Alex. Stefănescu - Amintiri. O carte de 2950 grame.
Constantin Mateescu - Desene în peniță. Capitala sub ocupație (III)
Dan Culcer - Vatra. Surprize colegiale. Informatorii – (XII)
Ștefan Ion Ghilimescu - Marele muzician și desăvarșita Cenușăreasa.
Sergiu Simion - Afacerea Meditația Transcendentală și ICPP din București (III)


Amintiri

                          O carte de 2.950 de grame

        Au trecut paisprezece ani de când am publicat Istoria literaturii române contemporane. 1941−2000. Această carte, pentru care am primit Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei, m-a făcut pentru o perioadă de câțiva ani inamicul public nr. 1 în lumea literară. S-au scris despre ea aproximativ o sută de comentarii favorabile și în jur de două sute nefavorabile (unele pline de ură). A fost declarată, simultan, în reviste diferite,  „cea mai bună carte a anului” și „cea mai proastă carte a anului”. 
        Cartea are 1.200 de pagini format mare, cuprinde 4.000.000 de semne tipografice și 1.500 de ilustrații și cântărește 2.950 de grame (am cântărit-o ca să îi pot da o replică unui adversar literar care a scris cu dispreț: „Acum vine și Alex. Ștefănescu cu cartea lui de trei kile și jumătate!”.) Precizarea mea a fost un bun prilej pentru Ștefan Agopian, enervat de faptul că nu i-am rezervat și lui un capitol în Istorie, să mă persifleze, citând-o în revista Cațavencu pe o imaginară cititoare din Timișoara: „Cum ştie cât de contestată a fost cartea cu pricina, domnia sa bănuieşte că juriul a fost influenţat de greutatea spectaculoasă a opului. Aşa că propune ca, de la anul, juriul să fie dotat cu un cântar, cam ca alea care sunt la Poşta Română, şi în fiecare an să fie premiată cea mai grea carte.”
        M-am pregătit să scriu Istoria (fără să știu că am s-o scriu) începând din 1954, când am învățat să citesc, și până în 2005, ceea ce înseamnă o jumătate de secol. Cum m-am pregătit? Citind mii de cărți. Și colecționând material iconografic.  Pe pereții camerei mele de adolescent se aflau nu postere cu fotbaliști sau cântărețe, ci fotografii și desene reprezentând scriitori, manuscrise, documente de istorie literară etc. La un moment dat mi-am confecționat un fișier uriaș, disimulat într-un pat cu postament înalt. În sertarele lui aveam fișe (cu informații bio-bibliografice și impresii de lectură) despre 4.000 de scriitori români contemporani, păstrate în peste 10.000 de plicuri, aranjate în ordine strict alfabetică. Ori de câte ori mă întindeam în acel pat mă gândeam că... dorm pe literatura română.
        Am început să lucrez la carte  în 1995, simțind că pentru un critic literar scrierea unei istorii a literaturii este la fel de importantă ca distribuirea în rolul lui Hamlet pentru un actor. Și, în plus, mă simțeam dator să povestesc cititorilor din viitor ce s-a întâmplat cu literatura țării mele în timpul comunismului. Inițial mi-am luat un concediu fără plată de la România literară  și mi-am lăsat barbă, ca să nu fiu recunoscut pe stradă de autorii și iubitorii de literatură care mă opresc frecvent și mă fac să pierd timp (cu discuții, de altfel, plăcute, dar inoportune pentru cine a deschis acasă un vast șantier literar). Dar a fost în zadar. Toată lumea mă recunoștea. Iar după câteva luni de concediu fără plată, Nicolae Manolescu m-a rugat să-mi reiau munca în redacție și eu mi-am reluat-o.
        În toamna anului 2000, mi s-a spart locuința, în singura noapte în care eu și Domnița am lipsit de acasă. Eram, pe atunci, președintele Asociației de sprijin pentru Emil Constantinescu și aveam în memoria laptop-ului numele și adresele a 40.000 de intelectuali simpatizanți ai președintelui (40.000! iar adversarii lui politici considerau exagerat și neverosimil numărul de 15.000, menționat de el într-un discurs...). Și biblioteca, și fișierul mi-au fost răvășite, hainele  mi-au fost scoase din șifonier și aruncate pe jos, farfuriile din bucărie făcute cioburi prin trântirea lor de gresie, pixurile și stilourile călcate în picioare și strivite ca niște mucuri de țigară, ouăle din frigider sparte, dar nu în bucătărie, ci pe masa de scris din camera mea de lucru și pe tavan în zona de deasupra scaunului în care stăteam de obicei.
        Din toate bunurile pe care le aveam în casă, misterioșii hoți au furat numai și numai laptop-ul!  O brățară de aur a Domniței, reportofonul meu japonez , ceasul de mână elvețian, până și verigheta aflată la vedere pe biroul meu au rămas neatinse. Lista simpatizanților lui Emil Constantinescu era cea care îi interesase pe spărgători. Dar ei nu știau că în laptop se aflau și primele trei sute de pagini din Istoria mea, scrise în multe nopți de muncă grea... Și că textul meu nu era salvat nicăieri în altă parte, întrucât foloseam computerul de mai puțin de un an și nu știam că trebuie să-mi asigur documentele.
        O reporteră exaltată de la Pro TV, venită la fața locului, și care mă tot întreba călcând printre cioburi cu picioarele ei lungi și dezgolite „Cum vă simțiți în aceste momente?”, a afirmat ulterior, la transmiterea reportajului: „În laptop se afla textul integral al Istoriei literaturii române contemporane...”  Drept urmare, în România mare s-a făcut presupunerea că, nefiind în stare să scriu Istoria, am înscenat jaful, ca să am o scuză în fața opiniei publice pentru eșecul meu.
        Adevărul este că după spargerea locuinței, timp de cinci-șase luni, n-am mai lucrat la carte. Este greu să scrii trei sute de pagini, dar infinit mai greu să le scrii încă o dată. Eram copleșit de o oboseală morală aparent imposibil de învins. Încă o dată?!  În textul pierdut existau formulări inspirate pe care nu mi le mai aminteam și pe care nu le-aș fi putut reconstitui. Știam doar că existau în computer. Am anunțat în presă și la unele emisiuni TV că ofer recompensă hoților pentru restituirea celor trei sute de pagini. N-am primit niciun răspuns.
        Cu mare greutate mi-am regăsit răbdarea de a începe din nou lucrul la Istorie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lucram noaptea, pentru ca ziua să-mi pot îndeplini obligațiile profesionale, sociale și... sentimentale.
        La începutul lui 2005 scrierea cărții se apropia de sfârșit. Am cumpărat de la cunoscutul fotograf al scriitorilor, Ion Cucu, prin contract,  dreptul de a reproduce 150 de fotografii realizate de el. (Potrivit celor care mă minimalizează, ilustrația impresionantă din Istorie  i se datorează lui, iar eu n-am niciun merit. Fotografiile lui Ion Cucu, într-adevăr, admirabile, reprezintă însă doar zece la sută din întreaga cantitate de ilustrație folosită.)
        Prezentarea grafică a cărții s-a oferit să o facă o artistă talentată și inventivă, Mihaela Șchiopu, apreciată nu numai de mine, ci și de marele grafician de carte (cel mai mare din câți am avut vreodată), Mircia Dumitrescu. Iar la tehnoredactare s-a angajat să lucreze, pe computerul meu de acasă, Ionela Stanciu, o adevărată profesionistă a tehnoredactării computerizate.
        Întrucât declarasem, într-un interviu difuzat de un post de televiziune, că urmează să public în curând istoria, mai multe edituri mi-au propus să le-o dau lor. Directorul unei edituri de elită a încercat îndelung, folosindu-și faimoasa elocvență, să mă convingă. Directorul altei edituri importante, din Chișinău, mi-a făcut o vizită acasă, ca să-mi plătească anticipat drepturile de autor; când a deschis servieta cu 10.000 de dolari cash, am amețit. Dar n-am acceptat niciuna dintre propuneri.
        Am preferat să dau cartea unei edituri mici, dar selecte, conduse de soția mea. În competența, bunul-gust și mai ales loialitatea ei aveam deplină încredere. Apăruse însă o altă mare problemă la orizont: de unde o să luăm banii pentru tipărire, o sumă impresionantă, pentru că soția mea alesese pentru Istorie o tipografie de cinci stele, Tipografia Monitorului Oficial, condusă de Eugenia Ciubâncan, „doamna de fier” a industriei tipografice din România.
        Într-o dimineață, pe când lucram la unul dintre capitolele finale, mi-a telefonat o doamnă (de care nu mai auzisem vreodată) de la Raiffeisen Bank. M-a întrebat direct „Vreți să vă finanțăm Istoria literaturii...?” Am rămas consternat. M-am întrebat dacă nu-mi face cineva o farsă. „Sigur că vreau... dar cum să procedez?” Eram sigur că voi intra într-un labirint de formalități. „Trebuie doar să veniți la noi să semnați un contract.”  Eram sigur că se va tot amâna, multe luni la rând.  „Când anume să vin?”  Necunoscuta mi-a spus: „Acum!”. I-am răspuns entuziast: „Mă urc imediat în mașină și vin.”  Ea a replicat: „Vă trimitem noi mașina. Nu are rost să vă ocupați de transport, timpul dv. e prețios.”
        Consiliul de Administrație al băncii tocmai hotârâse să nu mai finanțeze, sporadic, diverse cărți, unele fără însemnătate, ci să susțină financiar doar lucrări importante, câte una pe an. Mai exact, în primul an – o carte, în al doilea – un spectacol de teatru, în al treilea – o expoziție de pictură etc., în cadrul unui program „Proiect Art”. Iar cu Istoria  mea se inaugura acest program. Ce noroc nesperat!
        Așa a apărut Istoria, la cea mai bună tipografie din țară, în condiții tehnice excepționale. Așa a început și marea  aventură a vieții mele de critic literar. Credeam în mod naiv că la apariția cărții se vor deschide sticle de șampanie și că voi fi purtat pe brațe de admiratori, ca învingătorii din competițiile sportive. Muncisem zece ani la ea, mi se uzase vederea, mă îngrășasem stând neclintit la masa de lucru, mă îmbolnăvisem de inimă lucrând nopțile și bând multe cafele. Așteptam o răsplată morală. N-a fost să fie așa. Istoria  avut un remarcabil succes de librărie, a fost premiată, a trezit unor doamne și domnișoare interesul pentru autorul ei, dar mai puternic decât orice a fost vacarmul vociferărilor acuzatoare și insultătoare. „Păstrăm mereu în casă o sticlă de șampanie – declara unul dintre comentatori – pentru a sărbători momentul fericit în care vom afla că Alex. Ștefănescu a fost călcat de un tramvai.”
        Abia acum, după paisprezece ani de la apariția Istoriei, ea este redescoperită, chiar și de unii care au contestat-o. În plus tinerii din noua generație, care nu știu nimic despre violentul vârtej de interese în care era să dispar cu totul, o citesc pur și simplu cu plăcere (este ceea ce declară ei) și vor să mă cunoască, invitându-mă la întâlniri găzduite de școli, biblioteci și case de cultură. Când îi văd cu cartea mea în mâini, mă simt răsplătit.  Și mă gândesc că totuși n-am scris-o în zadar.

