Alex. Stefănescu - Amintiri. Eu si Maria.
Constantin Mateescu - Desene în peniță. Capitala sub ocupație (IV)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii – (XIII)
Ștefan Ion Ghilimescu - Doi români "de Roma".
Sergiu Simion - Afacerea Meditația Transcendentală (IV)


Amintiri

                                    Eu și Maria

        La sfârșitul anului 2015 am fost dus la Spitalul Fundeni în regim de urgență, pentru o operație de colecist. Îmi ardea fața (aveam peste 39 de grade Celsius), abdomenul mă durea cumplit în toată partea din dreapta, ca și cum ficatul mi-ar fi fost cangrenat, mi-era greață, nu din stomac, ci din fiecare celulă a corpului. La spital, după ce mi s-a pus la dispoziție un pat și m-am schimbat în pijama, mi s-au făcut injecții și mi s-au înfipt branule în ambele brațe. Parcă fusesem montat într-o instalație, abia mai reușeam să mă mișc. Banalul mers la toaletă a fost un chin.
        Tocmai când mă așezam gemând în pat, a apărut o asistentă medicală, Maria, împingând un scaun cu rotile:
        − Trebuie să vă duc la tomograf. O să vă ajut să vă suiți în asta...
        Brusc, mi-a năvălit în minte o veche spaimă, de care uitasem. Având o greutate de 150 de kilograme, mă întrebam de multe ori, îngrozit, cum mă vor ridica și manevra salvatorii mei când voi fi într-o situație disperată. Dacă voi rămâne în viață sub dărâmături după un cutremur... Dacă ar trebui să fiu descarcerat dintr-o mașină accidentată grav.... Sau dacă voi mai cădea pe scările de la metrou și va trebui să fiu ajutat să mă ridic în picioare (la o cădere anterioară avusesem noroc; rostogolirea mea greoaie s-a încheiat într-un loc unde era balustradă, de care m-am folosit ca să mă ridic singur)...
        Cel mai mult mă obseda gândul că, după moartea mea, hamalii și groparii, gâfâind sub povara corpului meu așezat în sicriu, se vor răsti la Domnița, reproșându-i că i-a pus să se ocupe de un mort atât de greu. Mereu îmi propuneam să slăbesc ca să evit asemenea discuții post-mortem. Și, bineînțeles, nu reușeam.
        Și iată, acum, venise unul din acele momente.
        I-am spus Mariei că pot să merg și pe picioarele mele la analize. Dar ea mi-a explicat că procedeul-standard e să mă ducă ea cu scaunul cu rotile.
        M-a ajutat să mă dau jos din pat și să mă așez în scaun. Întâi mi-a tras picioarele în afara patului, apoi mi-a luat o mână, mi-a petrecut-o pe după gâtul ei și m-a ridicat printr-o răsucire ingenioasă a trunchiului meu sub care își strecurase un umăr. În cele din urmă m-a așezat lin în vehiculul cu două roți. Cum anume făcuse − am înțeles în acele secunde, dar imediat după aceea am uitat. Cert este că, din diverse acțiuni ale ei, însumate, îmi imprimase o mișcare continuă. Nu s-a oprit nicio clipă ca să se odihnească. Dacă s-ar fi oprit, ar fi ratat totul, iar eu m-aș fi prăbușit pe podea.
        Mi s-a părut că îmi cunoaște corpul în toate articulațiile lui, așa cum mi-l cunoștea iubita mea când eram tânăr. Am privit-o mai atent. Avea un trup mlădios și puternic. Nu cântărea nici jumătate din cât cântăream eu, dar printr-o combinație de forță și iscusință reușea să mă manevreze fără mare efort. Figura ei, de o frumusețe sobră, era în mod evident a unei țărănci. Și, ca la orice țărancă, se vedea că știe cum se face și se desface orice, că știe secretul vieții. Vorbea puțin, doar atât cât era necesar. Nu își colora cuvintele nici cu o falsă drăgălășenie, ca unele asistente, și nici cu agasare și antipatie, ca altele. Doar mă ținea la curent cu ce facem:
        − Acum o să coborâm cu liftul... Acum o să mergem printr-un coridor lung, de la subsol, ca să ajungem la altă clădire... Acum o să intrăm la tomograf...
        Coridorul era nu numai lung, ci și întunecos, vag luminat de led-urile unor aparate fixate pe pereți. Transportarea mea s-a transformat într-o călătorie stranie. Maria era iubita mea, mereu devotată. Dar îmi era și mamă, pentru că mă ducea în cărucior. O mamă tânără cu un copil uriaș, monstruos, pe care totuși și-l iubea, în tăcere.
        Tot Maria m-a pregătit apoi pentru intervenția chirugicală. Mi-a ras părul de pe abdomen și din jurul sexului și m-a dat cu dezinfectant. Nu există, cred, pentru un bărbat o umilință mai mare decât – bătrân, gras și bolnav fiind – să stea despuiat în fața unei femei tinere, sub lumina nemiloasă a unui reflector. Sexul pe care altădată cine știe ce parteneră a mea îl examina cu venerație, ținându-l ca pe un sceptru în pumnul strâns, trebuia acum... descoperit sub pliurile burții și dat într-o parte ca să lase loc aparatului de ras. Mi-am imaginat ce zâmbet plin de dispreț și dezgust ar putea avea asistenta făcând această operație. Dar Maria a fost cu totul și cu totul altfel decât îmi închipuisem. Eu stăteam în picioare, la duș, într-o lumină orbitoare, iar ea îngenunchease în fața mea și îmi rădea părul pubian cu mișcări sigure și delicate, fără curiozitate, fără emoții impure, ci doar cu o bunăvoință pe care o avea probabil și față de lucruri. Pot să jur că la fel trata acasă cămășile pe care le călca sau farfuriile pe care le spăla. Am simțit atunci că mă pot încredința ei. Am fost al ei, câteva minute, inundat de fericirea de a nu-mi mai păsa cum arăt.
        În sfârșit, Maria m-a dus cu scaunul cu rotile la secția de chirurgie și m-a urcat pe masa de operație. Singură, fără brancardier. Din nou a folosit, firesc, procedee ingenioase, de genul celor utilizate în jiu-jitsu, pentru a mă ridica, răsuci, și așeza cu fața în sus. Unii ar putea zice că studiase biomecanica. Alții, printre care și eu, că era o femeie adevărată, care știa orice: să-și adoarmă copilul sau să-și panseze bărbatul tăiat cu coasa, să ajute vaca să fete sau să facă ceaiuri tămăduitoare din flori de câmp.
        Înainte de a mă lăsa singur cu echipa de chirurgi, mi-a strâns mâna discret, în semn de încurajare. Păstrez amintirea acelei strângeri de mână ca pe o scrisoare de dragoste.

                                                                   Alex. ȘTEFĂNESCU



Desene în peniță

                            Capitala sub ocupație (IV)
         
