C.D. Zeletin - Trenul
Constantin Călin - Zigzaguri-Despre umaniști*)


                                        Trenul

        E cel mai firesc lucru ca, în urmă cu 60 de ani, un copil de la ţară, cum am fost eu, crescut între dealuri mari, să nu fi văzut tren până la vârsta de 9 ani. Poate mai ciudat e faptul că, în oaza de cărturărie a casei noastre de la Burdusaci, trenul era totuşi o permanenţă, abstractă însă pentru mine, cel mai mic din toţi, încât aş fi fost sigur că la cea dintâi întâlnire cu el n-aş fi reacţionat în vreun chip aparte. Trei ani la rând, 1941, 1942 şi 1943, bunicii, Nanu şi Nana, cum le spuneam noi, mergeau cu trăsura peste cinci dealuri uriaşe, la Bârlad, în vizită la Moşu’ Ghiţă, adică la Gheorghe Palade, blândul judecător al Tribunalului Tutova, fratele bunicăi Natalia. Bucuria lor era să-l ia cu ei pe nepotul preferat, Lulu, fratele meu mai mare decât mine cu un an, să-i arate trenul, eventual să şi meargă cu el o staţie-două, urmând să se întoarcă la Bârlad. Blond, frumos, important prin afecţiunea bunicilor, care, de altfel, îl şi botezaseră, Lulu urca imediat sus pe capră, dar Nana îl chema repede lângă ea. Ardea de nerăbdare să ajungă la Bârlad şi să vadă trenul. Ajunşi la destinaţie, încă din prima zi au urcat în el şi au mers până la Gara Doaga, de pe malul Siretului. Nanu era ghid, întrucât se născuse şi copilărise la Nicoreşti. Printr-o reminiscenţă fonetică din vechime, Nanu îi spunea râului Seretiu (negreşit diftongaţi iu, cu u cât mai stins!)
        – Dar pe Dada nu-l luaţi? îndrăznea mama.
        – Să mai crească...
        ...Şi trei ani am tot crescut, numai că în al patrulea, în august 1944, nu numai că nu ne-am mai dus la Bârlad, cu Dada ori fără Dada, ci a trebuit ca într-o noapte să plecăm, pe nepusă masă, în refugiu la Buzău. Ne-am cuibărit mai mult adormiţi sub coviltirul căruţei trase de cei doi armăsari negri şi iradianţi. Ruşii ajunseseră cu frontul la Puieşti, târgul de peste dealul plin de păduri şi râpi dinspre răsărit.
        Şi eu văzusem trenul, însă cu ochii minţii. Aveam o perfectă reprezentare a lui, dar sonoră, şi veţi vedea în ce fel. Ea completa imaginea grafică a trenului, întâlnită prin cărţi, reviste ori fotografii. Cum sonoră, la Burdusaci? Simplu. Iată cum.
        În marginea dinspre şes a satului Tochile, de sub pădurea Colonoasa, trăia o bătrână, baba Olimpiada, foarte săracă şi cam năzdrăvană. Cobora uneori la Burdusaci, cu treburi la noi. Niciodată însă nu-şi părăsise locurile. Purta veşnic acelaşi cămeşoi de cânepă în care ar fi încăput trei babe Olimpiade, încât sugera o uriaşă libertate de mişcare în balonul ei aparent molâu.
        Odată, prinzându-mi privirea, mă întrebă oarecum bizar:
        – Vrei să vezi trenul?
        Şi începu să rostească o horbotă de versuri, la început rar, apoi progresiv repede, iar spre sfârşit din ce în ce mai rar:
        Te duc
        Te-aduc,
        Te duc
        Te-aduc,
        Te duc,
        Accelerando: Te-aduc etc.etc.
        Fa Ilincă,
        Stretto:        
        Fa Ilincă,
        Fa Catrincă,
        Fa Ilincă,
        Fa Catincă etc, etc.
        Rallentando: Te-am dus
        Te-am adus
        Te-am duss,
        Te-am aduss,
        Te-am dusss,
        Te-am adusss...
        Ssssss...
        O imagine onomatopeică de geniu, concisă la maximum şi cu sens perfect! Pornirea e înfierbântată, Ilincile şi Catincile îţi zboară multiplicate la ferestre, iar oprirea lină şi fâsâitoare... Am notat alături de text trei termeni culţi, numiţi în muzică agogici, care comandă sporirea sau rărirea mişcării, pentru a trece şi mai fertil prin grila receptării culte.