                                                                   Alex. ȘTEFĂNESCU



Desene în peniță

                            Capitala sub ocupație (III)
         
       E greu de imaginat astăzi ce îl putea atrage pe un tânăr sosit la studii în Bucureşti în anii când oraşul se străduia să iasă din trista mahmureală de după război şi să-şi acopere neîndemânatic rănile pricinuite de bombardamente. Cert e că prima generaţie postbelică venea cu o miraculoasă poftă de a petrece, de a-şi trăi din plin prezentul. Cât despre mine, eram nerăbdător să mă împrietenesc cu urbea, să o cunosc, să depăşesc momentul uimirilor nătânge pe care le trăiesc adolescenţii sosiţi în Capitală din ambientul cuminte, adormit, al micilor târguri de provincie.
      Oraşul în care urma să locuiesc îmi apărea imens, un monstru fără margini, ademenitor, misterios. Tramvaiul 1 mergea în Colentina lăsând în urmă halele Obor cu fastul lor de târg oriental, care-şi trăia ultimele zile de înflorire înainte de tăvălugul naţionalizărilor. Cu 6, care pornea din spatele palatului regal, şi cu tramvaiul 15 mergeam la gară iar cu 19 în Dudeşti, pitoreasca mahala, presărată cu dughene de telali şi magazine cu gablonţuri şi ospătării în care se putea mânca în picioare o plăcintă caldă, şi cu cârciumi ticăloase şi sinagogi bătrâne, venite din alte secole.
      Între liniile de tramvai cele mai frecventate de studenţii de la Universitate se numărau tramvaiul 14 şi geamănul mai mic, 14 barat, ce traversau centrul oraşului pe bulevardul Carol şi Elisabeta. Primul mergea în Militari, până la „Farmacie”, al doilea întorcea pe dealul Cotrocenilor, în dreptul porţii principale a Palatului. Erau tramvaiele de lux ale oraşului, dotate cu vagoane noi, curate şi conduse de vatmani stilaţi.
      Printre comodităţile transportului pe şine, cel mai îmbietor mi se părea tramvaiul 5 care ducea în Floreasca, deoarece platforma de la remorcă, fiind decopertată, oferea prilejul călătorilor de a putea fuma în vagon şi a se bucura de aerul grădinilor şi lacurilor din vecinătate. Un alt traseu des frecventat avea tramvaiul 20, pe care-l luam de la spitalul Colţea. Tramvaiul traversa oraşul pe bulevardele I.C. Brătianu, Take Ionescu şi Lascăr Catargi, îşi încheia parcursul la „Bufet” unde făcea o buclă scurtă şi se posta în dreptul restaurantului cu acelaşi nume, podoabă de artă populară, proiectată de arhitectul Ion Mincu. La numai câţiva paşi, pe Kiseleff, se întindea domeniul ambasadei sovietice, scăldată în flamuri roşii, un soi de templu al Puterii, de unde soseau sugestiile şi îndrumările ce hotărau destinul ţării noastre.
      În vremea aceea, Şoseaua încă mai păstra parfumul desuet şi snob al epocii de dinainte de război. Vegetaţia exuberantă, neviciată de rugina poluării, circulaţia relativ restrânsă – câteva automobile şi echipaje spilcuite –, toaletele de belle-époque ale cucoanelor evoluând la braţ cu domni distinşi şi parfumaţi, toate acestea construiau o atmosferă de linişte şi de speranţă. În ambianţa încă amintitoare a unei alte lumi, apuse, se profila spre nord, în piaţa unde se sfârşea atunci oraşul şi care avea să se numească în scurtă vreme „a Scânteii”, fantoma unei construcţii abracadabrante, copiată după modele moscovite, ce va semnifica de-a lungul unei jumătăţi de secol supunerea gândirii creatoare unei puteri tiranice, modelatoare.
                                                                              x
      În anii sosirii mele în Capitală devenise un fapt obişnuit să aud că o rudă sau un cunoscut a dispărut de-acasă, că fusese ridicat în miez de noapte de organele ce se îngrijeau de liniştea şi siguranţa publică. Cu vremea, ştirile de genul acesta au devenit obişnuite iar oamenii au început să-şi ţină gura, au învăţat să se păzească, să-şi creeze un sănătos sistem de prevenire şi alarmă.
      N-a fost un lucru de mirare când într-o bună zi m-am pomenit că apare, la doamna unde stăteam în gazdă, soţia unui frate al mamei, oncle Jean, care fusese arestat cu un an şi jumătate în urmă şi despre care nu se mai ştia nimic. Mătuşa tocmai primise o scrisoare de la oncle în care o înştiinţa că e sănătos, că „o duce bine”, că „are tot ce-i trebuie”, că lucrează la o fermă, Urlătoarea, pe lângă Mogoşoaia şi că i se aprobase să primească o vizită şi un pachet cu alimente şi îmbrăcăminte de şapte kilograme maximum. M-am oferit s-o însoţesc, mătuşa se temea să meargă singură în pustietatea locurilor unde se afla grădina lagărului cu pricina. Îmi amintesc că după ce am coborât din autobuzul ce ducea la Buftea, am traversat o mlaştină apoi o pădurice şi o nesfârşită porumbişte şi abia când am dat cu ochii de o pancardă ce-i anunţa pe trecători că „trecerea e interzisă” am înţeles că nu greşisem drumul.
      Grădina de legume a puşcăriei, unde trudeau pălmaşii, să fi avut vreo două-trei hectare, era temeinic împrejmuită cu sârmă ghimpată. Departe de potecă, pe fundal, se distingeau vreo cincizeci de momâi încovoiate asupra gliei, fără identitate, lucrând cu voinicie, împinşi de un resort mecanic, alcătuind un corp comun cu solul. La poartă am fost întâmpinaţi de un ostaş căruia i-am prezentat legitimaţiile şi scrisoarea ce împlinea şi rolul de ausweis, le-a cercetat cu scrupulozitate, nu părea grăbit, ne-a consemnat prezenţa într-un registru puchinos, ornat cu pete de grăsime, din când în când ne măsura bănuitor, mă tot mutam de pe un picior pe celălalt, aveam senzaţia că nimerisem sub lentila iscoditoare a unui microscop. Până la urmă ne-a spus să aşteptăm puţin, am aşteptat vreun sfert de oră, soarele cădea pieziş pe câmpul cultivat cu zarzavaturi, puşcăriaşii cu diplome de studii academice îşi continuau cu hărnicie munca, li se vedeau spinările încovoiate asupra brazdei, roboţi în slujba legumiculturii, în timp ce paznicii supervizau atent spectacolul acestei triste istorii ruşinoase. Într-un sfârşit, din viermuiala amorfă de pe arătură s-a desprins o umbră ce se îndrepta spre poartă printre straturi şi mi s-a înfăţişat aievea făptura mică, cocârjată a lui oncle Jean, nebărbierit, scheletic, înfăşurat în zdrenţe, murdar, plin de pământ, copie ridicolă, caricaturală a fostului consilier la Înalta Curte de Casaţie şi deputat în câteva legislaturi în anii interbelici. Zâmbea jenat. Şi-a îmbrăţişat nevasta. Zece minute! s-a răţoit la el jandarmul în timp ce-şi aprindea ţigara.
                                                                              x
      Cine a trăit în Bucureşti în anii imediat după război nu poate să nu-şi amintească de instituţiile înfiinţate ad-hoc şi destinate să consfinţească prietenia dintre poporul nostru şi poporul-frate rus: Asociaţia Română pentru legăturile de prietenie cu U.R.S.S. (A.R.L.U.S.), Casa prieteniei româno-sovietice, Muzeul româno-rus, Biblioteca (şi editura şi librăria) Cartea Rusă, Institutul de învăţământ superior A.A. Jdanov (devenit ulterior Ştefan Gheorghiu), institutul (facultatea) pentru predarea limbii ruse Maxim Gorki şi nu în ultimul rând sovromurile, destinate spolierii economiei româneşti de către marea vecină de la Răsărit.
      Între acestea, foarte populară (şi cu autoritate politică în epocă) a fost fără îndoială A.R.L.U.S., care avea reprezentanţe în toate judeţele din ţară. Biblioteca acestei instituţii, situată în apropierea bisericii ruseşti şi a statuilor din faţa Universităţii, era căutată de studenţii care învăţau pentru examene sau seminarii, dar folosea şi celor ce aveau o oră-două libere şi preferau să le acopere citind în tihnă o carte din rafturile tixite cu opere de autori ca Fedin, Şolohov, Simonov, A.N. Ostrovski sau Fadeev.
      Una dintre cele mai frumoase clădiri ce împodobeşte şi azi Calea Victoriei, proiectată de arhitectul I.D. Berindei, aparţinând pe vremuri lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost prim-ministru, poreclit Nababul, a fost după intrarea ruşilor în ţară rechiziţionată şi destinată a fi sediul Institutului de studii româno-sovietice. Biblioteca Institutului putea fi frecventată pe baza unei simple legitimaţii de student şi oferea o generoasă bibliografie cu studii în domeniul umanist, toate în limba rusă, evident. Impresionantul hol de la parter unde va fi răsunat cu numai câţiva ani înainte vioara lui Enescu devenise loc de întâlnire şi discuţii pentru înalte personaje din nomenclatură îmbrăcate sobru, stropite cu parfumuri bulgăreşti şi sporovăind în limba rusă. Pe frontispiciul palatului („casa cu lei” cum i se mai spunea) plutea în bătaia vântului drapelul sovietic împodobit cu steaua în cinci colţuri.