          Există în istoria anecdotică a unei epoci detalii ce pot să nuanţeze atmosfera, mentalitatea şi spiritul acesteia. Cine n-a trăit în vâlva anilor '50 şi nu a respirat miasmele fetide ale epocii, nu va înţelege cum poţi să faci ani buni de puşcărie în urma unei anodine şedinţe U.T.M. în care un coleg de facultate ia cuvântul şi spune despre tine că eşti un element nociv pentru orânduirea populară, că ai relaţii la ambasadele engleză şi americană, că proferezi injurii la adresa conducătorilor partidului sau că-i citeşti pe Gide, Camus sau Henry James. Îmi amintesc, de pildă,de o şedinţă în care un student în anul patru l-a „demascat” (cuvânt la mare trecere odinioară) pe un coleg că frecventase în anii '46-'47 Biblioteca britanică cu sediul în piaţa C.A.Rosetti, dezvăluire în urma căreia a fost eliminat din facultate nu numai el dar şi studenţii ce figurau ca cititori în catastifele Bibliotecii.
          Aceste demascări, frecvente în anii imediat după război, deveniseră un fapt banal, aşa că unei bune părţi a studenţimii nici nu i-ar fi trecut prin minte că delatorii ar fi comis o mârşăvie, ba dimpotrivă, că împlinesc o faptă patriotică, un act justiţiar, că apără puterea populară de provocările duşmanului de clasă.
          În epoca la care mă refer, s-a practicat în facultăţi, dar şi în instituţii şi întreprinderi, aşa-numita critică şi autocritică, sintagmă importantă în repertoriul propagandei de sorginte sovietică. Prin „critică” se înţelegea dezvăluirea publică a unor fapte sau atitudini dezavuabile, incriminatoare. Cel criticat era supus oprobriului public, devenea un soi de paria, ocolit nu numai de duşmani dar şi de prieteni. Din când în când se convocau şedinţe pentru demolarea unuia sau altuia dintre noi cu scopul de a se menţine trează vigilenţa tinerelor vlăstare ale revoluţiei. Se specula pe tema stalinistă că pe măsură ce înaintăm pe calea construcţiei socialiste, lupta de clasă se ascute, devine motorul dezvoltării societăţii. Mulţi ani la rând marota „ascuţirii luptei” a fluturat ca o ameninţare surdă deasupra unui popor ce vieţuia sub semnul nesiguranţei, circumspecţiei şi fricii.
          Nu multă vreme după intrarea mea în facultatea de Filozofie s-a desprins din rândurile colegilor un grup de tineri înflăcăraţi, activi în seminariile de marxism, ce luau cuvântul excelând prin zelul cu care combăteau ideologia putredă a Occidentului şi falsele valori produse de exponenţii claselor asupritoare. Ei au deprins din mers modelul comportamental cerut de foruri: principialitate, ură nestinsă împotriva duşmanului de clasă, sobrietate vestimentară (îmbrăcăminte simplă, băieţii şapcă, fetele basma), ţinută lipsită de extravaganţă (tunsoare scurtă, perciuni decenţi) şi vigilenţă. Cum ţara părea înţesată cu spioni şi slugi în slujba marilor concerne apusene, vigilenţa a devenit cuvântul magic. În contul ei s-au perindat prin puşcăriile politice ale regimului atâtea mii şi mii de tineri abia ieşiţi din anii adolescenţei.
                                                                              x
          Unul din cele mai atrăgătoare locuri ce mi-au atras atenţia când am ajuns în Bucureşti, în primii ani după război, a fost Muzeul Anastase Simu. Imaginea cu totul specială a acestei construcţii în stil ionic imitând fără pretenţii de originalitate arhitectura templelor Eladei aducea o notă de prospeţime şi lumină ansamblului ambiental. Fusese fondat în anul 1910 de Anastase Simu, cunoscut om politic în epocă şi colecţionar de artă împătimit, fost membru de onoare al Academiei şi deputat în câteva legislaturi, care a donat muzeul statului în anul 1930, împreună cu toate operele colecţionate în decursul vremii. Muzeul, în ansamblul lui, inducea sugestia de frumos, de echilibru şi durabilitate, într-un oraş sărac în monumente, lăcaşuri de cultură şi statui. Colecţiile de artă conţineau mulaje italieneşti din secolul al 16-lea, icoane bizantine dar mai ales pictură şi sculptură, cu precădere de cunoscuţi artişti francezi din secolele 18 şi 19 – Delacroix, Houdon, Courbet, Bourdelle, Pissaro, Géricault, Renoir – dar şi români, Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pallady, Ressu, Iser, Brâncuşi, Paciurea, Storck. Muzeul îşi sporea atracţia şi prin faptul că era plasat într-una din cele mai populate artere ale Capitalei, Bulevardul General Magheru, era „în drum”, cum se mai zice. De câte ori treceam prin partea locului nu mă puteam opri să nu admir frontonul clasic, coloanele semeţe şi simplitatea şi eleganţa lor aristocratică şi rareori rezistam tentaţiei de a intra în încăperile marmoreene ale saloanelor, înalte, aerate, luminoase şi a-mi odihni privirea pe o pânză de Renoir sau Pissaro. Intrarea nu costa decât trei-patru firfirei, un fleac. Muzeul împlinea discret un rol de catalizator, era o mică oază de cultură, o bijuterie în centrul Capitalei, în atmosfera viciată de noua putere populară ce conducea în anii de după război.
          Când ar fi fost să se aniverseze cincizeci de ani de la inaugurare, Muzeul Simu a dispărut deodată de pe Bulevard, ca atins de o abilă pasă de prestidigitator malefic. A dispărut într-o tăcere vinovată, fără comentarii. Fără explicaţii. Pe furiş. Mă întreb şi astăzi, după atâta vreme, ce comandamente, ce ingerinţe excepţionale vor fi determinat această execuţie capitală a muzeului? Ieşit în întregime teafăr după bombardamentele aeriene americane şi cele hitleriste, era în vremea aceea singurul muzeu de artă al Capitalei. Pe locul unde se ridica muzeul nu s-a mai construit de-atunci nimic. Amplasamentul e pustiu şi astăzi.
                                                                              x
          Consider că e nepotrivit să evoc imagini şi întâmplări din anii când Capitala găzduia batalioane de ostaşi străini fără să pomenesc de moda acelor vremuri în care abia ieşisem din război şi oamenii se străduiau să înţeleagă ce se întâmplă, să se alinieze noilor realităţi. E remarcabil cât de repede se face tranzitul de la un stil de a te îmbrăca la altul, când societatea însăşi se află sub presiunea unor mari schimbări. Când am ajuns în Capitală, îmbrăcămintea feminină deja optase pentru materiale ieftine, de stambă, pălărioarele sofisticate de până atunci fuseseră înlocuite cu basmaua, în timp ce tocurile pantofilor de damă ce caracterizau statutul unei anume clase sociale căzuseră de la înălţimea lor în gustul opincii sănătoase, strămoşeşti.
          În ce mă priveşte, a trebuit să mă despart de gulerele albe, de cele trei cravate şi de butonii mei de aur de care eram fudul nevoie mare, dar şi de papionul cu care mă pozasem pentru tabloul cu absolvenţii examenului de bacalaureat, dar am avut probleme cu pălăria ce mi-o făcuse cadou un frate al mamei la împlinirea vârstei de optsprezece ani. Când am ajuns la facultate, colegii mei, cu mici excepţii, se aliniaseră cerinţelor oficiale şi îşi cumpăraseră un soi de şapcă de postav ce semăna aidoma cu cea pe care o purtase Lenin (în filmul „Zile de Octombrie”) cocoţat pe o locomotivă, de unde perora patetic în faţa unei mulţimi electrizate. Un timp am rezistat cu încăpăţânare presiunii exercitate de colegii care mă priveau zeflemisitor, ca pe o oaie neagră a colectivului, mă arătau cu degetul, mă porecliseră „chiaburul”, duceam cu greu povara demnă a unicităţii, cu vremea, însă, cum se întâmplă adesea în viaţă, am înţeles zădărnicia frondei, gratuitatea ridicolă a ostentaţiei şi am cedat.
          Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că o să-mi amintesc cu duioşie de prima şapcă uzinală cumpărată de la un magazin de pe Blănari. Costa doar şapte lei, un fleac. Era o şapcă standard, confecţionată dintr-un material aspru la pipăit, ca să nu-i spun grosolan, de culoare gri, în carouri. Avea o linie agresivă, insurecţională. Nu mi-am pierdut prea multă vreme cu alegerea, pentru că magazinul nu avea decât un singur fel de şepci, de aceeaşi culoare şi croială. Mai greu mi-a fost să nimeresc un exemplar care să mi se potrivească dar am avut noroc cu negustorul, versat, lucrase în branşă şi înainte de naţionalizare, care mi-a spus convingător că „dacă o s-o ţineţi toată noaptea în apă, şapca vă va veni turnată”.
          În primele zile m-am simţit ca naiba cu şapca mea de spărgător de norme. Am observat, nu fără surprindere, că toate şepcile băieţilor erau aidoma, cu mici particularităţi în ce priveşte desenul, croiala sau dimensiunile. Purtau aceeaşi etichetă: Întreprinderea postavul roşu. Până şi unii dintre asistenţi sau chiar profesori veneau la facultate cu acelaşi tip de şapcă, sosise vremea lor, a şepcilor.
          Încetul cu încetul am început să mă obişnuiesc cu intimitatea mai mult silită a şepcii, ba chiar să-i port o oarecare afecţiune. Cum trebuia să aibă un nume, i-am spus Nataşa. Mi s-a părut un nume potrivit. Nu mă simţeam grozav în societatea ei dar mă gândeam că disconfortul de a fi prea largă e doar o toană a mea, un moft. După o baie pe care i-am administrat-o într-un lighean cu apă rece, Nataşa se micşorase atât de mult încât eram silit să fac eforturi ca să o îndes în cap. Speram să se lărgească, aveam răbdare.
          Convieţuirea cu Nataşa a durat o vreme, am petrecut cu ea sezoane grele, ierni lungi, zăpezi, furtuni şi ploi torenţiale. Cu timpul şapca se decolorase, pierduse o bună parte din şarmul pe care i-l conferea alura revoluţionară, i se rupsese căptuşeala. După plecarea batalioanelor de ocupanţi din Capitală am socotit că e momentul să mă despart de ea. Şi astfel, într-o seară, în timp ce mă îndreptam spre casă, am dat un mic ocol pe podul Mihai Vodă. Se întunecase, ploua uşor. În liniştea desăvârşită a serii se auzea doar clipocitul liniştit al valurilor şi zgomotul tramvaielor care urcau greoi spre Arsenal. Mi-am scos cu oarecare solemnitate şapca, eram teribil de emoţionat, şi am aruncat-o cu strângere de inimă în apă. S-a auzit un foşnet moale, de mătăsuri. Nataşa a plutit o clipă pe apa gârlei şi a dispărut cuminte în întuneric. A doua zi mi-am cumpărat în locul ei o bască.

