Poeme
        Diana Trandafir
         
         
         
        ***
        Am un ochi satinat
        pe care îl folosesc drept oglindă
        Apa noastră cea de toate zilele
        bate spre roșu
        în ultima vreme
        Ceea ce vrei să auzi nu e chiar ce îți spun
        dacă nu mi-ar fi somn
        aș pronunța clar cuvintele
         
        Tu mă cunoști pentru că
        ești cea mai spumoasă șampanie
        care îmi curge prin oase
         
        Ești strigătul ultim al fiecărui oraș pustiit
        ești muntele Meru
        pe care îl urc din timpuri fără vertebre
         
        Rașchetez aerul
        și ceea ce mi-a mai lăsat viața sub unghii
        rănile s-au închis
        dar
        mi-au amorțit fericirile
         
        ***
        Cenușa a milioane de cuvinte
        spuse șoptit la ore târzii
        e scrisă
        pe pielea mătăsoasă
        a tigrilor tineri
         
        Secunda leagă
        punct lângă punct
         
        Sunt urme
        ce ar putea fi pipăite
        prin perdelele timpului
        Un fel de praf
        șerpuind negru pe linia vieții
         
        Dimineața
        îmi șterg mâinile înnegrite
        de obrajii
        ca apa
         
         
        ***
         
        Aerul se agăța de venele mele
        iar eu îl prindeam în agrafe
        construind ziduri înalte-n spirală
        Pietrele de pe marginea drumului
        cu greu făcând față plictisului
        şopteau cu glas răguşit
        Cum a fost azi
        va fi mâine
         
        Modelam din bumbac crini de apă
        şi mă prefăceam că n-aud rugina
        când se aşază în strat la dospit
         
        Palmele - alămuri patinate
        scoteau alte sunete sub formă de inimă
        iar tâmpla mea obosită
        pe rochia albă a mamei
        s-a odihnit
         
        La semafor
        mintea s-a opintit iară ochiul
        s-a dat pe de-a-ntregul obiectelor
         
        astfel am putut vedea norii
        pepeni stând inevitabil să crape
         
        Pleoape moi albăstrui
        printre florile umerilor de tot risipite
        ale cui ale cui
        ale cui
         
         
        ***
        timp pierdut
        timp rămas
        timp cerșit
        timp
        ca o jumătate de moarte
        Încăperea cu un singur perete
        de care
        ciocnești paharul cu pâine
         
        Dintre cărămizi
        curge vin
         
         
        ***
         
        Cât de firesc se poate derula
        un război
        Erai soldatul adevărului
        care vorbea despre mine la persoana a treia
        Erai scut pentru imperfecțiunile
        și nălucirile mele
        Adunaseși pe călcâi praf de glorie
        fără să faci mai nimic
        poate doar aruncând o privire
        Erai culegătorul de paie
        care construia fir cu fir o căpiță
        la umbra căreia
        făptura mea ți-ar fi dat dezlegare
         
        Ca să nu-ți simt atingerea
        ai evadat pe-acel câmp
        printre umbrele noastre din somn
        Într-o molatică încâlcire cu sine
        ai montat flori de in
        în mecanismul ciudat cu rulmenți
        filamente și pârghii
        Întâmplările timpului și
        cartea de catifea cu parfumul său
        știut
        prea dulceag
        continuă să mă poarte
        pe brațe
         
        ***
        Într-o zi un om a vrut
        să boteze cu numele său
        înc-o piatră
        și s-a visat templu
        Descălțându-și sandalele
        a intrat înăuntru
        cu bucurie
        și teamă
         
        Din teamă
        facem prea ușor
        jocul morții
         
         
        ***
        Semănăm foarte mult
        tu răspunzi eu întreb
        și imediat ni se coagulează
        neliniștile
        într-un mic punct de praf
        Eu mă hrănesc cu gânduri prostești
        tu te joci cu iluziile
        Uneori
        tragi pe nas prozopoeme în gri
        Astfel te privezi de lentoarea cu
        care se dezintegrează
        materia
         
        Amândoi avem
        respirația toxică
        Ne iubim acum pentru că
        nu ne putem iubi niciodată
         
        Sărutările mele
        sunt grave
         
        ***
        Sufletul tău e o cămară
        din care ai vrea să înlături
        praful și urmele de plastic
        rateurile
         
        Crezi și nu crezi
         
        Cum ar fi să te cațeri pe zid
        dacă iluzia
        nu stă în picioare
         
        Cu coatele pe genunchi
        dezosezi trandafiri
         
         
         
        ***
         
        Uite cine deschide ușa cu grijă
        ca să aud eu mai bine
        prima strigare
        Nu ești nici tu însuți nici altul
        cuibul nopții
        stă pe vibrația corzilor mari
        Haina ta
        a învelit întunericul
        Cu pământ proaspăt sub unghii
        degetele
        dantelează arhipelagul iluziei
         
        Împreună cu peștii
        mă ascund
        pe sub pietre