        Cum ţâşni oare minunăţia asta din gura babei Olimpiada care, nepărăsind Tochilea ei, nu văzuse cu siguranţă un tren? Probabil din povestirile soldaţilor lăsaţi la vatră. Ea nu era decât o traducătoare de poezie.
        ...Dar iată că a trebuit să ne întoarcem din refugiu. Într-o noapte, ruşii ne-au răpit armăsarii negri pe crupa cărora se răsfrângea luna. A trebuit să ne întoarcem cu trenul.
        Trenul! În gara Buzău, stăteam pe bagaje, rezemat cu spatele de zid, când deodată a răsărit, şi încă pe linia întâia, locomotiva. Monstrul uriaş l-a speriat grozav pe copilul fricos ce eram! Mi se părea că va trece trenul peste mine! Îmi venea să împing cu spatele zidul de care mă rezemam. Urcarea în vagon, ieşirea din traumă!
        Şi apoi, o viaţă, sufletul meu a deprins, când accelerando, când stretto, când rallentando, melancolia trenurilor strecurate prin văi ori printre prăpăstii carstice. Ba încă am descoperit nostalgia şi chiar lirica fierăriei unsuroase, oarbe şi atroce a locomotivei pe care, cu peste 150 de ani în urmă, o prefigura Alfred de Vigny în La maison du berger. Poetul francez întrezărea în droaşca ciobanului fiorosul taur metalic al viitorului. Iată un exemplu, ştiut de toată lumea, însă de la noi:
        Trenule, n-ai avea parte
        De şuruburile toate
        Şi de şina de sub roate,
        C-ai dus pe badea departe...
        Versuri tot anonime, ca ale babei Olimpiada. Versuri care înalţă la altitudini lirice noi şi surprinzătoare prozaica fierărie a trenului. Trebuie să dispui de o generoasă cuprindere istorică, instantanee şi vastă, a poeziei populare, ca să-ţi dai seama de fuga ei de încremenire şi de amestecul încremenirii cu înnoirea. Poezia e mobilă ca şi transhumanţii, ca şi la maison du berger, ca şi TGV – ul (train à grande vitesse)...

                                                             C.D. ZELETIN



        Zigzaguri
         
                        Despre umaniști*)

        Din motive subînțelese, lecția mea va fi de genul „prelegere populară”. Scopul ei e de a vă introduce într-o materie pe care n-ați frecventat-o. Mă înșel dacă fac presupunerea că nu v-ați oprit niciodată, în lecturile dumneavoastră, la Nicolaus Olahus și Petru Cercel, pe care îi voi pune în miezul expunerii de azi? Ori că n-ați urmărit discuțiile ce s-au purtat în jurul unei teme ca „umanismul cronicarilor”? Sînt destule aspecte, inclusiv bibliografice, care merită atenție. Deci ascultați!
        Figură importantă a secolelor XIV-XVI, umanistul e insul studios, aplecat asupra cărților, pe care le parcurge cu sentimentul intrării în stăpînirea unor secrete. Deși (atunci cînd el însuși nu-i nobil sau ierarh bisericesc) are un patron, evită Curtea cu ipocriziile („toate sînt minciună și prefăcătorie”) și obligațiile ei cronofage, precum și societatea profesorilor de colegii și universități ori pe cea a preoților teologi, cu care adesea e în dezacord. El e un protejat al împăraților, regilor și prinților, care îi acordă o „pensie” (rentă) suficientă pentru a trăi decent. Din izolarea sa, trimite scrisori unor destinatari cunoscuți direct sau necunoscuți, cu care discută teme intelectuale specifice epocii. Alteori primește sau face vizite unor admiratori. Dezideratul său: „o conversație liniștită, voioasă și totuși serioasă, între buni prieteni și înțelepți, în răcoarea unei case sau la umbra unor copaci”. Urăște războiul, anarhia și iubește pacea. Vrea „o viață tihnită și onestă” pentru sine și bine patriei sale. Munca lui e să înțeleagă și să explice natura umană, firea, și evenimentele caracteristice timpului său, de care uneori e nemulțumit1).