                                                               Constantin MATEESCU



              Dan Culcer – Vatra. Surprize colegiale.
                             Informatorii – XII

        În cadrul unei cercetări despre cărțile interzise, despre cenzură și autocenzură, despre relațiile dintre scriitorii români și puterea politico-polițistă înainte de 1990, cercetare care includea și necesitatea accesului la dosarele de urmărire informativă sau la cele de rețea, produse de Securitate și aflătoare acum în arhivele CNSAS, am solicitat, firește, printre alte demersuri, accesul la dosarele grupului de la Vatra, în prima sa configurație, dintre 1971 și 1983, data morții redactorului șef-fondator al seriei a II-a, Romulus Guga.
         
        Precizez că am solicitat în primul rând propriul meu dosar (DUIi „DINU”) despre a cărui existență aflasem grație unor fragmente publicate în presa post-decembristă, apoi în Cartea albă a Securității, antologia de rapoarte și note informative realizată, după criterii invuabile sau nedeclarate, la comanda SRI, pe vremea lui Virgil Măgureanu, de către Mihai Pelin, fost prozator, extrase dintr-un dosar tematic, colectiv, („ETERUL”), dedicat postului de radio Europa liberă și relațiilor acestuia cu cetățenii români, cu unii intelectuali, literați în special.
        După multe insistențe, reveniri, etalate pe câțiva ani, în ciuda lentorii enervante și frustrante din desfășurarea transferului unei părți a arhivei Securității (nu vreau să scriu fostei), am obținut cele cinci dosare care îmi fuseseră dedicate, cuprinzând vreo 900 de pagini recto, uneori recto-verso (cu multe repetiții). Am publicat o parte din aceste documente pe un blog la adresa (http://asymetria.blogspot.com/), copiate brut. Ele necesită note explicative pe care nu am avut atunci răbdarea și detașarea de a le redacta, dar pe care am început să le formulez în acest studiu. Am întrerupt temporar editarea întregului, paginile care lipsesc fiind transcrieri de convorbiri telefonice sau scrisori cenzurate, trimise și primite.
         
        Din dorința de a contribui la scrierea istoriei revistei Vatra, a grupului de redactori și colaboratori apropiați ai acesteia, așa cum cred că ar trebui scrise și istoriile altor publicații importante ale perioadei comuniste, incluzând bio-biografiile redactorilor, am solicitat (sau voi solicita, din aceiași sursă, îndată ce voi avea răgazul), spre o cercetarea cu scop istoric, și dosarele colegilor mei Romulus Guga, Mihai Sin, Anton Cosma, Gavril Ședran, Serafim Duicu, Cornel Pogăceanu, Ion Calion, Atanasie Popa, Ioan Radin-Peianov, Nicolae Băciuț, Angela Marinescu (căsătorită cu un informator deconspirat, poetul-trompetist Paul Daian). Dintre colaboratorii apropiați cred că ar interesa în acest cadru de proiect și dosarele grupului «Școlii de la Târgoviște» ii: Radu Petrescu. Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Alexandru George, Tudor Țopa, Petru Creția, ca șiu cel al «textualiștilor” Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu, Al. Mușina, ale informatorilor care ne înconjurau, de tipul Mara Nicoară („Dona Alba”).
         
        Pentru Cornel Moraru, prin Direcția de Cercetare, am consultat acum doi ani un dosar de urmărire informativă (DUI, «PROFESORUL», nr. 3 719/1975), cota CNSAS I 143 886, din care am xeroxat 60 de file privind ancheta la care a fost supus de Securitate în 1975 și1976.
        Rezum faptele care au atras atenția Securității asupra lui Cornel Moraru, pe atunci profesor la Liceul Radu Negru din Făgăraș. Dosarul de urmărire informativă pe numele lui Cornel Moraru a fost deschis la 8 august 1975 (cu terminologia profesională a securiștilor, dosarul în care a fost lucrat numitul C. M.) pe baza unui raport al Inspectoratului județean Cluj al Securității.
        Din acest document, care nu figurează in paginile extrase de mine din DUI Moraru, reiese că dintr-o analiză a materialelor obținute în (D. U. I.) dosarul de urmărire infomativă OȘANU, prin care este urmărit Gagea (sic !) Vasile, de fapt Gogea Vasile, fiul lui Gavril și Elena, născut la 7 august 1953 în Sighet, student la cursul fără frecvență în anul al II-lea al Facultății de filozofie din Cluj, citez, « rezultă următoarele aspecte:
        * orașul Făgăraș în prezent este un centru al rezistenței legionare. În oraș domiciliază cîteva
persoane care dețin biblioteci în care sunt cărți cu conținut legionar și sunt difuzate la persoane de încredere.
        * în cadrul liceului „Radu Negru” din Făgăraș, fostul său profesor de română [Moraru Cornel], în diverse împrejurări (la orele de cursuri, cenacluri literare etc.), vorbește laudativ despre activitatea desfășurată de revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, cît și de activitatea unor filozofi ca: Cioran, C. Noica, P.P. Negulescu [nume tăiat de ofițerul de Securitate, care a aflat poate că Negulescu nu era legionar] și alții.
        În vederea întocmirii planului de măsuri pentru a elucida informațiile (s. n.) lui OȘANU s-au făcut primele verificări la Făgăraș. Cu această ocazie a fost identificat fostul profesor de limba română al lui OȘANU, în persoana lui MORARU CORNEL. Despre acesta se dețin date că este stăpînit de aceste concepții filozofice și că întreține relații cu G.N. (arătat în materiale și de I. J. Cluj), cu P. V. Din comuna Ilieni, semnalat și acesta cu predilecții spre filozofia idealistă (s. n.) și chiar cu unele comentarii tendențioase (s. n.). »
        Câteva comentarii și precizări pe marginea acestui paragraf dintr-un document secret sunt aici necesare.
        1. Se vede că, în anul de grație 1975, filozofia idealistă și comentariile tendențioase se află, pentru funcționarii Securității, la același nivele de periculozitate socială. Este important de subliniat că securiștii erau funcționari politici, foarte bine plătiți, care controlau, în sens preventiv și punitiv, nu doar acțiunile ci și opiniile tuturor grupurilor sociale. Pentru a fi considerați socialmente utili securiștii trebuiau să definească și să supravegheze obiectul muncii, adică devianța social-politică a cetățenilor, sau să-l inventeze, în caz că acesta refuza să existe. Iar prin menținerea presiunii asupra societății civile cu efectul și instrumentul ei, frica, acțiunea securiștilor risca să ducă, dacă lucurile ar fi durat, la dispariția obiectului muncii, adică a opoziției și contestării regimului. Din situație dilematică se putea ieși pe trei căi: schimbarea regimului; variațiunile de presiune – slăbirea și accentuarea presiunii politico-polițiste; provocarea.
        2. Publicistul și scriitorul Vasile Gogea, studentul mai sus pomenit, a fost unul (sic!) din persoanele urmărite și ulterior de Securitate, pentru fapte mai grave decât lectura unor cărți interzise sau suspecte, printre care colaborarea la ziarul Libération, unde va relata despre revolta din Brașov.
        3. Cărți de genul celor care excitaseră vigilența unor informatori și vigilența Securității s-au găsit cu ocazia perchiziției ordonate, în biblioteca lui Cornel Moraru. Probabil că sinceritatea sau limbuția lui Vasile Gogea cu ocazia unor discuții cu colegi de facultate sau prieteni, a fost prilejul unor note informative care au încărcat propriul său DUI de la Cluj. Nu e vorba deci de informațiile lui Oșanu, transmise vreunui ofițer ci de acelea care, furnizate de un informator din cercul apropiaților săi, au fost depuse în dosarul Gogea (OȘANU). E o chestiune de sens și de gramatică la securiști.
         
