intră cu lampa de gaz
        aprinsă”, o pune în celălalt capăt
        al biroului – e plin de îngrijorare față de viitor.
         
                            Liviu Ioan Stoiciu



Poezie

        al farsei voastre trup
         
        voi
        cei care la mesele voastre întinse ședeți
        chiar acum
        veselindu-vă peste
        aminte luați
        și cu mare băgare de seamă priviți
        înspre hrana pe care la guri o purtați
        poposind
        pe cuvinte o vreme
        spre paharele care din mână în mână se-ntind
        ca să surpe
        mântuirea mimând
        căci ceea ce se frânge pe mesele voastre
        acum
        căci ceea ce plânge
        căci ceea ce se toarnă-n urechi
        nu este hrană
        și nu e vin
        și nici muzică nu e
        ci este trup lepădat
         
        al farsei voastre trup
         
         
        cântec de leagăn
        (unei balerine sub acoperire)
         
        de zile întregi vezi păsări moarte
        ce dansează sub apă
         
        nu te teme
        copilă
         
        dincolo de scâncetul acid al mașinii
        îți înverzește sângele
        se înroșește apa
        din darul neputinței
        ai îmblânzit răul din lume
        în straie de nuntă
         
        ești nebună și plină de gropi
        cel mai exact presentiment al morții ești tu
        teamă să n-ai
        în curând vei fi numai bună de pus
        pe cruce
        sau rană
         
         
        poem luminat
         
        frica s-a aşezat la baza lumii să se odihnească un pic
        deasupra nişte furnici îi spărgeau seminţe în cap
        una două
        şapte nouă
         
        dar uite cum din urechea dreaptă răsări o religie
        cu picioare prelungi
        o adorau şi adoratorii de mijloc
        o adorau şi adoratorii de stânga
        că până şi cei adoraţi o adorau
        şi ar fi fost prea multă armonie în lume
        de n-ar fi fost
         
        dar iată cum în urechea stângă furia creştea din stări limitrofe
        războaie şuvoaie
        le adorau şi adoratorii de dreapta
        şi până şi cei adoraţi le adorau
         
        tu doar să-mi ţii lumânarea să scriu
         
         
        cine e acela ce umblă
         
        oamenii au uitat să respire
        fragmente de gol
        zac orânduite de-a valma
        pe casele lor
         
        vremea e să se audă orchestra
        pândește cărnii hrana lor
        umbră pământului
         
        dar intră în alunecarea din umbră
        cad păsări cad păsări
        cu morminte în cioc
        și-ntrebarea
         
        cine e acela ce umblă
        fără haine și nume
        cine e acela ce umblă
         
         
        şi soarele s-a prefăcut într-un soare mai mic
         
        s-au trezit ei împărţiţi
        împrăştiaţi
        într-o minusculadă
        doi fugeau încolo
        joi fugeau încoace
        oameni suntem
        cu gust de şoareci
        şi mergem în aceeaşi direcţie
        să ne judece deci laolaltă
        zise el
        pe tărgi de luptă
        purtând împreună un soare
        alcoolic şi mic
         
        să ne arate calea
         
        şi soarele s-a prefăcut într-un soare mai mic
         
         
        în spatele meu
         
        vin oameni și arme
        mă predau
        mă întind peste pământul deschis
        și luminez
         
         
              Nicoleta CRĂETE



Poezie

        Acrostih
         
        Revista prinde-n pagini sfinte
        Atâţia autori de seamă,
        Ducând istoric, prin cuvinte,
        Un dor ce taie ca o lamă
         
        Urcuşul zilelor mai sumbre
        La care-n termeni literari,
        Marcaţi de propriile umbre,
        Emitem noi pretenţii mari.
        Analizând, privind trecutul,
        Nesiguri, uneori, şi trişti
        Udăm cu lacrimi grele scutul
         
        Adus în faţă de artişti.
        Când scena geme de durere
        O lume ştim că se-ntrerupe
        Lăsând, aşa, ca o părere,
        Arsenicul în zeci de cupe,
        Dar asta-i viaţa-n România,
        Am mai rămas cu... poezia!
         