        Între cărțile umanistului, pe primul loc rămîne Biblia, în care e adînc cunoscător. Om religios, el e însă un critic al exagerărilor unor secte de călugări bigoți care constrîng, cenzurează, instigă. „La noi – îi scria Erasmus de Rotterdam lui Olahus – domnesc călugării, mai ales în Brabant, un soi de oameni cum nu se poate mai imbecil și mai sălbatic. Mă consideră dușman, fiindcă am arătat în ce anume constă adevărata pietate; dar ei preferă ca poporul să fie ignorant cu desăvîrșire” (v. Umanistul Nicolaus Olahus, ediția citată, p. 163). Nu o dată, din cauza lor, migrează. Principala valoare pe care o apără e demnitatea umană. Pico de la Mirandola (1463-1494), un tînăr genial, contemporanul lui Ștefan cel Mare, considera, în De dignitate hominis (o cuvîntare ținută la Roma, în 1487, în fața a numeroși filozofi), că omul este „o mare minunăție și o ființă demnă de admirat”, pe care Dumnezeu a așezat-o în centrul Universului2), că el e – vorba lui Protagoras (485-410 î.H.) – „măsura tuturor lucrurilor”, pe care le cunoaște cu inteligența sa. Pentru a-și păstra această poziție, el trebuie să devină uman, humanus, adică „blînd, civilizat, luminat”, generos, filantrop, să-și însușească – cum cerea Cicero – omne genus humanitatis, tot felul de cunoștințe, să se cultive prin literatură, știință, artă și să tindă spre idealul de il uomo universale (om universal)3).
        Ce legătură are acest personaj cu oamenii Țărilor Române din secolele XVI-XVII?
        În intervalul amintit, la noi, din cauza vicisitudinilor istoriei, umanistul e o prezență nu rară, rarissimă. Deși – cum a remarcat Edgar Papu, în Lumini perene (Ed. Eminescu, 1989) – „Neagoe [Basarab] este mai uman decît umanistul florentin [Machiavelli]”, totuși el nu poate fi considerat reprezentativ pentru categoria umaniștilor. Un erudit, fără îndoială, autorul Învățăturilor către fiul său Teodosie nu iese din sfera religiosului. Îi lipsește anvergura viziunii și degajarea (ca formă a libertății intelectuale) în comentariu, voința afirmării umanului.
        În ceea ce-l privește pe Nicolaus Olahus, ale cărui trăsături corespund figurii de umanist, el aparține literaturii române – rezervă obligatorie! – în aceeași măsură în care (problema am discutat-o anterior) îi aparțin și scriitorii străromâni. Născut la Sibiu, dar făcînd o carieră de cleric și curtean, trăiește departe de pămîntul românesc și scrie în limba latină. (A fost, între altele, secretar și consilier al Reginei Maria, soția lui Ludovic al II-lea și soră a lui Carol Quintul, episcop de Zagreb, mitropolit primat de Strigoniu, regent al Ungariei, și aproape două decenii a trăit la Bruxelles.) Opera sa se compune din versuri („Elegie la mormîntul lui Erasmus din Rotterdam”, „La moartea fratelui meu Matei”, „Împotriva unui bîrfitor”, „Către secolul de acum” etc.), lucrări de istorie (Hungaria, Chronicon) și o corespondență (scrisori către Erasmus, Papa Clement al VII-lea, Împăratul Carol Quintul și diverși alții) ce se distinge printr-o judecată cumpănită, analitică, observații pătrunzătoare, informație variată și calități literare. Versurile sînt elegii, epitafuri, satire, iar istoriile – evenimențiale și de moravuri. În Hungaria / Ungaria, de pildă, relevă, pe lîngă alte întîmplări, dramele provocate de rivalitățile dintre Drăculești și Dănești, aceștia din urmă înrudiți cu familia sa. Una din ele e cea a lui Mihnea Vodă cel Rău. Refugiat la Sibiu, unde obținuse „chezășia obștească”, adică se pusese sub protecția populației locale, el e asasinat într-o zi în care tocmai se întorcea de la biserică, însoțit chiar de tatăl autorului, Ștefan Olahus. Ucigașul „a fost fugărit pînă la gazda lui din apropiere de o mare mulțime și de plebea înfuriată din cauza încălcării chezășiei obștești, garantată de rege, și a fost ucis în mod mizerabil, fiind lovit cu o bombardă de către un plebeu din mulțimea care a luat cu asalt casa” (v. Ediția cit., Cartea 1, cap. XII, p. 118). Ultimele șapte capitole din cele optsprezece ale cărții I a Hungariei cuprind date