Adrian Dinu Rachieru - Radar. Alexandru Ivasiuc un prozator uitatd (II)
C.D. Zeletin - Necontenit Eminescu
Constantin Călin - Zigzaguri-Marginalii la Alecsandri (VI)


        Radar
         
                  Alexandru Ivasiuc un prozator uitat? (II)

        Şi Racul, ultimul său roman (1976), recunoscut, curios, de Al. George, drept „capodopera” lui Ivasiuc, cumulând „toate defectele calităţilor sale”, discută despre avalanşa puterii şi a violenţei, fiind, sub scutul parabolei, „curat politic”. El este o sinteză a temelor şi obsesiilor scriitorului, abordând – în spatele unui roman exotic, fără culoare locală – problemele veacului. Ivasiuc, cel atât de preocupat de destinul lumii este implicat cu gravitate în problemele ce tensionează viaţa planetei: lupta dintre raţional şi iraţional în această lume a puterii, ofensiva iraţionalului, eficientizarea terorii. Aici, puterea se rezumă la a fi o tehnică; ea nu e justiţie, ci măsură preventivă, numind teroarea o înflorire glorioasă şi frica – o pace publică. Arbitrară şi misterioasă, puterea rămâne pentru Don Athanasios un joc al exercitării liberului arbitru, împins până la desfiinţarea individului, încât „nimeni nu se va simţi la adăpost”. Golit de viaţă personală, individul e strivit de mecanismul pe care-l slujeşte; libertatea „programată” şi moartea morală premerg şi anunţă moartea propriu-zisă, fie şi întâmplătoare.*)
        S-a spus cu justeţe că Alexandru Ivasiuc nu e un stilist sau un decorativ. Fraza sa riguros simetrică impune prin densitatea reflecţiei; satisfacţia lecturii este, în primul rând, una intelectuală. În privinţa acestui ultim titlu, criticii au incriminat formula scrierii (ambiguă, nota D. Micu, considerând că eposul ca atare prezintă puţin interes), dar au subliniat în unanimitate înaltele cote ale dezbaterii.
        De o impresionantă vitalitate spirituală, ostil ornamentelor, verbiajului grandilocvent şi digresiunilor, respingând ceea ce apărea ca inert sub raportul semnificaţiilor, în permanenţă căutare a „pericolului” şi conflictului, cultivând cu frenezie înfruntările la înalt voltaj, preocupat de relevarea adevărului, marxistul (declarat) Alexandru Ivasiuc a fost, prin intensitatea inteligenţei, un continuu generator de idei. O lectură tehnică a textelor sale ar facilita sesizarea neîmplinirilor estetice, inventariind paginile debile, „anemizate”. Dar inconfundabilele romane ale lui Ivasiuc sunt nu doar ficţiune epică, ci, mai ales, dezbatere etică, o meditaţie responsabilă şi gravă asupra marilor probleme existenţiale sau a dramelor intime, proiectate pe ecranul epocii.
        În prozele lui Ivasiuc, contaminantă e „patima ideilor”, dirijând o neînduplecată ofensivă a raţiunii şi raţionalului; scriitorul s-a vrut antipitoresc. Scriind „cărţi de probleme”, autorul şi-a dorit nu numai să încânte (sub un unghi riguros estetic) ci să şi modifice; o artă sănătoasă – se pronunţa cu fermitate Ivasiuc – este o artă ofensivă şi, sub acest imperativ, scriitorul şi-a construit opera, consecvent crezului său literar. Ivasiuc însuşi mărturisea (vezi Raţiune şi afecte, în Contemporanul, nr. 6/1977) că preferă munţilor de retorică şi festivism, deviind în autoîncântare, „uscăciunea” (şi, implicit, precizia). Se poate admite observaţia că producţia sa romanescă poate fi „pătrunsă” prin utilizarea unor concepte-chei. Se poate spune că puterea ar fi obsesia prozatorului, după cum problematica libertăţii şi necesităţii (revenind mereu, sub alte faţete şi la diverse niveluri) ar susţine tentaţia filosofării. Dar filosofia lui Alexandru Ivasiuc, subtil dialectician, este o filosofie a transformărilor necesare, pentru prozator omul fiind, prin excelenţă, un zoon politikon. Ivasiuc refuză evaziunea sau receptarea pasivă, el trăia în istorie angajat şi iubea arena politică, dorea conflictul (prin surprinderea şi „iluminarea” revelaţiilor interioare în evoluţia unor conştiinţe clătinate, în criză, lipsite de perspectiva tranziţiei line, dar în devenire), modul existenţei lui fiind acţiunea.
        Ivasiuc, aproape neîncrezător în vocaţia scriitoricească, a început târziu. Construit din contradicţii, el vrea să îmbine rigoarea şi pasiunea. Spiritul de sistem, raţionalitatea lumii intră în conflict, inevitabil, cu fascinaţia devenirii. Tandemul Ilie Chindriş-Olga din Interval, romanul său preferat, îi defineşte tocmai personalitatea, o inteligenţă speculativă mulată pe tentaţia geometrizării; controversele dintre cei doi foşti logodnici impun drept concluzie teza care domină suveran universul său romanesc: legitatea ignoră dramele individuale, îndoielile, dezvăluirile, abuzurile etc. produc crize de conştiinţă (precum lui Ion Marina din Cunoaştere de noapte), dar „schema” funcţionează fără a gripa mecanismul politic (implacabil). Necesitatea îşi taie vad, empireul ideilor pare a accepta doar adevăruri univoce, nicidecum interpretabile. Dizertativ, dialectician, de extracţie sartriană, cu lecturi filosofice (citând cu fervoare din tânărul Marx, cu deosebire), Ivasiuc eşuează, curios, în schematism. Slăbiciunile prozei sale deranjează mai puţin în Racul, ultimul său roman (un roman-manual), tocmai fiindcă acolo personajele, ca instrumente ale Necesităţii, ilustrează explicit schema, pregătind „edificiul verbal” al Utopiei (negative). Chiar propria-i detenţie, transmutată romanesc, capătă o ciudată „justificare” prin lucrarea Istoriei, fatal agent al tăvălugului necesităţii.
