Aurel PANTEA - Poezii.
Costel Stancu - Poezii.


        Aurel PANTEA

        A vedea totul dintr-o interioritate
        adîncă şi depărtată
        -------------------
        Despre un anume sentiment al străinătății,
        în deplină amiază
        era vorba în privirea
        ce se năștea într-un trecut
        ce a renunţat aproape cu totul
        să mai fie viu
        şi numai valuri dintr-un altundeva de foarte departe
        făceau semne că nici pe departe
        nu s-a terminat şi muzicile vagi,
        în auzul nostru de pe urmă, acelaşi lucru îl spuneau
        -----------------------      
        În cele din urmă ne despărțim
        de numele noastre,
        dar ele continuă cutremurate,
        să caute un trup,
        şi, înspăimîntate, găsesc alte nume,
        ca niște neîndurători stapîni,
        în tremurul lor, se văd
         imagini de odinioară,
        depărtate, în alte vieţi, atinse de oboseli,
        şi încep să cînte melodii sfîşietoare,
        ca toamnele în care iubirile se schimbă la față
        şi chipurile nu se mai recunosc
        ---------------------
        Dimineţile, aceste depozite reci,
        unde se aud respiraţii bătrîne,
        acolo spaimele, ca nişte părinţi buni,
        găsesc miezul însuși al timpului
        dintr-o copilărie înroşită de sfioşenii adormite,
        mai stai cu mine, mai stai,
        curînd va apărea mîna şi va desena
        chipul abia născutei tale morţi
        ----------------------
        E o destindere mare,
        ca după o moarte
        învinsă
        -----------------------
        Intră în vieţile noastre ceva nelămurit,
        ne atinge, parcă în treacăt,
        în trupurile noastre vine atunci o nepămînteană înserare,
        parcă am pleca,
        dar ne însoțește o nehotărîre,
        lîngă noi, după stările astea
        se aude, aşa, un fel de oftat și o muzică
        ---------------------
        Am găsit un loc unde toată vremea
        e seară,
        nu ştiu dacă mi-l amintesc
        sau îl imaginez, acum
        acolo nu se ştie dacă se vine sau se pleacă,
        acolo dorinţele se fac amurg
        şi chipurile se retrag
        -------------------
        E tare greu, blindajele crapă
        şi dincolo de ele nu apare nimic,
        totul se petrece aici,
        chiar tu, draga mea, ai chipul unei prizoniere
        la care au privit lacome cîteva disperări,
        cineva ne va înlocui, cineva o să vină de departe,
        urmele noastre vor pleca odată cu noi,
        locul va rămîne curat
        pentru frumoasele şi tinerele odrasle ale invadatorului
        -----------------------
        S-ar putea ca surîsul Katiei,
        stă pe terasă, cu faţa spre gradină,
        să prindă ceva din seara ce se anunţă,
        lumina e subţire ca pielea de copil,
        dar poate veni din solitudini izbăvite, iar în acele singurătăţi nu se știe
        cine şi ce hotărăşte
        ------------------
        Linişte casantă,
        deasupra mării se cabrează tăceri de sticlă,
        sunt clipe cînd se naşte în noi ferocitatea,
         
        cei părăsiţi presimt ce îi aşteaptă
        ------------------------    
         
        În memoria mea, tu nu mai exişti,
        aud doar paşii mei într-o piaţă, seara, tîrziu,
        cînd şi nimicul înnebuneşte
        de singurătate.
        ------------------------    
        Te dezbrac, pînă te vei simţi
        cu totul neapărată,
        pînă te voi vedea vulnerabilă,
        pînă va străluci orbitor miezul singurătăţii, 
        memoria ta, duce toate lucrurile spre iarnă,
        pînă va ieşi furioasă mama limbajelor, urlînd,
        menada sfîrtecată de satyr
        ---------------------
        Cum fiecare lucru fără dragoste,
        cum se întoarce el, să-şi caute chipul,
        cum sîngerează el, fără să-l afle,
        cum lumea devine surdă,
        şi o pată însîngerată rămîne
        singura cale  spre unica salvare , ce a rămas,
        şi nimeni nu mai are chip,
        precum, dacă ai vorbi de chipuri,
        ar da pe afară închisori  adormite
        ----------------
        Chemat, acum de cîntece îndepărtate,
        ce se aud în limbile pe care le-a vorbit
        Isus Hristos,
        cît a stat pe pămînt
        -----------------------
         
        Într-un limbaj bătrîn
        el vede chipul unuia ce a privit
        multe apusuri
        -------------------
         
