Alex.Stefanescu - Amintiri. Casa părăsită
Constantin Mateescu - Desene in peniță. Lipscanii - O iubire
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii – IX
Stefan Ion Ghilimescu - O coroană de flori înaltă cât o sondă


Amintiri

                                  Casa părăsită

        Gardul de lemn, înnegrit de ploi, era căzut într-o rână, iar portița avea, în loc de zăvor, o legătură de sârmă ruginită. Mă uitam, din stradă, ezitând să intru în curte, la casa nemailocuită de aproape patruzeci de ani. Se micșorase și se lăsase și ea într-o parte, copleșită de buruieni care crescuseră încâlcit-dușmănos, ca o răzbunare pentru vremea când erau sistematic tăiate cu sapa în favoarea plantelor cultivate de om. Un copac viguros se ridicase chiar din mijlocul casei, spărgând acoperișul de draniță putrezită și înălțându-se până sus, în văzduh, de unde putea sorbi cu nesaț, prin miile lui de frunze, lumina soarelui. Am tresărit când un copil cu hainele prea largi (purtate anterior, probabil, de un frate mai mare) m-a tras de mânecă și m-a avertizat:
        − Nenea, nenea, aveți grijă, casa e plină de strigoi!
        Doamne, m-a durut cumplit ceea ce auzisem! Așa era văzută, deci, de un copil, și probabil și de cei mari din jurul lui, casa dragă a bunicii, în care eu și frații mei trăiserăm momente fericite din copilăria noastră! Strigoi?! Asta rămăsese din dragostea cu care ne înconjurase bunica pe noi, nepoții ei, din poveștile pe care ni le spunea seara, în bucătăria de vară luminată intermitent de jocul flăcărilor din sobă, din zbânțuiala fioroasei și în același timp tandrei Ozana, născute dintr-un lup din pădure și o cățea din sat, din cățărările noastre în pomii plini de fructe, din cântecele duioase pe care ni le cânta mama la început de noapte ca să ne adoarmă?
        Am rupt sârma ruginită cu care era ferecată portița și am intrat în curte. Copilul care mă sfătuise să evit locul a luat-o la fugă, înspăimântat. Am înaintat cu greu prin iarba sălbăticită din ogradă, în care puteai crede că își fac veacul coropișnițe și șerpi. O pasăre a țâșnit − parcă nu speriată, ci uimită − de undeva de lângă mine și a dispărut în înaltul cerului.
        Biata casă! M-am apropiat de ea plin de respect și îndurerare. Îi cunoșteam istoricul.
Fusese construită, din lemn și chirpici (un amestec de lut și balegă de cal, pus în forme și uscat la soare, nu ars în cuptor) de o femeie tânără și singură, cu un copil mic lângă ea: bunica mea, Aneta Horga. Fusese izgonită din casa părintească pentru că făcuse un copil din flori, cu un bărbat misterios, din Iași, pe care ai ei îl găzduiseră timp de câteva săptămâni. Ce căuta el în Boroaia, satul dintre Fălticeni și Târgu-Neamț (cu nume împrumutat de la văduva unui boier Bour, din vremea lui Ștefan cel Mare, poreclită Bouroaia), n-am reușit să aflu niciodată. Când au alungat-o, necruțători, de acasă, părinții ei i-au dat o bucată de pământ, care oricum îi fusese destinată de multă vreme, ca zestre, și mașina de cusut, pe care ea o folosea cu multă iscusință. Copilul care îi plângea în brațe era mama mea, Florica, în vârstă de câteva zile.
        Fără să ceară nimănui ajutor, fata renegată s-a apucat să frământe lutul cu picioarele ca să facă
chirpici. Frământa și își ștergea din când în când cu broboada de pe obraji sudoarea și lacrimile, în timp ce copilul, bine învelit în scutece, suspina și el în iarbă. Toți vecinii s-au simți înduioșați de soarta ei. Unii i-au adus lemne de la pădure, pentru scheletul construcției, alții i-au adăpostit copilul în acareturile lor și l-au hrănit cu lapte de vacă, alții au venit să muncească alături de ea la construcția casei. În mai puțin de o lună, casa, cu numai o cameră și o tindă, cu un pod care se umplea mereu de fum, pentru că hornul se termina mai jos de acoperiș, a fost gata. Dintr-o pânză de in primită de la o vecină (care o țesuse la războiul ei), Aneta – Anica îi spuneau sătenii − și-a făcut o perdea de un alb diafan, ca zăpada și a așezat între perdea și geam ghivece cu  mușcate pline de flori roșii.
        După zece ani a mai făcut o fată, Maria, cu un bărbat din sat (și el neidentificat de mine). Pe
amândouă fetele le-a dat la școli înalte, la Iași, unde le trimitea toți banii pe care îi câștiga. Era generoasă până la sacrificiu cu ele și zgârcită cu sine. Când s-a dus s-o viziteze pe viitoarea mea mamă la Iași, a făcut drumul de la Boroaia la Iași (120 de kilometri!) și înapoi pe jos, călătorind două zile dus și două întors și însângerându-și picioarele.
        Acum, când fetele erau la casele lor (Florica la Suceava și Maria la Fălticeni), bunica locuia iernile singură la Boroaia, în casa îngropată de multe ori până la acoperiș în zăpada viscolită. Dar în fiecare vară veneam noi, nepoții, la ea la Boroaia și o făceam fericită. Patru nepoți (eu și cei doi frați ai mei, Sanda și Florin, plus Leta, fiica Mariei).
        În casa modestă a bunicii mele și în mica ei grădină am trăit tot ce poate trăi un om mai frumos: am citit cu glas tare poezii de Eminescu, am jucat șah seara la lumina lămpii, am prins fluturi în grădină și le-am drumul ca să-i vedem zburând mai departe, am „desfăcat” porumb și am vânturat apoi în uliță, în fața porții, boabele grele, ne-am dus noaptea, la fântână, prin întunericul albastru, ca să aducem câte o găleată cu apă, în care bunica stingea un cărbune aprins luat din sobă cu vătraiul, pentru alungarea „necuratului”, am plecat în expediții, la pescuit, la apa Moldovei și, întorși acasă, am fript pește pe plită  („pește, mămăliga prăpădește”, spuneau țăranii bătrâni),  am înălțat zmeie, am cules zmeură din grădină zgâriindu-ne cu plăcere prin tufele țepoase, ne-am făcut visuri în legătură cu viața noastră de maturi (rămase, bineînțeles, neîmplinite).