        Conţinând elemente de roman-parabolă, Racul era în fapt o parabolă despre mecanismul puterii. I s-a reproşat că romanul nu priveşte realităţile româneşti. Într-adevăr, într-un secol agitat, „populat” cu evenimente precipitate, demitizând şi spulberând iluzii (în care vechile tehnici ale puterii nu mai puteau contracara forţele tectonice ale libertăţii), Ivasiuc demonstra, prin acest roman politic, o exemplară solidaritate cu lumea, o accentuată deschidere faţă de istorie, o profundă înţelegere a epocii. Ivasiuc surprinde contrastele unei lumi debusolate, în stare de dezagregare, în care lupta pentru putere (degenerând în violenţă, fanatism, crime oribile şi masacre inutile) macerează scrupulele morale. Destinul lui Miguel, singurul erou interesant al cărţii, se derulează implacabil până la, aparent, accidentala sa moarte. Fiindcă, libertatea lui Don Miguel era „controlată”, levantinul Don Athanasios (inspiratorul şi artizanul din umbră al puciului fascist) iniţiindu-l în „tainele fricii” şi programându-i criza de conştiinţă. Despărţit de foştii comilitoni (Miguel evoluând – involuând, de fapt – din stânga eşichierului politic spre extrema dreaptă), el nu mai este crezut de aceştia şi, în consecinţă, nu mai poate ajuta pe nimeni, devenind un rac: adică un „om nou” apărând vechile privilegii, cerându-i-se nu devotament sincer, ci supunere necondiţionată. În acest roman dialectica necesităţii şi libertăţii ne urmăreşte continuu; pentru Alexandru Ivasiuc nu e posibil liberul arbitru deoarece „pentru a înţelege necesitatea trebuie s-o gândeşti liber” (în sensul unei libertăţi în afirmarea ei concretă, pentru toţi). Necesitatea este, aşadar, înţeleasă ca opţiune şi nu supunere (dar în sensul necesităţii istorice reale, împotrivindu-se falsei necesităţi, denunţând „necesitatea aparentă”). Astfel, Don Miguel – într-o lume opacă, manipulată de aventurieri – intuieşte că preconizatul plan din noaptea carnagiului „nu e numai criminal, dar şi cu desăvârşire inutil”. Iar cazuistica politică probantă confirmă din plin că, în acest „proces al inteligenţei”, nebunia surclasează logica.
        Roman demonstrativ, Racul are ca subiect haosul. Miguel, omul-anexă, încearcă a se sustrage planului care „va lovi la întâmplare”, zdruncinând credinţa în ordine şi raţiune, plan minuţios, pus la punct de Don Athanasios, cel care ştie totul. „Emanatul” Don Athanasios reprezintă teroarea „dematerializată”, inflitrată peste tot. Miguel nu va putea depăşi „zbaterea în nemişcare”. Compus din simetrii clare, romanul lui Ivasiuc aduce în scenă pe terorista Tahereh, unind, fără a împăca, fatalismul oriental cu fanatismul politic.
        Febrilitatea intelectuală sigilează paginile lui Alexandru Ivasiuc. Sub jetul ideilor, descifrăm spiritul raţionalist, subjugat de tirania Ordinii. Raţiunea asigură ordinea; ieşirea din ordine înseamnă moarte. Legea, ne reaminteşte Ivasiuc, îşi taie drum prin noianul faptelor particulare. Eseist poftitor de speculaţii, pentru care visele înseşi de desfăşoară ca un sever raţionament, Ivasiuc a scris sub refuzul metaforei, amânând revanşa epicului. Eroii săi se desentimentalizează, tocmai pentru a domina. Deşi trăieşte eclipsată de patima ideilor, mişcarea epicului nu e de ignorat; Ivasiuc comentează existenţa în tipar geometric. El porneşte de la idee spre viaţa concretă, „procustizând-o”. Ceea ce a întreţinut o lungă suspiciune, necurmată, privind talentul său prozastic. Alex. Ştefănescu rămâne ferm: lipsit de talent literar, Ivasiuc nu poate fi acreditat ca prozator. Eseistica sa (energică, febrilă, pasională), comunicată sub regimul urgenţei, propunea un fascinant spectacol de idei; cu interesante observaţii sociologice, pledând constatativ, de pildă, pentru emulativa explozie „de grup”, regândind chestiuni controversate pe agenda dezbaterilor sau enunţând idei „neîndoielnice”, ciudate. Cum ar fi prezumţia, ambalată apodictic, că valoarea estetică depinde de radicalitate (din fericire, nerespectată). Azi, fostul deţinut politic, funcţionar o vreme la Ambasada SUA, apoi director al unei Case de film şi dispărut, la cutremurul din 1977, sub ruinele blocului Scala, pare, într-adevăr, uitat. Cota sa a coborât vertiginos, însoţind un dezinteres flagrant pentru operă. „Ţâşnind din necunoscut”, el devenise pentru I.B. Lefter (în 1986) o figură exponenţială. Dar tot atunci criticul era obligat să recunoască că Al. Ivasiuc, o vedetă a deceniului anterior, nu-şi adjudecase un loc cert pe harta prozei noastre.
        Categoric, Al. Ivasiuc n-a fost un prozator de fineţe analitică. Iar analiza, câtă e, pare „câlţoasă” (cf. M. Ungheanu) şi cade în retrospecţie. De unde insuficienţa epicii, comentariile excesive, eseismul digresiv. Cărţile sale dezbat febril problematica puterii; protagoniştii încearcă a fi liberi fără a se sustrage necesităţii şi îşi oferă, astfel, o existenţă falsă, conştientizând criza. Totuşi, conchide N. Manolescu, ele (cărţile) sunt „cât se poate de realiste”, trăgând „spuza ideilor pe turta realităţii”, impunând binomul criză / iluminare. De vocaţie constructivă, dezvoltând o viziune deterministă, încorporând idei şi vădind o declarată adeziune la problematica prezentului, scrisul lui Ivasiuc, „acut intelectual” (cf. Al. Piru), nu poate evita schematismul. Cum „marii neliniştiţi” sunt purtătorii radicalităţii, prozatorul