despre Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat. Limba și descoperirile arheologice probează – menționează autorul – romanitatea românilor. „Românii sînt încredințați [traduntur] că sînt coloni romani. Dovada acestui lucru este faptul că au multe în comun [communia] cu limba romană și se găsesc în acest loc foarte multe monede ale acestui popor, fără îndoială indicii puternice ale vechimii stăpînirii romane pe aici” (cap. XIV, Despre Transilvania, în op. cit., p. 121). Succinte, caracterizările denotă capacitatea de a reține ceea ce, din unghiul epocii, trecea drept curiozitate și merita semnalat: istorie, antropologie, etnografie. „Modovenii – se spune în cap. XIII – au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească; se deosebesc doar puțin la îmbrăcăminte. Se țin mai de neam și mai harnici [mai viteji – magis strenuos] decît cei din Țara Românească. Caii lor sînt neîntrecuți. De multe ori s-au lepădat de regele Ungariei, adesea au purtat războaie cu regele Poloniei. Se spune că pot să strîngă pînă la patruzeci de mii de oameni înarmați și mai mult. Limba lor și a celorlalți români a fost odinioară romană, ca unii care sînt coloni romani; în vremea noastră, se deosebește foarte mult de aceea [romană], dar multe din vorbele lor pot fi înțelese de latini” (ibidem, p. 120).
        Atila, a doua carte a Ungariei, descrie pătrunderea hunilor în Cîmpia Panonică, apoi consolidarea și creșterea imperiului acestora. Menținerea lui cerea ca la conducere să fie desemnat „cineva ieșit din comun” ca inteligență și fizic, și acesta a fost, prin voința destinului, Atila, militar faimos, care va include în titlul său „spaima lumii”, iar ulterior, sugestionat de vorba unui călugăr, și „biciul lui Dumnezeu”. „Atila […] a fost de statură potrivită, lat în piept și în umeri, cu capul pe măsura celorlalte membre, [avea] fața întunecată, cu ochi strălucitori, răspîndind uneori, prin însăși căutătura [lor], o anumită severitate; barba [îi era] rară, nasul turtit, [avea] un mers mîndru, [era] înclinat spre [plăcerile] dragostei [rezultatul: peste șaizeci de fii naturali – n.m.]; trupul [îi era] răbdător la trudă, foame, veghe, la frig și la căldură; [avea] o mare putere sufletească, [era] chibzuit, temerar, îndemînatic și încercat în îndeletnicirile militare, [fiind] dornic de mărire, ingenios și priceput în derutarea dușmanilor, în urzirea și evitarea vicleșugurilor și a capcanelor; [era] prudent în luptă, îndeplinind cînd îndatoririle unui oștean iscusit, cînd pe cele ale desăvîrșitului comandant, încît i s-ar potrivi acest [vers] homeric: «Ambele, și rege bun și puternic luptător». Față de cei trufași [era] crud, în schimb, cu cei umili, blînd și milostiv” (v. Ungaria. Atila. Traducere, cuvînt înainte și note [de] Antal Gyöngyvér, Institutul European, 1999, p. 145)4). Deși uimitoare, ascensiunea lui e prezentată de Olahus într-o manieră simplă, cu disocieri între real și legendar. Dincolo de mulțimea amănuntelor despre dotările și simbolurile hunilor, culese din diverși istorici, e schițat felul de a gîndi și de a se comporta al unui conducător mare și neliniștit (v., în acest sens, „Cuvîntarea lui Atila către militari, înaintea bătăliei care a avut loc în Cîmpiile Catalaunice” [sau Maure], impecabil structurată, solemnă, gravă, incitatoare, cu impact puternic). Survenită din cauza unei hemoragii, urmare a exceselor nupțiale („vinul și dragostea necumpătată”), atunci cînd – după deducțiile autorului – avea 74 de ani, moartea lui Atila a fost prevestită de „numeroase semne” (aidoma celei a lui Ștefan cel Mare), care-i amplifică proporțiile. „În ziua nunții sale, calul pe care îl folosea în bătălii drept cel mai bun și cel mai credincios, fără nici un semn vădit al unei boli prealabile, deodată a murit. Chiar și Mycoltha, logodnica [sa], dînd să intre în iatac, atît de tare și a lovit piciorul în prag, încît, din cauza grozavei dureri, a fost nevoită să se așeze o vreme. Înaintea morții lui, vreo douăzeci de nopți s-a văzut o cometă, spre răsăritul soarelui de primăvară. […] (ib., p. 265).