        Și despre toate acestea nimeni nu mai știa nimic! Casa atât de iubită de noi, mic rai din care ne izgonise viața, se prăbușise, reintra lent în pământul din care fusese făcută și ajunsese să-i îngrozească pe oamenii din noile generații.

                                                                   Alex. ȘTEFĂNESCU


Desene în peniță

                            LIPSCANII – O IUBIRE
        Mi s-a întâmplat, în atât de îndepărtata mea tinereţe, să locuiesc vremelnic în fel de fel de locuri triste, dezolante, cum ar fi cămine studenţeşti aglomerate unde dormeam în cameră cu zece-cincisprezece inşi la fel de nevoiaşi ca mine, sau prin odăi sordide situate la marginea oraşului, închiriate pentru o lună-două, în funcţie de resursele pecuniare de obicei deficitare, pe la cucoane vârstnice, acrite şi cicălitoare, dar n-am rămas de nicăieri cu amintiri atât de vii ca acelea din perioada în care am nimerit într-o ciudată mansardă pe Lipscani. Să ai în jur de douăzeci de ani şi întâmplarea să-ţi ofere ocazia să locuieşti în centrul Capitalei, în inima oraşului, la câţiva paşi de kilometrul zero şi de monumentala biserică brâncovenească, în forfota gălăgioasă şi neliniştitoare a mulţimii ce asalta de dimineaţa până seara magazinele în goana după pricopseală e o întâmplare ce nu-i e dat oricui să o trăiască.
        Odaia unde aveam să-mi duc o vreme studenţia, pe care reuşisem să o închiriez după umilitoare
pertractări cu forurile administrative şi după plata unei filodorme consistente oferite unui intermediar veros, se afla la ultimul etaj al unei case vechi, lipită de magazinul universal Stahanovistul. De la fereastra ei aveam o largă perspectivă spre curtea interioară a magazinului, unde foiau de dimineaţa până noaptea salahori ce descărcau din camioane lăzi, baloturi, pachete ambalate în carton sau frigidere, motociclete, pluguri, maşini de spălat rufe, trompete, saxofoane, pianine, să tot priveşti la ele şi să nu te saturi.
        Odaia îmi plăcea. Emana un farmec special pe care niciodată nu l-am mai întâlnit în locuinţele prin care m-am vânturat de-a lungul anilor. Nu înţelegeam de ce amicii şi rudele care mă vizitau strâmbau din nas de cum intrau pe uşă sau pur şi simplu mă compătimeau că am ajuns să stau într-o magherniţă atât de mizerabilă. Îmi amintesc şi astăzi scena jucată de Marina, colega mea de facultate cu care disecam cadavre la aceeaşi masă, în clipa când a intrat pe uşă. Îngălbenise. A dat un ţipăt scurt, mi s-a părut teribil de frumoasă în clipa aia. „O, ce drăguţ!” a bâiguit, stătea să plângă, chiar plângea, şi m-a pupat pe amândoi obrajii.
         Mărturisesc că noua locuinţă în care mă mutasem avea şi oarecare neajunsuri. Pe un vizitator
pretenţios sau cârcotaş ar fi putut să-l deranjeze configuraţia paralelipipedică a încăperii, plafonul scund şi înclinat acoperit cu bârne putrede, podeaua din ciment şi o fereastră cât hubloul unui avion. În plus odaia n-avea sobă sau calorifer şi nici canalizare, obligându-mă să folosesc privata jalnică de la etajul unu ce atârna deasupra unui depozit al magazinului Stahanovistul. În anii studenţiei, însă, când abia ieşisem din război, încă păstram o bună relaţie cu vicisitudinile, cu lipsurile impuse de împrejurări. În timpul liber scriam versuri suprarealiste şi camera îmi oferea, aşa extravagantă cum era, o amăgitoare atmosferă perversă de visare.
        Pe la sfârşitul primei săptămâni de când mă instalasem în noua locuinţă, venind de la cantina
Medicinei, de pe Chei, am avut surpriza să găsesc în faţa uşii cadavrul unui şobolan. Nu sunt din cei care leşină sau vomită când văd o mortăciune dar cred că nimănui în locul meu nu i-ar plăcea să fie întâmpinat în faţa casei de hoitul unui şobolan. De luni de zile îmi petreceam o bună parte a dimineţii printre cadavrele impudice pe care le ciopârţeam în sala de disecţie a facultăţii. Spun asta ca să se înţeleagă ce însemna, în cazul meu, impactul emoţional al întâmplării cu guzganul. Sărmanul, m-am gândit, trebuie să fi murit de inaniţie, trăiam pe atunci în aşa-zisul an al „Foamei Festivalului”, când magazinele alimentare vindeau numai conserve de fasole, sare gemă, muştar, săpun de rufe şi oţet de vin. Imobilul în care mă mutasem, construit, probabil, în anii Războiului de independenţă era, nu încape îndoială, un veritabil cuib de şobolani, realitate pe care trebuia să mi-o asum.
        M-am străduit să trec uşor peste întâmplarea cu guzganul, trăiam sub fascinaţia străzii, cu
pitorescul său vetust venit din epoca fanariotă, mustind de lume amestecată, în goana după cumpărături mărunte sau curioasă să afle ce mai e nou prin prăvăliile aliniate una lângă alta într-o savantă lipsă de orânduială şi ameţitoare varietate de culoare. Pentru un tânăr sosit în Capitală dintr-un oraş tihnit, patriarhal, în care oamenii se salutau pe stradă zâmbind, scoţându-şi pălăria, Lipscanii păreau o lume vie, tumultuoasă, ascunzând secrete şi tentaţii, un univers aiuritor, depozitarul speranţelor inepte şi iluziilor ademenitoare.