        Lectura și discutarea unor cărți interzise, chiar într-un cadru privat dar, mai ales în cadrul școlar, ar fi fost o circumstanță agravantă în cazul în care denunțul, mascat de nota informativă, ar fi putut fi probat, în sensul stabilirii unei legături între o organizație secretă legionară și grupul de cititori, elevi, foști elevi și profesori.
        Partidul Comunist nu accepta ideea că educția tineretului s-ar putea face în afara cadrului ideologic stabilit de doctrina oficială. Circulația unor publicații  interzise amenința chietudinea analiștilor Securității și Partidului Comunist, după ce provocase, la un prim nivel, vigilența ideologică,  revoluționară și oportunistă a unui informator din mediul studențesc clujean în 1975.
        Precizăm că, la 1975, unele dintre cărțile pe care securiștii le depistaseră, cu ocazia perchizițiilor, la domiciliul celor implicați nu mai erau de fapt interzise, sau, chiar dacă figurau în bibliotecile publice la fondul documentar sau secret, erau ușor de citit, cu o simplă recomandare a unui profesor universitar, sub pretextul cercetării în vederea redactării unei lucrări științifice, teză de licență sau doctorat. Accesul la aceste publicații rămânea restricționat pentru elevii de liceu, a căror îndoctrinare era monopolul unei programe școlare strict controlată, purificată.
         
        Iată titlurile cărților sau periodicelor interzise, extrasă din Anexa 1,(p.4 /DUI),
        1. Mustul care fierbe de Octavian Goga
        2. Finalitatea ideală a existenței umane de Constantin Micu, ed. 1943
        3. Evoluția ideilor liberale: Către tineretuil liberal, către tinerimea cultă și către socialiștii și lucrătorii din România Mare de Dimitrie Draghicescu, 1921
        4. Revista Gândirea
        5. Portretele foștilori regi Carol al II-lea și Mihai  I
        6. Roza vânturilor, publicistică de Nae Ionescu, 1926-1936
        7. Reconstrucția filozofică de Mircea Florian, ed. 1944
        8. Istoria logicii, curs universitar de Nae Ionescu, ed. 1929-1930
        9. Logica, curs universitar de Nae Ionescu, 1934-1935
        10. Hier et demain de Gustave le Bon
        11. Un Nouveau Moyen âge de Nicolas Berdiaeff,ed. 1930
        12. Voyage au bout de la nuit, roman de Louis Ferdinand Céline O parte din publicațiile citate figurează în listele de Publicații interzise, tipărite de Ministerul Propagandei sau de Direcția Presei (cenzura) din 1945 încoace. Pentru verificare am consultat ediția sintetică apărută în 2004 sub îngrijirea fostului deținut «reeducat”de la Pitești, sociologul Paul Caravia.
         
                                                                             Dan CULCER
         
        Note
        ----------------------------------------------------------------
        i O excelentă descriere a naturii acțiunii de supraveghere, presiune și amenințare la care erau supuse persoanele cărora li se deschideau dosare de urmărire informativă (D.U.I.) se află la Sorin D. Ivănescu, Documentele Securității și cercetarea istorică, în Xenopoliana, vol. X, 2001, Iași.
        « Dosar de urmărire informativă (D.U.I.) Era forma superioară de lucru instituită de Securitate. Baza începerii urmării o putea constitui antecedentele politice ale unei persoane, dar mai ales acţiunile întreprinse de aceasta, care ar fi putut pune în pericol siguranţa regimului comunist. Important e faptul că pentru întocmirea acestor dosare nu se respecta principiul cronologic, plecându-se de la premisa că ele trebuiau să răspundă în principal muncii informativ-operative, ele fiind grupate pe criteriul apartenenţei (note informative, rapoarte de investigaţii, de filaj etc.), încât cercetarea unui astfel de dosar devine foarte greoaie. Un dosar de urmărire informativă cuprindea mai multe piese:
        Raport cu propunerea ofiţerului de caz de deschidere a D.U.I., aprobat de şeful ierarhic;
        Materiale informative care au stat la baza începerii acţiunii (note informative);
        Biografia urmăritului, rude apropiate, persoanele din anturaj;
        Plan de măsuri în care erau stabilite mijloacele şi metodele ce urmau a fi folosite, termene precise, ofiţerii care aveau responsabilităţi;
        Rapoarte de analiză periodică, efectuate de ofiţerii de caz împreună cu şefii ierarhici, în care erau trasate măsurile ce urmau a fi luate pentru soluţionarea cazului (în cadrul acestor analize se aduceau corecţii planului de măsuri iniţial;
        Note informative date despre persoana care făcea obiectul urmăririi informative;
        Rapoarte de investigaţie;
        Rapoarte de filaj (în care se menţiona când a început acesta, când a fost ridicat, momentele importante), buletine radio;
        Rapoarte rezultate din cercetarea informativă (mijloc prin care diferite persoane erau cercetate, fără angrenarea organelor de justiţie);
        Rapoarte privind rezultatul percheziţiilor secrete (pentru ca o astfel de percheziţie să poată avea loc la domiciliul urmăritului, ofiţerul realiza un raport în care prezenta motivul acestei acţiuni, modul în care se va desfăşura, planul apartamentului, vecinii şi programul acestora, varianta de retragere în caz de eşec şi legenda pe care o va folosi). Aprobările intrau în competenţa ofiţerilor cu funcţii de comandă;
        Rapoarte rezultate din folosire tehnicii operative (de această problemă se ocupa D.G.T.O. - Direcţia Generală de Tehnică Operativă, în componenţa ei intrând Serviciul T - responsabil cu introducerea tehnicii de ascultare şi de redare a interceptărilor, Serviciu S - interceptarea sau reţinerea scrisorilor, obţinerea probelor de scris; Serviciul R - ascultarea şi interceptarea transmisiilor radio);
        Procese verbale de interogatoriu;
        Raport cu propunere de închidere a acţiunii de urmărire informativă (documentul era aprobat de şeful ierarhic superior celui ce aprobase deschiderea. În cadrul acestui document se rezumau motivele care au stat la baza deschiderii dosarului, măsurile ce au fost aplicate şi rezultatele obţinute. În finalul raportului se menţiona dacă persoana ce fusese urmărită informativ rămânea sau nu în evidenţele de Securitate. Decizia operativă de scoatere din evidenţă era luată când se constata că persoana în cauză fusese greşit "luată în lucru", când faptele nu erau importante pentru siguranţa statului sau când aceasta deceda. În cazul în care decizia era aceea de menţinere în evidenţe (cele mai multe cazuri), lucrătorii Serviciului "C" operau pe fişa de evidenţă, unde pe lângă datele biografice se menţionau data deschiderii şi închiderii dosarului, indicativul unităţii şi ofiţerului, esenţa informaţiilor, şi apoi eventualele modificări survenite (schimbarea locului de muncă, al adresei urmăritului etc.) şi se trecea numărul fondului operativ de la arhivă unde putea fi regăsit dosarul. » (Sursa Internet : http://institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/arhiva/2001bragini/6.htm#5.
        ----------------------------------------------------------------
        ii O argumentare a folosirii aceste etichete valorizante și definitorii nu a fost suficient dezvoltată de Dan Culcer la vremea ei. Ca atare persistența folosirii ei în publicistica literară este o ciudățenie. Eticheta a iritat pe unii sau pe toți cei etichetați astfel. Ei au încercată să-și dezlipească de pe frunte eticheta dar nu au reușit. Anticipasem, observ acum, scriind nota, această situație dezagreabilă, ba chiar enervantă, în Serii complete, o proza parabolică introdusă la finele volumului Serii și grupuri, din 1981. Dar, așa cum reiese mai ales din Jurnalul lui Radu Petrescu, toți scriitorii pomeniți de mine în acest cadru se cunoșteau între ei, se frecventau cu asiduitate, dialogau continuu, se citeau reciproc și își comunicau opiniile pozitive sau critice, cu sinceritate crudă sau edulcorate. Așa cum reiese din jurnalul lui Radu Petrescu, aceste relații nu erau nici de același nivel, nici de aceeaș intensitate. Ba, dimpotrivă, existau adesea tensiuni declarate sau nedeclarate, definite sau nedefinitei, dar reale, nu atât între ei (căci nu se cunosc încă jurnalele eventuale ale celor citați) cât între Radu Petrescu și ceilalți. Totuși, toți simțeau nevoia de a păstra un contact cu Radu Petrescu, un lider informal, stimat, a cărui opinie despre opera fiecăruia conta pentru cei în cauză, care îi citeau din scrierile lor, îi ofereau exemplare cu dedicație, deși este evident că nu se așteptau la vreo promovare literară directă, gestul lor fiind eliptic de interese sociale. Activitatea aceasta era adesea contrariantă pentru Radu Petrescu, îi răpea din timpul dedicat creației proprii, totuși o accepta și poate că o și dorea. Nu știu cum s-ar putea explica altfel fraza scrisă în 1974, tipărită la pagina 239, în Pentru buna întrebuințare a timpului. Jurnal 1971-1976 (Ed. Paralela 45, 2009) : „ Îmi telefonează de la Târgu-Mureș Mihai Sin ca să-mi spună că în [Vatra] nr, 12, care a și apărut, a intrat Tudor Țopa în locul lui Nicolae Breban — despre romanul căruia zilele trecute Paul Georgescu mi-a spus la telefon o interesantă poveste. Iată deci realizat (dar să văd cum!) vechiul meu proiect al publicării de grup.Deci Radu Petrescu dorea să constuiască imaginea unui grup literar. Pentru mine, denumirea pe care am dat-o și care s-a impus în mod bizar, este cea eficientă. Nu mă refeream la o realitate geografică, la faptul că o Școală în sens didactic, filosofic sau cultural ar fi funcționat real la Târgoviște, că toți literații pomeniți ar fi trăit în acest oraș, ci la faptul că era vorba de o Cetate de Scaun, un sediu al puterii simbolice, al regalității simbolice a literaturii. Nu era și nu va fi vorba despre o Târgoviște terestră ci de cetatea celestă a Târgoviștei, unde toți scriitorii pomeniți se vor fi întâlnit deja sau se vor întâlni, peripatetizând, dialogând, pe străzile pavate cu norii lui Petru Creția, despre marile și eternele întâmplări ale literaturii, în Cetatea de Scaun a literaturii române.