        Ultimul capitol al cărții vorbește despre „devotamentul” secuilor (o etnie „îndărătnică”, trufașă, greu de strunit, cu un teribil instinct al autonomiei) față de „patrie și libertate”, pe care „o consideră mai de preț decît toate lucrurile muritorilor”, de vocația lor pentru independență: „secuii nu au uitat nici pînă acum vechile obiceiuri și libertatea sciților” (loc. cit., p. 273). Acestea sînt valori la care, în acord cu spiritul timpului său, vibra și Olahus.
        Profiluri de umaniști au, de asemenea, prin pregătirea lor, cît și prin unele aspecte ale scrierilor rămase de la ei, Iacob Eraclid (Despot Vodă), cel din drama lui Alecsandri, Johann Sommer Pirnensis și Petru Cercel. Primul, grec de origine, venit în Moldova cu intenții reformatoare, a înființat – proiect neînțeles de contemporani – un colegiu (v. Ștefan Bîrsănescu, Schola latina de la Cotnari, 1957). Al doilea, un saxon, biograf al celui ce-l adusese aci ca profesor, s-a făcut ecoul acestei inițiative (v. „Elegia a zecea/ Lui Despot Vodă, despre biblioteca și școala ce el a întemeiat”, care e o încurajare și o laudă, cum dovedesc aceste versuri de la sfîrșit: „Principe, pășește pe aceste căi; pe acestea se merge spre stele./ Celelalte vor fi ale morții care va veni”, în Literatura română veche (1402-1647), Ediție îngrijită de G. Mihăilă și Dan Zamfirescu, 1, Ed. Tineretului, 1969, pp. 287-289). 15 la număr, elegiile lui Sommer au ca temă „prăpădul de la Moldova”, fiind plasate în continuarea principalei sale opere: Vita Jacobi Despotae Moldavorum Reguli (Viața lui Iacob Despotul, regele Moldovei), Wittenberg, 1587, lucrare „scrisă cu măsură, sobrietate și inteligență” (Iorga), „prima biografie umanistă dedicată unui domnitor moldovean” (Dan Zamfirescu). Al treilea, Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul, vestit poliglot, e autorul unui imn remarcabil, scris în italiană. Apropo de talentele lui, Hasdeu zice, cu sinceră mîndrie, în „Ioan Vodă cel Cumplit”: „Petru Cercel călătorea prin Italia și Franța, învăța aproape toate graiurile Europei, scria versuri în limba lui Tasso și atrăgea asupră și prin maniere și învățătură admirațiunea curtezanilor celor mai rafinați și a oamenilor celor mai instruiți ai epocii” (v. Opere, 2, Ed. Minerva, 1996, p. 191). După Iorga (v. „Aventurieri orientali în Franța”), Cercel era cel mai simpatic dintre prinții rătăcitori care au trăit la curtea lui Henric al III-lea, cu care a venit din Polonia. Sinteză lirică a unor lecturi biblice, filtrate printr-o conștiință vinovată, „Imnul” e o împletire de elogii pentru Divinitate, elanuri, căințe și promisiuni de îndreptare. Recitat, datorită tonalității proprii unui gest de smerire, el își revelă întreaga frumusețe. Încercați, dau aci doar partea finală: „Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,/ Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,// Greșit-am, Tată, milă ai de mine,/ Aprinde-mi sufletul și mă învață,/ Și fă să vin alăturea de tine,// Tu, ce ești cale, adevăr și viață,/ Știu că tot binele ce va să-mi vie/ Mi-l va trimite sfînta ta povață.// Ferice de voi [fi] și-n bogăție/ De stare și avere, dă-mi putere/ Cu spaimă mare să ți-o-nchin tot ție.// Iar caznă cînd avea-voi și durere,/ Să fiu ca Iov cu strașnică răbdare/ Și să-ți slujesc statornic îți voi cere.// Orice ți-e voia, Împărate mare,/ Nespus de mult mă bucură și-mi place,/ De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.// Mi-e gîndul doar la slujba ce voi face/ Măriei Tale tot mereu, căci ție/ Cel ce-ți slujește va trăi în pace// Și va zbura la cer cu bucurie”. A fost publicat de Stefano Guazzo, în antologia Dialoghi piacevoli (Convorbiri spirituale). Sub titlul „Rugăciunea Domnului muntean”, l-a tradus și comentat Al. Ciorănescu (v. Revista Fundațiilor Regale, 2, nr. 9, septembrie 1935, p. 660-666), remarcîndu-i „simplitatea” și „ritmul lipsit de monotonie”5).