                  Any Drăgoianu



Poezie

        ANACRONIC
         
        Despre haos, numai de bine! spui.
        Te privesc siderat
        cum vânezi
        ochiul ce l-am ascuns
        în inimă.
        Te hrăneai cu lumină
        și străluceai
        tu, cea mai de preț piatră,
        dar ți-ai stricat înțelepciunea.
        Nu mai semeni cu tine.
        Nu te recunosc
        cum crești rapace
        în mine.
        Reneg haosul!
        Ca să-mi salvez ochiul
        mai bine îl dau hrană
        furnicilor.
         
        TURMERIC
         
        Între Alzheimer și anxietate
        un toiag
        ține anotimpurile
        ce nebunii vorbești femeie
        îți zici
        tu nu înțelegi
        cât te iubesc omule
        când bat din tamburină
        dansând pe malul mării
        sub privirea moartă
        a șarpelui
        pe axa orizontalei lui Moise
        și a verticalei lui Aaron
        între anxietate
        și uitare.
         
        TIMPUL
         
        Nu-i nevoie de timp
        el nici nu există
        amintirile spun o poveste
        în care ai respirat cândva.
         
        Adânc ,,acum” al vibrației
        iureșul hematiilor ce dau în clocot
        epiderma ce ți-o dezlegi
        să înoate cu lumina
        pot crește povești
        în jurul tău
        cu alte respirații.
         
        Sudează pe creier
        sonata lunii
        pune sub zvâcnetul culorii
        furnici
        ca să nu uiți
        că din toate
        doar timpul
        nu există.
         
        COCON
         
        Mi-a crescut un violoncel
        între coaste
        lemnul împinge zvâcnetul
        dincolo de inimă
        și pentru că trebuie să plec
        fug în rădăcini odată cu sunetul
        până pe partea cealaltă a lunii.
        Întunericul țese prelung cocon
        între cer și pământ
        cresc aripi
        piano simplu
        înstrăinată
        durerea.
         
        FIRIMITURI
         
        Nu arunca firimiturile! – mi-ai șoptit,
        dă-le la pui sau la păsări
        dar noi nu aveam pui
        iar păsările fugiseră
        în tabloul care plutea spre
        crematoriu și chiar nu știu
        cine avea întâlnire cu roșul
        ce te face viu
        pentru câteva secunde amărâte
        priveam pumnul mic
        în care firimiturile
        cereau să fie aruncate
        pe ape
        ca să le găsesc
        mai târziu.