        Îmi luasem obiceiul să-mi petrec o oră-două, serile, împreună cu Marina, prin hărmălaia
fremătătoare a străzii, plecând din dreptul magazinului universal Stahanovistul şi până la încrucişarea cu Smârdan, descoperisem că nimic n-o încânta mai mult pe fată decât foiala străzii, vitrinele încărcate cu nimicuri, magazinele cu vechituri şi vânzătorii ambulanţi şi flaşnetarul plantat în faţa frizeriei Higiena ce emitea acelaşi cântec monoton despre destinul tragic al „Titanicului”. În universul acesta colorat Marina se simţea în largul ei, se anima, lua prăvăliile la rând, intra în vorbă cu vânzătorii, cu patronii, proba o rochie de seară, un sutien, o pălărie, se interesa cât costă, dacă le vin şi alte sorturi de modele, se tocmea cu patimă, cu încrâncenare, interpreta acelaşi text standardizat, apoi „hai, Senti”, îmi spunea şi mă împingea spre uşa care da în stradă.
        Într-un anume fel, imaginea Lipscanilor, aşa cum mi-a rămas în amintire, e asociată în mare parte cu aceste hoinăreli de seară cu Marina în năucitoarea babilonie a străzii. Cum aş putea să-l uit, de pildă, pe bătrânelul care cerşea în faţa magazinului de sticlărie şi care, în jurul orei şapte seara, după ce-şi număra bănuţii agonisiţi în timpul zilei, îşi desfăcea din cârpe piciorul drept, de lemn, şi-l strecura cu gingăşie într-o sacoşă, ca să dispară, uşor adus de spate, în mulţime, sau de femeia care vindea bilete norocoase („Ia, neamule, pe gratis, milionul”), cum aş putea să uit spectaculosul şir de gospodari ce se postau la cozile imense de săpun sau becuri de 40 de waţi sau la hârtie igienică, sau la mălai sau zahăr, sau ulei, cozi ce se întindeau din dreptul magazinului Alimentara până la circa a opta de miliţie? Şi cum să nu ţin minte afişele lipite pe panoul din colţul unde începeau Şelarii, ce anunţau turneul extraordinar cu trei spectacole ale „Parisului pe gheaţă” sau grandioasa expoziţie Henri Moore la Sala Dalles sau neuitatele concerte ale lui Yehudi Menuhin la Ateneu, în contul cărora a trebuit să mă despart de o ediţie rară a „Confesiunilor”, care a luat drumul unui anticar veros din preajma Poştei?
        Poate că evenimentul cel mai important al zilelor trăite în Lipscani a fost petrecerea în lumea celor drepţi a marelui stăpân de la Kremlin. Momentul, în detalii, e dificil de evocat, aşa cum se întâmplă de regulă cu marile emoţii colective. Autorităţile, surprinse de sumbra întâmplare, au decretat doliu naţional, balcoanele au arborat drapele roşii în bernă, uzinele şi şcolile şi-au suspendat activitatea, iar Radio România a înlocuit programul rutinier cu muzică funebră selecţionată din simfoniile lui Beethoven. O atmosferă de tristeţe înfricoşată pusese stăpânire pe străzile din centrul Capitalei, comunicarea între oameni se făcea în şoaptă, domnea nesiguranţa marilor schimbări, i se răpise suflării omeneşti comoditatea, siguranţa, confortul încremenirii în prezent.
        Vreo patru zile, până la grandioasa înmormântare a marelui defunct sub zidurile de cetate ale
Kremlinului, Lipscanii au arătat ca o pustietate lovită de o molimă cumplită. Îmi amintesc şi astăzi, după atâta vreme, vitrinele dughenelor şi magazinelor împodobite cu portretul standard al generalissimului învăluit în pânză de mătase neagră, lăcaturile grele de pe obloane şi cele patru difuzoare distribuite din dreptul bulevardului Bălcescu până la Bancă, ce repetau cu înverşunare marşul funebru de Frédéric Chopin.
        Mă întorceam acasă, într-una din zilele de mare doliu, Marina mă ţinea de braţ cu un soi de
disperare mută, singurătatea străzii, apăsătoare, o fascina. O invitasem să cinăm la mine în mansardă, reuşisem să cumpăr, după o coadă respectabilă în Piaţa Amzei, zece ouă şi un pachet de margarină Marga. Mă ispitea ideea să-i arăt Marinei ce mare meşter sunt în prepararea jumărilor de ouă cu margarină, puţin piper şi o linguriţă-două de făină. Ca să ne detaşăm de farsa suferinţei pe care ne-o oferise strada, aveam intenţia să pun un disc cu muzică de Mozart la patefonul cumpărat cu o săptămână înainte de la un magazin cu vechituri din Văcăreşti.
        Din păcate, s-a întâmplat ca lucrurile să ia altă direcţie decât aceea pe care o plănuisem. În pragul
uşii pe care mă pregăteam să o deschid zăceau doi şobolani grăsuţi şi cenuşii, în diferite poziţii inocente. Un exemplar încă dădea firave semne că mai vieţuieşte. În prima clipă am rămas paralizat. Nu-mi era clar de ce, dintre atâtea variante şi posibilităţi, animăluţele se deciseseră să moară tocmai în faţa odăii unde locuiam. Marina a scos un ţipăt ascuţit şi câteva momente mai târziu am auzit-o tropăind pe treptele de lemn care duceau în stradă. Din seara aceea, marcată de funeraliile omului de la Kremlin, sărmana fată n-a mai avut curajul să urce în garsoniera mea paralelipipedică, întunecoasă, cu plafonul scund şi aplecat acoperit cu bârne putrede şi cu o ferestruică de forma unui hublou de avion.
                                                                                x
        După un an şi jumătate, mi-am luat calabalâcul şi m-am mutat la doamna Pătrăşcanu, pe
Bulevardul Dr. Kalinderu, la câţiva paşi de facultate, cu care aranjasem să-i meditez fetiţa pentru admiterea la Medicină în contul obligaţiei de a-i plăti chirie. Mă răsfăţa. Aveam confort, o cameră însorită, baie şi o cafea cu lapte, dimineaţa, servită în cameră. Fetiţa, o creatură dolofană, vioaie, plină de intenţii bune, a reuşit să intre în facultate (posibil să o fi şi absolvit) şi la sfârşitul anului şcolar a trebuit, prin forţa împrejurărilor, să-mi schimb din nou adresa, luând drumul sinuos al chiriaşului fără noroc. Pot spune, după o lungă existenţă în care am vieţuit pe un portativ bogat în semitonuri şi bemoluri, că, dintre toate camerele, căminele sau casele prin care am trecut în tinereţe, cele mai tandre amintiri le am din lunile atât de vii, atât de adevărate trăite în ciudata mansardă bântuită de guzgani de pe Lipscani.

