SPRE DEOSEBIRE DE ALŢII
         
        Spre deosebire de alţii, poeţi sau nu,
        eu mă bucur de două,
        ba chiar de mai multe ori:
        când aud, de pildă, foşnind un copac,
        reţin nu doar murmurul frunzelor,
        ci şi versuri, citate, semne de exclamare,
        cu care-s prieten de mult. Unii
        se amuză, răutăcioşi, – ăsta pune
        până şi printre prune şi flori de măr,
        asteriscuri şi referinţe critice.
         Eu, unul,
        îi las să râdă.
         
        Acum, bunăoară, când aud cucul
        pentru  prima dată în primăvara asta,
        nu mă pot opri să fac o asemănare
        între el şi Jean-Jacques Rousseau
        şi devin o clipă, dar numai una, elegiac.
        Ca Genevezul,
        o să-şi  părăsească şi el,
        fără, probabil, vreo remuşcare,
        urmaşii prin cuiburi străine.
        Mă gândesc însă, imediat,
        într-o stare de luminoasă lene,
        şi la seminţele
        de plop, la fulgii de păpădie,
        ba chiar la Spiritul care,
        ca foarte nepăsătorul vânt,
        bate pe unde vrea şi nu vrea.
         
        Mă mai bucur,  la altă oră,
        ca un urmaş norocos
        când fluieră-n pomul din faţa casei
        o mierlă lăsată, desigur,  mie
        prin testament, de Trakl, poate de Emil Botta,
        (O, influenţe, tandru-amare-adieri...)
        iar seara mă simt mai puţin obosit,
        consolându-mă că,
        după altă mărturie, perfect credibilă,
        până şi privighetorile asudă cântând.
        Mai limpede-mi pare-apoi roua
        cu care-mi spăl obrajii.
         
        Poate că aceste semne de solidaritate
        vor fi şi răsplătite cândva.
        Voi auzi, sunt aproape sigur,
        dintre alte frunze, cu alte glasuri,
        ceva sunând cam aşa:
         
        „Când va bate Ora Aceea, să nu te sperii, –
        nu vei fi singur.
        Te vom primi şi pe tine
        cu drag, printre noi”.
         
               Cluj, 13 aprilie 2016.
         
        ARTĂ POETICĂ
         
        Da, apropierea, până la identificare,
        dintre trăit şi scris. Mai nou,
        ne plac jurnalele, mai ales cele care
        sunt scrise direct cu sânge.
         
        Se poate caligrafia, desigur,
        şi cu oase frânte,
        şi nici noroaiele, nici gunoiul,
        nu sunt deloc interzise. Important e
        ca versurile să miroasă, să pută,
        să aibă păr de animal, – a spus-o,
        destul de demult, Cineva –
        repetăm, iarăşi şi iarăşi.
        Suferinţa, scârba, moartea, melancolia
        nu mai sunt crezute doar pe cuvânt.
         
        Să putem şi pipăi un text
        când, orbi, ne vom îndrepta
        conduşi de orbi
        către primitoarele
        confortabile hăuri.

                iulie 2018
         
        M-AM  HOTĂRÂT
         
        M-am hotărât, îmi ziceam într-o zi,
        să nu mai scriu nimic.
        Literatura română
        n-are decât să se descurce.
        S-a văzut apoi, ca acum,
        că nu m-am putut abţine.
         
        Cu un însemnat efort neoromantic,
        inventez, aşadar, printre vaiete şi chiuituri,
        câte un un râu oglindind cuminte
        meri şi cireşi înfloriţi,
        prietenii mei idealişti de odinioară,
        de pe un vers pe altul
        pun să sară greieri. Ba nu, mai bine 
        un sturz auriu, cum atârna în cuibul legănat
        din nucul bunicilor. Poate servi
        şi în chip de rimă, când vor lipsi muzici
        cu ecou de ecou elegiac.
         
        Între timp, stările de agregare se modifică,
        versuri umede, virgule cam uscate,
        raze cu miresme de fân,
        strofe cu expresive pauze tăcute între tăceri,
        versuri cu râme încrucişate, râme perechi,
        un sonet pe cinste,
        numai uşor strâmbat de câteva rădăcini.
         
        Da, „dispariţia elocutorie a poetului
        care cedează iniţiativa cuvintelor” –
        câte-o albină pare a crede, din când în când,
        că vocala a e mai dulce.
         
        Da, şi această lentă, răbdătoare umplere
        a gurii cu ţărână.
         
         
        MICI  BUCURII URÂTE
         
        Ce decădere, Doamne, şi câtă necuviinţă
        la etatea mea venerabilă!
         
        Am ajuns să mă bucur,
        mic cinic provincial,
        ascultând –
        pe când atâţia mari bărbați ai Patriei
        îşi rostesc nobilele discursuri –
        sforăitul nesimţit al materiei.
         
        Dar poate că
        ştie ea ce ştie.
         
               22 ianuarie 2018
         
        FERESTRE  ŞI  UŞI  DESCHISE
         
        Afară dănţuieşte, ca să mă contrazică,
        o nouă, inconştientă primăvară
        fără pic de simţ civic, indiferentă
        la prostia, minciuna, corupţia
        noilor, vechilor
        Aleşi, re-Aleşi.
         
        Iar eu aici, scriind,
        strigând în zadar
        în fragile
        tipare prozodice jignite.
         
