Radu Ulmeanu - Poezii
Marinela Apostu - Poezii


Poezie

        Amurguri
         
        Amurguri purpurii de soare
        și răsărituri galbene de lună;
        ce poate fi mai mult decât o tandră încleștare
        cu-o fată, și frumoasă, și nebună
         
        cum este luna. Cum suntem cu toții
        când ne îmbrățișăm ultima dată
        și ne furăm săruturi precum hoții
        de parcă nu ne-am mai vedea vreodată
         
        Trăim pe lume ca un zvâcnet aspru
        o izbucnire-n plesnete de bici
        atât durează pământescul astru
        al vieții noastre-n lumea de aici.
         
        Iar când murim de boli și de durere
        ne plângem fantomatic, duși deja
        către acea finală înviere
        vieții nesfârșite-asemenea.
         
         
        Aș vrea
         
        aș vrea să-ți urc umerii, sânii, conturul buzelor
        ca o furnică
        înainte de-a coborî pe muntele dragostei
         
         
        Astă-noapte a cântat iarăși pasărea
         
        Astă-noapte a cântat iarăși pasărea lui Dumnezeu
        și m-a trezit din somnul meu greu;
        de data aceasta a cântat pentru vii, nu pentru morți,
        parcă s-au deschis toate ale cerului porți
         
        I-am spus păsării lui Dumnezeu să nu mai cânte
        prea răscolise durerea din tâmplele mele cărunte
        și pasărea lui Dumnezeu m-a ascultat
        parcă  sfioasă s-a oprit din cântat
         
        Dar a-nceput cu glas de om să-mi vorbească
        pasărea coborâtă din cer, în limba ei îngerească
        mi-a spus să nu mai sufăr pentru ale lumii dureri
        oricum sunt prea mullte, amestecate cu murdare plăceri
         
        mi-a spus că totul pe lume din veci este scris
        nu se mai poate schimba nici  în vis
        nici în lumea reală așa cum o vedem cu ochii,
        în care trăim și murim vărsându-ne lacrimii stropii
         
        că totul e în zadar, vom trăi și muri-n continuare
        muncind pe brânci pentru drobul de pâine și sare
        pe când alții se vor veseli călărind pe cocoașe de cămile
        în avioane supersonice și super-automobile
         
        adunând ce-i mai bun din ape și de pe pământ
        fără grijă de alții, nici de duhul cel sfânt,
        dar să nu uit, a spus pasărea, că lumeasca ispită
        lucrează pentru cei morți în viață ca praful de dinamită
         
        pe când li se deschid largi și mari
        tuturor celor smeriți și curați, porțile de stejari
        ale vieții adevărate la sânul lui Dumnezeu
        înfășați în lumina fericirii, mereu
         
        Și a tăcut pasărea lui Dumnezeu, a pierit
        m-a lăsat cu sufletul gol și curat ca un schit
        să sufăr de dorul ei mereu pe pământ
        pasărea pe care, de-acum, în vecie, o cânt
         
        pentru care vreau să-mi închid ochiul privind către lume
        să aștept ziua în care totul mi se va spune
        cum și de ce am trăit pe pământul  dezbinat între iubire și ură
        fericit și îndurerat, îndrăgostit fără măsură
         
        de soare, de lună și stele, de curcubeie
        de cer și pământ, de cântece și de femeie
        de candidul răsărit și învăpăiatul apus de soare
        de frumusețea veșnică, nemuritoare
         
         
        Despărțire
         
        Degeaba e totul
        ea pleacă
        fără să-și numere pașii
        fără o privire în urmă
         
        Singură
        răstignită pe sloiul de gheață
        pe care își va chema
        pețitori
        în sutane negre
         
        Prosternându-se
        la idoli de ceară
        și murmurând
        cu buze livide
         
        Doar ochii văzându-i-se
        strălucitori ca apele mării
        sub soarele îndepărtat
        scufundându-se
        la limita orizontului
         
         
        Abis
         
        Murim câte puțin
        în fiecare zi
        chiar fără a pleca
         
        lacom e timpul
        care ne mănâncă
        din viața chinuită
        pe fața pământului
         
        ceea ce contează
        după cele înfăptuite
        e moartea cea mare
        cum îi spunea Rilke
         
        dar și mai mare
        e viața care vine
        dincolo de abis
         
         
        Lăcomie
         
        Pe nervii mei bacovieni dansează primăvara
        pe cei de la Eminescu răsună mii de romanțe
        cărora nu mai vreau să le știu textul
        pe psalmii lui Arghezi coboară însuși Dumnezeu
        precum razele de lumină
         
        făptura mea e alcătuită din toți poeții
        pe care nu mai apuc să-i citesc
        le fur poeziile pe care nici nu le-au scris încă
        și nici nu le vor scrie cândva
         
        sunt lacom ca un tâlhar la drumul mare
        am șterpelit luna și stelele de pe cer
        care-mi dansează pe umeri
        astfel că ies din valuri cu ele șiroindu-mi pe trup
        ca Venus din apele mării
         
        ca să mă vezi tu, iubita mea din poveștile fără cuvinte
        și să-ți clădesc trupul din osuarul palmelor mele
        să te întrupez din toate cele fără de trup
        care-mi asediază ființa
         
         
        Testament
         
        Să-ți scalzi fața și trupul
        în cenușa mea
        după ce voi muri
         
        E moștenirea supremă
        între îndrăgostiți
         
         
        Ca o torță
         
        Lacrimi stelare varsă Dumnezeu
        și noi cu toții coborâm din stele
        iubitele ne sunt un curcubeu
        al vieții noastre, răstignit pe ele
         
        Cu sufletul curat în noaptea clară
        când mă trezesc din vise de iubire
        mă scald în punga caldă, placentară
        a universului pe raza lui subțire
         
        Și ca o torță mă aprind și pier
        în flacăra albastră uimitoare
        precum o o stea ce cade de pe cer
        cu-ntreg pământul mamă la picioare
         
         
        Odă
         
        În geamurile minții mele
        strălucesc mii și miliarde de stele
        toate pomădate cu nemurire
        de care vor să-mi deie de știre
         
        mie, muritorului de rând
        lăsat de Dumnezeu pe pământ,
        bătut de vânturi și promoroacă.
        În mustața mea păsările se joacă.
         
        În pletele mele negre albăstrui
        se croiesc sicriele nu știu cui.
        Pe buzele mele se scriu cuvinte de ceară,
        gura îmi cântă, oițele liniștii zbiară,
         
        nopțile sunt una cu zilele,
        marginile veșniciei sunt clipele,
        urna vieții mele e plină de cenușă,
        din trupul meu se deschide o ușă
         
        care nu știu nici acum unde mă duce,
        pe tronul de aur  sau pe-a lemnului cruce,
        la poalele munților sau pe țărmuri de mare
        pline de pietre și scoici și de a duhului sare.
         
        Mă răsucesc ca un fulg și plutesc pe aripa vântului
        cu pieptul străpuns de rugina acestui cui
        ce m-a străpuns de la naștere răsucit și sfielnic
        ca să ridic la lumină al suferințelor toate pomelnic.
         
        Gânguresc porumbeii pe acoperișele lumii,
        pe cer se rotesc ciorile, vulturii, ulii
        pe pământ mi se trage cămașa la soartă
        carnea mea dedublată e vie și moartă.
         