                                                 Constantin MATEESCU


              Dan Culcer – Vatra. Surprize colegiale.
                           Informatorii – IX

        A luat apoi cuvîntul tovarășul Cornel Moraru: Nu voi mai repeta ceea ce s-a spus. Pentru mine este bine venită această ședință, pentru că este un fel de test pentru modul în care lucrăm. Simțeam nevoia să mă edific înainte de a lua unele măsuri pentru a intra în normalitate. Din afară‚ mediul nostru de aici nu este văzut bine. Impresia este de haos și dezordine. Va trebui să fiu mai exigent. Există o campanie de deliberare [denigrare?] care se face. M-a surprins  că s-a ajuns și în mediile maghiare și chiar în climatul de la București. Mi-am dat seama că se pleacă pe o filieră interioară. Nu aș putea să dau exemple concrete. Munca noastră are secretul ei. Trebuie să rămînă aici în redacție. Am să încerc să apăr pe toți cei care lucrează aici. Referitor la Radu Ceontea și Nicolae Băciuț și chiar și Ion Calion, sunt obligat să spun că sunt foarte mulțumit de munca lor. Muncesc mai mult decît ceilalți, să-i privim cu multă încredere și să-i ajutăm. Referitor la unele aspecte: sunt multe lucruri echivoce. Vorbește de relații de colaborare. Eu însumi sunt pentru colaborare. Trebuie să nu uităm că există și o ierarhie în redacție, care trebuie respectată. Aceeași ierarhie este și a semnăturilor pe materiale. Formula: abuz de putere‚ nu e cazul. Pe Mihai Sin vă rog să-l luați în serios, pe funcția pe care este. Nu eu depind de voi, ci voi de mine. Amenințarea cu fondul de apel nu-mi place. Referitor la materiale, la cenzurarea lor: Aspectul ideologic e în răspunderea Consiliului Culturii. Nu-i așa. Problema cea mai grea este problema ideologică.
        Radu Ceontea: Dan Culcer mi-a spus că nu este treaba mea să vă povestesc pozele‚ ci [a celui] de la Consiliul Culturii care este un cenzor cu 5.000 lei pe lună. Mi-a spus să nu mă erijez într-un cenzor. Cenzorul trebuie educat‚ a spus Dan Culcer.
        Cornel Moraru: Vă rog să fiți implicați în problemele revistei. Aici apărăm o instituție. În
legătură cu dreptul de a publica la o altă revistă: Suntem 4 redactori care am publicat în Supliment‚ ceea ce nu este bine. Fiecare dintre noi are dreptul de a publica. Contează ce publici și nu unde publici. Prezența noastră în Supliment [SLAST] ar dăuna revistei‚ m-a șocat această afirmație. Se poate publica oriunde, contează ceea ce scrii. Nu mi-a plăcut că în material îl pomenește pe Lăncrănjan. D. Culcer are opinia lui despre Lăncrănjan. Vatra să fie o creație colectivă. Pentru ca fiecare să poată contribui la revistă, am luat hotărîrea ca să nu mai avem rubrici fixe și nici răspunderile pe sectoare să fie nelimitate. O să primiți o fișă de sarcini, ca să aibă fiecare exact scrise pe fișă sarcinile. Nu vreau să pară că fiecare are feuda lui.
        – Ideologie, sociologie, filozofie: Cornel Moraru, Dan Culcer
        – Proză: Mihai Sin, Ioan Radin
        – Poezie: Nicolae Băciuț, Dumitru Mureșan
        – Critică: Dan Culcer și Anton Cosma
        – Documentele continuității: Moraru, Cosma, Culcer
        – Babel și Antologie S.F.: D. Culcer, Ion Calion
        – Vatra dialog: Mihai Sin, Ion Calion
        – Istorie literară: Anton Cosma, C. Moraru
        – Publicistică: N. Băciuț și D. Mureșan
        – Viața artistică: Ion Calion și Radu Ceontea (de copiat restul deciziei din seria Vali Gherghescu)
        – Galeriile Vatra: R. Ceontea
        Calificativele se vor da în funcție de îndeplinirea sarcinilor primite de fiecare. Vă rog să respectați programul fixat. Deplasările în interes de serviciu să fie bine motivate. Nu pun restricții, e bine să ne deplasăm, dar cu socoteală.
        [Este interesant de observat că nu mi s-au luat atribuțiile vechi, la care se ajunsese de altfel în mod tacit, pe vremea lui Guga, fiindcă nu era alt redactor capabil să le îndeplinească. Sin nu cunoștea nici o limbă străină curent, nici nu avea cunoștințele de literatură străină europeană necesare pentru rubrici de genul Biblioteca Babel. Lipirea lui Ion Calion pentru rubrica S.F. era pur formală. Ar fi fost mai potrivit Anton Cosma, care scrisese proze s.f. Și era deci implicit un cititor de s.f.]
        De fapt, Cornel Moraru, pe care îl propusesem ca redactor-șef, perfect competent pentru domeniile la care se angajase direct, era probabil influențat de cineva din redacție, care îi explicase că îi doream locul. S-a simțit deci atacat, de aceea ține să precizeze că «revista nu merge mai rău decât înainte.» Chiar așa era. Dar ceea ce nu mergea pentru mine, și o simțeam ca o excludere, era nesolicitarea opiniei mele în prelabil, nu neapărat luarea ei în cosiderație. Conciliabulele se organizau de către Sin, între patru ochi cu Moraru, în biroul acestuia. Moraru nu știa că fusese promovat redactor-șef la propunerea mea, luase de bune insinuările că aș fi frustrat că nu am fost numit. Culmea că principalul său inamic era de fapt Mihai Sin, cel care organizase ridicola tentativă de lovitură de palat din Crâșma Ardealul, la care mă invitase într-o noapte de pomină, dar la care nu acceptasem să particip tocmai fiindcă îl consideram pe Moraru capabil să ducă revista la «bon port», în vreme ce despre Sin știam că e periculos pentru Vatra, fiind interesat de cariera sa de prozator și de destinul colectiv al redacției și de aplicarea programului cu greu decantat sub conducerea lui Romulus Guga, dar sub presiunea continuă pe care i-o aplicam acestuia.]