                                                               Constantin MATEESCU



              Dan Culcer – Vatra. Surprize colegiale.
                             Informatorii – XIII

        Un plan de măsuri
         
        Planul de măsuri stabilit de Direcția I (Informaţii Interne) din Ministerul de Interne la 6 septembrie 1975, înregistrat cu nr. 110/N.T./ 00126. 083, STRICT SECRET, Exemplar nr. 3, precizează că Inspectoratul județean de securitate Brașov – Biroul de securitate Făgăraș – vor întreprinde următoarele măsuri:
        vor fi luați în lucru prin dosar de urmărire informativă numiții:
        1) MORARU CORNEL, fiul lui Tudor și Iuliana, născut la 24.X.1943 în Pietrarii de Jos – Vîlcea, membru PCR, absolvent al Facultății de filozofie, în prezent profesor de limba română la Liceul «Negru Vodă» din Făgăraș. Ca legătură a lui va fi lucrat și PÎRVU VASILE din Ilieni.
        2) GRUIA NOVAC, fiul lui Mihai și Maria, născut la 27. V. 1954 în Făgăraș, student anul II la Facultatea de filozofie din București, legătură a lui «OȘANU» și cu relații în rândul unor filozofi ca C. NOICA, AL. BOBOC, AL. VALENTIN, A. DUMITRIU și alții.
        În cadrul dosarului de urmărire informativă se va urmări a se stabili:
        1)– poziția prezentă – ideile, concepțiile politice față de orânduirea socială și de stat din țara noastră pe care le exteriorizează în cercul său de relații;
        2) – elementele, cauzele care au contribuit la formarea concepțiilor idealiste, ostile față de orânduirea din țara noastră;
        3) – dacă în activitatea lor urmăresc să inoculeze [termen medical, tradițional folosit în negativ de limbajul propagandei comuniste. n. ed.] elevilor cu care vin în contact concepțiile lor, cum le realizează (ore de curs, meditații, cenacluri literare etc.];
        4) – clarificarea naturii relațiilor lui MORARU CORNEL și GRUIA NOVAC cu C. NOICA, AL. BOBOC, A. DUMITRIU, AL. VALENTIN etc., precum și cu fratele lui HORIA SIMA – «ȚEPOSUL» care domiciliază în comuna Mândra;
        5) – identificarea legionarilor sau altor persoane care ar deține materiale de propagandă legionaro-fascistă și le difuzează.
        6) – verficarea dacă la domiciliile celor de mai sus cât și la locuința lui «OȘANU» din Făgăraș nu sînt materiale cu conținut neavenit[i];
        7) – verificarea afirmației făcute de « OȘANU » că în Făgăraș există un puternic centru legionar.
        Pentru realizarea sarcinilor menționate se vor lua următoarele măsuri:
        Pentru profesorul MORARU CORNEL
        - Supravegherea informativă la locul de muncă se va realiza în prima perioadă – neavând alte posibilități – cu inf. «MIRCEA» care va stabili:
                     – relațiile pe care le are obiectivul în rândul cadrelor didactice, al elevilor;
                     – natura acestor relații și ideile pe care le exteriorizează față de aceștia
                     – dacă dă meditații la domiciliul său pentru elevii din acel liceu.
        Sarcină permanentă
        – Pentru cunoșterea concepțiilor, a felului cum abordează problemele în rândul cadrelor didactice, cât și prin discuții individuale la locul de muncă cît și în anturaj – la nivelul profesorilor – va fi recrutat prof. GREAVU TRAIAN.
        [ Nota mss a ofițerului ] Da. Greavu Doina
        Termen: 25 sept. 1975
        Răspund: Lt. Pop Florin ajutat de Cpt. Bîlbă Ion
        – La începutul anului școlar se vor stabili clasele în care obiectivul are ore și în funcție de aceasta se va proceda la recrutarea de informatori – în special la clasele mai mari – pentru a verifica dacă transmite în discuții idei idealiste, dacă invită pe cineva acasă pentru meditații etc.
        [ Nota mss. a ofițerului. ] La 25. XII 75. se va efectua recrutarea a 2 surse elevi. Se va verfica dacă are dirigenție, la ce clasă și măsuri.
        Termen: 30 sept. 1975
        Răspund: Lt. Pop Florin ajutat de Cpt. Bîlbă Ion
        Având în vedere că prof. MORARU CORNEL este inițiatorul cenaclului literar din cadrul Casei de cultură Făgăraș unde ține și expuneri, se va stabli prin inf. «CORDUN» poziția și atitudinea acestuia acolo.
        Tot în acest scop vor fi trimiși de la Brașov inf. «BRAȘOVEANU»,  «TOPOLOGU» care vor participa la ședințele cenaclului și vor căuta să întrețină relații cu prof. MORARU C.
        [Nota mss. ] Cenaclul își începe activitatea în decembrie.
        Sarcină permanentă Răspund: Cpt. Baiaș și Lt. Pop Florin
        – Pentru cunoașterea poziției lui MORARU CORNEL la domiciliu se vor lua măsuri pentru instalarea mijloacelor speciale.
        [Notă mss.] S-a propus și s-a aprobat
        Termen: 20 sept. 1975
        Răspund: Lt. Pop Florin ajutat de Cpt. Bîlbă Ion
        – Verificarea bibliotecii lui MORARU CORNEL se va realiza prin rețeaua informativă sau percheziție secretă sau deschisă, în raport de condițiile pe care le oferă imobilul.
        [Nota mss. ] prin R.I: – parțial     Termen: 20 sept. 1975
             Răspund: Cpt. Bîlbă Ion și Lt. Pop Florin
         – Cu ocazia părăsirii orașului Făgăraș, cu destinația Cluj-București-Sibiu sau alte localități, va fi luat în filaj.
                         Răspunde: Lt. Pop Florin
        – Pentru cunoașterea relațiilor pe care le are cu C. NOICA, CIORAN atât el cât și legăturile sale PÎRÎU VASILE, «OȘANU» va fi folosit « SIBIANUL».
        De elucidarea acestor aspecte răspunde lt.col Dănilă de la I.J. Sibiu.
        – Persoanele cu care întreține relații în țară și străinătate prin corespondență vor fi identificate prin Unitatea Specială «S»  [Nota mss. ] Da
                         Sarcină permanentă
                         Răspunde: Lt. Pop Florin
        – Verificarea relațiilor dintre fratele lui H. Sima și MORARU CORNEL, «OȘANUL” se vor realiza prin inf. «P. MĂGUREANU».
         Răspunde: Lt. Col. Pațache – șeful serv. 1 Brașov
        Supravegherea informativă: pentru a stabili persoanele care îi formează anturajul prezent la locul de muncă, la domiciliu, atitudinea și manifestările se vor realiza cu informatorii «ADRIAN” și «CORDUN” [Nota mss. ]  Da
                         Sarcină permanentă
                         Răspunde: Lt. Pop Florin
        Pentru cunoașterea comportării și ideilor pe care le transmitea elevilor în clasă în timpul meditațiilor, în discuțiile particulare în timpul liber, se vor face recrutări din rândurile acestora, în special din clasele mai mari.
                         Termen: 10 oct. 1975
                         Răspunde: Lt. Pop Florin
        Cunoașterea relațiilor pe care le are, a poziției lui la domiciliu, se va realiza și cu ajutorul măsurilor speciale ce se vor instala.
                         Termen: 15 sept. 1975
                         Răspund: Cpt. Bîlbă I. și Lt. Pop Fl.
        Verificarea, dacă la domiciliu, loc de muncă nu deține literatură legionară, sau alte materiale scrise de persoane cu antecedente politice se va realiza prin efectuarea unor percheziții secrete.
                         Termen: 15 sept. 1975
                         Răspund: Cpt. Bîlbă I. și Lt. Pop Fl.
        Vor fi luate măsuri de cunoașterea raporturilor pe care le are cu familia STĂNESCU (locuiește în aceeași curte), cu nepotul și mama legionrului MATEIAȘI VIRGIL.
        Dacă eventual GRUIA NOVAC și alți colegi au venit în contact cu acesta în timp ce MATEIAȘI VIRGIL își vizitează mama și măsura în care acesta ar fi putut exercita influență asupra obiectivului.
        Pentru aceasta vor fi folosiți informatorii «MIRONESCU» și «SĂVULESCU».
                         Răspund: Maior Porojnicu Alex. și Lt. Pop Fl.
        Lucrarea lui GRUIA NOVAC în București cu ocazia susținerii examenelor la facultate sau cu prilejul altor deplasări se va realiza de către Direcția I-a serviciul 6.
                         Răspunde: Lt. Maj. Oancea Traian
        Pentru a putea cunoaște permenent relațiile dintre «OȘANU» și relațiile lui din Făgăraș, vor fi identificați studenții din Făgăraș care urmează facultatea la Cluj sau cadre didactice ce deja [sic!] la Cluj sau Făgăraș și îi cunosc pe ambii, trecându-se la efectuarea unor recrutări.
                         Răspund: lt. Pop Floarina și lt. Mak. Heta
                         Termen: 20 XII 1975
        Întrucât în materialul obținut de I. J. Cluj rezultă că și tatăl lui «OȘANU» (GAGEA VASILE) [sic!] are concepții dușmănoase, se ocupă cu redactarea memoriilor, s-au inițiat măsuri pentru lucrarea lui împreună cu organele C. I. [Contra Informații, probabil] din Făgăraș, deoarece este angajat la o unitate militară din Făgăraș.
        Pentru clarificarea aspectelor privind existența unor persoane care dețin materiale legionare, existența unui centru legionar de exaltare a ideilor lui NOICA, se va acționa astfel:
             – Instruirea întregii rețele informative din problema legionară, pentru a se cunoaște peresoanele care transmit, colportează ideile lui «OȘANU».
        În acest scop vor fi trimiși și informatori cu posibilități din orașul Brașov, care au fost deja selecționați.
                         Răspund:: Lt. Col. Pațache –șeful serv. 1- Brașov și Mr. Porojnicu Alex.
             – Foștii profesori  de la Liceul «Negru Vodă» cunoscuți cu antecedente poltice-legionari și P.N.Ț. – PRODEANU MIHAI, SĂBĂDUȘ DIONISIE, SIPOȘ ION, NICA ȘTEFAN, COMĂNICI NICOLAE, cu domiciliul în Făgăraș și FLORESCU OCTAVIAN din București, precum și foști conducători legionari MATEIAȘI VIRGIL, COMȘA ION, DAN ION vor fi luați în lucru activ pentru a verifica
                         - dacă au materiale cu conținut legionar sau fascist la domiciliul lor;
                         - dacă vin în contact cu tineri cărora să le inoculeze concepții antimarxiste;
                         - dacă sînt semnalați cu manifestări dușmănoase, relații suspecte etc.
        Aceste aspecte se vor realiza prin  informatorii «IONIȚĂ», « LUPEANU», «DOBRIN», «MÎNDREANU» cu posibilități de informare pe lîngă cei de mai sus.
                         Sarcină permanentă
                         Răspunde Lt. Col. Pațache I și Mr. Porojnicu A.
        Toți legionarii cu pregătire intelectuală vor fi selecționați și supravegheați în mod activ pentru a le cunoaște preocupările în vederea identificării persoanei sau persoanelor la care se referă  «OȘANU».
                         Sarcină permanentă
                         Răspunde: Mr. Porojnicu Alex.
        Acțiunile informative privind pe MORARU CORNEL și GRUIA NOVAC și măsurile inițiate pe linia problemei legionare vor fi analizate lunar la nivelul adjunctului șefului securității și se vor iniția noi măsuri, în raport de datele obținute.
        Se va coopera cu I. J. Cluj prin Direcția I-a.
        De realizarea sarcinilor din plan răspund:
        Din partea Direcției I-a     Din partea I.J. Brașov
        Lt. col. Nagy Tiberiu         Lt.col. Marinescu Ion
        lt.maj. Oancea Traian ss descifrabil
         