e convins că punctele de vedere radicale „fac cu adevărat Istoria”. Încât, şi contribuţiile sale eseistice (vezi rubrica Pro domo în Contemporanul, apoi în România literară) respectă, mai apăsat chiar, „ingineria mentală” denunţată de C. Regman. Preţuit de unele voci ca „ideolog” al generaţiei, Ivasiuc respingea ferm noianul de cuvinte, metaforita, „docta înşiruire de fraze”, invitând, dimpotrivă, la „dezghiocarea” realităţii. Şi înţelegând că, angajat în căutarea prezentului, are obligaţia de a edifica, alături de congeneri, un supra-ego colectiv, implicit o nouă faţă a literaturii în vremuri „ideologice”. Aşa-numita proză „de curaj”, de tip justiţiar, epidemia romanului „obsedantist” aduceau la lumină, se ştie, adevăruri convenabile regimului, în funcţie de fluctuantele directive politice şi, desigur, de prefacerea contextelor. Virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât problema literalităţii se eclipsase, trecând în prim plan problema adevărului (literatura ca reflectare), propunând, paradoxal, pagini mincinoase.
        Aşadar, procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la o premisă indiscutabilă: sub comunism, vorba lui Eugen Negrici, literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală. Scăpând de coşmarul realismului socialist, tiranic în anii incipienţi, ea nu a scăpat de bruiajul ideologic şi de umbra ameninţătoare a Cenzurii. Cum poezia, respectiv proza au avut „viteze diferite” (observa Daniel Cristea-Enache), cum intervalul comunizant trebuie, la rându-i, cercetat etapizat, radiografia epocii presupune un lung travaliu, înregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere. Bineînţeles, şi ierarhizări fluctuante, sub semnul revizuirilor critice, inevitabile. Dureros, cazul lui Ivasiuc dovedeşte că infidela glorie, câştigată trudnic, doar pe lungimea unui deceniu, se pierde uşor. Şi că prozatorul, însoţit de propoziţii superlative (ofilite acum), de mare ecou în epocă, nu avea vocaţia ficţiunii, cum remarcase Eugen Negrici, ci doar pe aceea a problematizării. Bântuit de un productiv frison recuperator, fostul deţinut politic va livra ritmic o „rafală de cărţi”, cu un „entuziasm ostentativ”, „ştergând linia de demarcaţie” dintre limbajul supunerii şi cel critic, observa Sanda Cordoş, făcând loc, pe o schemă marxistă, „ideologiei supunerii”. Convingerile (asumate), răspicat enunţate, aşezate pe „terenul relaţiilor de putere”, lăudând doctrina forţei modelată de acţiune ar explica, probabil, tăcerea compactă care îi înconjoară acum opera. La care s-ar putea adăuga şi alte observaţii (valide), privind insatisfacţiile legate de precaritatea epică (Al. Piru), tezism, expansivitatea eseistică (G. Dimisianu), „meditaţia abstractă” (A. Marino), aducând în scenă personaje-idee, simplificând şi sterilizând psihologiile. Animate, totuşi, sub stindardul revoluţiei permanente, de „glasul conflictului dialectic”. Deloc întâmplător, primul său monografist (I. Vitner, 1980) îşi botezase opus-ul „înfruntarea contrariilor”. Iar eroii săi, clonați, înnobilați, „ideologizaţi”, exersând dialectica, dincolo de şirul de dezvăluiri (frică, suspiciune, abuzuri, crime), confirmă că pentru febrilul Alexandru Ivasiuc acea „meditaţie politică în planul indivizilor” se rezumă la a înţelege / accepta necesitatea istorică, justificând cauza (adevărul adevărat) în numele legităţii, sacrificând individul. „Tot ce s-a întâmplat a fost bine și necesar”, va spune Trotușeanu, unul dintre „bătrânii” partidului (v. Cunoaștere de noapte). Totuşi, este excesiv şi nedrept a conchide, precum o face bonomul Alex. Ştefănescu, că Alexandru Ivasiuc „nu se acreditează ca prozator”, evoluând pe linia minimalismului epic.
        Scriitor inteligent, aderent, indubitabil tezist, el a dovedit vocaţie speculativă, teoretizând febril-crispat. Cum obsesiile vremurilor noastre, constatase Ivasiuc, sunt „obsesii politice”, în romanescul ideilor desluşim sforţarea de a converti generalul „în nuanţă”, oferind – potrivit rapoartelor Cenzurii – „rezolvări pozitive, convingătoare”. Altfel spus, în „jocurile cu dictatura”, Ivasiuc a fost, nota Sanda Cordoş, de partea Puterii, explicând problematizant accidentele de parcurs prin implacabila necesitate istorică; având, adică, „o poziţie judicioasă” în ochii strategilor propagandei. Ceea ce, potrivit unora, l-ar face, azi, nefrecventabil. Potrivit altor voci, prin Racul (ca distopie), un roman „curat politic” (deși o mediocră political fiction, nota N. Manolescu), Alexandru Ivasiuc ar face „un prim pas de distanţare şi de disidenţă”. Oricum, vom concede alături de Tudor Cristea, că frisonanţa ideatică, deghizată eseistic, face ca această indubitabilă (principală) calitate să funcţioneze prozastic ca principal defect, imputat stăruitor de cohorta analiştilor, câţi se mai apleacă azi asupra creaţiei unui sperat reformator. Cândva răsfățat (exagerat) de critică, tratament explicabil – crede N. Manolescu – prin „formula romanelor lui”, aproape toate romane politice, Alexandru Ivasiuc a căzut într-o „nemeritată” uitare. Greu de crezut că faima sa va fi resuscitată. Nu atât din pricini estetice (deși carența individualului, strivit de general, acea catodetie noiciană rămâne principalul reproș), cât, mai cu seamă, grație etichetologiei simpliste și viziunii marxiste (repudiată azi), îndepărtând, într-o epocă turbulentă, confuză, cititorul.