        Ar fi necesare prea multe pagini de note pentru a explica, preciza faptele, contracara afirmațiile, temerile și ipotezele netemeinice pe care le emiteau participanții la aceste două ședințe, pe care le-aş fi uitat dacă nu rămâneau înscrisurile. Pentru documentul produs de mine, garantez autenticitatea. O copie s-a păstrat și se află în arhivele donației mele de la BCU – Cluj. Pentru procesele verbale, se vede că frazele sunt uneori incoerente, nu din vina vorbitorilor, deși oralitatea este greu de «stăpânit» de stenograme și procese verbale. Revista este martoră vorbăreață, dacă o știm citi. Ea poate răspunde, dacă mai există curiozitatea de a o face să vorbească despre vremuri vechi și oameni care au dispărut. Am avantajul față de unii din foștii mei colegi de a fi supraviețuit și de a mai putea lovi cu vîrful degetelor claviatura computerului. Romulus Guga, Ioan Radin, Mihai Sin, Radu Ceontea au dispărut. Nu au apucat să citească dosare vechi, ca mine. Nici să afle că o parte din faptele lor, reale sau imaginate de Securitate, o parte din opiniile lor, necazurile și intimitățile au fost consemnate în dosarele noastre de urmăriți (Cornel Moraru, Romulus Guga, Dan Culcer). Până și vajnicul «denunțător» al păcatelor mele, N. Băciuț, de complicitate cu «inamicul» Ioan Petru Culianu, de la Europa Liberă, scria Băciuț, deci, are la CNSAS un dosar de urmărire informativă, pentru vremea când încerca să intre în relații cu niște asociații de aromâni emigrați. Cât privește suspiciunea mea privitoare la colaborarea lui N.B cu Securitatea, cariera ulterioară a colegului, prietenii pe care și-a bazat cariera ascensională postdecembristă și mai ales lipsa de scrupule cu care și-a creat o rețea de relații și dependențe, o activitate al cărei scop esențial este monumentalizarea persoanei sale, mă mențin în suspiciune. Un DUI nu e o probă de non-colaborare, Securitatea își suspecta și controla colaboratorii prin foc încrucișat. Aștept dosarul de rețea al lui Nicolae Băciuț sau fișa sa de cadre PCR. Vor apărea ele cândva.
        Trăiam sub o presiune care venea din toate părțile. Unii se țineau drepți în opinci, alții stăteau în poziție de drepți, alții erau drepți, mulți se chirceau de teamă sau făceau slalom ca să nu fie striviți.

                                                                             Dan CULCER


            O coroană de flori înaltă cât o sondă

        Într-un articol prilejuit de împlinirea a 50 de ani de viaţă a lui Nicolae Iorga, publicat în revista Ideea Europeană nr. 68, 6-21 iun. 1921, sub pseudonimul „M.T.”, Nae Ionescu aşterne pe hârtie probabil cele mai frumoase cuvinte care s-au scris vreodată despre acest adevărat Voltaire român. „Neculai Iorga, notează Nae Ionescu, nu e o inteligenţă deosebită şi nici un geniu. E ceva mai larg decât atât: o forţă elementară rasei noastre. E o bucată din viaţa sufletească a geniului nostru naţional, care se desfăşoară în afară de legile – descoperite de noi – ale inteligenţelor obişnuite. Savant, om politic, om de cultură, artist ? Este greu de spus. Nu e formă de viaţă sufletească asupra căreia să nu se fi răsfrânt această covârşitoare, proteică personalitate”. După ce laudă la el, ca istoric, incredibila putere de a reconstitui atmosfera vremurilor trecute, precum, nu mai puţin, darul de a plasa corect în timp evenimentele, în continuare, Nae Ionescu se întreabă retoric: „Dar cine mai mult decât el a avut darul de a răscoli mulţimile, de a chema în viaţa publică masele dezinteresate sau inconştiente, de a stimula chiar la adversar simţul cinstei şi al răspunderii, de a se ridica – el, omul pasionat – deasupra patimilor zilei, suferind – el, absorbantul – a sta în slujba celui care se întâmpla a fi omul nevoilor ţării ?
        Nu cunoaştem în istoria noastră o minte mai largă, mai arzătoare, mai adâncă şi mai vie de viaţă adevărată”.
        Pentru Nae Ionescu (observa cu exactitate Mircea Vulcănescu în excepţionala mărturie despre ilustrul său magistru (Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas 1992), Nicolae Iorga a reprezentat, în absolut, prototipul luptătorului pentru valorile româneşti nepieritoare, el fiind, nu numai simbolic, după metafizicianul ortodox, „preotul valorilor eterne ale neamului şi condotierul donquijotesc al marilor lui idealuri”. Militanţi amândoi pentru tradiţie (şi încă unul dintre cei mai decişi, mai critici şi mai lucizi, cum susţinea Vasile Băncilă în legătură cu Nae Ionescu), obsesia lor comună a fost istoria şi actorii ei mai mult sau mai puţin vrednici…
        Nu se poate vorbi propriu-zis (în sensul, terestru obişnuit al teremenului) de o strânsă relaţie de prietenie între Nicolae Iorga (mai mare cu aproape 20 de ani) şi Nae Ionescu. Îi despărţeau probabil mult mai multe diferenţe de temperament, interese strict personale ori probleme de doctrină, decât îi apropiau. Dar, după acceptarea în Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925 a cererii de renunţare la calitatea de moştenitor al tronului a prinţului Carol al II-lea şi desemnarea lui Mihai I ca succesor, iar în 4 ianuarie 1926, ca moştenitor al Tronului şi instituirea Regenţei, cu o vorbă care a făcut epocă, lansată se pare de Mihail Manoilescu, problema Românei interbelice devenea pentru toată lumea de la noi, şi deci şi pentru cele două ilustre spirite ale neamului, Carol al II-lea. Interesaţi amândoi de evoluţia acestei afaceri, Nicolae Iorga şi Nae Ionescu s-au aflat adesea în deceniul trei al secolului trecut umăr lângă umăr.