        Seara asta are ceva împotriva ta,
        te mîngîie insidioasă,
        îţi atinge coapsele, iar tu dispari,
        foarte uşor vine peste tine un timp, cînd nu te iubeam,
        cu el vine seara asta,
        pe el îl aduce peste viaţa ta de acum,
        încît fac eforturi să mi te amintesc,
        cazi şi o arătare iese
        din viaţa ta de pînă atunci,
        i se face o lumină mare,
        ce te imbrăţişeaza, pînă uiţi cine ai fost,
        şi simţi în trup o singurătate
        din care s-au retras toate privirile,
        iar cînd te ridici, se înalţă
        lîngă viaţa ta
        un vuiet de vieţi netrăite,
        precum însuşi timpul ar fi rămas orfan,
        şi toate încep să se îndepărteze
        în seri fără sfîrşit şi fără soluţie
        ---------------------
        Vin sărbătorile trupurilor,
        vin şi trec, şi rămîn linişti mari,
        şi trupurile îndură tăceri,
        şi pe urmă tăcerile se adaugă
        unor melodii ce se aud
        cu auzul nostru de pe urmă,
        cînd o divinitate priveşte în limbajele noastre
        cum ne prăpădim,
        cum ne ocupă tăceri fără îndurare,
        şi în privirile ei se aude un plîns fără seamăn
        ------------------------    
        La fel cum ai şterge de praf
        un obiect foarte îndrăgit,
        pentru a vedea limpezimile lui de odinioară,
        apare un chip
        ce ne însoţeşte vieţile,
        încît se surpă în noi aparenţele
        pe care am mizat,
        şi ele nu erau decît mesageri umili
        a ceea ce trebuia să vedem,
        dar, acum, e tîrziu,
        chipul face semne de departe
        că drumul ce trebuia urmat s-a şters
        şi nu-l pot reface corurile noastre,
        ce cîntă ostenite, vai, atît de ostenite
        Şi tăcerea, şi corpurile ei,
        s-au adunat atîtea,
        prin miezul serilor,
        prin memorii rătăcitoare,
        acolo se vorbeşte despre viaţă,
        ca despre ceva de demult,
        ca despre ceva străin, într-atît de robace au fost tăcerile şi corpurile lor,
        într-o seară,
        era mare pustiu şi multă înstrăinare
        în vieţile noastre,
        despre asta era cîntecul,
        pe care îl aud,
        acum,
        înainte de a pleca,
        înainte de a face promisiuni
        despre care se ştie
        că nu se pot onora
        -----------------------
        O noapte întreagă cu morţi dragi
        mi te aduce, acum, fragilă
        dintr-o primăvară îndepărtată,
        tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea
        într-o vreme brună,
        asta se vedea pe toate chipurile,
        iar tu, printre femei în negru şi plînsete
        erai însăşi inocenţa derutată,
        toţi te îmbrăţişau,
        purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,
        era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.
        Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale
        de atunci
        revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei
        -------------------------   
        Katiei
        Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele
        dintre ceea ce suntem, acum,
        şi ceea ce nu vom mai fi,
        încît intrăm, fără să ştim,
        în tăceri fluide,
        de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul
        ne mai poate întoarce.
        Simţim chemarea ei dintr-un trecut
        în care locuiam
        şi care, parcă speriat,
        de acele tăceri fără capăt,
        ne inundă cu atîtea amintiri,
        că putem face drumul îndărăt,
        purtînd păreri de rău şi chemări abia născute,
        şi promisiuni
        despre care n-avem de unde ști
        că s-ar fi putut împlini vreodată
        -------------------------
        A fost de-ajuns un desiş de priviri,
        aşa cum ai regăsi, întorcîndu-ţi chipul
        un trecut drag,
        din care credeam că ai plecat,
        ca să redevin străinul ce nu te cunoştea,
        au căzut în clipa aceea, îngheţate, scene vivante,
        precum rolurile din viaţa unei actriţe,
        am simţit că voi fi atît de departe,
        ca şi cum, ne mai îndurînd singurătatea,
        mi-aș face eu însumi o vizită, ca unui prieten plecat de mult,
        de atunci iubesc serile,
        momentele acelea ale zilei, unde se adună oboseli oxidante,
        orele molatice, cînd accepţi, cînd nu mai ripostezi,
        şi se strecoară, ca în viaţa melancolicilor incurabili,
        ceva străin, atunci se subţiază toate graniţele
        şi nu se mai ştie de unde vin şi unde alunecă toate
        Timpul, ştiai si tu,
        e doar mătase fărîmiţată


        Costel STANCU

         
        Cel din oglindă primeşte întruna scrisori.
        Nu le deschide. Mi-e frică de atîtea cuvinte captive.
        Visez să mă ascund în mine însumi
        ca sîngele într-o batistă roşie.
        Privesc afară. Nu se apropie nimeni. Cel din oglindă
        insistă să îmi arate colecţia lui de scrisori.
        Mă prefac interesat. Într-o zi o să mi le citească
        pe toate, jură el. E vară, îl chem la furat cireşe.
        Nu. El nu părăseşte niciodată oglinda.
        Umblu singur pe dealuri. Cireşii sînt bine păziţi.
        Nu mă aleg nici măcar cu o pereche de agăţat
        la urechi. Mă întorc acasă şi spre uimirea mea
        cel din oglindă mă ia la ţintă
        cu sîmburi de cireşe!  
         
        * * *
         
        Trăiesc sub pielea nelepădată
        a zilei de ieri.
        Un copil aleargă după
        norul în formă de gramofon.
         
        Vreau să dansez,
        dar purtătorul meu de ceas
        îmi spune că e prea tîrziu.
         
        Răstorn paharul morţii. 
        Nu se varsă.
         
        Moartea mea, sora mea
        cine-i mai întreagă
        decît tine
        acum?
         
         
        * * *
         
        cînd mori
        treci tot prin inimă
        aşa cum o încăpere
        nu se poate goli
        de ea însăşi
        decît prin gaura cheii
        chiar dacă are
        toate ferestrele
        larg deschise
         
        * * *
         
        Eu şi Celălalt - doi sălbatici
        ce se privesc, întîia oară, în oglindă.
        Eu sparg oglinda,
        convins că vrea să îmi fure chipul.
        Celălalt adună cioburile, să poată  reconstrui,
        mai târziu, lumea distrusă de mine.
        Într-o zi, am tras o săgeată în soare
        şi el a sîngerat ca un războinic.
        O vreme n-a mai ieșit pe cer.
        Mi-a fost teamă de întuneric,
        dar  Celălalt m-a ţinut de mînă ca pe
        un orb adevărat, deşi îmi cunoştea vina.
        Am vrut să înec luna
        şi i-am legat o pietricică de picior.
        Celălalt a făcut-o să plutească pe ape.
        Am încercat să-mi ucid stăpînul
        cu un fagure de miere otrăvit.
        Celălalt, prefăcut într-un roi de albine,
        l-a alungat, împiedicîndu-l să guste din el.
        Şi cîte altele! M-am săturat! Vreau să
        mă lepăd de Celălalt, să-l izgonesc, să nu-l mai
        simt sub piele. Viaţa mea să nu mai semene
        cu un pod de cale ferată deminat
        în fiecare noapte de un somnambul!
        Urlu. Celălalt, liniştit, mă priveşte.
        De ce, Doamne, simt că fără el nu aş fi decît,
        pe fundul apei, o jumătate de peşte?
         
         
         * * *
         
        Nu aştept nimic. Vii tu,
        femeie, înşelătoare ca luna pe cer ziua.
        Chiar dacă ai rupt piciorul păsării,
        ea tot nu va şchiopăta în zbor, îmi spui.
        Eu tac. Înlăuntrul meu se rupe un pod,
        se părăseşte un stup, se aleargă o herghelie.
        Mă simt un călău în legitimă apărare, o albină
        pe floarea din hîrtie de la poarta Raiului,
        un strop de lapte supt, pe furiş, de la mama.
        O cascadă de îngeri e acum viaţa mea.
        Ce cuvînt îi va opri căderea?
        Oare nu eşti tu acela care, 
        altădată,  a eliberat un porumbel alb
        dintre coapsele femeii sale? mă întrebi.
        Eu tac rotund. Am băut şi vinul şi apa.
        Nu aştept nimic. Nici măcar moartea.
         
         
        * * *
         
        trece pe stradă poetul nu-l huiduiţi ce vină are el
        că v-aţi vîndut caii înainte de a le creşte aripile,
        că  poate ridica la cer, dintr-o privire, păsările
        hrănite cu grăunţe de plumb
        că o singură atingere de-a sa transformă clopoţelul
        leprosului într-unul din aur cling-cling
        apropiaţi-vă uşor nu răniţi poetul sufletul său
        e o grădină aflată mereu în calea norului de lăcuste
        ce dacă trăieşte într-o corabie cu pînze din aripi
        de fluture alb şi crede că luna e o oglindă în
        care se ascunde soarele noaptea. nu e nebun
        nu e nici fericit. viaţa lui – un peşte ce se
        întoarce mereu în locul unde a fost pescuit.
         
         
        * * *
         
        Din cînd în cînd,
        Dumnezeu  îşi adună nebunii
        şi îi întreabă:
         
        Cine sînteţi voi?
         
        Ei îl arată,
        fericiţi,
        cu degetul.
         
         
        * * *
         
        Au prins-o. Va fi lapidată.
        O înconjoară. S-au înțeles:
        fiecare are voie să arunce o singură piatră.
        Cel ce nu a greșit niciodată aruncă primul.
        Piatra trece pe lîngă femeie
        și cade pe pămînt, ușurată.
        O, Doamne! De ce se împotrivește cerul?
        Ce rugăciuni nu au fost făcute?
        Nimeni nu știe.
        Deodată, se reped cu toții la grămada de pietre
        și încep să le azvîrle înspre cea vinovată.
        De două, de trei, de o sută de ori fiecare.
        Ce reguli, ce legi! Se face liniște.
        Nici unul nu a atins ținta. Seara,
        se întorc, resemnați, la casele lor.
        Nebunul satului stă pe un gard și cîntă:
        tra-la-la, tra-la-la, doar piatra aruncată de
        Maria Magdalena ar putea-o lovi,
        tra-la-la, tra-la-la!