                                                                            Adrian Dinu RACHIERU
         
        *) Racul, ca roman al puterii, demistificând mecanismele opresive, considerat „excepţional” de Sanda Cordoş, s-a bucurat, surprinzător, de o cenzură îngăduitoare. Motivaţia ar fi, crede Liviu Maliţa, „pavăza excentricităţii”: o lovitură de stat militară, „translată” în alt spaţiu (sud-american).




                          Necontenit, Eminescu

                 Să citim din postume: Stelele-n cer.
         
                 „Stelele-n cer...
                 Deasupra mărilor
                 Ard depărtărilor,
                 Până ce pier.
         
                 După un semn
                 Clătind catargele,
                 Tremură largele
                 Vase de lemn;
         
                 Nişte cetăţi
                 Plutind pe marile
                 Şi mişcătoarele
                 Pustietăţi.
         
                 Stol de cocori
                 Apucă-ntinsele
                 Şi necuprinsele
                 Drumuri de nori.
         
                 Zboară ce pot
                 Şi-a lor întrecere,
                 Vecinică trecere –
                 Asta e tot...
         
                 Floare de crâng,
                 Astfel vieţile
                 Şi tinereţile
                 Trec şi se stâng.
         
                 Orice noroc
                 Şi-ntinde-aripele,
                 Gonit de clipele
                 Stării pe loc.
         
                 Până nu mor,
                 Pleacă-te, îngere,
                 La trista-mi plângere
                 Plină de-amor.
         
                 Nu e păcat
                 Ca să se lepede
                 Clipa cea repede
                 Ce ni s-a dat?”
         