        Oameni ai secolului al XVI-lea, cei amintiți pînă aci constituie, cu o formulă existentă într-o crestomație, „zorii umanismului” în Țările Române. „Ziua” lui o reprezintă cronicarii, precum și alți intelectuali din secolul al XVII-lea și începutul secolului următor. Îl am în vedere, îndeosebi, pe Nicolae Milescu, care, sub titlul Pentru sîngurul țiitoriul gînd, a dat „prima versiune românească a unui text clasic al umanismului european” (v. Virgil Cândea, în Crestomație de literatură română veche, II, Ed. Dacia, 1989, p. 92), Rațiunea dominantă (Peri avtokratos logismon), scris de un discipol al filozofului alexandrin Poseidon din Apamea (sec. II d.H.), tradus și de Erasmus în latină (De superatrice ratione). Textul, ale cărui teme sînt fidelitatea față de credința („legea”) moștenită, lupta pînă la sacrificiu pentru libertate, dragostea maternă, îmbină expunerea teoretică despre puterea rațiunii asupra patimilor (suferințelor) cu narațiunea unor evenimente istorice (asuprirea exercitată de asirieni asupra evreilor și revolta acestora). Milescu l-a introdus în traducerea Vechiului Testament.
        Cum se manifestă umanismul cronicarilor? Prin voința de a așeza pe bază documentară mai sigură decît a autorilor primelor letopisețe lucrările lor, adunînd și comparînd „izvoare”, mergînd cîteodată pînă la amănunte (exemplu Stolnicul Constantin Cantacuzino, omul care cu mari cheltuieli și-a format o bibliotecă – peste patru sute de cărți – v. Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român, 1967), prin strădania de a stabili începuturile („a da cap și începătură”), de a risipi „întunericul” legat de origini, de a combate „basnele” și defăimările cu privire la acestea (v. Grigore Ureche, cu al său „de la Rîm ne tragem”, din scurtul capitol „Pentru limba noastră românească”, în Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, 1987, Miron Costin, De neamul moldovenilor, Ed. Științifică, 1967, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Istoria Țării Rumînești, în Cronicari munteni, EPL, 1961). Deși nu au o teorie umanistă, sistematizată, cronicarii au în schimb sentimente umaniste. Prin importanța pe care o acordă vieții și adevărului, prin anumite observații filozofice (cum ar fi cele despre permanentele „mutări” ale lucrurilor și „stepenele” (treptele) prin care trec), politice și morale, prin raportările la Antichitate și, nu la urmă, prin paralelismele schițate între provincii și țări, un Grigore Ureche, un Miron Costin, un Constantin Cantacuzino Stolnicul se comportă ca umaniști. Noțiuni ca „folos obștesc”, „patrie”, „(toată) seminția” sugerează o intenție de solidaritate extinsă. Umaniștii – subliniez încă o dată – simt nevoia liniștii necesare studiului pentru a extrage ceea ce e memorabil și cita ceea ce era de interes educativ. Or, aceasta le-a lipsit alor noștri. Sper să sesizați durerea de-a nu o avea din paragraful final al „Predosloviei” lui Costin la De neamul moldovenilor: „Puternicul Dumnezeu, cinstite și iubite cetitoriule, să-ți dăruiască, după aceste cumplite vremi anilor noștri, cîndva, și mai slobode vacuri, întru care, pre lîngă alte trebi, să aibi vreme cu cetitul cărților a face iscusită zăbavă, că nu iaste altă și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă, decît cetitul cărților” (ed. cit., pp. 138-139). Nestatornicia și nesiguranța au fost dominantele climatului în care au trebuit să trăiască și să scrie. Mereu cu zilele „a mînă”, nu s-au putut concentra asupra temelor pe care, ca intelectuali, le aveau la inimă. Singurul care a avut condițiile pentru a fi un umanist deplin, în felul arătat la început, a fost Stolnicul: în epoca maturității, a trăit sub domnia de 26 de ani a lui Brîncoveanu, ruda sa, apoi sub cea, scurtă, a fiului său Ștefan, alături de care muri tragic.