        În antetul documentului au fost înscrise de mînă următoarele:
        – Cazul să fie luat în control de Serv. 1
        – Serviciul 1 și 6 să asigure executarea sarcinilor și măsurilor propuse în plan
        – La 30 oct. 1975 să se prezinte cazul la analiză și măsurile ce urmează a fi luate în continuare.
        ss.Lt. Col. GH. NĂSTASE 6.09.1975
         
        Note
         
        [i]     NEAVENÍT, -Ă adj. Neîntîmplat; considerat ca inexistent. (după fr. non avenu); fără valabilitate. În vocabularul rapoartelor Securității sensul cuvântului este complet deformat, înlocuindu-l pe acela de necorespunzător ideologic.


                              Doi români „de Roma”
         
        Cum se întâmplă adesea în cultura din România de astăzi, din păcate,inițiativa scoaterii unei reviste de pură istorie literară, cum „Antilethe”, ajunsă, fără întreruperi, în anul II, la numărul 3 [6], mai, iunie, iulie, august pe 2019 (deși primul număr apărea încă din toamna lui 2017…), periodic dedicat exclusiv rememorării, aducerii acasă și valorificării tezaurului cultural al exilului politic românesc, format în principal, dar nu numai, din opera unor scriitori, jurnaliști, oameni de cultură (încă – mulți dintre ei) necunoscuți/ neintrați în patrimoniul nostru cultural – vezi „Argument(ul)” inițiatorilor semnat în numele redacției de Mihaela Albu, director fondator –, fie din cauza ingratitudinii și atât de nocivelor ranchiune ale unor așa-ziși colegi de breaslă, fie datorită dezinteresului mai general, în loc să trezească, cum ar fi normal, o serie de discuții de principiu ori serioase analize ale fenomenului, se întâmplă să fie la momentul de față încă ignorată și quasinecunoscută. E mare păcat, fiindcă un asemenea demers, demn de toată lauda, la care s-au înhămat, alături de directorul fondator și o redacție reprezentativă, Dan Anghelescu, redactor-șef, Marius Chelaru, secretar general de redacție și Basarab Nicolescu, director onorific, se cădea asumat mult mai bine între sarcinile de serviciu ale unei instituții de profil cu mai mulți angajați, finanțată de stat, decât lăsată în seama unor particulari, oricât de pasionați și dedicați cu trup și suflet cercetării benedictine, însă lipsiți de miloacele trebuincioase fie și deplasării în străinătate, în vederea realizării operațiilor de copiere, multiplicare și studiu incipient al izvoarelor primare…, evident, inexistente în țară. Mai puțin obișnuit, titlul revistei a fost inspirat inițiatorilor de o însemnare dintr-un fragment din Juranalul de exil al lui Vintilă Horia, scris aproape zi de zi în fuga condeiului pe fundalul teribilei odisee a lagărelor de refugiați prin care a trecut înainte de stabilirea definitivă dincolo de Cortina de Fier. „…Lethe este fluviul uitării, în care sufletele celor morți se spălau de amintiri înainte de a intra în eternitate, scria viitorul autor al romanului Dumnezeu s-a născut în exil, premiat cum bine se știe cu prestigiosul Premiu Goncourt, împotriva tuturor intrigilor politice ale propagandei comuniste din țară. Antilethe (s.n.) am botezat acest jurnal, pentru ca totuși să nu uit”. Ca și omonimul său, până la un punct, în mod programatic, revista „Antilethe” își propune să lupte împotriva uitării, pentru recuperarea integrală a tezaurului nostru cultural, indiferent de arealul unde el a fost creat. „E o datorie a fiecărei țări, scriu în Argumentul menționat inițiatorii revistei, să-și cunoască cultura în integralitatea ei, să-și întregească patrimoniul cultural cu tot ceea ce-i aparține, indiferent de locul geografic unde a fost creat. Iar literatura (cel puțin cea scrisă în limba română) nu mai poate fi trecută cu vederea și trebuie să aparțină în totalitate istoriei noastre literare. Motivația recuperării o aflăm nu numai în calitatea operelor create în timp dincolo de granițele țării, dar și în necesitatea cunoașterii a cât mai multor aspecte care să completeze spiritualitatea noastră”. Concepută ca un aide-memoire, alcătuit prin pantografierea mnemotehnică (pe bază de mărturii, scrisori, cronici, amintiri, dar mai ales pornind de la textul originar etc.), a principalelor aspecte ale vieții și operei unui autor, foarte informată, bine scrisă și atent pusă în pagină, revista apare cu regularitate de trei ori pe an, fiecare număr fiind consacrat în bună măsură câte unui autor, în așa fel încât, cu posibilitatea însumării la final, blocurile aparent fragmentare inițial să creeze impresia de completitudine a unei reale viziuni istorice.Caracterul ușor mozaicat și destul de relaxat științific, din punctul de vedere formal, al contribuțiilor constituie deopotrivă un atu și îndeamnă la lectură.
        Aflat într-o rară vacanță de recuperare, cu documentația aferentă la îndemână, însă fără posibilitatea de a-mi consulta biblioteca, care m-ar fi ajutat mult, îmi amintesc că am parcurs cu real interes fiecare număr al revistei la care mă refer, o bună impresie lăsându-mi mai ales cele rezervate lui Vintilă Horia însuși, lui Ștefan Baciu, lui Mircea Popescu și (în față cu ultimul apărut) lui George Uscătescu. Dacă ar fi să am o preferință, m-aș opri, personal, la numărul 2, anul I/2018, consacrat lui Mircea Popescu, „cel mai important cronicar literar al exilului”, așa cum a fost considerat exilatul din via Chiabrera de Virgil Ierunca. Explicația stă, cred, nu numai în puținele date, din păcate, pe care pe care le avem la dispoziție astăzi în România despre activitatea culturală a marelui italienist, fost elev al lui G. Călinescu și Alexandru Marcu, dar și excelenței materialelor informative, extrem de variate și interesante, cu accent mai ales pe contribuția lui Mircea Popescu în ceea ce privește Revista Scriitorilor Români, organ al Societății Academice Române, periodic conceput, îngrijit, redactat, difuzat și chiar finanțat mai bine de 15 ani, în calitate de secretar general SAR, prin excepționalele lui strădanii, chiar dacă, la începuturile revistei (1959-1964), lui Mircea Popescu i-au stat alături și Vintilă Horia și Virgil Ierunca… Meritul este desigur al Mihaelei Albu, specialista noastră numărul unu în Mircea Popescu, după punerea pe piața literară, în 2013, Editura MNLR, a studiului în două volume, realizat împreună cu Dan Anghelescu, intitulat Mircea Popescu – un cărturar, un ziarist, o conștiință. O carte de referință în ceea ce privește activitatea marelui cărturar, despre care îmi amintesc că am scris la vremea respectivă o cronică în care mi-am permis chiar să polemizez cumva cu Sorin Alexandrescu, prefațatorul ediției… Lăudând fără rezerve inițiativa și strădaniile extrem de merituoase ale inițiatorilor prestigiosului (deja) periodic de istorie literară, efectiv, o rara avis, urez revistei „Antilethe” un parcurs cât mai lung, fie și la nivelul valoric atins la ora de față…