        Căutam nu demult un spirit protector al cărui nume să-l strămut în titlul unei reviste literare a medicilor scriitori, ca să aline fruntea asudată a medicului artist – un de două ori chinuit – şi ca să-i preia cu nervurile denominaţiei parte din pulsaţiile tâmplei.
        Am vânturat un Olimp de zei, mi-am aplecat urechea la şoapta egeriilor părăsite, m-am rezemat de contrafortul ruinelor milenare, am cerşit în agora marilor inteligenţe şi, mergând în susul timpului, nu l-am găsit, până la Dumnezeu, decât pe Eminescu. Şi dintr-ale haosului văi, o dată numai străbătute de zvâcnirea românească, frumosul lui chip, închegându-se în bazaltul străveziu al abstracţiei ultime, a strigat către sufletul meu slab versul din Stelele-n cer: „Clipa cea repede!”
        Către mine, biet artist nesăbuit ce se gândea doar la eternitate! Căutând un spirit protector, mi s-a hărăzit un concept.
        – Amin!, am îndrăznit un răspuns din strana sfioasă a singurătăţii mele.
        Fiindcă suferinţa bolnavului întăreşte în medic simţul clipei, revelând sensul şi priveliştea Timpului.
        Printr-un uitat dativ de geniu, stelele-n cer ard încă depărtărilor până ce pier, făcând cu veşnicia lor, din clipa cea repede, o permanenţă a sufletului omenesc. Ard pentru deznădăjduiţi, pentru cei rătăciţi în lumea largă ori în propriile hăţişuri ale somei şi ale sufletului, pentru cei flămânzi, pentru cei arşi de răsfrângerea greşelii în oglinda conştiinţei, pentru cei goi, pentru cei robiţi. Le ies tuturor în întâmpinare, căci toate rătăcirile de sub stele sunt suferinţe, de la cele ale moleculei şi ale ţesutului, până la cele ale psihicului şi ale minţii. Fără să uit de leacul divin al frumuseţii. Care poate fi şi un drept răpit.
        Caută adâncimile din tine şi iubeşte-le!
        Caută-ţi părinţii din părinţi în tine, în noianul de suferinţi, proiectează-i în propriul viitor şi te vor lumina! Gândeşte-i genetic: astăzi poţi mai mult ca oricând.
        Caută să exişti, suflete al meu, între cerul înstelat şi legea morală din lăuntrul tău, către care se îndrepta admiraţia mereu reînnoită a filozofului ce nu şi-a părăsit o dată măcar burgul. Să fii bun. Fii stăruitor, fii luminos, fii vrednic, fii fremătător. Date fiind stelele de pe cer şi legea morală din suflet.
        Şi nu uita: clipa e repede.

                                                             C.D. ZELETIN



        Zigzaguri
         
                        Marginalii la Alecsandri (VI)