        Antiliberal notoriu (îi reproşa lui Ion I.C. Brătianu, printre altele, un anume soi de totalitarism) şi în relaţii destul de reci cu regele Ferdinand, încă înainte de moartea celor doi (survenită în acelaşi fatidic an 1927), ca şef de partid şi abil supraveghetor al vieţii politice, Nicolae Iorga a întreţinut direct sau prin interpuşi o discretă şi ocultă legătură cu prinţul Carol al II-lea, autoexilat în Franţa, dar îndeaproape urmărit, cum bine se ştie, de către autorităţile din ţară şi nu numai. În desele sale peregrinări prin Europa acelor ani, se pare că Nicolae Iorga l-a vizitat de câteva ori pe un Carol al II-lea care, din reşedinţa sa de lângă Paris, pândea cu destulă înfrigurare, înconjurat de o societate zgomotoasă, momentul prielnic revenirii în ţară, în acele ocazii, marele istoric punându-l temeinic la curent pe prinţ cu situaţia politică din România. La rândul său, scrie Mircea Vulcănescu în Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, filozoful şi ziaristul „Nae Ionescu (fost coleg la Facultatea de Filosofie la un moment dat cu Carol Caraiman, ocazie cu care l-a cunoscut destul de bine n.n.) pregătea, cu dibăcie, opinia publică pentru întoarcerea prinţului Carol”. Mărturisind cu francheţe că, în această perioadă în care Nae Ionescu intrase în cercul acela tainic al lucrurilor „oprite”, îi era oarecum teamă de el, devotat întrutotul magistrului său, Mircea Vulcănescu nu se sfiieşte să aprecieze că monarhismul lui Nae Ionescu nu avea nimic oportunist, fiind susţinut în primul rând de o bază ontologică. În viziunea lui Nae Ionescu, scrie el, „cât timp fiul domnului prim născut trăieşte, el e rege, ci nu este rege cine vrea unul sau altul. Cât timp el exista şi era surghiunit, orice nemulţumiri lăuntrice tindeau să se canalizeze, în virtutea unei dialectici de neînlăturat, prin firea lucrurilor, în simpatii către el”. Din acest punct de vedere, dar şi din atâtea alte considerente, părerile celor doi titani ai interbelicului românesc, dincolo, fireşte, de nenumăratele aspecte practice ale problemei sau de o mulţime de nuanţe, fatalmente ireconciliabile, se întâlneau. Fără exagerare, în linii generale, se poate spune că aceşti doi mari bărbaţi vedeau în Carol al II-lea singurul propulsor al ieşirii din gravele dificultăţi economice, politice şi sociale pe care le cunoştea regatul României, după stingerea din viaţă a marelui rege Ferdinand, supranumit şi „Întregitorul” şi a primului său ministru, Ionel Brătianu. La începutul anilor treizeci, Nae Ionescu era convins că lupta lipsită de scrupule dintre partidele politice submina însăşi unitatea statală a românilor, de aceea, dincolo de o schimbare de stil a politicii româneşti pentru care milita, el era şi adeptul unei monarhii mult mai implicate în toate actele de decizie la nivel guvernamental!
        Odată cu moartea regentului Buzdugan, survenită la 8 octombrie 1929, pe canavaua
nemulţumirilor generate masiv de acutizarea diferitelor forme ale crizei generale ce se adâncea tot mai mult, teama că preşedintele Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu, ar putea profita şi instaura oricând în atari condiţii dictatura personală, prin controlarea Regenţei, susţinerea curentului de opinie privind aducerea pe tron a lui Carol al II-lea capătă tot mai mulţi adepţi. Printre ei, A.C. Cuza şi Nichifor Crainic, de pildă, dar şi mai tânărul Gheorghe Brătianu sau inflexibilii Constantin Prezan şi Alexandru Averescu. Până şi „Sfinxul de la Bădăcin” era în principiu de acord cu revenirea în ţară a lui Carol al II-lea, dacă prinţul ar fi repudiat-o pe Elena Lupescu şi s-ar fi reconciliat cu principesa Elena. După ce Nae Ionescu studiase cu toată atenţia eşichierul politic, scrie Mircea Vulcănescu în cartea citată şi mai înainte, el va face tot ce îi va sta în putinţă pentru a înfăţişa opiniei publice în amănunt împrejurările tragice ale abdicării Prinţului absent – „scoţând în relief ceea ce era nelămuririt în ele şi duplicitar în versiunea liberală”. Ca şi Iorga, care, pe de altă parte, cu ocazia şedinţei Parlamentului pentru alegerea regenţei, a fost pe punctul de a-l propune în acestă demnitate pe însuşi prinţul Carol, grăbind astfel venirea lui în ţară, deşi simpatiza cu tărăniştii, Nae Ionescu va dezlănţui făţiş campania împotriva „Regelui neîncoronat” ce aspira să devină Maniu. Aliaţii lui temporari, Constantin Stere şi regina Maria sunt demascaţi şi caracterizaţi drept „trădători”. De altminteri, foarte bine documentat, filosoful logician deţinea informaţii exclusive privind schimbarea în ultima clipă a testamentului regelui Ferdinand, „încercări (ale Casei Regale) – scrie M.V. – de a face iarăşi pe Prinţ să revină asupra renunţării”. În această atmosferă, într-o acţiune de un curaj nebun, Carol al II-lea soseşte în ţară în 6 iunie 1930; o zi mai târziu, guvernul Maniu demisionează, iar în 8 iunie, Parlamentul abrogă decretul din 1926 şi, în urma votului (cu 485 de bile albe şi una neagră!), Carol este proclamat rege. Reflectând perfect starea de spirit generală şi mai ales expunând suficient de clar, dar nu fără o oarecare maliţie, propria poziţie, în ziarul său (i.e. Neamul Românesc), Nicolae Iorga scria deosebit de sugestiv, cu o zi înaintea înscăunării: „Tatăl Regelui (- Mihai I: Carol al doilea, n.n.) e în Bucureşti. A uzat de dreptul oricărui Român de a fi acasă la el, lângă ai lui. Nu putem decât să-i dorim să se inspire din încercările lui şi din durerile ţării pentru a-i fi de ajutor în zilele acestea de îndoială, neîncredere şi sfâşieri. Deocamdată un lucru e sigur: va întâlni pe lângă aclamaţiile amatorilor de lucruri noi, devotamentul celor care i-au făcut mai mult rău. Dar şi sfatul bun, ori neplăcut al cui l-a apărat când toţi erau împotriva lui. Vechiul Prinţ Carol să învie! De altul nu voim să ne aducem aminte”. Ce vroia să spună acestă ultimă propoziţie nu e greu de înţeles… Cert este că, în 13 iunie 1930, Carol al II-lea o expulza pe Regina Maria la Balcic, îndepărta pe Prinţul Ştirbei de la Palat, unde înlocuia aproape tot personalul cu Puiu Dumitrescu (fostul său secretar particular în timpul exilului), Nae Ionescu, Nicolae Malaxa, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu ş.a.