        În continuare mă voi ocupa exclusiv de articolul „Un «Român de Roma»: Georgio Asachi”, descoperit în ultimul număr „Antilethe”, cel dedicat hispanistului Geoge Uscătescu, articol semnat de Mircea Popescu și promovat derogatoriu de revistă, probabil, în întâmpinarea celor 100 de ani câți se vor împlini în 14 octombrie 2019 de la nașterea sa. Tradus din italiană de Simona Coleș Popescu (soția unuia dintre cei doi fii ai cărturarului trăitori în Occident), articolul apare sub genericul Restituiri, Texte originale în versiune românească, o rubrică deja consacrată în revistă. Un inedit în românește, așadar, după toate probabilitățile! Deși traducătorul nu face precizarea respectivă nicăieri, la fel cum nu trimite cu vreo notă, măcar, la originalul italian, data apariției lui și numele publicației în care a apărut, dacă a văzut lumina tiparului... O să precizăm din mers ceva mai târziu și de ce era atât de important ca traducătorul să ne furnizeze aceste amănunte.
        Frapat din capul locului de titlu, inițial am crezut că Mircea Popescu și-a propus să scrie despre un alt Gheorghe din Moldova – pseudonimul literar pe care poetul George Kernbach și l-a luat în timpul studiilor sale de statistică făcute la Roma, supranume cu care a semnat mai apoi toată viața producțiile-i literare – , însă în curând mi-am dat seama, amintindu-mi de precizările făcute de G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, că pitorescul nume nu este, pînă la urmă, decât cel pe care viitorul mare om de cultură moldovean Gheorghe Asachi l-a adoptat în vremea studiilor sale italiene (1808-1812) în același oraș de pe cele șapte coline celebre. În siajul acestei nevinovate divagații, să mai spunem că la Roma, în afara unor alte pseudonime folosite, Gheorghe Asachi obișnuia să semneze și cu un cognomen de sorginte patriotică, pe care singur și-l atribuise: Georgio di Moldavia! Referitor la pitoreasca sintagmă din titlul articolului pe care îl discutăm, „român de Roma”, adică „Romeno de Roma”, ne spune traducătorul, ar fi un calambur în dialectul vorbit al poporului vechii Rome, în timp ce Mircea Popescu, despletind același fir filologic, se întreabă dacă un asemenea calificativ, în același timp, ambițios și ironic, ar putea fi meritat de un român numai după o perioadă de patru ani de ședere în Cetatea Eternă. Fără ezitare, criticul și istoricul literar Mircea Popescu consideră că, „fără cei patru ani de sejour roman (s.a.), Asachi nu ar fi ajuns nici pe departe să însemne ceea ce efectiv a însemnat pentru dezvoltarea culturii române, în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea”.  – „Primul nostru poet modern”, potrivit opiniei lui Mihai Zamfir; – primul autor al unei piese de teatru în limba română jucate pe scenă; – editorul primei reviste românești (Albina românescă, 1829); – întemeietorul primei Școli Normale din România; – printre întâii adepți ai curentului italienist în cultura română, împreună cu Ion Heliade Rădulescu...
        După părerea mea, întregul articol al studiosului Mircea Popescu este conceput din perspectiva unui proiect cultural viitor, gândit și intitulat Românii la Roma, capitol de istorie a culturii substituit de autor la momentul respectiv, într-o publicație italiană, pentru a-și potoli nerăbdarea, cu o serie de articole „despre iluștri oaspeți din trecut ai Romei, sub titlul-Calambur: (ortografia aparține autorului) Romeni di Roma” (vezi articolul Carnet italian datat Londra, 8 Noimbrie, 1959 și publicat în revista Ființa românească, nr.1/1963, pp 96-102). Oricare ar fi diferența subtilă dintre „român de Roma” și „Românii din Roma”, pentru italienistul Mircea Popescu, Gheorghe Asachi constituie, alături de Costache Negri, Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri sau Duiliu Zamfirescu, unul dintre celebrii săi înaintași, un cărturar deschizător de drumuri pe care îl admiră cu sinceritate și pe care nu ezită implicit să și-l asume ca posibil model. „De îndepărtate origini transilvane (asemeni lui Inocențiu Micu Klain, căruia italienistul i-a consacrat, de asemeni, un eseu în Strenna dei Romanisti,1967), și deci cu pasiunea latinistă în sânge, tânărul de douăzeci de ani, care, în vara lui 1808 ajunse la Roma cu o diligență, se grăbi, în seara aceleiași zile, să vadă Columna lui Traian și simți în fine că se află în fața mărturiei originii poporului său. Se duse apoi în For și din Columnă copie basoreliefuri cu chipul străbunilor. […]
        Biserici, muzee, biblioteci: sunt primele locuri frecventate de tânărul moldovean, care, doctorisit de tânăr la Leopoli (Lemberg, n.n) și Viena în filozofie, arhitectură și inginerie, venise în Italia să studize artă, literatură și arheologie. Chiar din primele zile se duse la Sfântul Petru, a cărei cupolă în zadar se străduise să o întrezărească în seara descinderii la Roma. Vizită Muzeele Vaticane, unde se întoarse des să studieze și să copieze capodopere. În Biblioteca Vaticană căută mărturii din istoria poporului român. Și, când găsi, descrise într-un text prețios al eruditului principe moldovean, Dimitrie Cantemir, tradiții populare pe care de copil le auzise povestite de tatăl său, fu atât de emoționat că ilustră o legendă românească din secolul al cincisprezecelea și dădu desenul, pentru o execuție în ulei, pictorului Felice Giani, pe care îl cunoscuse la Quirinal. Învăță arta poetică de la abatele Tarengi, citi mult și copie tablouri ale pictorilor de faimă. Frecventă atelierul lui Koch, pictor austriac, precum și atelierul veșnic plin de tineri al lui Canova. Și,chiar dacă Asachi, pătruns de retorica clasică, va prefera lumii pitorești a lui Belli și a lui Pinelli (poet dialectal și, respectiv, pictor și gravor roman, n.tr.) lumea artistică a ambientelor oficiale ale timpului, trebuie să fi dat vreo fugă prin Trastevere, dacă, mult mai târziu, prin 1854, avu ocazia să noteze asemănări între cântecele și dansurile din Trastevere (cartier al Romei, n.tr.) și cele ale «locuitorilor din Dacia».
        Încântat de tot ce vedea și trăia, dedică o odă plină de pasiune „Italiei”; o alta „Tibrului”. Mărturisea că venise „trimis de străbuni să sărute țărâna mormintelor lor și să învețe virtuțile lor”. Descria în versuri, mai puțin stângace ca de obicei, orașul inimii sale. Nu-i plăcea ocupația franceză, de a cărei prezență trebui să ia seama abia intrat în Roma, la Porta del Popolo, unde fusese obligat să se supună controlului gărzilor generalului Miollis. Cunoscător al «chestiunii romane» (conflictul dintre Sfântul Scaun și mișcarea națională italiană, n.tr.) se arătă indignat de aroganța lui Napoleon. Și, mult mai târziu,în epoca amintirilor poetice, povestea că l-ar fi văzut pe Papa Pio (Pio VII), prizonier, în timp ce, în genunchi, se ruga în grădinile Quirinalului. În articolul scris în patrie o jumătate de secol mai tâtziu, Asachi deja vârstnic, va condamna jefuirea comorilor de artă italiene de către armatele lui Bonaparte și va revela intenția acestuia de a demonta până și Columna lui Traian pentru a o transporta la Paris. Toate acestea nu-l vor împiedica pe Asachi (trecerea de partea lui Cezar era la modă) să ia parte, după arestarea papei, la o petrecere de gală dată la Quirinal, devenit reședința Guvernatorului civil al Romei, și de a dansa cu fiica acestuia un dans scoțian chiar în fosta capelă a palatului. Apoi, generalul Miollis, care avea savoir faire și era cunoscut charmeur, cumpără câteva desene ale moldoveanului nostru. Jocul ar fi fost simplu dacă nu l-ar fi complicat întâlnirea cu «misogala» Bianca (s.n.).