              Marele muzician şi desăvârşita Cenuşăreasă
         
        Sărbătorirea în 2018 a Centenarului Marii Uniri ar fi trebuit să constituie un bun prilej pentru generaţiile mai noi (dar şi pentru cele crescute sub ipocritul obroc comunist) de a afla „secretul” şi pe eroii creatori ai atmosferei de entuziasm şi largă emulaţie ce au pregătit şi condus la marele act al realizării reîntregirii neamului. Şi, implicit, în următorii ani, la crearea unui stat modern şi civilizat, demn şi brav între naţiunile mari ale Europei. Din păcate, în România de azi, atinsă de o urâtă ignominie politicianistă şi o mefienţă, ce în urmă cu un secol nu o caracterizau câtuşi de puţin, numele unora dintre portanţii mitologiei realizării providenţiale a Unirii abia dacă au fost puse, cu zgârcenie, în context, cu prilejul evenimentului centenar, în vreme ce altele, la fel de importante, nici măcar nu au fost pomenite ori înscrise la loc de cinste într-un Panteon naţional, aşa cum s-a promis la un moment dat... Mă gândeam la maleficiul situaţiei de fapt, pe care, ca om mai vechi(u), nu contenesc să îl deplâng, citind deunăzi, coupe, din pură întâmplare, două cărţi de Amintiri din anii şaizeci ai secolului trecut, respectiv, discretul volum cu acelaşi titlu al lui Ioan D. Gherea (E.P.L.,1968) şi La pupitrul operei: Amintiri (Ed. Muzicală, 1964), în care reputatul om de cultură Jean Bobescu, la un moment dat, creionează, ca şi Ionel Gherea, de altfel, un excepţional profil unui Enescu devenit în conştiinţa generaţiilor Primului Război Mondial o figură mitologică. „Pe Enescu, scrie marele profesor, violonist şi dirijor Jean Bobescu, lumea aceasta de estropiaţi, în cârje sau cu proteze, cu ochii acoperiţi de straturi de tifon, cu ambele picioare amputate, cărnuri zdrenţuite de schije şi de gloanţe, îl diviniza, îl asculta cu privirile topite în vioara lui minunată. Era parcă un zeu pogorât din înălţimi să mângâie durerea nesfârşită a oamenilor. După ce concertul se termina, Enescu trecea de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun, strângea mâinile întinse ale acelora care mai puteau să le întindă, mângâia frunţile înfierbântate, întreba pe unii, răspundea altora, apoi în pragul uşii se întorcea încă o dată să-i cuprindă cu o singură privire.”
        Se ştie că Enescu a fost iniţiatorul, încă din 1916, al unor concerte caritabile dedicate ajutorării mutilaţilor de pe front, pe care le-a susţinut în tot timpul desfăşurării marii conflagraţii cu precizie de metronom, indiferent de vitregia condiţiilor de război, atât pe scena Naţionalului ieşean, cât şi în zonele adiacente înfruntării armate, dar mai ales în spitalele pline de răniţi. Cu arcuşu-i măestru sau la pian, George Enescu a îmbărbătat cu focul lăuntric ce-i caracteriza spiritul subtil inimile soldaţilor, făcându-i încrezători în destinul de Phoenix al patriei eterne. O Românie de al cărei destin eroic va fi în curând mândru şi a cărei cultură muzicală se va strădui să o sincronizeze cu cea a lumii largi, prin întreaga sa activitate creatoare, concertistică sau dirijorală de după Război, când a purces la o incredibilă „educaţie muzicală a publicului românesc” (apud Ioan D. Gherea, op. cit. pag. 57). De altminteri, încă din 1913, în spiritul unei responsabilităţi franc asumate faţă de neamul său, George Enescu iniţiase pe speze proprii un premiu naţional de compoziţie pe care l-a înnobilat efectiv cu prestigiul său până în 1946, când, odată cu declanşarea procesului de „turcire” comunistă, de după Al Doilea Război Mondial, s-a văzut nevoit să-şi părăsească ţara, nu însă să şi o uite.
        Mă voi referi în continuare, mai ales, la imaginea de pedagog naţional pe care Ionel Gherea o construieşte în Amintiri în jurul lui George Enescu, angajat cu toată forţa convingerii şi puterea de muncă dusă până la sacrificiu de sine într-o vastă operă de educare muzicală a gustului publicului românesc, mai ales din provincie, după Marele Război, între anii 1919-1943... O epocă în care efectiv, nu o dată, George Enescu a refuzat zeci de invitaţii venite din partea unor instituţii muzicale prestigioase din străinătate de a concerta, contra unor sume de bani însemnate, pe scene celebre... În paralel, dar şi în contratimp, va veni vorba, desigur, şi despre fiul mezin al lui Constantin Dobrogeanu Gherea, numit mai sus, prieten al lui Caragiale tatăl, dar şi al autorului Crailor de Curtea Veche, filosoful dar şi acompaniatorul la pian în ţară, al concertelor de vioară, începând din 1928, ale lui George Enescu; un muzician tot atât de dăruit şi dedicat, se spune, pe cât era şi cultivata şi atât de talentata sa soră, pianista Ştefania Gherea, cea care îl încânta cu deosebire în autoexilul său german pe melomanul I.L. Caragiale, devenită curând soţia criticului Paul Zarifopol.
        În familia Gherea muzica era foarte preţuită, iar viitorul filosof Ionel Gherea cânta adesea de plăcere la pian în casă împreună cu sora lui sau cu altcineva. Graţie frumoasei sale pasiuni (un adevărat hobby, cum ar spune englezul) şi înaltei responsabilităţi cu care acest „diletant superior” o onora – nelăsând la o parte nici rolul norocului –, Ionel Gherea ajunge în 1928 pianistul concertelor de vioară pe care le invocam, ale lui George Enescu. Dar iată cum istoriseşte el însuşi, după aproape 40 de ani, episodul în regretabil uitatele sale, astăzi, Amintiri. „Era în toamna 1927 sau 1928. Într-o seară, Florica Muzicescu, cunoscuta profesoară, prietena mea şi a familiei mele, a venit să ne vadă şi, din vorbă în vorbă, mi-a propus să cântăm la patru mâini, cum făceam adesea. Pe când cântam, Florica Muzicescu se opri deodată şi exclamă: «Cum de-am uitat?... Azi dimineaţă  mi-a telefonat Cohen (Jacques Cohen, impresarul lui Enescu, n.n.) dacă nu ştiu pe vreun pianist care ar putea să-l acompanieze pe Enescu într-un turneu (căci Caravia şi-a strivit un deget în uşă şi nu poate cânta vreo două 2-3 săptămâni); şi i-am răspuns că nu ştiu... Cum de te-am uitat pe tine !?... Dar îi telefonez mâine dimineaţă»”.
        Descrisă fără urmă de sentimentalism, ci doar cu amintirea tracului care a însoţit-o, întâlnirea cu Enescu, la prima repetiţie, s-a desfăşurat pentru Ionel Gherea sub semnul urgenţei cu care trebuia pregătit programul muzical al turneului, unde se cerea ca nici o seară să rămână fără concert. „În oraşele mari se dădeau două, trei concerte, în două-trei seri consecutive. Din oraşele mici plecam a doua zi de dimineaţă după concert şi soseam într-un alt oraş, unde, seara, concertam iarăşi. Apoi, după 4-5 concerete, ne întorceam pe câteva zile la Bucureşti, unde Enescu nu se odihnea; dirija şi concerta şi aici”. Dintr-o statistică pe care o culeg online, numai în Banat, între 1912 şi 1943, Enescu a concertat de 30 de ori (câte o dată la Oraviţa şi Caransebeş, de două ori la Slatina, de opt ori la Arad şi Lugoj, de 10 ori la Timişoara). În iunie 1919, Enescu concerta la Târgovişte (acompaniat la acea dată fie de Nicolae Caravia, fie de Ionel Filionescu). „Orăşeni «din toate breslele şi din toate treptele sociale », scrie, citând presa locală a timpului, Mihai Oproiu, în cartea Târgovişte două decenii de democraţie (1918-1938), Ed. Transversal, 2005, într-un număr neobişnuit de mare «s-au grăbit să fie prezenţi» la cele două concerte spre a asculta «pe acest mare meşter al muzicii». După fiecare piesă artistul a fost răsplătit «cu o mare bogăţie de flori şi cu aplauze călduroase ale unei mulţimi ajunsă la maximum de entuziasm». De altfel, al doilea concert a fost susţinut în urma stăruinţelor celor care nu avuseseră prilejul să fie prezenţi la primul spectacol. Rămas la Târgovişte după concert, G. Enescu a vizitat şi monumentele oraşului, impresionat de frumuseţea picturii de la Biserica Sfinţii Împăraţi şi de ruina avansată în care se afla monumentul, maestrul a donat suma încasată pentru repararea acoperişului bisericii. Prezentă la concert, poeta Maria Cunţan a imortalizat momentul în poezia Pe strune curg mărgăritare”.  