        Să ne ținem de simplitate” (2). Colaboratorii principali au totdeauna o influență asupra redacțiilor, prin ceea ce oferă și prin ceea ce cer, iar Alecsandri a fost mai mult decît atît: un (se poate zice) redactor asociat al Convorbirilor întrucît, în afară de faptul că a contribuit cu propriile „materiale”, a adus și colaboratori: pe Ion Ghica, Alexandru Papadopol-Calimah, Episcopul Melhisedek, pe Millo, pe folcloristul Vulpian, pe G. Sion, pe G. Bengescu, ori pe fratele său, Ion. Asta, precum și calitatea de „om cu părul alb” îl îndreptățeau să aibă opinii despre ceea ce se publică. Expunîndu-și impresiile despre revistă, el formulează – atît la început, cît și mai tîrziu – pe lîngă încurajări și îndemnuri la perseverență, sugestii și observații. Din principiu, e împotriva lucrurilor pretențioase, gen unele articole filozofarde, care – crede – „nu sînt nici înțelese, nici gustate”. „Scopul foaiei D-tale – îi scrie lui Negruzzi, la 20 martie 1868 – este de a răspîndi iubirea de cetire ș-a dezvolta literatura; și prin urmare să dai publicului materii pe care să le mistuie ușor și cu plăcere” (v. Scrisori, 1, ediția Chendi, p. 35). De asemenea, e împotriva „sistemelor gramaticale”, a regulilor „statornicite de sapienți, de gramatici, de academici” (ib., p. 91). În epocă, o problemă majoră, cu consecințe asupra lecturii, era cea a ortografiei, în care, bazat pe experiența sa literară și pe cunoașterea limbii vorbite, are propriile sale puncte de vedere. În schimb, e de acord cu multe din soluțiile alese de Convorbiri. „Să ne ținem de simplitate, e lucrul cel mai nimerit”, recomandă el ca drept cea mai bună continuare. Să nu prevaleze teoriile lingvistice, ci „bunul simț și armonia”. Sfatul era valabil și pentru alte domenii. – Chiar dacă în timp Convorbirile au devenit „foaia [sa] favorită”, Alecsandri nu se ferește de a o critica. O ocazie i s-a ivit atunci cînd, într-o scrisoare, Negruzzi i-a enumerat dificultățile pe care le întîmpină, din lipsă de „provizii”, în alcătuirea sumarelor. Răspunsul lui e un comentariu succint al unor lucruri publicate, redactat cu tact, dar fără indulgență: „Să esaminăm tabla de materii a anului trecut – zice el, în 12 martie 1974 –: Cîteva poezioare de amor, tot amor și iar amor! Cîteva traduceri din poeți francezi și germani... cîteva articole de critică și iar critică și tot critică, un roman, o novelă, o piesă de teatru și un cîntecel comic. Eată tot! Eată produsul unui an întreg de mișcare literară! E puțin, prea puțin pentru o societate numeroasă ce poartă numele Junime și care se adună regulat de 52 de ori pe an ca să fumeze, să ia dulceți, să bea ceai etc.” (loc.cit., p. 64). Concluzia la care ajunge privește, deopotrivă, secătuirea prematură a talentelor și mentalitatea. Alții (germani, francezi) sînt mai productivi, pentru că – ține să observe – „le lipsește tandurul!... eată cheia problemului... tandurul, adecă lenea, această drăgălașă divinitate [pe care el însuși a cultivat-o] nu romană dar românească” (ib., p. 65). O instalație de încălzit, tandurul moleșea. Oarecum resemnat în privința celei de atunci, speră ca generația nouă de junimiști să fie „mai harnică și mai puțin tandurie” (ib.).
        Venite într-o perioadă fecundă a creației sale, pe Alecsandri solicitările Convorbirilor îl mobilizează, iar el, la rîndul său – cum am spus – îi mobilizează și pe alții, intervenind atunci cînd aceștia par să dezarmeze. De exemplu, pe Papadopol, căruia (din Paris, la 4 iulie 1886) îi dă următorul sfat: „Bate-ți joc de critici și cată-ți de treabă. Lucrează înainte, cum ai făcut pînă acum și lasă cînii să latre” (ib., p. 190). În ceea ce-l privește, cînd are condițiile trebuitoare, muncește „cu sîrguință”, fie pentru documentare, fie pentru redactare. Adesea, scrie ușor, repede, în fugă (pentru a satisface anumite cereri), atît poezie cît și teatru, însă doar rareori le dă drumul imediat tiparului sau scenei. În alte momente, „tescuiește” mai greu versurile. Textele noi le lasă, de obicei, cîteva zile ori cîte o săptămînă, „să se odihnească”, „să zacă”, să se răcească în sertar, după care fie le ia „la depănat”, fie le „cioplește”, le „geluiește”, altfel spus, le prelucrează, le îndreaptă, le micșorează sau, în