C.D. Zeletin - Un florilegiu al suferinţei
Constantin Călin - Zigzaguri- Între breviar și jurnal


                          Un florilegiu al suferinţei

        Eram student în 1956, când, într-un chip cum nu se poate mai tainic, bătrânul poet Dimitrie Iov (1888-1959) a făcut să-mi parvină manuscrisul a două poezii strecurate din închisoare, poezii de mare inspiraţie scrise de doi mari poeţi, Nichifor Crainic şi Radu Gyr, zăcând amândoi în temniţa politică, acolo unde avea să fie azvârlit peste câteva luni însuşi Dimitrie Iov. Amândouă erau capodopere: „Unde sînt cei care nu mai sînt?” a celui dintâi şi „Ast'noapte Iisus mi-a intrat în celulă” a celui de al doilea, admirabil traduse în franceză astăzi de Paula Romanescu în volumul despre care vom vorbi mai departe. Am şi scris despre Radu Gyr, pe care, scos din temniţă pentru un scurt răstimp, aveam să-l vizitez în clinica unde lucram ca intern. Cred că Radu Gyr rămâne singurul poet român care, pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, a fost condamnat la moarte, cum nu s-a întâmplat în literatura universală decât cu poetul italian Niccoló Franco (1515-1570), executat prin spânzurătoare pentru faptul de a fi scris o strofă epigramatică împotriva papei Pius al IV-lea...
        Scriitoare de adânci resurse sufleteşti şi cu multiple interese artistice, Paula Romanescu a alcătuit şi tradus în limba lui Victor Hugo – Unde sunt cei care nu mai sunt / Ou sont-ils ceux qui n'existent plus? Antologie de poezie din închisori. Selecţie şi traducere: Paula Romanescu. Cuvânt înainte: Dan Puric. Editura Betta, Bucureşti, 2012. Poezii ale deţinuţilor politici din închisorile politice româneşti, mărturii tragice ale unor osândiţi inocenţi, în care puterea politică ilegitimă întrezărea potenţiale elite intelectuale şi nu numai, fortificaţi în pătimiri de neînchipuit. Aceştia au avut tăria morală de a formula armonii lirice izvorâte din pirosfera suferinţei lor şi de a le îndrepta, în marea lor majoritate, către Unicul Izvor al Armoniei. E o „bibliotecă vie”, cum spune traducătoarea, căci mai mult decât vie este viaţa ameninţată de moarte şi pentru că unele, circulând oral de la un deţinut la altul, au absorbit şi din căldura lampadoforului. Câteva au izbutit să evadeze ca printr-o minune, iar cel ce le-a găsit le-a strâns pe inimă şi le-a scrijelat în memorie. Dată fiind trecerea lor din gură-n gură, câteva au suferit mici variante, nu atât datorită faptului că memoria le-a distorsionat, cât faptului că s-au sudat cu suferinţa personală a celui care le-a purtat. Şi, apoi, memoria nu-i infailibilă, probă mirabila felurime a poeziei populare, unde zadarnic vei căuta matricea printre versiuni...
        Antologării nu i-au scăpat nici poeziile esenţiale, nici poeziile surpriză. Aflăm, de pildă, că patriotul Corneliu Coposu scria poezii. Sau că un fizician, cercetător ştiinţific la institutul de Fizică Atomică, Fronea Bădulescu, condamnat la moarte, scria poezii. Ori că un poet, Ion Sofican, cu minţile rătăcite în urma torturilor, a scris poezii în care s-a întrebat până la moarte, ca într-un laitmotiv shakespearian: „eu de ce am fost condamnat?”. Sau întâlnirea în paginile acestui răboj înlăcrimat a unui excelent epigramist, juristul Ghiocel Constantinescu. Ori a complexului artist plastic Dragoş Morărescu, prieten al celui ce scrie aceste rânduri, care a fost osândit la 25 de ani de muncă silnică pentru a  imprimat un volum de poezii ale lui Valeriu Cârdu. Ori pe Vasile Militaru, a cărui poezie, orice s-ar spune, a cultivat decenii la rând în sufletul săteanului elevat ori al citadinului nostalgic (în sensul etimologiei cuvântului) nobleţea părerii de rău a despărţirii de vatra strămoşească. Ori îl întâlnim pe Gheorghe Penciu, venerat prieten al meu, în braţele căruia s-a prăpădit, la Gherla, bătrânul poet Dimitrie Iov, într-o hipertermie care nu s-a bucurat nici măcar de nasturele unui banal piramidon...
