Coborând, coborând
         
        Îi dau aerul vechimii. Coborând,
        coborând – ieri-alaltăieri era un munte, astăzi e
        un deal, mâine-poimâine va fi o câmpie: privește în zare,
        oprit pe o coamă să admire relieful, la
        o vârstă. Doamne, cum mai trece omul! Dacă stă bine și
        se gândește, mai are de trăit un pic, după
        care va fi uitat pe drum: va arunca la coș din ce a adunat,
        nu va mai avea nimic de câștigat, sufletul
        o va lua razna, inima lui va pierde și ce n-a avut… Va fi
        tot mai obosit și de la un moment dat
        se va plictisi să mai continue, se va retrage la vatră,
        se va relaxa la maximum și se va adresa în
        numele tuturor cu: Să vorbim, să vorbim, în loc să ațipim
        în ceas de amiază – în dezacord cu noi înșine,
        în dezacord unii
        cu alții. Lipsiți de însemnătate… Coborând,
         
        coborând, devenim lucruri.
         
         
        Îi lipsesc o mulțime de cuvinte
         
        Numai ce i se întâmplă lui contează, atât. E o făclie care
        arde în prezent. Un tumult de viață
        ce urmează să strălucească în toate privințele, crede.
        Nu-l interesează ce a fost înainte
        să se nască el, nici ce a fost în trecutul îndepărtat. Nici
        cine a creat lumea pământeană la
        populația ainu, despărțind uscatul de mare, cu care prilej
        i-a venit în ajutor codobatura!
        M-am gândit: de ce e el așa, parcă ar fi
        fermecat. E ultima verigă a unui lanț: poate, s-a desprins, e
        liber, e nemărginit, e detașat. Admite. Are
        un sentiment de dezgust și o abordare superficială, nu ține
        seama de nici un criteriu, nici de dimensiunea lui,
        nici de gradul de organizare
        și de funcția sa. Stă pe internet, îi strigă ei, iubito!,
        e călare pe marginea unui fotoliu de piele: Auzi, să nu bei
        apă după ce mănânci castraveții ăia, că ți se
        apleacă. Hai, lasă-mă… „Spirit minunat, cine ești tu?” Eu?
        Nu-s! Tu chiar n-ai simțit cutremurul astă noapte?
        De ce să-l simt? M-am
        gândit iar: de ce e el așa, parcă ar fi fermecat. Mie-mi
         
        place să cercetez fenomenele asupra
        unui om. N-ar fi extraordinar dacă ne-am culca împreună
        în noiembrie și nu ne-am mai trezi
        decât la primăvară? Ea are acest avânt către ideal, către
        frumos. Către această fericire! Pe când
        el, numai suflet, îi răspunde: Tu ai o gaură în creier! Îi
        lipsesc o mulțime de cuvinte.
         
         
        E o atmosferă lascivă
         
        în ușa lăptăriei, slujbașele, cu nasturi lucitori și
        cu mâinile în buzunare, goale sub
        halat, își surâd una alteia, trăgând cu ochiul la gesturile
        obscene ale pifanilor așezați la terasa din
        față, având senzația
        că sunt trase pe sfoară. Căscând
         
        somnoroase așa, din senin. Și cu o tensiune
        a inimii, nervoasă, de origine bine
        cunoscută, ce avea
        să le îmbujoreze și să le încoroneze cu
        câte o floare de lotus din tabloul de pe perete, floare
        cu forme excitante, concrete…
        Încoronare care le dau de gol slăbiciunea, farmecele și
        diavolii din ele, că prin
         
        farmecele și diavolii din ele pot fi explicate
        toate. În ușa
        lăptăriei, unde bășicile de aer din lapte ating
        slujbașele pe obraji, scânteind
        în soare…
         
         
        Ceva roșu aprins
         
        Plânge ușor, cu fruntea pe flașneta scoasă din pod, în
        ogradă la el, absent, bătrân, papagalii
        îl trag de păr, îi apucă în cioc mănunchiuri mici de păr,
        vor face bidinele din firele lui albe
        smulse: „ce
        e cu tine, omule?”, se întreabă. În aparență. Îmi
        miroase a gaz, spune.
         