                        Ildiko Șerban



Proză

                                      Margareta

        Impersonală, ca toate celelalte de teapa ei, camera de hotel era dotată cu un televizor prea mare, ce sugera o singură alternativă de divertisment; l-am pornit, ca fundal media pentru despachetare.
        Mai târziu, revigorat, m-am întins pe pat să aștept somnul... ajutat de televizorul cu sonorul redus, ce prezenta un neînsemnat spectacol muzical în aer liber, probabil reluat. Din când în când obiectivul panorama spectatorii în diverse atitudini, zăbovind pe câte un comportament... pasămite semnificativ. Bună metodă de adormire!
        Deodată, a apărut în prim-plan fizionomia tristă a unei femei cu căciuliță verde împletită, imagine care m-a șocat fiindcă a răscolit subit un strat uitat al amintirilor neguroase... Lentila energetică s-a focalizat instantaneu... chiar dureros de clar! Fără îndoială, îndulcind trăsăturile, dând timpul îndărăt, era ea, Margareta.
        Ce vremuri!
        Aveam tabieturile noastre de gașcă: turul de agregare pe Corso, alegerea continuării – de obicei un local și... la noroc! Firește că nu zilnic – depindeam de chenzine, oportunități, dispoziții... viața nu era tocmai darnică!
        Barul de pe terasa Clubului Tineretului era deseori preferat; în ziua aceea, după ce făcusem plinul, ne-am abătut la sala de spectacole și, intrarea fiind gratuită, am intrat.
        Reprezentația era mediocră, un soi de varietăți cu șlagăre uzate, scheciuri, dansuri, scenete comice răsuflate, rulate de o mână de actori amatori ce se permutau, prilej ca spectatorii să interfereze cu ei... gașca noastră se distra de minune, provocând cu sugestii dibace replicile acre ale interpreților.
        Dar în final - o piesă adevărată, a noului val; și o fată, a cărei tristețe era aproape palpabilă, ce apărea uneori, anonimă în planul secund. Replica ei, „Hei, oameni buni”, adresată în van celorlalți puncta inutilitatea comunicării. Ce să zic, deodată am avut ochi și urechi doar pentru ea!
        – Trebuie s-o văd, i-am spus lui Biju Câț.
        – Pe cine? s-a mirat.
        Asta era, n-o remarcase nimeni.
        Așa că am stat până la sfârșit și am luat-o de unul singur spre culise, chipurile – o sală anexă
        considerabilă, cu mese pe care adăstau maldăre de costume și accesorii... Schimbările în văzul tuturor nu mai interesau pe cineva.
        – Un interviu, am zis din ușă. Pardon, presa de întâmpinare în căutarea insolitului... Noi talente... Domnișoara debutantă...
        Gargară, dar eficientă! Aveam și carnețel! Impresionant, ce indiferență!
        – Te aștept afară, i-am spus interpretei. Numai câteva detalii artistice, nimic mai mult! O popularizare meritată!
        Nici n-a avut replică; iată-mă însoțind-o înspre ieșire, cu aerul că nu cunosc gașca spirituală a amicilor acordată la bombănitul anume al lui Pifti „N-ăi fi tu primul!”
        Cu încetul, drumul s-a lungit, până unde locuia tânăra, cu povestea obișnuită – mamă angajată în străinătate, tată dispărut, o bunică depășită de evenimente, preocupată să asigure subzistența; sfaturile bătrânei se potriveau doar cu epoca în care urmase Școala de Menaj aflată sub tutela congregației religioase „Sf. Maria”.
        – Știi, mi-a mărturisit brusc, dacă merg seara, încet, pe coridorul dinspre curte, aud uneori cum m-am născut... Era drept înainte de prânz...
        – Vocile te-au îndreptat către teatru?
        – Nu, o colegă care coase accesorii m-a dus.
        Casa bătrânească unde am ajuns făcea parte dintr-un șir periferic ce scăpase deocamdată de frenezia imobiliară a parveniților; strada avea încă salcâmi.
        – Până aici, a spus Margareta. Bunicii nu-i plac chiar deloc străinii... Nu se cuvine.
        – Dar să te invit la o cofetărie se poate? am întrebat. Ceva fără pretenții, ca mulțumire pentru interviu? Poimâine e bine? Taman la cinci, ora ceaiului... Te aștept la colț. O prăjitură, atât!
        Mi-am văzut de ale mele până la întâlnirea destinată cofetăriei de cartier.
        – Am venit direct de la lucru, a mărturisit.
        În incinta aceea vetustă și rece am continuat dialogul.