unele cazuri, le aruncă în foc. În felul lui, aplică „preceptul” lui Boileau din Arta poetică: „Polissez-les sans cesse et les repolissez”. În tîmplărie, gialăul e echivalentul polizorului în atelierele de bijuterii. Expresia „a trece sub gialău” înseamnă, așadar, a netezi, a definitiva, a înfrumuseța. – Obișnuiți cu figura unui Alecsandri suveran, sigur în toate privințele, nu ne imaginăm că el ar fi putut avea îndoieli asupra a ceea ce produce. Or, corespondența cu Ion Ghica și, mai ales, cu Iacob Negruzzi arată un autor cuprins de incertitudini, îndeosebi după încheierea unor opere și receptiv la părerile („observările”) celorlalți, pe care dorește să le afle. „Mai îndatori mult – îi va scrie celui de-al doilea – dacă mi-ai comunica părerea D-tale în acest predmet (ib., p. 81), adică în privința a două legende pe care promitea să le trimită. Anterior, tot lui îi ceruse să-l informeze cum a fost primită la Junimea piesa Boieri și ciocoi. „Sînt curios a ști ce impresie ea a produs asupra persoanelor inteligente, atît ca studiu al unei epoci trecute, cît și ca operă dramatică. Ca autor care niciodată n-am fost orbit de meritele producerilor mele, doresc să aflu adevărul adevărat, fie cît de aspru. Care este natura criticelor în diversele grupe ale Societății? Care sînt defectele ce reclamă o corectare neapărată? (ib., p. 63). Cert, cînd întrebi astfel și ceri „franchețe”, nu aștepți lingușeli! Îndoiala – i se confesează odată lui Ghica, după terminarea piesei Ovidiu – constituie o „foarte caraghioasă dispoziție [a] spiritului [său]”, de neînlăturat. Că în atari probleme nu încape cochetăria, o dovedesc și alte situații, cum ar fi cele în care se consultă asupra adecvării unor cuvinte și a expresivității unor versuri. El, scriitorul matur, nu se jenează să-l întrebe pe confratele mai tînăr asupra valabilității unei variante: „Cum ți se pare versul de pe la sfîrșit: «De clopote, de imnuri, de crîncenă serbare»[?] Nu crezi c-ar fi mai nimerit a se zice: «De clopote, de imnuri, de lungă detunare»[?]” (ib., p. 77). Sau să-l întrebe pe un altul dacă trebuie să taie o scenă. Și nu-s singurele exemple! – Nu încerc nicidecum să sugerez că Alecsandri a fost un modest, ci că, mai degrabă, un ins cu un dezvoltat simț autocritic, om de gust și – cu un termen de acum – un perfecționist, cu noțiuni clare de estetica limbii literare. Preocupat în permanență de acuratețea scrierilor sale, acordă, ca puțini alții, o deosebită împortanță corecturii, iar în teatru repetițiilor generale. Odată cu expedierea manuscriselor, nu obosește să repete: „doresc a face eu însumi ultima corectură”, „îmi rezerv dreptul de a face ultima corectură pînă a nu se pune sub teasc” etc. O cere cu fermitate, vădit supărat: „Ea (corectura Convorbirilor – n.m.) este deplorabilă, și atît de deplorabilă încît taie gustul de a publica ceva în Iași. Te rog dar să admiți ca să fac eu însumi ultima corectură a articolelor mele. Trimițîndu-mi coala prin poștă, îți promit că chiar a doua zi o vei primi corigeată” (ib., pp. 65-66). Nemulțumit, are vorbe rele pentru zețar și corector, pe care-i acuză de „neglijență”. Propune (probabil că e prima propunere de această natură în presa noastră) ca revista să aibă o erată. Suferă și se enervează, apoi, cînd descoperă că vina pentru anumite greșeli („mari și voluminoase”, „gogonețe”, cum ar fi vreun lapsus calami ori vreun plural nefiresc) îi aparține: „Unde, dracu, mă gîndiam cînd mi-a scăpat o bazaconie ca asta din peană?” (ib., p. 93). „Bazaconia” era întrebuințarea sintagmei „inimă plăpîndă” într-o „odă marțială” ca „Odă ostașilor români”, ceva greu de mistuit. Cauza ar fi constituit-o – motivează el – „importunii” (musafirii sosiți în vizită la Mircești), „tagmă” care e – zice – „una din calamitățile vieții” lui (ib., p. 96). Prezența lor taman atunci cînd e „pus pe lucru” și e nevoie să aibă capul liber de orice preocupare îl împiedica să se concentreze asupra acestuia. În condițiile expuse, „munca de corectură” (la care se referă frecvent) devine o parte însemnată a muncii sale literare. Scriitorul era convins că, bine făcută, ea îndeplinește dezideratul simplității și accesibilității, absolut necesar în momentul cultural respectiv, și, adaug, oricînd.
         