        Flașneta are manivela ruptă, nu cântă, cică
        și așa n-are nici o putere
        melodia ei să îndrepte năravurile pe aici. „Ci, deși unii
        și alții au nădușit
        asupra unor lucruri asemenea”, aude, e un glas cunoscut,
        cine o fi? Aha, e el… Tot
         
        el, cel de pe vremea când era tânăr, dând
        grăbit la rame, în barcă, pe
        Siret, apropiat de malul unei bălți: are probleme… Ce
        face? Apucă o creangă și sare pe
        uscat, se îndreaptă de spate și o ia la fugă spre. Numai el
        știe spre ce fetișcană, o fantomă,
        melancolic: era
         
        prea plin de clorofilă pe atunci, crede. Era… Ce
        vremuri…
        El, printre puținii care au reușit să se delimiteze, în
        timp, față de mediul
        gazos – ceva roșu aprins, irespirabil…
         
         
        Nimic nu e al lui
         
        Trăiește ca apucatul, nu mai primește nici un semnal,
        bâjbâie după ieșire, la vârsta lui la ce-i mai
        trebuie să stea pe aici? Nu
         
        găsește odată ce caută, o tot ia pe căi ocolite, pe unde nu
        l-a purtat raționamentul? S-a rătăcit
        prin această pădure a lucrurilor inutile, înmulțite în timp.
        A părăsit atâtea dintre cele începute și i-a
        încremenit de atâtea ori
        sufletul… S-a întâlnit și cu acea creatură mare, cenușie,
        care s-a ridicat de pe un câmp din apropiere și
        s-a înălțat precum un elicopter,
        rotindu-se deasupra lui – avea ochii mari, rotunzi,
        strălucitori și roșii, avea legătură cu
        strămoșii? L-a hipnotizat? „Era ceva ca un om cu aripi, s-a
        năpustit cam de la înălțimea vârfurilor copacilor”.
        Puterea ta e acum a mea, l-a auzit
        strigându-i. Și l-a făcut să se întindă pe pământ:
        — Gata, nu dormi? Ce duhoare! Ce lighioană… Din acea zi
        a început să decadă, rar îndrăznind să mai iasă
        din bârlogurile lui întunecate. Știe că-și e propriul dușman,
        în principal, dar nu știe care e cauza. A intrat
        într-o nouă etapă a dezordinii și caută o ieșire, cu spaima
        întipărită pe chip. Mai bine să nu mai spună
        nimic – prin mila pe care o inspiră. De fapt, el cere
        duioșie, luându-și un nou avânt. E mândru că
        nimic nu e al lui, în definitiv,
        motiv să se simtă în continuare vrednic, liber să se ia în
        derâdere.
         
         
        Un păcat mic
         
        Acesta este un păcat mic, zice tânărul, rob sieși – și-și
        ridică,deasupra capului, cuțitul
        însângerat, după ce și l-a înfipt în inimă și l-a scos
        icnind, căzut în
        genunchi. În fața oglinzii dulapului. Ce
        am vrut să demonstrez cu asta, Moșule? Linge
        sângele de pe cuțit, „are gust bun”. E o dovadă de iubire.
        Aici,unde domnesc plecăciunile pe
        covoare roșii. Fapta mea vine din trecutul mai îndepărtat,
        care mocnește sub cenușă. Matale
        știi toate aceste lucruri mai bine ca mine: te rog, deschide
        fereastra! În duh.
         
        Moșul își face cruce: ești martor la întoarcerea
        ciocârliilor acum, fiule, către cine vrei să te îndrepți? Oprit
        la lumina tremurătoare a unei candele.
        Ciocârliile te vor călăuzi, oricum, greșit – trei zile
        mai târziu. Să trimiți o telegramă,
        dacă ajungi, în genul:
         
        „Am sosit la Moscova, totul e bine”.
         
         
        Însetat, rău
         
        Nemângâiat. Amețit de fumul tras în piept, în
        lipsa țigărilor, fum al frunzelor
        arse, frunze măturate toamna, tușește zgomotos și
        împarte covrigi câinilor
        vagabonzi întâlniți, înjurând, câinii îl refuză: că-i e urât
        și de ce-i găsește pe orășeni să facă pe drum
        curățenie tocmai acum, când trece el,
         
        abia eliberat de la poliție, din arest, însetat, rău, după
        o beție cruntă, unde a văzut timpane
        sparte, urechi umflate, ochi însângerați, mâini rupte și
        picioare învinețite de lovituri, „uite, bă,
        la ăsta, are două sexe”, normal, s-a enervat, că a văzut
        negru, a împărțit pumni și picioare
        la întâmplare… Îl îneacă fumul, îi e sete, o sete nebună,
        cui să-i dea la cap acuma, să-i bea
        inima, mângâietorule?
         

                        Liviu Ioan STOICIU