        În ţara tristă, plină de humor,
        în patria
        foarte ostenită.
         
        La doi metri în preajma mea
        un fluture galben
        sfidează vuietul.
        Niciun urlet   nu face să tresară
        ghiocelul scâncind
        sub ultima zăpadă,
        vacile Domnului, stropite blând
        cu cerneala lor cosmică,
        se dezmorţesc încă o dată
        sub razele noi.
         
        Eu las, totuşi,  ferestre şi uşi deschise
        să poată intra Mânia.
         
                                       2018
         
        CUM SE SCRIE  UN POEM
         
        Destul, ne-am săturat de scandaloasa indiferenţă
        faţă de spaţiul verbal locativ
        din lumea noastră în plin avânt!
         
        Ar fi, credem, timpul
        să se lase odată
        ceva mai mult loc liber
        între cuvinte.
         
        Să încapă, în fine, comod,
        Urletul.
         
               Septembrie 2016
         
         
        UN  MIC  PROGRES
         
        De la o vreme, nu mă mai doare inima –
        mă doare sufletul. 
        E, totuşi, s-ar zice,
        un mic progres.
         
        Da, de la o vreme, în loc
        de ulcioare, văd  numai
        grămezi de argilă,
        în loc de râu,
        zăresc doar apă, apă.
        Focul a rămas fără salamandre
        şi-n aer simt depunându-se
        doar pulberi de foste steme.
         
        Pipăi noţiuni moi şi putrede,
        miros vocale uscate,
        mai rău decât simboliştii,
        am goluri în educaţie,
        nu mai salut aproape pe nimeni,
        trec, nepăsător ca o vită,
        pe lângă tufa de trandafiri
        din faţa porţii.
         
        Ce vremuri, pe vremuri!
        Era destul
        să aud un freamăt de frunze verzi
        şi, ca un poet japonez,
        ştiam imediat
        că au trecut  pe drum
        două balerine.
         
                noiembrie 2016
         
        ŞAPTEZECI  ŞI  ŞAPTE
         
        N-au fost destui de şapte ori zece
        anii dăruiţi. Mai trebuiau şapte, –
        minuni ale lumii, taine, păcate capitale.
         
        Descopăr, de pildă, o păpădie înflorită
        între două crăpături de ciment, pe aleea
                                                       casei, –
        nu ştie unde e, dar s-a simţit Obligată
        să înflorească,
        să-şi adauge lumina mică
        Marii Lumini.
         
        Se pare că ziua începe bine.
         
        Ciudat, dar păcatele,
        provinciale sau capitale,
        nu mă prea înspăimântă. Le-am ispăşit, poate,
        în ziua când,
        aflând că voi muri mâine,
        am fost umilit, ajuns aproape
        de însângerata, ultimă geometrie,
        forţat la smerenia de pe urmă,
        descoperindu-mă dintr-odată
        piatră, clorofilă, gunoi puturos,
        descojindu-mă, despuiat,
        în nesfârşita ruşine sfântă
        a săracilor împăraţi.
         
        Iată omul.
         
        Cât despre taine, bâjbâi mereu,condus
        de-o mână care
        binevoieşte, totuşi, din când în când,
        să se aprindă,
        miloasă şi îngăduitoare.
         
        În rest, petiţii peste petiţii,
        răguşite, fără răspuns, către
        nepăsătorul  Minister al Melancoliei.
         
                 30 iunie 2018
         
        ORĂ
         
        Să mă vaiet din nou că mă dor 
        vertebre, rotule, încheieturi,
        ar fi cumva nedemn. Ca şi cum
        pământul s-ar plânge că-l supără
        calciul, carbonul, sarea.
         
        Ar fi trebuit să ştiu, de fapt,
        că mă-ndrept încet
        către o nouă stilizare şi simplitate,
        către o altă sfântă Geometrie,
        mai degrabă adâncă decât înaltă.
        Marele Tabel
        aşteaptă, are
        o foarte senină, împărătească răbdare.
         
        Ştiu că statuile –
        şi o să fiu, cu aproximaţie, una –
        se cioplesc şi se şlefuiesc tot mai greu, mai încet,       
        şi, până să strălucesc şi eu ca marmurele Renaşterii,
        ar trebui să curgă încă
        sânge destul, –
        se pot auzi de pe-acum gemete urâte,
        chiar urlete abia înăbuşite,
        bruind o clipă odele,
        imnurile de sus.
         
        E foarte de înţeles, aşadar, că, văzând
        cum se desprind aşchiile sub daltă,
        să simţi la ele foarte curând
        un fel de ezitare,
        o melancolică încetineală, ca şi cum
        abia desprinse, li s-ar şi face
        dor de ce-au fost.
         
        Simt că ochiul Maestrului
        începe să obosească şi el, convins
        pe zi ce trece
        cu un soi de amară nemulţumire
        şi săturându-se să tot facă pe moaşa,
        cugetă că-ar fi  mai bine
        să lase statuia nefătată,
        în mama ei de piatră.
         
        Cam aşa stau lucrurile şi cu mine
        în ziua asta posomorâtă
        de 15 februarie.
         
        Da, da, Acolo
        în Mă-Sa ei de piatră!
         
                  15 februarie 2018

                              Ion POP
            (Din volumul în pregătire,
                                Lista de aşteptare)