        Tânără cusătoreasă la o cooperativă de croitorie, o viață cenușie presărată cu frânturile amintirilor unor evenimente – incredibila paternitate, coridorul care nu ducea nicăieri, micile orgasme la mașina de cusut... Părea, fără să arate în vreun fel, gata să îndeplinească, exact, orice gânduri ale un bărbat despre ea. Sinceritate, poate acesta era cuvântul.
        – Ar trebui să mai faci și altceva, i-am sugerat. La un film, bunăoară... Duminica viitoare e bine? Tot la ora cinci. O să te aștept tot la colț, mai simplu. Știi, fără obligații!
        – De ce o faci?
        – Ești tristă, aș vrea să te mai înviorezi... Ai să vezi.
        Ca de obicei, m-am întâlnit cu gașca pe Corso, la fel de nepăsătoare ca întotdeauna – m-au întâmpinat cu subînțelesuri, genul „ai încopciat-o?” – trebuia să fii călit... până la un punct.
        – Când o prezinți? s-a interesat Benito. Să cunoască viața.
        – De data asta nu e cazul, l-am repezit.
        – Zi odată drept, vrei s-o cordești, n-ai fi primul, s-a băgat iar Pifti.
        Ca să ilustreze, făcu câțiva pași de compas țeapăn crăcănat printre ceilalți trecători, uimindu-i cu chicote afectate... trebuia să ai spirit de apropo.
        La întâlnirea de duminică Margareta purta o rochie nouă, înflorată; se vedea că participa la un eveniment... chiar se bucura.
        – M-am uitat la programe, i-am comunicat. Tot vechituri repetate.
        – Îmi plac filmele de epocă, știi, romantice, a spus ea radioasă. Te fac să uiți.
        – Am altă idee, am propus. Să vedem un film adevărat, pe videocasetofonul meu. Stăm comod, cum vrem, cât vrem... Nu ne deranjează nimeni...
        Pe atunci era ceva să ai asemenea sculă... privilegiat... n-a fost greu s-o conving.
        Am intrat în camera mea, am lăsat-o să se familiarizeze, în timp ce pregăteam vizionarea.
        – O să fie o surpriză, am prevenit-o... vei descoperi. Vrei o cafea?
        Nu, nu-i plăcea.
        Așezați comod pe divan, așteptam derularea genericului; apoi am răsturnat-o de-a lungul; a scâncit și... s-a supus îngânând „să mă protejezi.
        Mai târziu am privit-o – pe jumătate despuiată, stătea nemișcată, impudică, în transă chiar.
        Închideam videoul când s-a dus la baie; la întoarcere, a remarcat, arătând spre cromolitografia cu costume medievale ce stătea deasupra patului:
        – Trandafirul care se ofilește nu are loc în tablou.
        N-avea sens, atunci, așa că am precizat:
        – Tata a pus-o acolo!
        Nu a mai stat; pe drumul de întoarcere am vorbit puțin, neutru; simțeam un fel de simpatie protectoare, necomunicantă.
        După aceea lucrurile s-au așezat; dădea câte un telefon de întâlnire, venea cum se putea sau hoinăream scurt prin parcuri, după vreme; la teatrul amatorilor nu s-a mai dus. Am văzut-o și pe bunica ei, de la distanță: o doamnă în haine mohorâte și turban cafeniu cu broșă în loc de panaș.
        O singură dată a mai venit la întâlnirea cu gașca – în gară, fiindcă Mitu aflase de la secretara comandantului că Biju Câț urma să fie transferat la alt penitenciar. Când a apărut convoiul, la linia secundară – o coloană uniformă de capete chiluge tropăind disciplinat în pas forțat, Antușcă a pornit să cânte din muzicuță „Balada cartofului”, marșul nostru și așa ne-am văzut pretenarul întorcând capul...  
        – Vai de sufletul lui, l-a căinat Margareta.
        – Are parte de futai la mare adâncime, a rânjit Pifti, încheind întâlnirea.
        Mai târziu, am descoperit că agregarea noastră masculină fusese vremelnică, deoarece s-a estompat ajungând la destrămare, dar fata tristă a rămas până în ziua când am făcut o plimbare, cu bicicletele, la Dumbravă; eu cu o cursieră „zece viteze”, ea cu o vechitură olandeză, Wanderer pentru dame, cu cauciucuri balon... am petrecut minute lungi de tihnă la o masă a localului rural, privind câțiva puști care încropiseră un fotbal la lizieră. Dintr-odată o buburuză a aterizat între noi și Margareta a observat, ca în transă:
        – Ridici elitrele, desfaci două aripi transparente, vibrezi și brusc! te pierzi în văzduh!
        Ne întorceam pe lângă piață, înșiruiți, când am perceput subit zgomotul din urmă... căzuse, mă privea contrariată stând pe brânci, cu o zgârietură roșie pe nas; m-a podidit un râs nervos, interminabil... din stația de autobuz ne privea un tip cu ochelari albi... apoi mi-am revenit, grăbindu-mă s-o ajut.
        Așa a fost ultima zi împreună.
         