        Venit în ţară pentru a schimba radical viaţa politică şi a instaura un „ritm nou”, regele Carol al II-lea îşi propusese de fapt să guverneze peste partide şi chiar împotriva acestora, printr-o asumare de responsabilităţi directe în actul de guvernare al ţării, fără precedent. Primul guvern investit de rege peste voinţa partidelor politice la 18 aprilie 1931 este cel cunoscut îndeobşte sub denumirea de guvernul Iorga-Argetoianu, în care Argetoianu a deţinut de fapt portofoliul Ministerului de Finanţe, iar Nicolae Iorga pe cel de prim-ministru, „guvern de specialişti” care însă nu s-a ridicat la înălţimea comandamentelor crizei pe care o cunoştea economia românească în contextual acutei recesiuni mondiale. Fără mari abilităţi în conducerea ţării, acest guvern şi-a pierdut aproape complet prestigiul, atras de regele Carol al II-lea în cabala soluţionării conflictului generat de căsătoria Prinţului Nicolae (fratele regelui) cu Ioana Doletti. Până la urmă acesta, în 11 aprilie 1932, a accepat să plece cu o bursă de studii în străinătate, fără ca scandalul să fie închis complet; de altminteri, el s-a şi redeschis odată cu revenirea lui Nicolae în ţară, în 1935. Deşi Nicolae Iorga a rămas până la moartea sa în graţiile regelui (suveranul, e bine ştiut, îl vizita adesea, în particular, la Vălenii de Munte), în perioada 1931-1933, Nae Ionescu a fost cel mai apropiat sfetnic al suveranului. El este iniţiatorul unui proiect de guvern nefinalizat ce urma să ralieze pe deasupra partidelor cele mai ilustre personalităţi ale vieţii politice şi sociale, un guvern, în orice caz, diferit ca funcţiune de cel acătuit din aşa-zişi tehnicieni şi condus între 14 ian. şi 13 nov. 1933 de doctorul Alexandru Vaida Voevod. În concepţia lui Nae Ionescu, guvernul la care visa ar fi trebuit să fie deopotrivă un tampon împotriva apropierii regelui de liberali, ca şi „demiterii” definitive a lui Titulescu şi pregătirii dictaturii personale sau, cum scrie cu perspicacitate Mircea Vulcănescu, transformării arbitrajului politic ipotetic „în putere economică efectivă” prin crearea, în toate partidele, a oamenilor lui, „din veleitarii nemulţumiţi că nu-şi aveau asigurată succesiunea la şefie, făcând din ei nişte cai troieni, destinaţi ca, la ceasul hotărât, să spargă cadrele partidelor şi să constituie, cu sprijinitorii lor, partidul lui, unic, suprimând din viaţa politică pe cei care stăteau împotrivă-i”.
        Momentul acesta, potenţat demesurat pe plan personal de arestarea lui în 1934, pe motiv că în articolul Asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi îndemnat voalat la uciderea primului ministru I.G. Duca, survenită în 29 decembrie 1933, a constituit pentru Nae Ionescu îndepărtarea şi despărţirea definitivă de rege, precum şi, prin suspendarea ziarului Cuvântul la începutul anului următor, lipsirea lui de orice mijloc de propagandă ce ar fi putut fi folosită de Legiune. Mai mult, acest moment, de la care de acum încolo Nae Ionescu a fost permanent urmărit de Siguranţă, îl face implicit nu numai un adversar al cultului personalităţii lui Carol al II-lea (la stăruinţele lui Nicolae Iorga, regele intervine totuşi pentru eliberarea lui din arest), dar şi un vajnic oponent al dictaturii personale a acestuia, instaurată prin actul demiterii guvernului Octavian Goga din 10 februarie 1938, când, practic, Constituţia din 1923 a fost suspendată. Într-o relativ recentă carte de convorbiri a tânărului filosof Leonid Dragomir cu Dan Ciachir – Bucuria de a fi răsăritean (Ed. Timpul 2011) – , ultimul (autor şi al cărţii Gânduri despre Nae Ionescu, cu trei ediţii până în 2010), observă că „nu există niciun text care să probeze calitatea de ideolog al Mişcării Legionare a lui Nae Ionescu”. În plus, afirmă domnia sa, „după 1934, când se suspendă Cuvântul, el nici nu mai are un instrument de expresie. Ajunge în 1938 în lagărul de la Miercurea Ciuc fără să fie incriminat de ceva, pentru că nu poţi face o vină politică unui particular”. „Tributar metafizicii creştine” şi „adversar al pragmatismului de orice fel, asupra căruia afirma categoric superioritatea contemplaţiei, „Nae Ionescu – ne lasă înscris cu litere săpate în piatră Mircea Vulcănescu – nu împărtăşea doctrina Gărzii de Fier”.