        Descopăr medici scriitori: Ionel Zeana, poate cel mai talentat poet al acestei bresle, Nicolae Nicolau, Despa Olaru, Ana Maria Marin ş.a. Printre condamnaţii la moarte, chit că pedeapsa li s-a preschimbat în muncă silnică pe viaţă, aflăm poeţi mai mult sau mai puţin vibranţi: Radu Gyr, Grigore Zamfiroiu, Ion Caraion, Vasile Blănaru (Cezar Flamură), mai sus-amintitul Fronea Bădulescu...
        Un caz particular, care ar fi trebuit să aibă o mai puternică zvâcnire în acest florilegiu deosebit de meritoriu, este cel al lui Costache Oprişan (1921-1958), poet, desenator şi filozof, care ar fi putut să devină unul dintre cei mai importanţi intelectuali şi artişti ai României, omorât la 37 de ani, în închisoarea comunistă, în cele mai mari chinuri ce pot fi imaginate în istoria universală a torturii umane: el ilustra astfel imaterialitatea la care poate ajunge omul prin suferinţă şi sfinţenia batjocorită de către semenul schingiuitor. Cu numai câţiva ani înainte, prin cultură şi vivacitate de spirit, poate chiar prin geniu, îl speriase, la Universitatea din Berlin, pe Martin Heidegger. Folosesc expresia lui Caragiale când vorbea despre fratele lui Mihai Eminescu, Iorgu, ofiţer aflat la Academia Militară din Berlin, care îl „speriase” prin inteligenţă pe mareşalul Moltke... Costache Oprişan a stat în celula de la Jilava cu viitorul preot Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif I. Iosif. Văzând cum Costache Oprişan alunecă în moarte prin ferfeniţa pulmonară a tuberculozei, Gheorghe Calciu, înţepându-şi o venă, şi-a scos sânge, în gamela de tablă, aşteptând să se închege ca să-i dea pe urmă o ligură-două de plasmă, în dumnezeiasca speranţă de a-l salva...
        Cunoscătoare a limbii franceze până în subtilităţile ei, Paula Romanescu a tradus cu măiestrie poezia acestor suflete sfinţite prin schingiuire şi moarte. Arta sa se dovedeşte şi în această operă, însoţită de ilustraţii inspirate ale Adinei Romanescu.
        Frumuseţea, mlădierea, soluţiile ingenioase şi, nu în ultimă instanţă, fidelitatea sunt grăitoare pentru poeta care a tradus culmi ale liricii, de la rubaiatele lui Omar Khayyam la poezia lui Mihai Eminescu.

                                                             C.D. ZELETIN



        Zigzaguri
         
                        Între breviar și jurnal

        – Sînt dintre cei ce nu spun, la începutul unei înțelegeri, „Hai, dă-i drumul!”, ci „Ai grijă!...”
        – „Cum vă simțiți?”, m-a întrebat, așteptînd să mă lamentez de ceva. I-am zis: „Cum vezi, flăcău nu mai sînt: nu mai pot merge ca la paradă și nici, chiar dacă aș vrea, să joc călușarii. Dar întrucît încă stau drept și urmez logica, mă simt bine...”
        – Un scriitor bun poate fi recunoscut după o singură pagină, așa cum o divă după un singur cîntec.
        – Așezați pe movila propriilor lor mizerii, discută despre mizeria altora. Specie de bîrfitori, se cred pe nori albi.
        – „Țara mea să nu o vază,/ Deacă nu vrură să crează” (Dosoftei, Psalmul 94). În cazul unui scriitor, țara promisă, Canaan-ul său, e definitivarea operei de către el însuși. Pentru asta sînt necesare cîteva exigențe, precum: abnegație, perseverență, o viață adecvată care să le ilustreze, plus ceva noroc.
        – „Spune-mi, de ce stagnăm?” „Pentru că ruralul și periurbanul decid, cu votul lor, în politică”.
        – O verigă comună în milioane de cupluri: „serialul”.
        – Pentru mine, toate lucrurile au o rădăcină și o istorie, fără de care mi-ar fi imposibil să le pricep.
        – Există public care aplaudă orice; există comentatori care scriu despre orice. Pe unii îi ignor, de ceilalți mă mefiez.
        – O temă inepuizabilă: mușcăturile invidioșilor.
        – „Scînteile” gîndite în singurătate se sting imediat la contactul cu ceilalți.