        Potrivit lui Ionel Gherea, care se deprinde relativ repede cu felul de a interpreta al lui Enescu, marele muzician era încântat şi abia aştepta reîntâlnirea, în special, după o pauză mai îndelungată, cu publicul. „Observam adesea cât de bine cunoştea Enescu fiinţa aceasta colectivă numită public şi cât de bine ştia să se înţeleagă cu ea. El ar fi putut clasifica fără greş toate oraşele mari ale ţării după calitatea muzicală a publicului”. Conştient de misiunea pe care şi-o asumase de a face educaţie muzicală publicului românesc, „toate programele lui cuprindeau (spre dezolarea impresarului), pe lângă bucăţi uşoare şi atractive pentru marele public, şi fragmente lungi din suitele de vioară solo ale lui Bach, ca şi alte opere muzicale tot atât de indigeste pentru cei fără cultură muzicală. Primele aveau ca scop să atragă publicul, care avea să fie instruit fără voia lui prin bucăţile de al doilea fel”. La rugămintea impresarului care îi cerea adesea să renunţe la Bach în concertele audiate de oamenii din provincie, Enescu răspundea invariabil: „Îmi pare rău  că-i plictisesc, dar n-am ce să le fac… Să-l considere şi ei pe Bach ca pe o doctorie. Are să le facă bine la sănătatea muzicală (op. cit., pag. 57)”. Revenind la Târgovişte, după sursa citată şi mai înainte, şi în 1920 şi în 1921, ba chiar şi în perioada de acompaniator a lui Ionel Gherea, se pare că frumoasa atmosferă ce domnea în primii ani de după război se schimbase semnificativ, aici ca şi aiurea, dacă observăm mai cu atenţie alteraţia care scade cu un semiton înălţimea sunetului din Amintiri. „Eram la Târgovişte (trebuie să fi fost sfârşitul anilor trezeci ai secolului, obs.n), scrie Ionel Gherea. Aici nu am fost invitaţi nicăieri după concert. Ne-am dus la restaurant. Pe drum am băgat de seamă că un om se ţinea după noi. În restaurant nu ne-a urmat, dar la ieşire l-a oprit pe Enescu şi i-a spus cam aşa: «Eu sunt ţigan, lăutar. N-aveţi nevoie de un servitor? Nu vă cer nicio plată, vă servesc degeaba. Că vreau să prind de la dvs., să mă uit mai îndeaproape cum faceţi. Rămân la dvs. cât vreţi.» Enescu a fost foarte mişcat. L-a luat pe lăutar cu el la hotel, l-a pus să-i cânte, i-a arătat câteva «şmecherii». La urmă, i-a spus că nu-l poate lua cu el, pentru că întruna călătoreşte şi n-are nevoie de servitor. «Dar un lucru te rog, d-ta cânţi frumos cântecele populare româneşti; lasă-te de romanţe. Sânt mai frumoase astea ţărăneşti, crede-mă, zău!».” Plecând de la alt nivel, un asemenea sfat i-a folosit enorm, cum ne încredintează George Sbârcea, în monografia pe care i-a dedicat-o, chiar şi titratului Grigoraş Dinicu; dar mai ales unor celebri lăutari din epoca în care el a trăit. Să nu uităm niciodată, pentru a nu minimaliza un atribut major al amprentei muzicii lui George Enescu, cât datorează creaţia lui filonului popular românesc care îi galvanizează aproape întreaga operă componistică, începând cu Poema română şi celebra Rapsodie şi continuând cu Suitele orchestrale nr. 1, nr.2 şi nr.3 (în caracter popular românesc) etc. etc. Consecinţă sau fapt inebranlabil e că, pe lângă instrumentele clasice grele, precum pianul, vioara, violoncelul, orga sau flautul pe care Enescu le aborda cu ştiuta măiestrie, uneori, în cercurile puţinilor prieteni pe care îi avea, el nu se putea abţine, în momente de graţie, să nu cânte din gură sau la fluier melodii populare româneşti.
        În programul turneului de debut care avea să se repete identic în toate cele 9 oraşe din Transilvania, Ionel Gherea l-a acompaniat pe Enescu cântând: „Sonata de Veracini, Tempo di menuetto de Paganini, Libeslied de Kreisler şi alte câteva la fel. Singură ultima parte a concertului, scrie el, Sonata Kreutzer, era grea”. În primul concert, cel de la Târgu Mureş, piesa de rezistenţă, şi anume Sonata pentru pian şi vioară de Beethoven (Sonata Primăverii) a fost interpretată dezastruos la pian de un profesor de la conservatorul din localitate… „Din programele celor peste 300 de concerte Enescu pe care le-am acompaniat, mai scrie Ionel Gherea, mai mult de 100 se terminau cu Sonata Kreutzer. După câte spunea Kohen, sonata aceasta atrăgea publicul de provincie mai mult decât orice altă bucată, mai mult chiar decat faimoasa Humorescă de Dvořak. […] În turneele mai mari (după ce Gherea va fi scăpat de trac şi de o penibilă agorafobie, n.n.) nu se mai cânta acelaşi program în toate oraşele”.
        Amintirile lui Ioan D. Gherea, care îndeamnă la comentarii nesfârşite, cum scria Şerban
Cioculescu într-o cronică din România literară nr. 5/1968,  consacră, dincolo de discreţia şi frumuseţea implicită a caracterului celui care i-a fost partener muzical marelui magician al viorii mai bine de 15 ani, un Enescu mai puţin sau deloc cunoscut. Graţie mărturiei lui, spre exemplu, aflăm că George Enescu îşi propunea şi adormea automat, recuperând oboseala acumulată, oriunde şi în orice condiţii… Din geamantanul lui de călătorie nu lipsea niciodată o mică placă de lemn pe care făcea exerciţii cu degetele mâinii stângi, obişnuinţă taxată de gloata de neofiţi drept primul simptom al alienaţiei mintale…
        Deşi a trudit, dedicându-şi toată viaţa muzicii, Enescu i se relevă lui Gherea (care nu era nici el un simplu buralist) drept o personalitate cu mult mai complexă şi un om cult, impresionând, de pildă, prin cunoştinţele sale de literatură… Îi plăcea şi citea Paul Bourget (La Duchesse bleue), Turgheniev sau Tolstoi (Război şi pace). Odată el l-a surprins efectiv pe Ionel Gherea, parodiind à la manière de Maeterlinck. „Cum mă miram că cunoaşte atât de bine pe Maeterlinck, Enescu mi-a explicat: «Ştiu pe de rost Peleas et Melisande a lui Debussy şi îmi place mult Ariane şi Barbe Bleue ale lui Dukas»”. În privinţa memoriei muzicale fenomenale a lui Enescu (un mit, după unii), Gherea citează opinia unui profesor francez de la Scuola cantorum, după care, „dacă opera lui Beethoven s-ar pierde în urma cine ştie cărui cataclism […], mulţumită memoriei lui (Enescu), am putea reface toată opera lui Beethoven”. Într-o împrejurare, cu modestia care-l caracteriza, Enescu nu se dă în lături să probeze pe loc lui Gherea o atare rarissimă înzestrare, enumerând riguros tot ce ştia din creaţia celui care a inaugurat o nouă eră în muzică. Şi, bineînţeles, că ştia pe dinafară aproape totul… Desenator şi epigramist, el se amuza compunând epigrame şi cuplete; calambururile lui fiind adesea „amuzante şi ingenioase”.
        Acuzat în epocă de unii că ar vorbi sau ar prefera să se exprime numai franţuzeşte, Ioan D. Gherea arată că realitatea era cu totul alta. „Enescu vorbea româneşte, franţuzeşte sau nemţeşte, după cum i se adresa interlocutorul lui (…). Cele trei limbi de mai sus le vorbea de altfel perfect, iar englezeşte, cu greşeli, deşi cu un accent excelent, probabil graţie urechii sale muzicale. Vorbea o moldovenească savuroasă şi bogată, de care era mândru. […] Singurul lucru adevărat e că Enescu, ca poliglot ce era, introducea ades, vorbind într-o limbă, frânturi de frază din alte limbi, feluri de a zice care i se păreau mai pitoreşti, mai expresive sau mai potrivite cu intenţia lui”.
        Din punct de vedere muzical, în mai mare măsură poate decât alţi cunoscători ai manierei de interpretare a lui Enescu, comentând dispreţul acestuia pentru „exchibiţiile acrobatice la vioară”, Ioan D. Gherea îşi dă seama că, mult mai mult compozitor decât interpret de geniu, Enescu îşi lua uneori destule libertăţi în execuţie, ba chiar greşind voit unele note (de fiecare dată însă în spiritul compozitorului interpretat şi al muzicii lui), dacă asemena licenţe muzicale aduceau un spor de expresivitate şi emoţie partiturii interpretate… Mă opresc aici.
        În afara volumului de Amintiri, în care, împreună cu evocarea misiunii de educator muzical al publicului românesc pe care şi-a asumat-o mai bine de 30 de ani George Enescu, mai sunt portretizaţi I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi doctorul Petru Alexandrov. Ioan D. Gherea (1898-1978) a mai scris, împreună cu Luchi Caragiale (Luca I. Caragiale), romanul Nevinovăţii viclene, publicat mai întâi în 1920, în revista Viaţa şi apoi, într-o formă uşor refăcută, în 1968, la Editura tineretului. Sub comunişti, s-a ocupat mai mult de traduceri, trăind nu o dată din expediente. Totuşi, la 73 de ani, în 1971, îi apăreau concomitent două cărţi: un volum de Eseuri la Editura Minerva şi un fel de meditaţie de mici dimensiuni, intitulată Despre câteva absurdităţi nefolositoare, la Ed. Cartea Românească. Cea mai importantă carte a sa, cea care atestă gândirea unui rafinat filosof, poartă titlul Le moi et le monde. Essai d’une cosmogonie anthropomorphique şi a fost publicată în 1938, mai întâi de către Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” şi apoi la Paris, în 1939, de către Librairie philosophique J. Vrin. După ştiinţa noastră ea fost pentru prima dată tradusă integral în româneşte, sub titlul Eul şi lumea. Eseu de cosmogonie antropomorfică de către Mariana Noica şi a văzut lumina tiparului în 1984 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, sub îngrijirea lui Gheorghe Vlăduţescu.
        Deplângând faptul că la moartea lui I. D. Gherea, petrecută în decembrie 1978, în afară de anunţul dat la ziar de către familie, nicăieri în presa literară nu a apărut un rând, Alexandru Paleologu (vezi în cartea sa Ipoteze de lucru, Ed. Eminescu, 1996, articolul Ioan D. Gherea, pp. 274-277) descrie cu pregnanţă conceptele gândirii lui, clarificând, pe urmele ideilor exprimate despre „eu”, „timp” şi „realitate”, în special, accepţiunea de „eu” şi „eu pur” în sistemul lui filosofic, noţiuni pe baza cărora I. D. Gherea a zămislit „o concepţie uimitoare prin stringenţă şi eleganţă”. Avertizându­-şi contemporanii că dispariţia neremarcată a unui înţelept are în realitate ceva profound semnificativ, Alexandru Paleologu încheie prin a arăta că „Ioan D. Gherea a fost unul dintre cei mai interesanţi şi originali gânditori ai noştri, o minte strălucită, un spirit de primă forţă şi superioară anvergură”.

