Alex.Stefanescu - Amintiri. Ich nu inteles nimic din Rumania
Constantin Mateescu - Desene in penita. Vrajitoarea
Dan Culcer. Vatra. Surprize colegiale. Informatorii - VIII
Stefan Ion Ghilimescu - Ce a schimbat Ion Ghica in O noapte furtunoasa


Amintiri

                    „Ich nu inţeles nimic din Rumania”


        O cunoscută de-a mea, Camelia, s-a măritat prin 1980 cu un neamţ, Hans, şi s-a stabilit într-un orăşel din sudul Germaniei, pe malul lacului Constanze. La scurtă vreme a născut un copil, Thomas. În 1994, Camelia, Hans şi Thomas mi-au fost oaspeţi timp de o zi la Bucureşti.
        Aproape întreaga dimineaţă m-am plimbat cu ei prin Bucureşti. Camelia revedea, cu exclamaţiile unei sentimentale, locuri care îi aminteau de studenţie, Hans, sfios din corectitudine (admitea că este un provincial aflat într-o capitală), îşi manifesta totuşi şi spiritul critic (a ridicat, de exemplu, de pe trotuar un mănunchi de coji de banane şi l-a pus la coş). Thomas, aparent distrat, se uita pe furiş după fete.
        La un moment dat, Hans mi-a mărturisit, în româneasca lui precară, învăţată fără prea mare convingere, mai mult din politeţe, de la Camelia, că are nevoie de un WC. Mi-am dat seama că o sfeclisem. Cum să-i găsesc un WC în Bucureşti? Iată însă că, uitându-mă de jur-împrejur, am descoperit o bibliotecă publică, pe care o  frecventasem în tinereţe, şi mi-am adus aminte că ea are ceea ce îi trebuia lui Hans. (Nu trece o zi fără să mă bucur de avantajul de a fi iubitor de cărţi!) Am intrat toţi patru, cu mine în frunte, în impunătoarea clădire. Am condus grupul pe coridoarele întunecoase, şi ajunşi în faţa toaletei, l-am invitat pe Hans să intre, ceea ce el a şi făcut în grabă, ca şi cum nu-şi mai putea îngădui nicio amânare. După numai o secundă însă a ieşit palid la faţă, s-a rezemat cu spatele de perete şi a început să alunece încet şi cuviincios în jos. