Virgil Diaconu - Imperiul
Carmen Tania Grigore - Poezii
Dan Rotaru - Sonete


Imperiul

       
       Viitorul nostru abia începe.
       Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.
       Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii
       să facă ordine prin cotloanele cerului;
       în Grădina Domnului, în celulele mele.
       Imperiul! El face ordine cu soldaţii lui,
       care văd în întuneric.
       
       De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!
       Îţi vei primi numărul şi vei intra
       în computerele Imperiului,
       la care este conectat Universul. Tot Universul!
       Tot Universul, stea cu stea; și atom cu atom.
       Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,
       de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat
       din grădina zmeului… Toate iubitele şi însingurările,
       gândurile şi furiile tale vor apărea de acum
       pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.
       Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!
       
       Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!
       Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii!
       Şi cu poemele de abur pe care ţi le trimite
       noapte de noapte Sulfina! Gata cu lecţiile de poetică
       pe care le ţii şobolanilor roşii propăşiţi în literatură.
       Gata cu anacronismele şi revoltele! De fapt,
       Revoltei i se va tăia în fiecare zi câte un deget
       ca să nu mai bată toba în cetate;
       şi ca să nu mai scoale morţii din patul lor cu nălucile ei.
       Viii – să nu îi mai scoale!
       Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
       Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
       
       Viitorul nostru abia începe.
       Nu este adevărat că păsările îşi pierd capetele în zbor!
       De altfel, Imperiul a decretat că ele au greşit cerul;
       Imperiul a decretat că am greşit veacul!
       Şi viaţa ne-am ales-o greşit, fără-ndoială,
       însă Imperiul va găsi o soluţie.
       O soluţie pacifistă, desigur, de vreme ce
       morţii nu vor fi declaraţi. Şi guzganii Imperiului
       vor stabili din nou ordinea în cartierul singurătăţii;
       în cartierul florii de cireş.
       Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
       până la Înviere nu vom mai şti nimic despre ea.
       ― Unde este arcul de lemn?
       Şi prinţesa cu cireşe la urechi unde este?
       ― Toate sunt la locul lor, pe ecran, fii liniştit!
       Imperiul are întotdeauna un buzunar plin de soluţii.
       O cartuşieră plină…
       
       Viitorul nostru abia începe.
       Viaţa ta va apărea de-acum pe ecran,
       de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat
       din grădina zmeului.
       Viaţa ta va apărea pe ecran, de la sărutul prinţesei
       la Revolta care aprinde străzile.
       Gata cu florile de cireş care au îndrăznit
       să se pună de-a curmezişul Apocalipsei!
       Gata cu florile de cireş care au ajuns să încurce
       planurile Apocalipsei! Gata!
       Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
       până la Înviere nu vom mai şti nimic despre ea.
       Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.
       
       Desigur, morţii nu vor fi declaraţi.
       Istoria se scrie şi acum pe întuneric.
       Vezi, moartea vorbește toate limbile pământului.
       
       Viitorul abia începe.
       Aşa că îmi voi face publică ediţia princeps
       a revoltelor şi utopiilor mele. În ediţia princeps
       veţi găsi toate gândurile mele, nerv cu nerv.
       Și toate ereziile: vrăbiile şi florile de cireş.
       Ce altceva credeaţi că veţi găsi
       decât încercarea de a îndrepta a genomul uman
       prin floarea de cireş, prin sărutul prinţesei?
       Ce altceva credeaţi că veţi găsi
       decât încercarea mea de a ieşi de sub talpa Imperiului?
       Iată anacronismele şi ereziile mele! Gândurile mele atomice!
       Până şi floarea de cireş este o răzmeriţă în liniştea copacilor,
       cearta vrăbiilor este o adevărată mişcare de stradă.
       Numai îndrăgostitul trece fluierând pe lângă Apocalipsă…
       
       Iată, aşadar, lucrurile pentru care am fost interzis
       în toate manualele. În toate capetele,
       în toţi neuronii Imperiului. Şi în toate epocile. Interzis,
       pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
       De fapt, soldaţii întunericului mai încearcă şi-acum
       să stingă steaua care îmi dă lumină, lumina care dă stea.
       Ei mai încearcă şi-acum să împuşte în cap toate visurile.
       Toate florile de cireş. Soldaţii întunericului!
       Care mi-au interzis ieşirea în public, printre cireşii înfloriţi.
       
       Imperiul! El m-a scos din toate manualele,
       din toate capetele! Din toate celulele gânditoare!
       Da, veacul mă trimite în fiecare zi pe eşafod.
       Și mă atârnă în toate ştreangurile istoriei,
       pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
       
       Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
       Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
       
       Viitorul abia începe.
       Totul este să îmbrăţişezi noua ordine:
       gândirea la gamelă, orizontul cazon.
       Ideile din borcanul cu spirt.
       Totul este să fii treaz când vor sosi de peste ocean
       conservele cu zile mai bune! Şi razele de soare în eprubetă;
       şi capsulele cu speranţe:
       una pe zi şi vei arunca pe fereastră toate ereziile!
       Un spray cu iluzii la purtător te va ajuta să scapi
       de floarea de cireş care îţi bate cu disperare în geam.
       
       Viaţa mea – la picioarele Imperiului.
       Gândirea la gamelă! Orizontul cazon!
       
       Și singurătatea mea cu degetul pe trăgaci!
       
       Ia de la mine, Doamne, paharul acesta!
       Şi strânge cioburile vrăbiei şi fă vrabia la loc.
       Şi întoarce la mine sulfina.
       Şi floarea de cireş, din care mi-am făcut biserică!
       Întoarce la mine Revolta, chiar acum,
       când, îmbrăcată în flăcări, Apocalipsa îmi dă târcoale.
       Scoate-mă din mormântul acestui veac,
       Doamne, nu mă amesteca cu morţii!
       
       Ieşi afară, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
       Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
                            VIRGIL DIACONU



Poezii

Starea aceea, specială
       
       Când scriu,
       o adiere venită
       de niciunde
       împrăștie singurătatea
       în anatomia altei femei;
       cuvintele aleargă
       la mine
       avide de răsfăț,
       mă simt ca un
       vânzător ambulant de
       baloane personalizate
       înconjurat de copii
       din ce în ce mai joviali,
       mai capricioși
       sau ajunși prea devreme
       ai străzii!
       Mânuțele lor agită aerul
       stătut al cotidianului
       neștiind cât tumult
       produc
       în imaginația mea!
       
       
       În umbra cuvintelor
       
       Învață-mă tu
       cum să respir
       aerul stătut al depărtării,
       să-mi port fericirea
       ca pe o năframă
       de la o fereastră la alta
       închipuindu-mi că undeva,
       în umbra cuvintelor,
       ochii tăi limpezesc
       neputința de a mângâia
       un răspuns
       
       
       Avertisment
       
       Să nu te oglindești
       în acest poem în care
       am adâncit sentimente,
       s-ar putea să-ți tulburi
       amintirile
       și să strigi numele meu
       cu disperarea unui
       supraviețuitor în jungla africană!
       Fostele iubiri jubilează ostil
       revărsând licori afrodisiace
       în casa cuvintelor;
       deseori, un hohot de râs comercial
       străbate biblioteca
       în care am ascuns
       scrisori indecente
       din vremea dominată
       de puncte - puncte;
       alteori – un hohot de plâns
       restant la plata facturilor
       emoționale
       stârnește compasiunea
       unor figuri necunoscute.
       
       
        Un vis de împăcare
       
       Am visat case neîncuiate
       în care trăiesc oameni simpli
       niciodată înstrăinați
       
       cumva, vom ajunge
       și noi acolo,
       sperând să aflăm
       cine și cum separă tristețea
       insinuată în punctul culminant
       al binelui
       
       rostul ni-l știm pe dinafară
       dar – pe înăuntru
       alte sensuri
       îndestulează viața subtil
       provocând un vacarm de crize
       existențiale
              Carmen Tania GRIGORE



Poezie

Sonetul stăpânii îngerilor
       
       Azi, în tăcere, pentru prima dată,
       îți depăn viața-ncet și pe ascuns,
       de parcă nu mi-ar fi îndeajuns,
       sau nu ar fi a ta, ci-ar fi furată,
       
       iar, de un timp, în fiecare noapte,
       tot trupul tău, atunci când te colind
       cu palmele și ochii, ți-l aprind
       și până-n zori i-s formele răscoapte.
       
       Sortit, din clipa-n care m-am născut,
       ca zilnic să duc îngeri la păscut,
       de veghe, dimineața, la ferestre,
       
       cu brațul plin de bice și căpestre,
       te-aștept, să-mi dai câțiva cu împrumut
       din cer, să-i spurc cu ierbile terestre...
       
       
        Sonetul privirii care doare
       
       Precum privirea, nu te-nțeapă nici
       dacă-i ameninți stupul, o regină,
       cu acul ei din rază de lumină,
       și nici cel mai versat dintre arici,
       
       căci semnele ți se închid pe loc
       și, timp destul să vadă, ochiul n-are,
       cum cu o flacără de lumânare,
       m-apuc unei biserici să-i dau foc!
       
       Tu știi c-atunci când miroseam un crin,
       simțeam că-mi injectezi în nări venin
       înmiresmat, dar nu ți-am spus de frică
       
       să nu mă pui să mângâi o urzică
       ce tocmai răsărise din senin
       pe-un mușuroi cu-o singură furnică?
       
       
        Sonetul târziei înțelegeri
       
       Acu-nțeleg de ce-ți plăcea tăcerea
       și mă rupeai întruna de cei mulți,
       că doar așa puteai să îți asculți
       cum ți se-mprăștie în trup plăcerea
       
       și de iubire inima îți plânge,
       când cu săruturi sufletu-ți crestez,
       nesățios, până îți dau de miez
       și, ca vampirul, te golesc de sânge.
       
       Acu-nțeleg, dar nici nu mai contează,
       ce simte un bărbat când se botează
       copil în inima unei femei,
       
       ca-ntr-o cristelniță, ursit de zei
       și îngeri ce pe umeri îi fixează
       aripi cu mir lipite-n loc de clei...
       
       
        Sonetul inelului de nuntă
       
       Vai, ce săracă-i lumea fără tine,
       și ce-ntuneric s-a făcut în ea
       de când, plecată, nu te pot vedea,
       iar viața mi-e un drum prin serpentine!
       
       Orbit de trup, ca orișice bărbat,
       eram, când altul vrea să te înhațe,
       căci zi și noapte te țineam în brațe,
       crezând că-s dintre toți cel mai bogat.
       
       Iubeam în doi și marea dar și munții
       și ne simțeam mereu ca-n noaptea nunții,
       mergeam la fel pe lipăr și polei
       
       și uneori ne împărțeam la trei,
       c-așa se-ncearcă rezistența punții
       de aur la bărbați și la femei...
       
       
        Sonetul femeii visând
       
       Când o femeie pleacă să se culce,
       se face-n lume, într-o clipă, vid
       și toate drumurile-i se deschid,
       să-i fie somnul liber, bun și dulce.
       
       Când o femeie din cearceaf coboară,
       alene precum tâlcul din povești,
       de mii de ori la rând de-ai s-o privești,
       îți va părea c-o vezi întâia oară.
       
       S-o vezi mai clar, dă-i umbra la o parte,
       dacă de ea o simți că te desparte,
       și, ca visarea să nu-i întrerupi,
       
       golul de somn, să-ncerci să i-l astupi
       cu visul stors dintr-un crâmpei de carte,
       ca mierea dintr-un fagure din stupi!
       
       
        Sonetul nepotrivirii inimilor
       
       Chiar de le-ai da aceleiași oglinzi,
       când trupul ți-e, lipsit de pasiune,
       ca mort, iar sufletu-n recesiune,
       și astăzi tot în pierdere le vinzi.
       
       De must, și bobu-oricât i-ar fi de plin,
       dacă n-ai pic de gust și măiestrie,
       oricât de mult și-ar fi dorit o vie,
       nicicând n-ajunge să se facă vin.
       
       Tu știi că-oricât de mult ar semăna,
       inima mea, când bate, cu a ta,
       dacă nu sunt la fel, întotdeauna,
       
       pereche, precum soarele cu luna,
       ci fiecare-n constelația sa,
       ne-om măsura viața doar cu una?
       
       
        Sonetul cafelei de probă
       
       Nu știu de-a fost hazard sau premoniție
       când, ca să fii măcar o zi a mea,
       cât suflet poți să pui într-o cafea
       ca s-o-ndulcești destul ți-a fost condiție,
       
       iar a iubirilor pe timp de seară,
       după cât zahăr te pricepi să pui
       încât să nu-i mai placă nimănui,
       de cât e de urâtă și amară.
       
       De n-ai caimac, în cea de dimineață,
       aruncă-un bulgăre micuț de ceață,
       iar dacă n-ai cu ce să-l cântărești,
       
       presară zahăr, după ochi, în cești,
       și, iute, pune-n ea un sloi de viață
       pisat, de-i prea fierbinte, s-o răcești!
       
        Sonetul plânsului care îngheață
       
       Întreagă, cum ni se cuvine nouă,
       nu-i chip, și trupul trebuie să ți-l frâng,
       să ți-l pot plânge doar cu ochiul stâng,
       mutându-l în orbitele-amândouă.
       
       Îmi cunoșteai așa de bine glasul,
       încât doar mă gândeam c-o să te strig,
       și se făcea în lume-așa de frig,
       încât îmi îngheța pe drumuri pasul
       
       și nici nu mai puteam înainta
       ca să pătrund adânc în viața ta
       frumoasă ca-o bijuterie veche,
       
       deși eram ursit să-ți fiu pereche,
       și-n miez de iarnă să te poți muta
       ca-ntr-un iglu la mine-ntr-o ureche...
       
       
        Sonetul iubirii înțărcate
       
       Cât timp crezi că putea-va să te poarte
       sufletul meu în el, de știi, să-mi spui,
       că asta i se-ntâmplă orișicui
       care iubește dincolo de moarte,
       
       și cât, după aceea, mai pot ține,
       până când viața va intra în post,
       din toate ce mi s-a părut c-au fost,
       ca să le-mpart, în moarte, doar cu tine!
       
       Nu știu de ce mi s-a părut că parcă
       în cârcă te duceam ca într-o barcă
       ce eșuase într-un lan de grâu
       
       care-mi crescuse mult mai sus de brâu,
       pe timpul când izvoarele înțarcă
       și seacă ugerul oricărui râu...
       
       
        Sonetul iubirii răsturnate
       
       Mi se părea, privind la părul tău,
       că îți curgea un râu, în jos, pe umeri,
       și te rugam izvoarele să-i numeri
       și să le tai bucăți c-un ferăstrău,
       
       iar apa să i-o-mparți doar între noi,
       după cum jinduiam și după sete,
       ca un hulub vânat de un erete
       ascuns în nori după-o perdea de ploi.
       
       Păreai, ca norii pe un cer înalt,
       o floare pe o stâncă de bazalt,
       prin care apa urcă prin tulpină,
       
       de la petale până-n rădăcină,
       în roca dură, exersând un salt
       mortal în întuneric din lumină...
                  Dan Rotaru