                                                    Ștefan Ion GHILIMESCU
                                                                        01.07.2019



              Afacerea „Meditația Transcendentală” și
        Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice
                          din București (III)

        4. Aparența unei proceduri științifice și o „fișă personală” cu conotații politice
        Una din condițiile cheie impuse participanților era completarea unei „fișe personale” în stilul folosit de organele de partid și de stat care solicita date foarte exacte (nume, prenume, vârstă, sex, studii, profesie, vechime, loc de muncă/ post/ funcție, interesul față de tehnicile yoga, nivelul atins în practicarea lor etc.). Urma condiția finală prin care practicantul „Meditației Transcendentale” se angaja să nu dezvăluie mantra primită de la instructor niciodată și nimănui.  Această condiție mi-a atras atenția încă de la început, iar peste ani am avut confirmarea că la originea acestei afaceri nu se afla o practică orientală folosită doar că pretext, ci o diversiune foarte abilă a regimului comunist.
        Prin această stratagemă, practicanții „Meditației Transcendentale” cădeau în mod automat sub incidența legilor regimului comunist. Altfel spus, secretele puteau aparține numai sistemului, deci indivizii nu aveau voie să aibă secrete față de stat (la limită puteau fi echivalate cu „uneltire contra ordinii sociale”, respectiv cel mai grav delict în viziunea comunistă) și cercul se închidea.
         
                                5. Tehnica”Meditației Transcendentale”
         
        Conform doctrinei „Meditației Transcendentale”, mantra este un sunet fără înțeles, o melodie care ar exista din vechime pentru fiecare individ și cu ajutorul căreia poate fi practicată această meditație respectiv o tehnică mecanică prin care atenția este focalizată și îndreptată spre interior. Am asistat la prezentarea făcută de instructorul Nicolae Stoian, mi-am luat câteva notițe dar această prezentare mi s-a părut din capul locului neconvingătoare. 
        Limbajul ermetic în care  era învăluită tehnica; („mintea se controlează singură”; „mantra este un vehicul”; „mintea este plasată pe mantra”; „mantra este o vibrație care rezonează cu sistemul nervos al fiecăruia” etc.) era doar o modalitate de a evita răspunsul la întrebări clare: de unde provin mantrele („sunete vechi de mii de ani transmise oral din generație în generație”), de ce erau transmise numai în cadrul unui ritual („din respect față de fondatorul tehnicii”), care sunt criteriile după care erau atribuite indivizilor etc.
        În economia ansamblului erau plasate și două paralogisme triviale. În anii `80 și în fața cursanților săi de la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice, inginerul Nicolae Stoian afirmă fără nici o ezitare (și a fost crezut de mulți) că practicarea Meditației Transcedentale poate conduce în stilul celebrei spirale a gurului Gabriel Bivolaru, la obținerea unui „potențial infinit” la nivel de individ și, foarte interesant, la nivel de țară, care poate deveni „invincibilă”. Exact același lucru îl susține și acum:
        „...dacă un număr de minim 500 de oameni practică meditația în același timp, se creează o astfel de stare de coerență în populație și o astfel de stare de puritate încât elementele perturbatoare negative nu mai pot influența negativ țara, iar țara poate deveni invincibilă.” 
         