        Sunt în istoria culturii româneşti câteva destine tragice care se împletesc şi se înalţă la un sens anagogic de o manieră evidentă, însă nu mai puţin neobişnuită. E şi cazul Nicolae Iorga – Nae Ionescu! Te ridica de pe scaun când îl auzeai în Parlament, spunea Nae Ionescu despre Nicolae Iorga. Strălucit şi otrăvitor, ca hidrargirul, îi impunea părintelui istoriei neamului Nae Ionescu. Mult peste dimensiunea culturală şi spirituală obişnuită a contemporanilor, este evident că cei mai mari corifei ai libertăţii ca virtute absolută a timpului lor nu se puteau ignora! Viaţa lor, a spus-o şi a scris-o (cel puţin pentru Nae Ionescu) Mircea Eliade, a fost mai vie decât un roman captivant. Cu toate acestea, în mod fatal, ambii au stat sub semnul mişcării Roţii şi al Fortunei care antrenează suişul şi coborâşul. Departe de a le surâde, cum s-ar fi cuvenit, după atât de multele şi însemnatele lor merite, încăpute parcă în ghearele unui demon negru, împrejurările istorice le-au fost amândurora, spre finalul vieţii, dacă privim în fugă lucrurile, profund ostile. Se ştie prea bine astăzi că atât Nicolae Iorga cât şi Nae Ionescu au părăsit această lume în anul 1940, la răspântia unor evenimente ce se vor dovedi, prin amploare şi consecinţe, fără precedent. Ce s-ar fi întâmplat însă cu ei dacă ar fi trebuit să trăiască în anomia şi teroarea regimului comunist? Anticipându-le cumva, amândoi au sucombat în împrejurări mai mult decât dramatice. Ambii înmormântaţi sub supravegherea organelor represive şi cumva în semiclandestinitate! Niciunul n-a avut parte de funeralii naţionale, deşi niciuna dintre personalităţile contemporane nu ar fi meritat-o mai mult ca ei…
        Despre aceste clipe, autorităţile timpului acela şi diriguitorii comunişti, mai apoi, au păstrat zeci de ani tăcerea. Extrem de preţiosul eseu memorialistic Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut al lui Mircea Vulcănescu s-a putut tipări şi a apărut pe piaţă abia în 1992! Iar totalitatea articolelor despre Nae Ionescu din arhiva filosofului Vasile Băncilă (Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului), ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, autoare şi a unei exhaustive Biografii, în patru volume, a acestuia, la mai bine de 30 de ani de la moartea autorului lor, unul dintre cei mai subtili filosofi români, el însuşi student şi, în limitele unui perfect bun-simţ, un intim al lui Nae Ionescu.
        „Cu sentimentul apocaliptic al iremediabilului (s.a.) generat de lipsa lui Nae Ionescu din cultura română” (vezi Dorea Mezdrea, op.cit.), ca ins care în zilele agoniei i-a stat în preajmă şi l-a condus pe drumul fără întoarcere, Vasile Băncilă scrie: „Regimul (e vorba de dictatura personală a lui Carol al II-lea, n.n.) a impus ca Nae să fie îngropat noaptea (s.a.). De-abia a obţinut generalul (gen.Vasile Panaitescu, cumnatul lui Nae Ionescu, n.n.) anularea acestei dispoziţii, dar s-a ordonat ca Nae să fie dus pe străzi lăturalnice (…) N-a fost voie să se ţină discursuri (s.a.). De-abia l-a putut opri generalul pe Motru (filosoful Constantin Rădulescu-Motru, preşedinte al Academiei Române la acea dată, n.n.), care insista cu putere (s.a.). Generalul se angajase în acest sens. Malaxa a trimis la înmormântarea prietenului său (apud Petre Ţuţea) o coroană de flori înaltă cât o sondă (s.a.)”. În pofida interdicţiilor regimului, Nae Ionescu a fost petrecut la locul de veci, adăugăm noi, de familie, un grup masiv de prieteni apropiaţi, studenţi şi ziarişti.
        Membru în tinereţe al grupului avangardist Corabia cu rataţi şi bun prieten cu Mircea Eliade, asistentul lui Nae Ionescu la catedra de logică a Facultăţii de filosofie din Bucureşti, Pericle Martinescu a lăsat în Umbre pe pânza vremii (Ed. Cartea Românescă, 1985) o serie de mărturii de o neasemuită vibraţie, printre care şi câteva pagini de jurnal din noiembrie 1940 ce gravitează, evident, în jurul morţii şi înmormântării lui Nicolae Iorga. Foarte puţin cunoscute, le voi cita în continuare, lăsându-le fără niciun comentariu, fiindcă sunt mai mult decât grăitoare.
        29 noiembrie, 1940, seara: „Azi dimineaţă am fost la Bellu, să văd ce este acolo. Încă nu puteam să cred că e adevărat: Iorga depus în capela cimitirului, ca orice muritor de rând, ca un anonim oarecare întins pe o năsălie (…).
        Nici o coroană, nici un prieten care să facă de veghe – gol, tăcere, la moartea acestor oameni (în capela cimitirului Bellu era depus şi trupul neînsufletit al fruntaşului ţărănist Virgil Madgearu, ucis de legionari în aceeaşi noapte de 27 noiembrie, n.n.) care ar fi trebuit să fie conduşi la locul de veci de cortegii nesfârşite formate din colegi, admiratori, foşti elevi, ce s-ar putea număra cu miile. Iorga, cel puţin, era unul despre care nimeni n-ar putea să spună că n-ar fi meritat funeralii naţionale. Şi, acum, ce funeralii!... Iorga înmormântat ca un simplu căruţaş! Asta întrece orice închipuire. Suntem cu adevărat în plină Teroare. Observam că cei ce se duceau să-l vadă pe marele savant, pe «Apostolul neamului», mergeau cu precauţie şi teamă să nu fie atinşi de cine ştie ce glonte zburat din vreun tufiş sau de după vreo cruce. Peste tot plutea teroarea, spaima, consternarea. Oamenii se văitau încet, blestemau cu glasuri stinse, sau tăceau, însă o tăcere strigătoare la cer.
        A fost o zi urâtă, cu văzduhul îndoliat. Vântul şuiera strident prin ramurile brazilor din cimitir, cerul era întunecat, trăgea a ploaie, a ninsoare şi oraşul mi se părea, cu profilul lui depăratat, privit din cimitir, un decor trist al mizeriei omeneşti. Biserici, furnale, palate, închisori şi bordeie, conturându-se în zare, dincolo de Valea Plângerii – Bucureştiul îmi evoca soarta unei cetăţi în care totul fierbe şi se frământă înainte de a fi strivită (…)”.

                                                                          Ștefan Ion GHILIMESCU