                                                    Constantin CĂLIN

        --------------------------------------------
        *) Pagini de curs.
        1. Portretul acesta de umanist e dedus din corespondența lui Nicolaus Olahus – v. Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) (1493-1568). Texte alese. Studiu introductiv și note [de] I.S. Firu și Corneliu Albu, Ed. Științifică, 1968, pp. 151-192. El seamănă însă cu cel conturat aceluiași tip de Jacques Le Goff, în ultimele capitole ale studiului său Intelectualii în Evul Mediu, Ed. Meridiane, 1994, pp. 170-176.
        2. Grija pentru uman, pentru „integritatea sacră a omului” (sau, în altă formulare – întîlnită în „a cincea convorbire” a lui Gabriel Marcel cu Paul Ricoeur –, pentru „demnitatea sacră a ființei”) e, mereu, o problemă actuală.
        3. Humanitas înseamnă: „omenie, bunăvoință, blîndețe, îndatorire”, cf. Ioan Nădejde și Amelia Nădejde-Gesticone, Dicționar latin-român complet pentru licee, seminarii și universități, Ediția XX, Ed. Naționala Mecu, f.a., p. 297. Humanitas a reprezentat „un ideal moral”. Formula prin care a devenit celebru e versul „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” (Sînt om și tot ce-i omenesc străin de mine nu socot) din piesa Heautontimorumenos de Terențiu (secolul II î.H.), ce îndeamnă la trăirea plenară și cunoașterea integrală a vieții (v. M. N[ichita], „Terențiu”, în Scriitori greci și latini, Ed. Științifică și Enciclpedică, 1978, pp. 358-363).
        4. Acest portret ar trebui comparat cu cel făcut lui Atila de Stolnicul Constantin Cantacuzino (v. Cronicari munteni, Ediție îngrijită de Mihail Gregorian, 1, EPL, 1961, pp. 78-79), care are cîteva note în plus, de pildă, aceea că disprețuia banii: „Banii încă și dupre a mai marilor lor învățătură îi ocarîia și încă mai vîrtos nu-i poftiia”. Sau că „purta în cap și pene de șoim”, că „la prînzare rar ședea, iară la cină mult mînca și mai mult carne, iar pîine mai nimic”, că avea apucături de „varvar” și că „era și tare de urechi”.
        5. Sfîrșitul lui Petru Cercel fu tragic, ca și al lui Despot, dar fără maiestatea acestuia. Într-un comentariu critic pe marginea a două cărți ce-l au ca subiect (autori: C. Manolache și Al. Cartojan), Șerban Cioculescu îl rezumă astfel: „De acum înainte [adică după obținerea firmanului] începe, dacă se poate spune, drama lui Petru Cercel. După vreo treisprezece ani de frămîntări fără preget, s-a văzut în scaunul părinților săi; tînăr încă, de 35-40 ani, ager, pregătit, bine primit de boieri și popor. Nu se poate însă menține decît un an și nouă luni; ca să preîntîmpine deportarea ca mazil, fuge în Ardeal, cu toată averea, lăsîndu-și soția și cei trei copii în țară; e arestat și încarcerat în Ardeal, după ce i se confiscă bunurile. Evadează după doi ani de detențiune, e primit de împăratul Rudolf al II-lea, la Viena, se stabilește alți doi ani la Roma, trece la Veneția, obține din nou sprijinul lui Henric al III-lea și e chemat la Constantinopol, după mazilirea lui Mihnea. Aici e învestit un Vlad, care moare înainte de a lua drumul țării. Se deschide o licitație deșuchiată între Petru Cercel și Mihnea, iarăși candidat, care dă mai mult și este numit. / Petru Cercel e închis din nou, și cu nasul și urechile tăiate, deportat la Rodos, unde e decapitat și aruncat în mare” (v. „Viața romanțată a lui Petru Cercel”, în Revista Fundațiilor Regale, 8, nr. 5, 1 mai 1941, p. 399).