        6. Regizorii-actori, decorul și un ritual foarte straniu pentru acele vremuri
         
        Inginerul Nicolae Stoian și soția să Muriel Stoian au fost catalizatorii acestei operațiuni de anvergură organizată la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice unde în rolul amfitrionului a fost plasat dr. Vladimir Gheorghiu, care beneficia de o autoritate profesională incontestabilă (în acel moment era secretarul Asociației Mondiale de Hipnoză și Sugestie).
        După două ședințe introductive în care inginerul Nicolae Stoian a prezentat bazele doctrinei  Meditației Transcendentale și câteva date despre fondatorul ei Maharishi Mahesi Yogy, a urmat o a treia ședință în care viitorul practicant completa o „fișă personală” cu date foarte exacte (nume, prenume, vârstă, sex, studii, profesie, vechime, loc de muncă/ post/ funcție, interesul față de tehnicile yoga, nivelul atins în practicarea lor etc.) și primea mantra. În mod bizar, deși se desfășurau într-un institut de cercetare, condițiile inițierii în practicarea „Meditației Transcendentale” nu aveau nicio legătură cu psihologia sau cu cercetarea științifică. Într-o sală a Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice a fost amenajat un fel de altar, respectiv o masă lungă acoperită cu față de masă albă. În mijlocul mesei trona portretul color (dimensiuni tip A3) al lui Maharishi Mahesi Yogy încadrat de două lumânări albe aprinse și înconjurat de flori, portocale și banane. În fața portretului erau trei tăvițe mici, aparent din aur, cu forme rotunde și ovale [7], marginile înalte de aproximatv doi centimetri, cea mai mare dintre ele având aproximativ diametrul unui mingi de tenis. Mai departe, spre centrul încăperii, se aflau două scaune pentru instructor și neofit care stăteau față în față cam la un metru și amândoi cu mâinile pe genunchi (în afară de masă și de scaune nu se mai afla nimic în încăpere).
        Imaginea oferită privitorului semăna oarecum cu cea de mai jos la care adăugăm banane și portocale plus două lumânări albe aprinse lângă portretul de atunci al gurului Maharisi care avea barbă și plete negre și o privire mult mai sobră.
        În sala de inițiere se vorbea cu voce scăzută, plutea un miros de santal și alte arome orientale. Se intra numai în ciorapi deoarece toți participanții se descălțau la intrare. Pentru acele vremuri când în spațiul social românesc predomină cenușiul, tabloul acestei adunări a protipendadei intelectuale bucureștene în care femeile încercau să se remarce prin eleganță și parfumuri fine iar bărbații prin costume, dar defilau toți în ciorapi și cu flori și fructe în mână, oferea o imagine de-a dreptul suprarealistă. Pentru mine acest spectacol a fost o dezamăgire și mi-a ridicat încă un semn de întrebare prin amestecul categoriilor, un fel de a aduce muntele la Mahomed. După o logică elementară, cine vrea să studieze religia se duce la biserică sau printre credincioși, nu aduce biserica în laborator.
        După această abilă punere în scenă, cei doi și-au împărțit sarcinile. Muriel Stoian, într-o rochie cu motive florale pe un fond auriu și încălțată cu cizme din piele cu toc, prelua neofiții care preferau ca inițierea în Meditația Transcendentală să fie făcută în limba franceză, în timp ce Nicolae Stoian se ocupă de inițierea în limba română a celor mai mulți.
        Regizorii-actori ai acestui specatocol au fost la înălțime. Muriel Stoian lăsa o impresie plăcută, dar rolul ei era unul decorativ, vioara întâi fiind soțul ei. În perioada când ținea cursurile de „Meditație Transcendentală” la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice, inginerul electronist Nicolae Stoian era o persoană charismatică.
        Sigur pe el, sobru, cu un chip uscățiv tipic pentru tinerii ambițioși și buni la matematică și cu o lucire a ochilor a la Gorbaciov, lăsa impresia unui om care poate capta un auditoriu. În sfârșit, contactul personal cu instructorii, altarul insolit și ritualul de inițiere aferent în care participanții trebuiau să vină cu flori, fructe, o batista albă și să se descalțe, au fost încă un diagnostic pentru această situație bizară.
        La toata acestea se adauga spectacolul comic al femeilor care, având în vedere importanța evenimentului, au venit îmbrăcate foarte elegant, dar care, spre supriza lor,  au fost nevoite să defileze în ciorapi, la fel că și bărbații veniți la costum și puși în aceeași postură într-un institut de cercetare.  Rezultatul final a fost un sentiment general de jenă amestecat cu o atmosfera de farsă.
        Pe de altă parte, întrebările formulate în stilul chestionarelor folosite de organele de partid și de stat și angajamentul de a nu discuta despre mantra cu nimeni și niciodată mi-au creat cele mai mari rezerve și le-am considerat capcane, la fel ca aducerea unui altar în Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice. În acele circumstanțe atipice am intrat în alertă și mi-am ascultat instinctul completând „fișa individuală” cu date false de la cap la coadă. Având această plasă de siguranță (chiar dacă iluzorie într-o lume în care de fapt nimeni nu era sigur de nimic), am așteptat cu interes întâlnirea cu Nicolae Stoian.
        Scena merită derulată cu încetinitorul.  Sala în care se afla altarul, mirosul de santal și de lumânări parfumate, fața de masă albă, florile, bananele, portocalele și portretul color al gurului, ofereau o imagine de templu hindus. Când am intrat, Nicolae Stoian se afla în fața altarului lui Maharishi Mahesi Yogy. M-a invitat sobru să iau loc pe scaun și a stat în fața mea cam la un metru distanță și cu mâinile pe genunchi. În timp ce mă scruta atent, a început conversația calm, întrebându-mă dacă am mai avut contact cu yoga, de ce vreau să practic „Meditația Transcendentală” etc. În momentul în care m-a întrebat ce ocupație am și am spus că sunt student, am observat că interesul i-a scăzut brusc pentru că a întrerupt conversația și a trecut direct la finalul întrevederii. Problema este că Nicolae Stoian a avut exact același comportament și față de colegă mea de la cercetare. În această situație concluzia noastră a fost clară încă de atunci. Fiind studenți, nu prezentam interes, deci erau vizați doar cei cu un anumit statut social, respectiv personalitățile momentului.
        Revenind la ritualul inițierii, a urmat un: „Acum veți primi mantra dvs. pe care nu o veți spune niciodată, nimănui. Când vă anunț, închideți ochii”. Am urmărit atent spectacolul oferit de Nicolae Stoian care a mers în fața portretului lui Maharishi Mahesi Yogi, și-a împreunat palmele pe piept și a înclinat capul încet și cu venerație.
        A mers apoi la cele trei tăvițe aurii de pe altar, a pus câteva boabe de orez într-o tăviță și a turnat câteva picături în alta. A aprins apoi două bețișoare de santal, și-a împreunat palmele pe piept și a început cu o voce șoptită un fel de incantație /rugăciune într-o limbă ciudată (sanscrită ?). Apoi s-a oprit și s-a întors solemn: „Acum închideți ochii!”.
        Peste câteva secunde am auzit cum mi-a șoptit încet la urechea dreaptă mantra mea („şiring”) pe care fiecare participant trebuia să o foloseasca la meditația individuală de 15-20 de minute.
        După aflarea mantrei, am fost invitați să participăm la prima meditație în grup după inițierea individuală și ultima ședință la care am mai participat. La început au fost din nou discuții aprinse despre tehnica în sine, iar concluzia generală, susținută inclusiv de dr. Vladimir Gheorghiu, a fost aceea că „tehnica funcționează” (ritualul nu a părut important și nu a intrat în discuție). În final, participanții au fost invitați să țină mâinile pe genunchi.
        În față noastră, Nicolae Stoian și soția sa au dat semnalul când toată lumea trebuia să rostească mantra în gând. Având în spate ruta mea socială anterioară, experiență de student la ceea ce mai rămăsese din Facultatea de Psihologie, cei doi ani de participare la cercetări legate de sugestie și sugestibilitate în care am învățat cum se face un experiment științific, un protocol de examinare etc. și lectura articolelor profesorului Vladimir Gheorghiu, am deschis ochii imediat și am privit cu atenție sala plină ochi de celebrități și personalități care în mod benevol și necondiționat se predaseră unui „guru” și care, prin mecanismele sugestiei și sugestibilității de grup și ale contagiunii emoționale și având sentimentul participării privilegiate la un experiment neobișnuit, intraseră într-un fel de transă colectivă.
        La câteva scaune de mine și de profesorul Mihai Golu, o cercetătoare de aproximativ 50 de ani, probabil foarte convinsă de beneficiile acestei tehnici, intrase într-o asemenea stare de relaxare încât îi căzuse bărbia și rămăsese cu gura deschisă, ceea ce oferea o imagine nu tocmai grațioasă. Am pus totul în balanță și am hotărât să nu mai particip la o asemenea farsă.
        Să recapitulăm. Ne aflam în România comunistă a anilor `80, respectiv un penitenciar social de neimaginat în Occident, în care totul se făcea cu aprobare de la stat și indivizii erau captivi într-un angrenaj uriaș în care orice inițiativă individuală care amenința eșafodajul ideologic și stabilitatea regimului era anihilată din fașă.
        A crede că în acele condiții sociale aberante soluția individuală și de grup era o meditație zilnică de 20 de minute prin care individul uită de toate, se eliberează de sistem și atinge un „potențial infinit” mi s-a părut o lipsă totală de realism și de o naivitate strigătoare la cer (este ca și cum în loc să îndepărtezi un rău acționezi nu asupra cauzelor sale, ci acționezi „magic” doar asupra efectelor lui).
        Episodul neobișnuit povestit mai jos arată reflectarea deformată, fantasmagorică, pe care a avut-o în corpul social o asemenea acțiune diversionistă în care sub ceva se ascundea de fapt altceva și efectul de ecou pe care aceasta l-a generat. 
         
         
                                                                                Sergiu SIMION
         
        [7] Ajuns profesor stagiar în Sfântu Gheorghe (Delta Dunării) în toamna anului 1981 (ancheta împotriva practicanților începuse încă din iunie), am văzut pe viu propaganda și dezinformarea practicată de regim. În cancelaria școlii unde eram profesor, a venit unul dintre cei doi milițieni ai localității care ne-a anunțat triumfător că regimul vigilent a prins”transcendentalii” și ne-a trântit victorios pe masă un exemplar din revista „Pentru Patrie” (revista Ministerului de Interne de atunci) în care era prezentată dovadă supremă a ritualilor sectei. „Dovada” era fotografia alb-negru a unei căni pentru supă folosită atunci la autoserviri și la cantinele studențești (o asemenea cană de tip autoservire era din metal și avea diamentrul de aproximativ 10 cm).