         
        Biografie
         
        Din luna ianuarie până în luna lui cuptor
        nu mă mai opresc din a trage să mor
        scriind tot felul de poezii de dor  și de jele
        pentru întâmplările nebunești ale vieții mele
         
        devastat de vânturi, cu fruntea spălată
        de norii întunecați ai lui a fost odată
        mântuit de câte un cuvânt ce-mi scaldă retina
        trăiesc ispășindu-mi păcatul și vina
         
        de-a mă fi născut, de-a fi trăit, de-a nu fi murit încă
        înfipt în pământ neguros ca o stâncă
        pe care curg șiroaie de ploi și de stele
        germenii viitoarelor vieți ale mele
         
         
        Copac și țărână
         
        Copacul îi spune țărânei
        când iubesc
        e pentru sute de ani
         
        Țărâna îi spune copacului
        când sunt iubită
        dau viață
         
         
                    Radu Ulmeanu



Poezie

        arborii au uitat să înflorească
         
        nemișcarea e roasă de vânt.
        Altădată venea ca o încercare primăvara,
        florile toate creșteau. Veștile uitate pe masă
        se usucă.Cineva vinde melancolie
        pe stradă și mult întuneric,
        dai buzna în cameră
        să-mi spui că a venit luna aprilie.
        În ochi tremură cerul,
        un strigăt pălmuiește și fuge.
        Ce curat e numele în care ai venit îmbrăcat!
        Despre întoarcerea ta n-am să vorbesc.
        Lupoaica cea albă urlă până la cer
        când un copil trage peste el o poveste și adoarme,
        visează că iarba se joacă printre ei toată vara.
        Ziua plânge,
        cu o nesfârșită așteptare voi spăla și
        călca amintiri.
         
        o melodie portugheză toată noaptea s-a chinuit
         
        să-mi numere rănile. Soarele din spatele blocului.
        îmi amintește că până la urmă ți-am dat dreptate
        erai plecat să înduri altă lume,
        ceața se întinde cât vezi cu ochii.
        Cântecul Marizei a stat o noapte întreagă
        cu mine și nu mi-a fost frică.
        Ar trebui
        să inventez o mamă și să mă nască.
        Îmi este datoare, să stea zăvorâtă
        în propria dreptate tot mai des.
        Așteptarea e o grea încercare,
        degeaba, nu voi fi acolo unde mă cauți.
        Ochii au rămas să aștepte o veste de la tine.
        Un cântec vechi portughez stă să se stingă.
        Mi-ar prinde bine
        o plimbare și ploi ațipite în nori.
         
        nasturele încheiat mușcă din neliniștea ascunsă
         
        ceasuri îngropate în carne
        înghit secunde triste.
        Întunericul în buzunare mă respiră... cerul miroase
        a lemne proaspăt tăiate.
        Poate o duminică legată de pat sau iluzii adormite
        rând pe rând voi visa la noapte!
        Dâra cenușie cea fără de nume  e vândută
        în schimbul altor orfane strigări.
        Ceața împietrește lemnul agățat într-un colț.
        Un apus se plimbă prin orașul meu trist și strecoară
        înțelepciune numerelor de fier.
         
         
        dorm case risipite
         
        sunt vinovată
        pentru ce-i trece singurătății prin minte
        în această încăpătoare dimineață.
        În piața veche citești întunecate povești.
        Un zmeu înalță
        durerea unui copil orfan, zilele îi sunt
        ca niște hârtii. Nu e nimeni
        căruia să-i pese. Greșeli uscate pe brațe.
        Orașul se clatină ca un bețiv.Vântul
        și un poem de iubire înnebunește copacii.
        O floare nu trebuie să încapă pe mâna oricui.
         
        o veste învinețește pașii pe asfalt
         
        frumusețea prinde și mai multă putere.
        Uși încuiate se deschid cu o floare,
        tu nu vrei sau nu poți să mă minți,
        aduci iluzii uscate ca să aprindem un foc.
        Trebuie să înduplec vântul
        să nu-mi mai zgâlțâie fereastra,
        degetele se întorc în frunza de tei.
        Bietele cuvinte pe care mi le-ai lăsat
        așezate în scrisori,
        se zbat pe-o bancă îngândurată.
        Lacrimile albesc rufele de pe frânghie.

               Marilena Apostu