        Fu momentul crucial al vieții la Roma a scriitorului, ba chiar crucial al întregii sale existențe în desfășurarea ei lungă și complexă”.
        Rețin în textul de mai sus afabulația romanescă cu care Mircea Popescu, în stilul Istoriei literaturii… a lui G. Călinescu, maestru recunoscut, înfățișează „primii pași” ai tânărului patriot român în Cetatea Eternă, documentația amănunțită pe care o exhibă rândurile sale (cu mult peste sursele călinescine, considerate și azi imbatabile, pe care, evident, nu le ignoră), plăcerea de a „prinde” și de a înfățișa in nuce trăsăturile de caracter ale unui om viu și ale unei viitoare personalități accentuate (Karl Leonhard) aflate în ceasul binecuvântat al formării emergente într-un mediu cultural saturat.
        Colorată de o subtilă și rafinată undă romantică, întîlnirea providențială dintre Gheorghe Asachi și „misogala Bianca” (id est Bianca Milesi: 1790- 1849, cunoscut scriitor și pictor italian, unul dintre cei mai hotărâți luptători romani pentru unitatea și Risorgimentoul (Renașterea) viitoarei Cizme), împătimită adversară a lui Bonaparte și a spiritului galic (de unde epitetul misogala, folosit și de Călinescu), constituie în viziunea criticului și istoricului literar cheia de boltă a întregului eșafodaj pe care s-a construit întreaga operă culturală ulterioară a marelui bărbat. Acestei fermecătoare tinere romane care-l va călăuzi deopotrivă printre vestigiile antice și minunatele grădini ale Urbei, dar și în atelierul unor pictori și sculptori contemporani, care-l va îndemna să scrie în arta versului disciplinat de vechi canoane, parteneră de lungi discuții despre visul de libertate al popoarelor, de care românul s-a îndrăgostit cu tot entuziasmul tinereții, simțindu-se la rându-i roman; care-i va deveni muză și pe care o va cânta în versuri italienești (în stilul sonetului petrarchist) sub numele de Leuca, Lefca sau Leufca (pseudonim adopatat prin traducerea în limba greacă a numelui Bianca), Biancăi Milesi, așadar (cumnata celebrei Matilde Dembovski, iubita lui Stendhal; ea însăși iubită mai târziu de celebrul Ugo Foscolo, carbonar, poet și binecunoscut exeget al lui Petrarca) îi datorează Georgio Asachi sau Alviro Dacico, ori Corinto Alviro descoperirea atâtor resurse intelectuale ascunse în sipetul unei fericite înzestrări polimorfe; ei și amintirii ei devenite o extraordinară resursă revigorantă, alături de un partriotism luminat, după întoarcerea în țară, îi datorează forța de animator adevărat al începuturilor culturii moldovene, verbul inspirat și certa vocație poetică ce-l va face pe un Hașdeu în 1863 „a-l dechiara Petrarca al românilor” (apud B.P. Hașdeu, Mișcarea literară în Iași, publicat în „Lumina” nr. 12/ 1863.
        Niciunul dintre exegeții vieții și operei lui Gheorghe Asachi (1788-1869!), până la Mircea Popescu, nu a scris mai frumos și nu a acordat atâta importanță episodului umanist al marii iubiri a scriitorului român pentru italianca Bianca Milesi, cea care va deveni, asemeni Laurei lui Petraca sau Beatricei lui Dante, steaua călăuzitoare a întregii sale vieți. La întâlnirea lor de rămas-bun, determinată de astrele ce-i promiteau românului, la întoarcerea în țară, un destin de „protagonist al unui timp de glorie”, scrie foarte informatul Mircea Popescu, „Leuca dărui lui Alviro o șuviță de păr blond, cartea «Amori» de Sivoli (poet si istoric italian, n.tr.) și, în volum, 17 desene de-ale ei, în majoritate amorași cu faretră (tolbă de săgeți, n.tr.), și un motto sub fiecare desen de tipul: «Amorul care se naște din virtute e nemuritor» etc. [..] Bianca îi dărui și un portret al ei, făcut de Andreea Appiani, pe care poetul îl puse în ramă, întors în patrie, scriind pe margine, pe urmele poetului Laurei, «Costei per fermo nacque in paradiso» (Cea care cu siguranță se născu în paradis)”.
        În spiritul neoclasicismului târziu, atât de vizibil în stihurile de tinerețe ale lui Asachi, iubirea marelui patriot român pentru Bianca Milesi este tratată în eseul lui Mircea Popescu ca un gen de unire mistică a puterilor spirituale latente ale bărbatului cu ideea frumuseții în sens platonic a femeii, întâlnire grație căreia intelecția acestuia devine activă, cunoscând marile satisfacții ale acțiunii și creației… „Cît ți-s dator, o, stea mult grațioasă/ Că-n primăvara a vieței mele/ Tu m-ai ferit de strâmbe căi și rele/ Și m-ai condus pe calea virtuoasă!// Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,/ M-ai adăpat l-ascree (sacre?,n.n.) fântânele,/ Și când viața-mi îndulcesc prin ele,/ Disprețuiesc chiar soarta fioroasă.// Ca să doresc a vieței nemurire/ Mă-ndeamnă raza-ți care-n cer se vede,/ Cum statornică urmează a ei rotire.// De la țărmul fatal vasul pucede,/ Ș-amu, plutind prin marea de peire,/ A ta rază la port mă va încrede (Cătră planeta mea)”. Mai mult decât atât, întâlnirea poetului moldav cu cea care-i va fi toată viața singura egerie pare în viziunea eseistului o chestiune destinală, de vreme ce spre finalul articolului el nu se împiedică să scrie: „Era un destin ca viețile lor să se întâlnească din nou la apus. Asachi continuase să o cânte pe «muza unui moldoromân» de-a lungul întregii sale vieți. Când ea muri de holeră, în 1849, compuse un sonet «în memoria Leufcăi»; îl puse în ramă împreună cu portretul lui Appiani (Andreea Appiani, pictor neoclasic italian, n.n.). Și, la 81 de ani, puțin înainte de moarte, o cânta încă pe Bianca și, cu ea, Roma și Italia, într-un sonet italian”.
        La 150 de ani de la moartea lui Gheorghe Asachi și 100 de la nașterea lui MIRCEA POPESCU (1919-1975), doi dintre cei mai îndreptățiți români să poarte particola de noblețe cărturărească „de Roma” (nu știu dacă lucrul acesta constituie vreun „merit”, dar M.Popescu. a trăit, aici, fără să-și mai vadă vreodată țara, nu mai puțin de 37 de ani !), bucuria de a-i prezenta fie și succinct cititorului sfârșitului celei de a doua decade a secolului XXI mi se pare nu numai o datorie dar și o onoare. Cu atît mai mult cu cât exilatul Mircea Popescu se întâmplă să se fi născut chiar în localitatea în care viețuiește subscrisul…