        – „Modificările îndeobște sînt un indiciu de nesiguranță” (Alexandru Averescu, Răspunderile, p. 22). Nu și în literatură, unde, pentru a ajunge la forma optimă, e nevoie de variante: să schimbi, să completezi, să suprimi, să nuanțezi. Frontul e imperios, hîrtia îi răbdătoare.
        – Memoria evenimentelor istorice ajută sau frînează progresul?
        – Prin nu știu ce minune, simțea în el un supliment derutant de vitalitate.
        – Cînd nu faci parte dintr-o anumită „societate” (asociație, organizație, grupare) ai dreptul s-o critici, ba s-o și disprețuiești. În interiorul ei, aceasta se numește „trădare”. Fire independentă, mă împac greu cu condiția de „membru”.
        – Specificație adesea mincinoasă, eticheta „Bio” a devenit sinonim pentru „adaosul comercial”.
        – Capitalismul românesc se bazează pe tărîță, știința pe gindrovel, libertățile (cel mai recent) pe șoșoacă.
        – Nu puțini confundă poftele cu dorul.
        – Un posibil manual: „Etica barosanului-barosan”. Autori – natural! – cîțiva maneliști.
        – Pandemia a augmentat egoismul, suspiciunile, lăcomia și a întărit jegul sufletesc al multora dintre „contemporanii noștri”.
        – „Oamenii sînt complicați, se găsesc în ei toate variațiile” (Anton Holban, „Cu amicul Hans în Țara lui D’Aurevilly”). Cîte le putem observa? Cîte ne scapă privirii?
        – Mă mir și mă indignez de cîte fleacuri inundă atenția noastră. Năuci, cu creierul ros de zgomote și palavre, nu protestăm, nu spunem la nimic halt, stop, stai etc.
        – Ocupat cu zeci de treburi, toate deodată, încearcă să-și acopere golurile mimînd hiperexactitatea.
        – Senzații corecte: gînduri curate.
        – Greșelile adversarilor le privim, de regulă, cu microscopul; ale amicilor, pentru a nu ne abate de la cutumă, le trecem, discret, sub tăcere.
        – În loc doar să „șușuie”, Șoșoacă, o madamă groasă, ce se închipuie Ana Ipătescu, urlă. Impardonabil pentru o senatoare, care, pe lîngă ie și fotă, se cuvine să posede și „civilizația dialogului”!...
        – Primăvara, mugurii vindecă rănile crengilor tăiate.
        – Dumnezeu e primul dintre cei cărora le sîntem datori cu sinceritatea.
        – Cu ochii la profit, nimic despre vocație: „Nu sînt membru al Uniunii, dar aș vrea să fiu. D-l X, care a intrat de curînd în ea, mi-a spus că se dă jumătate de pensie”. Sînt numeroși cei ce n-ar avea alt răspuns la clasica întrebare: „De ce scrieți?” Invidiata „jumătate de pensie”!...
        – Contemporan: „Continui să cumpăr cărți, însă mă întreb, din ce în ce mai des, pentru cine le cumpăr. Nepoții nu le doresc, din cauză că «adună praf»”.
        –  Educația pentru prudență e menită să stimuleze fermitatea, nu frica.
        – De ce sînt preocupați „dulcii” mei compatrioți? Dacă „Simonica” va cîștiga meciul cu Serena, „meciul secolului”. Altceva mai grav nici că există!
        – Un titlu pe care aș vrea să-l uit, dar nu-mi dă pace: Ces malades qui nous gouvernent. Din cînd în cînd, îl mai și „încarc”, spunînd Ces médiocres, ces incompétents, ces incorrigibles...
        – An de an se înmulțesc lucrurile despre care corbul meu îmi spune: „Nevermore!”...
        – Viață pe versanți: unul însorit, unul umbros. Pe care voi fi stat mai mult?
        – Nu mă bucur atunci cînd cineva (se mai întîmplă!) mă laudă pentru „documentare”. Mai degrabă îmi place un cuvînt adevărat despre relatare.
        – De fiecare dată, un succes mă determină să număr eșecurile care l-au precedat.
        – Mă afectează mai mult lipsa unei virgule decît lipsa unui nasture la manșetă.
        – Fără ordine în jur, bătrînețea e haos, e iad. Mai mult decît alte etape ale vieții, la această vîrstă, ordinea înseamnă libertate.
        – „«Darwin copil în leagăn se dă uța»/ Te duce la strămoșul trist: maimuța” (Dragoș Protopopescu, „Reflecții în casa lui Darwin”).