        Pensii, burse, ajutoare. Cum și-a folosit Alecsandri poziția literară și politică? Un răspuns ar putea fi acesta: într-un fel care îi face de rușine pe mulți dintre scriitorii cu influență de după el (pînă la cei de azi), beneficiari de situații publice și de onoruri. Altruist, nu egoist. Amorul propriu și filozofia „Sărac dar curat” l-au oprit de a cere ceva pentru sine. „Îmi este silă să cer ceva pentru mine”, i-a declarat lui Ion Ghica, atunci cînd acesta îl îndemna să revendice un post de ambasador. „Cînd țara va avea nevoie de serviciile mele mă va chema [...], dar să caut să mă impun? Nu!”, a fost replica sa (v. „Către Ion Ghica”, Mircești, 1 octombrie 1881, în Corespondență, ESPLA, 1960, p. 116). Apropo de aceasta, nu are – trebuie spus – sentimentul că ar putea fi favorizat; din contra, mai curînd, persecutat. După ce fratele lui n-a fost admis pe lista „agenților de schimb”, îi va scrie din nou aceluiași prieten: „M-am convins mai mult ca oricînd că în România nu este loc sub soare pentru frații Alecsandri și nici pentru copiii lor. Fie; nu mă plîng, dar constat un fapt. Fratele meu rămîne părăsit pe străzile Parisului, în timp ce cu inteligența și cunoștințele sale în afaceri ar putea fi de folos țării. Ginerele meu este de asemenea pus la index pentru dubla crimă de a se numi Catargiu și de a se fi căsătorit cu fiica lui Alecsandri. Este perfect” (v. „Către Ion Ghica”, Mircești, 10/22 decembrie 1881, loc. cit., p. 118). Firește, presupunea răzbunări („represalii”) ale unor vechi inamici aflați la putere, primul bănuit fiind C.A. Rosetti. – Însă nu-i vine deloc greu să întervină pentru alții, intervenții urmate, adesea, de succes. Lista acestora e lungă (o grămadă de nume și diverse „spețe”) și prezintă interes prin motivări. Unul din cei pentru care o face – în două rînduri – e Matei Millo, legendarul interpret al Cînticelelor comice: o dată, pe lîngă Kogălniceanu, în iunie 1864; o dată pe lîngă Maiorescu, zece ani mai tîrziu, ca, în calitatea lor de miniștri, să-l protejeze. Kogălniceanu să-i acorde direcția Teatrului Național, Maiorescu – privilegiul de a folosi scena acestuia în mod indepedent, o stagiune, două zile pe lună, întrucît din cauza „intrigilor pascaliene” [ale lui Mihail Pascaly, rivalul său] risca să nu-și poată prezenta propriul repertoriu. În 1864, pentru Alecsandri, Millo, unul din foștii „colegi de școală”, era „singurul artist de mare talent” pe care îl aveam, „artist încercat”, adică experimentat (v. Corespondență, ESPLA, 1960, p. 180), apreciere pe care o va repeta și altora. Mirat că Pantazi Ghica, fratele prietenului său, din poziția de redactor, face jocul „clicii ostile” în conflictul dintre cei doi actori, îl temperează, într-o scrisoare din 30 octombrie 1865, opunîndu-i propria sa opinie: „Millo este un artist adevărat, singurul cu care ne mîndrim pe bună dreptate. […] A creat tipuri care vor rămîne și talentul său mă îndeamnă să lucrez pentru scenă”. Ca să-l înmoaie, îl invită amical să recunoască „meritele talentului, căci între talente [frază ce evocă mai degrabă un deziderat decît o realitate] există o solidaritate frățească” (ib., p. 172). Susținător al meritocrației, înainte ca termenul să existe, el cultivă acest gen de solidaritate, în multiple moduri. Loialitatea față de principalii săi colaboratori îl determină, de pildă, să-i ceară, tot lui Pantazi, să grăbească, prin raportul pe care acesta avea să-l prezinte Camerei, obținerea unui ajutor, „o formă de recompensă națională”, pentru Flechtenmacher, care a contribuit cu muzica sa la succesul a numeroase piese „și care acum moare de foame” (v. Opere, 10, Ed. Minerva, 1985, p. 727). (De remarcat: cuvintele merit și recompensă sînt frecvente în limbajul său.) O intervenție similară face (de data asta, spunîndu-i lui Negruzzi să acționeze) pentru acordarea de pensie soției lui Alexandru Cihac, autorul unui Dictionnaire d’étymologie daco-romane (2 volume), rămas de referință, pentru realizarea căruia trudise două decenii: „Lovit de paralizie, lipsit de mijloace de viețuire (căci a jertfit toată averea lui cu lucrarea și publicarea operei sale), el, sărmanul, a rămas ca un mort printre vii” („Către Iacob Negruzzi”, Paris, 10 aprilie 1887, în Scrisori, 1, Ed. Socec, 1904, p. 155). Pe aceeași linie de intervenții se înscrie „ajutorul amical” dat lui Bolintineanu, „poetul cel mai poet din Valahia”, cînd află că „se găsește în cea mai tristă stare a sănătăței și în cea mai completă mizerie”, amenințat a închide ochii la spital”, atunci azil pentru pauperi, în care nimeni nu voia să sfîrșească. A trimis lui Alexandru Zanne, cel care găzduia pe autorul Florilor Bosforului, 30 de franci, „pentru înlesnirea celor mai neaparate nevoi” și Junimii cele 99 bilete de loterie primite de la Gheorghe (Iorgu) Sion, inițiatorul acțiunii de colectare de fonduri (v. „Către Iacob Negruzzi”, Mircești, 4 mai 1871, loc.cit., p. 53). La șirul intervențiilor caritabile se adaugă cele cu caracter de stimulente în favoarea unor tineri aflați la studii în străinătate: pentru prelungirea bursei sculptorului Șt. Ionescu Valbudea și celei a scriitorului Petre Dulfu, pentru ca actorii Anicuța Popescu și Grigore Manolescu să poată intra seară de seară la spectacolele Teatrului Francez (demers nereușit) etc. Ca academician și „membru onorific” în „comisii examinatoare”, intervine, pe lîngă ministrul V.A. Urechia, pentru Alex. Gr. Suțu, autorul unui Curs prescurtat de istoria literaturii franceze, ca să i se acorde un Bene-merenti și, pe lîngă Maiorescu, pentru D. Frunzescu, autorul manualului Geografie fisică și politică a României, lucrare „bine compusă, practică, instructivă” (am apelat și eu la ea în capitolul „Ideea de Bacău”, din Dosarul Bacovia), propunînd ca aceasta să fie utilizată în școlile primare (clasa a III-a) și în cele normale. – În epocă (dar și mai tîrziu, chiar mai mult, abuziv aș zice), conferințele erau mijlocul întrebuințat cel mai des pentru diverse subscripții. Deși econom cu ieșirile sale în public, Alecsandri nu pregetă să participe la cîteva din campaniile de acest gen. În 1872, de exemplu, conferențiază la Ateneu, în folosul săracilor. În 1877, face același lucru „în ajutorul ostașilor răniți”, producînd „o rețetă de 7oo de franci în orașul Piatra, una de 600 la Bacău și alta de 1400 franci în Bîrlad” (v. „Către Iacob Negruzzi”, loc. cit., p. 89). În 14 octombrie 1883, pentru transferarea lui Eminescu la Viena, într-o casă de sănătate. Rețeta conferinței (pagini din Fîntîna Blanduziei): „2.000 franci” (v. „Către Paulina”, în Corespondență, p. 20, nota 2). Banii se adunau greu, îndeosebi pentru operele culturale. În 1881, cînd Arthur Baligot de Beyne îi propune să se ocupe de ridicarea, la Galați, a unei statui a lui Costache Negri, sceptic, Alecsandri îl aduce la realitate cu următoarea descriere a situației: „Să nu ne facem însă mari iluzii asupra entuziasmului țării, atunci cînd acest entuziasm trebuie să se traducă prin bani. […] Iată cinci sau șase ani de cînd se adună fonduri pentru statuia domnitorului Ștefan cel Mare [operațiune la care contribuise și el printr-o conferință], și suma nu este pe de-a-întregul acoperită. Ce vrei? Sîntem săraci și s-a dat mult pentru război, pentru răniți, pentru inundații, pentru incendiații din toate țările” (v. Opere, 10, 1985, p. 694-695). Poetul intervine și în rezolvarea unor probleme de o natură mai simplă: vulgar spus, pune o „pilă” pentru un tînăr consătean ca să fie primit la Universitate și în felul acesta să scape de armată („împiedicîndu-l de a se face un prost soldat”) sau pentru un profesor dintr-un sat apropiat Mirceștiului, care fusese scos din învățămînt „din cauză de neglijență” (minimalizată prin numirea ei drept „slăbiciune omenească și mai cu seamă românească”), ca să fie reintegrat. Disponibilitatea de a ajuta a făcut din el o instituție (la care apelezi cînd apare nevoia) și un père nourissier. Dovadă, un tînăr basarabean a avut ideea năstrușnică de a-i cere să-l adopte, deoarece îi plac poeziile sale!...

                                                    Constantin CĂLIN