                                                    Ștefan Ion GHILIMESCU
                                                                        02.08.2019



              Afacerea „Meditația Transcendentală” și
        Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice
                          din București (IV)

        Lumea comunistă a avut o abilitate specială de a oferi aparențe, iar, printr-o convenție tacită, o iluzie a normalității sociale pentru orice conștiință adormită, respectiv pentru cei care aplicând principiul „cămășa este mai aproape de piept decât haina” se cantonau în mod voluntar la acest nivel de receptare a unei realități („nu mă interesează, nu este problema mea, este problema lor, alții sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă etc.”) de care nu se simțeau responsabili, dar despre care în adâncul lor erau de fapt foarte conștienți.
        Problema este că această convenție tacită și iluzie a normalității alimenta continuu suspiciunea și neîncrederea socială, suprastimulând virusul conspirativității și conspirațiilor. În termenii psihologiei clinice, lumea comunistă a ilustrat perfect universul schizofreniei paranoide în care a fost antrenată întreaga societate românească.
        Din acest punct de vedere, episodul ciudat petrecut în anul 1980 într-unul din căminele Universității Bucureșți de lângă Opera Română semnalează avant la lettre invazia coșmarului în lumea, atât de călduță pentru unii, a aparențelor normalității sociale.
        Protagonistul acestui episod este un coleg de facultate, studentul N.R. (nu i-am dat numele dintr-un motiv medical care va fi explicat mai jos) din Buzău, proaspăt absolvent al Facultății de Filozofie din Bucureșți, secția Sociologie, promoția 1980 și repartizat ca profesor într-un sat din același județ.
        Înainte de absolvire, acesta frecvența unii activișți de la Casă de Cultură a Studenților din Bucureșți „Grigore Preoteasa” unde director era atunci Sorin Oprescu (fiu de general de Securitate și viitor primar al Capitalei după 1990). După repartiție, acesta venea frecvent în Bucureșți încercând să găsească un post de sociolog fiind în contact cu profesorul de sociologie Aculin Cazacu, care îi promisese că-l va ajuta să găsească un post de sociolog în București și l-a amăgit cu această iluzie timp de un an de zile. În virtutea acestui scop, N.R. ajungea frecvent la facultate și cu această ocazie își vizita și foștii colegi de facultate și de cămin (era o tradiție ca absolvenții să împărtășească foștilor lor colegi experiența lor de profesori stagiari).
        În toamna anului 1980 acesta își vizitează foștii colegi de facultate, respectiv pe cei care urmau să termine facultatea în anul următor, și ajunge inclusiv la foștii săi colegi de cămin. Cu această ocazie relatează într-o seară unor studenți din anul IV (respectiv Tineghe Adrian, Mujescu Ion, Popescu Ștefan, Pârvu Petru și subsemnatul) și unui coleg din camera unde urma să doarmă el, o istorie abracadabrantă care ne-a ținut pe toți cu sufletul la gură până la miezul nopții.
        Totul pornea de la faptul că proaspătul absolvent de facultate și profesor de istorie la o școală rurală aflase (nu era clar cum și de la cine) despre un „complot extern împotriva socialismului și comunismului”, complot care viza intelectualii de frunte ai țării (personalități culturale, profesori universitari etc.) și despre care el aflase la Buzău, unde primul secretar al județului ar fi murit în condiții dubioase. După ce a aflat despre acest complot, N.R. ar fi început să facă investigații pe cont propriu, dar atunci a observat că este urmărit. Din acel moment s-a speriat și a luat hotărârea să vină imediat în Bucureșți „să avertizeze intelectualii vizați”. Mai mult decât atât, în cursul călătoriei cu trenul la București ar fi fost urmărit de doi indivizi despre care el credea că sunt „agenți străini”. În final, ne-a declarat că a venit să-și îndeplinească misiunea de a salva intelectualii vizați (spunea că avea și lista lor, dar nu a spus și de unde o are).
        Colegii mei au fost impresionați de această relatare și de personalitatea lui N.R. (era un tânăr impozant, sigur pe el, fost sportiv și unul dintre studenții buni ai facultății de sociologie), dar în ceea ce mă privește am fost mult mai sceptic și le-am spus că nu cred în relatare și că mă ingrijoreza nu atât relatarea, cât N.R. (din cunoștințele de psihologie obținute în timpul facultății înclinam să cred că aveam în față debutul unei psihoze). După ce N.R. a plecat, cei care am ascultat relatarea ne-am retras tulburați și îngândurați să ne odihnim, având toți sentimentul (chiar dacă din motive diferite) că ceva nu este în regulă. Și n-a fost, pentru că în ziua următoare a început coșmarul.
        La ora 6.00 dimineață simt o mână pe umăr și când deschid ochii îl văd pe colegul de camera al lui N.R. care asistase la discuția din seară trecută si care acum avea o expresie de spaimă și mi-a spus cu o voce întretăiată: „Îmi pare rău că te trezesc așa, dar este nevoie de tine. N.R. a lovit deja un coleg de cameră cu noi care abia se trezise pentru că i s-a părut că respectivul „îl urmărește” și i-a spart câțiva dinți. Acum nu îl mai lasă să plece din cameră și vrea să vorbească cu tine!”.
        Din cauza pericolului m-am trezit într-o fracțiune de secundă și am evaluat situația. I-am răspuns imediat: „Calmează-te și ascultă-mă cu atenție! Cred că este vorba de debutul unei psihoze. În acest caz, N.R. este un pericol și pentru el, și pentru ceilalți, pentru că dacă a lovit deja un coleg de-al tău, poate lovi oricând pe altcineva. Mor de frică și eu (N.R. era o persoană atletică, avea 1,80 m și peste 80 de kg) și poate că cel mai bun lucru ar fi să mă îmbrac și pur și simplu să plec din cămin, dar nu pot face asta înainte să ne avertizăm colegii în ce pericol se află.”
        Am trezit colegii de cameră și, în timp ce mă îmbrăcam, le-am explicat ce s-a întâmplat,  că s-ar putea să fie în pericol și că cel mai sigur ar fi să plece în liniște și pe rând din cameră, fără să alerge și fără să atragă atenția, pentru că în urmă discuției din seara trecută N.R. poate reveni în cameră oricând și poate lovi pe cineva. 
        În al doilea rând, i-am spus colegului de cameră al lui N.R. că ne întoarcem să-i avertizăm colegii și să vedem ce putem face la fața locului.
        Mi-am luat inima în dinți și împreună cu colegul lui N.R., pe care l-am rugat să-și stăpânească și el frica, ne-am dus în cameră. Şoc şi groază.
        Cu o privire fixă și ochi strălucitori, N.R. stătea încordat pe un scaun la masa din mijlocul camerei și își tampona mâna pentru că avea pumnul zdrelit în urma loviturii pe care o administrase unui student care abia se trezise. În dreapta camerei, studentul în cauză, cu ochii în lacrimi de durere și de frică, stătea pe marginea patului și scuipa dinți și sânge într-un lighean. Ceilalți studenți din cameră stăteau pe paturile lor paralizați de spaimă. Am simțit rece pe șira spinării, un nod în gât și mi s-a strâns stomacul de frică. Instinctiv voiam să fug, dar mintea judeca la rece și îmi spunea ce se va întâmpla și ce pățesc dacă cedez fricii. Probabil că din cauza fricii viscerale mi-am stăpânit reacțiile începând cu tonul vocii și terminând cu gesturile. 