        – Nu pot gîndi valabil decît atunci cînd sînt în putere și nu mă încearcă nici o boală. Restul e bîiguială, tatonare, aproximație. Capete de fir, așchii...
        – Cuvintele au duh: bun sau rău, stăpînitor sau fugitiv. Adevărul lor îl simt numai cei ce au tenacitatea să-l „surprindă”.
        – Mă exhib prea tare dacă declar că, pentru un anumit gen de emoții, mi s-au înfundat canalele de receptare?
        – În probleme alimentare, da, însă în cele referitoare la lecturi nu cunosc noțiunea de „dietă”, de „regim” sau de „restricție”.
        – Important nu-i cît citești, ci ce scot lecturile din tine.
        – Tinerii inovează, bătrînii (mai bine sau mai rău) fac doar ceea ce știu „de-o viață”.
        – N-am estetică, n-am ideologie. Resortul meu e „bunul simț”, care le transcende.
        – „Sămeții să nu-mi stea pîrîșește” (Dosoftei, Psalmul 118).
        –  Aș fi fost un autor opulent, „gras”, dacă aș fi notat gîndurile care s-au „evaporat”. Momentan, unele mai pregnante, poate, decît acestea.
        – „Au înnebunit salcîmii”, dar, acum, în sens trist: șapte arbori la un loc nu mai exală parfumul unei crengi de altădată.
        – „Inimă curată” (egal) gînd limpede, senin, liniștit, statornic.
        – „Creștinismul este imperativul elitei omenești” (Galaction, Opere, vol. 8, p. 129). Primii care ar trebui să-și amintească de aceasta s-ar cuveni să fie popii.
        – „Sarea pămîntului” – o acoladă pentru cei buni.
        – Pentru un bătrîn, chiar și mîine-i departe.
        – Uităm că, în epoca lor, au „încasat-o” și Eliade și Cioran, care pentru noi sînt intangibili.
        – Nu-i rușine să nu știi, rușine e să nu vrei să înveți.
        – Inclusiv în scris, retorica trebuie să slujească simțirea; excesul îi trădează pe impostori (zeloși sau ipocriți).
        – „Oratorul e ridicol, de îndată ce nu mai e ascultat” (A. Suarès, Xenies).
        – Citînd, folosesc vorbele altora nu ca dovezi de știință, ci ca revelator al stărilor proprii. Citînd, cel mai adesea, fixez exemplul moral. Citînd, aleg expresivitatea.
        – Nu sufăr „dilatările”; dimpotrivă, caut sobrietatea. Ca s-o obțin, trec textul prin filtre succesive, abreviez, elimin detritusurile, zațul, zgura.
        – „Sufletul stilizează trupul” (Vasile Băncilă). Vai, sînt atîția deformați de răutate, dihănii umane, inși feroci dacă n-ar fi impotenți.
        – Cînd văd cîte o babă sleită, cu obrazul mînjit de ruj și ochi rugători, mă întreb imediat, involuntar, ce scorpie o fi fost ea în tinerețe.
        – O nefericire sigură: îmbătrînirea inegală în cupluri.
        – Duduia suferea de o „sociabilitate lipicioasă”.
        – Nu zic wow decît cînd mă frig!
        – Agățat de un citat, perora despre fapte care îl contraziceau.
        – Calcule: pășesc atent, ferindu-mă să strivesc o gîză sau o furnică, în speranța că, pentru fiecare dintre ele, îmi adaug cîte o zi la șirul necunoscut al zilelor mele. Nu la fel fac cu muștele și cu țînțarii. Și atunci, scad...
        – În orice, important e „dozajul”. A ști unde să te oprești într-o expunere (conferință, predică, lecție etc.) și a nu pune în ea nici mai mult nici mai puțin decît e necesar – este dovadă de politețe și – de ce nu? – de artă!
        – Munca asociază; lenea, ca și boala, însingurează.
        – Respect pe cel ce a făcut un cît de mic bine țării; detest pe cel ce s-a purtat urît față de ea.
        – Viață lungă – datorii (intelectuale) multe.
        – „Elitei” autoproclamate, pe lîngă care se gudură atîția „îi lipsește inima”, ca să folosesc chiar vorba unui filozof. De aci popularitatea sa redusă.
        – Azi am reflectat la binele pe care l-aș fi putut face și nu l-am făcut.
        – Uneori, a nuanța o idee înseamnă a-i adăuga idei noi; a o înnoi.
        – Mă îndoiesc permanent de mine, niciodată de Dumnezeu. Incertitudinile întăresc credința. Exist, Doamne, pentru că exiști!