                                                           Marian DRUMUR



Poezie

        STRIGĂT
         
        Când am strigat la poarta luminii ursitoarele jucau zaruri,
        dar eu am descifrat semnul și chemarea...
        De-atunci tot alerg și dezleg orice mister,
        sub umbră arunc o măsură de zare,
        descopăr locul unde se ascunde un ungher.
         
        În față cineva zboară și vrea să-mi închidă poteca,
        să nu hălăduiesc din al cerului cuib,
        să nu fug din al lumii pridvor,
        să nu numesc însemnul
        după care steaua să mă caute în necuprinsul tău
        cu care copiii să dezlege necunoscuta mare urmă.
         
        Mai încolo, un lup cu dinți de piatră,
        urcat pe spate, pentru pândă m-a sacrificat,
        de-atunci eu și cei care stau reazem la poartă
        tot plângem și cerșim o neînțeleasă iertare
        și tot strigăm după porunca ce încă nu s-a dat.
         
        CHIPUL ȘI URMA
         
        Nici nu am apucat să termin de strigat un bun rămas
        spre cel ce m-a împins de dincolo,
        când am întins mâna spre fantoma ce-mi făcea semn
        chipul i-a fost luat
        și a apărut într-o clipită altă făptură
        care m-a alungat spre un alt îndemn
        apoi, brusc, fără a-mi face loc de chibzuire
        s-a ascuns după curbură,
        în timp ce rătăcea pe nesfârșitul drum
        o doamnă, o nestăpânită amintire.
         
        Chipul meu, iată, a fugit
        în fiecare clipă cu altă făptuire
        și, iată, arătarea ce fuge după mine
        în spate cu un munte de neuitare tot mai înalt,
        o lume de păcate și de faceri de bine
        ce mă alungă spre un nou enigmatic salt
        în care mă scald cu nepotolită măsură,
        și, iată, chipul morții
        cum a găsit leacul pentru nemuritoarea-mi osândă
        și nici nu clipesc până apare din urmă
        și chipul și gândul în amintiri se înfășoară.
         
        VALUL
         
        Am citit mult și am descifrat mult
        din palma acestei vieți,
        dar m-am ferit să spun prea multe despre mine
        și m-am ascuns în peștera mea cu nespuse suspine;
        când am terminat de deslușit ultima slovă
        în fața mea s-a deschis o altă cărare,
        atunci am început să pășesc iar prin lume
        și am ieșit prin poarta care lângă mine s-a deschis –
        am auzit o altă chemare:
         
        Au fost nemăsurat de mulți dincolo
        și-au tot încercat să închidă intrarea,
        dar șuvoiul s-a revărsat și n-a mai fost scăpare;
        ce este creația decât o acumulare ce o adună valul,
        totuna-i dacă vin gunoaie sau apă cristalină
        peste cei ce înving și înfruntă năvala
        sau peste cei ce strigă după ce s-a topit malul.     
         
        LICURICIUL DIN COLȚ
         
        După fiecare colț, în noapte,
        așteaptă o nevăzută mirare,
        un necunoscut care, cu neînțelese șoapte
        te cheamă să alergi după un nou licurici
        ce-ți face semn și te-ndeamnă să-l prinzi
        și cu brațe de liniște te înfășoară.
        Doar întunericul cu a lui tânguire
        îți spune că ai mai făcut un pas
        în lumea ce nu are nicicând alinare,
        că nu ești singur care pe malul fără contur ai rămas.
         
        La fiecare colț, oriunde,
        te poți împiedica de un neobosit popas
        ce te-ndeamnă spre o nouă și necunoscută intrare –
        crezând că ești poet –
        la care un străjer nevăzut îți cere bilet...
        după ce l-a rupt te scoate afară
        și îți face semn spre o nouă-ncercare.
         
            Șefan Aurel DRĂGAN