        Am privit ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic pe cei din cameră, inclusiv pe sărmanul student lovit care mă privea disperat și m-am adresat calm lui N.R.: „Am venit!”. Apoi, cu inima cât un purice, am mers și m-am așezat pe un scaun drept în fața lui. Când s-a convins că nu-l întreb nimic despre ce s-a întâmplat în cameră (după cum mă privise era deja în gardă și cred că abia aștepta să-l întreb de ce l-a lovit pe student), s-a relaxat și a urmat un: „Bine, să trecem la acțiune!” Din acel moment și până în momentul în care am plecat din cameră am trăit într-o altă realitate și într-o alertă interioară maximă pentru că toată perioada care s-a scurs a fost sub semnul unui metronom interior în care conta fiecare secundă.
Spre norocul meu, strategia a dat roade. N.R. a uitat de „cei care îl urmăreau” și s-a concentrat pe delirul lui. A scos o agendă mare, mi-a dat apoi o coală de hârtie și mi-a cerut să notez numele profesorilor vizați, nume pe care le citea el. Nu știu câte nume avea lista lui, dar atunci am scris pe hârtie 40 de nume de profesori și intelectuali publici din diferite domenii cu date de contact complete (nume, profesie/ facultate, titlul științific, adresă, telefon. etc.). Bineînțeles, nu am acordat niciun credit listei pe care am pus-o pe seama psihozei și am scris mecanic numele dictate  întrebându-l câte ceva despre profesori ca să îi distrag atenția periodic și să încerc să-l mențin sub control, pentru că mă temeam de o izbucnire violentă în orice moment.
        În sfârșit, când N.R. s-a oprit pentru a merge la baie, le-am spus colegilor lui de cameră să se îmbrace și sub diferite pretexte să părăsească pe rând și în liniște camera fără să alerge pentru că altfel atrag atenția asupra lor.
        După ce am terminat de scris lista, i-am spus: „Plec la un telefon să încep să-i sun pe cei vizați. Tu ce faci acum?”. Răspunsul a fost unul uluitor și în deplină concordanță cu psihoza: „Mă duc la spital să fac operație la picioare pentru monturi!”. Am plecat cât am putut de calm din cameră și, ca să evit orice întâlnire cu el, am mers la telefonul public de la cealaltă intrare în cămin, de unde am sunat direct la Spitalul de Psihiatrie „Gheorghe Marinescu” și am cerut secția urgențe. M-am prezentat, mi-am dat numărul și seria buletinului și am explicat că un absolvent al Facultății de Filozofie din Bucureșți (i-am dat numele), fost sportiv și revenit temporar în căminul 6 Martie de lângă Opera Română, are o problema medicală gravă, a lovit deja un student și este un pericol și pentru ceilalți. 
        Operatoarea mi-a spus că nu au personalul necesar imobilizării unui pacient agresiv și că trebuie să sun la Miliție ca să-l ia ei cu mășina de intervenție. Am sunat la Miliție și am spus exact aceleași lucruri, dar operatorul de acolo mi-a spus că mașina de intervenție este plecată și să sun tot la spital să-l ia ei cu Salvarea. Am sunat din nou la Spitalul de Psihiatrie „Gheorghe Marinescu” , mi-au spus că trimit Salvarea, dar că aceasta va avea doar șofer (și au trimis-o fără niciun rezultat, pentru că atunci când a ajuns, N.R. plecase deja). Aici se termină intervenția oficială a organelor abilitate.
        În continuare, N.R. și-a văzut de drum. Pe coridor s-a întâlnit cu colegul meu Adrian Tineghe care cu toate că știa ce se întâmplase a făcut greșeala să o ia la fugă, dar a avut surpriza ca N.R. să-l urmeze în cu totul alt mod. Nu a mai alergat pe scări, ci ca în filme, a sărit pur și simplu de pe un palier pe altul între etaje îngrozindu-l de-a binelea pe Tineghe,  care a fugit în fața căminului strigând zadarnic după ajutor. În schimb, N.R. a uitat de el și s-a îndreptat către Facultatea de Filozofie-Istorie de lângă Opera Română unde s-a întâlnit cu profesorul Lazăr Vlăsceanu, cu care a schimbat câteva cuvinte. Aceasta a fost ultima întâlnire a lui N.R. cu o persoană cunoscută înainte de a fi arestat de Miliție (sau de Securitate, după o altă variantă) și dus la Spitalul de Psihiatrie „Gheorghe Marinescu”.
        Pentru colegii de cămin a fost sfârșitul unei zile infernale și sfârșitul întâmplării, dar nu și pentru mine. A doua zi, și tot la ora 6.00 dimineața, mă trezește brusc o altă mână așezată pe umăr, iar când am deschis ochii am tresărit. În fața mea, așezat pe marginea patului mă privea cu interes (că să nu zic cu condescendență), o namilă de om cu ochi albaștri, lat în umeri, cu figură de bătăuș, nas turtit de boxer și fără câțiva dinți din față, lucru pe care l-am remarcat imediat cum a deschis gura. 
        – Sergiu Simion? Sunt locotenent-major Popescu de la Miliția Capitalei. Povestește-mi ce s-a întâmplat ieri cu N.R., mă interesează amănuntele pe care le știi și părerea ta despre ce s-a întâmplat.
        I-am povestit întregul episod insistând asupra faptului că operatorilor de la Psihiatrie și Miliție le-am prezentat comportamentul lui N.R., fost coleg cu noi, care a avut o cădere psihică devenind un pericol pentru ceilalți și i-am relatat scena de coșmar pe care am văzut-o, respectiv agresarea atât de brutală a unui student.
        În timp ce își lua câteva notițe, milițianul s-a oprit și a comentat-o în stilul caracteristic organului de stat din care făcea parte: 
        – N-ați putut să săriți toți pe el și să-i dați cu o sticlă în cap?!
        – Nu, suntem studenți și vrem să terminăm facultatea, nu să intrăm în pușcărie!
        Când am ajuns la episodul cu „complotul internațional împotriva socialismului și comunismului” și la lista cu intelectualii și profesorii „aflați în pericol” a părut sceptic, dar când am povestit despre așa-zisa moarte suspectă a primului secretar de la Buzău despre care noi toți am crezut că este o invenție, a devenit imediat atent și a confirmat:
         – Da, a murit, se cercetează în ce condiții!”.
        Concluzia finală a discuției a fost că în modul cel mai probabil era vorba despre debutul unei psihoze, în schimb opinia locotenentului-major a fost interesantă:
         – Toată nebunia asta trebuie să fi pornit de la ceva, trebuie să fi fost ceva la mijloc!”.
        Acest episod nu s-a încheiat nici după discuția cu milițianul. La sfârșitul săptămânii, un coleg m-a anunțat că două persoane mă așteaptă în hol și vor să discute cu mine.
Am coborât din nou cu un sentiment de neliniște. În holul căminului mă așteptau de această dată un bărbat cu părul alb și o femeie în vârstă, starea lor de tristețe și deprimare fiind vizibilă (femeia plângea).
        Erau părinții lui N.R. care voiau să afle și de la mine ce se întâmplase cu fiul lor pe care îl vizitaseră la spital și pe care îl găsiseră lovit, desculț și cu hainele rupte. Le-am spus ce s-a întâmplat, ce știam și cum m-am comportat într-o situație periculoasă în care a trebuit să iau decizii de unul singur. Foarte afectați de faptul că fiul lor era închis la Spitalul de Psihiatrie, îmi cereau un ajutor pe care nu îl puteam da și am încercat să-i încurajez. Le-am spus că există terapie pentru acest gen de cazuri și că, urmând un tratament adecvat, fiul lor va depăși criza. Ulterior am aflat la facultate că, după aproximativ o lună de internare la psihiatrie, N.R. își revenise și era din nou profesor. 
         
                                                                                Sergiu SIMION