        – „Întregiri” ale poruncilor din „Decalog”, „Fericirile” evocate în „Predica de pe munte” reprezintă compendiul religiei care ne-a umanizat: creștinismul.
        – Cei cu frămîntări etice și religioase sînt foști și viitori „greșiți”.
        – Cinstea nu-i – cum se spune – efectul exclusiv educației: cîte unul se arată cinstit de mic. Rolul „mediului” e să dezvolte această calitate.
        – Credința nu-i numai dar, ci și strădanie. Credința disciplinează mai profund decît ideologia. Credința nu trebuie adulterată cu superstiții.
        – În rugăciuni nu fac loc temerilor, ci speranțelor.
        – Ce ușoară ar fi viața dacă am putea să ne curățăm mințile, cum ne curățăm mîinile! „Douăzeci de secunde, și gata!”
        – Formula „Retro, Satana” a fost eficace doar spusă de Iisus. În cazul unui om, oricît de credincios, Satana revine.
        – Definiția mea pentru mîntuire: liber de obsesii, de prejudecăți, de nostalgii și ranchiune.
        – Sfat: dacă ții la liniștea ta interioară, să nu treci dincolo de cuvintele-stavilă (nume proprii și nume comune) pentru cele mai absurde impulsuri. Să te oprești cum îți oprești pașii la culoarea roșie a semaforului. A merge mai departe, a gîndi ceea ce nu merită gîndit, e periculos și obositor...
        – Nu știu dacă e regulă, dar pe mine nu verbele, ci epitetele mă clatină și mă tulbură.
        – Concluziile durabile decurg din observații pertinente.
        – Drama unui părinte: i-a intrat copilul în peștera internetului și nu-l mai poate scoate de-acolo.
        – Deși vîrsta m-ar recomanda, n-am sentimentul de a fi „maestru” (calificativ cu care se gratulează mulți dintre confrați), ci, mai curînd, calfă: o calfă bătrînă în atelierul unor „autori favoriți”.
        – „Evoluție”: ce părea rău odinioară a devenit și mai rău.
        – Moale, lînced, nu poți scrie bine; pentru scrisul bun (cît de cît) e nevoie de vigoare: a brațului și a minții.
        – Prostia e, prin definiție, antipatriotică.
        – „Ăștia noi” nu pot dezvolta un subiect fără a da mai întîi palme „comunismului”. Oare, nu realizează că sînt repetitivi, monotoni? Barem dacă ar face-o din convingere! Prea seamănă, însă, cu utemiștii deceniilor șase și șapte ale secolului trecut care criticau de mama focului, fără habar, „sistemul burghezo-moșieresc”. De aceea, îmi vine să zic: Schimbați placa, băieți! Înțeleg, vreți să vă puneți în relief, însă, în „democrație”, oportunismul e și mai penibil.
        – Prejudecățile îngustează mintea, o oblonesc, n-o lasă să respire. Mintea nu mai reflectă lumină; acumulează întuneric.
        – „Șarlatanii condeiului” sînt concurați, azi, de șarlatanii televiziunilor.
        – Sărbători nereușite: acelea în care ratez ocaziile pentru reparații sufletești.
        – Însemnare pe o tablă de meniu: „Vremuri grele/ Cafea ușoară/ Hai să mai facem o pauză!” Asta îmi amintește „sloganul” hîtrilor din „epoca de aur”: „Pauzele lungi și dese,/ Cheia marilor succese!”
        – Și o reclamă-avertisment: „Mîncați Luca responsabil”. „Luca” e un lanț de covrigării. Așadar, covrigii au devenit periculoși. Ne putem îmbăta cu ei!
        – Pentru mulți (guvernanți și popor) pandemia e o scuză grozavă pentru amînări și neîmpliniri. De-acum încolo, ani în șir, va fi cea mai la îndemînă justificare. În numele ei – anticipez – unii își vor expedia în derizoriu incuria și vor trece ceea ce nu sînt. Din păcate, vor și reuși.
        – Cert, bătrînii au nas mai bun pentru ironie decît tinerii.
        – Lamento pentru cei care – epuizați – tac deoarece nu mai au nimic de spus.
        – Cunoști frază mai tristă decît următoarea: „Că trece viața noastră și ne vom duce” (Psalmul 89, 12)?
        – Unde, dacă nu între rafturile unei mari biblioteci, simți cel mai clar scurtimea vieții?

                                                    Constantin CĂLIN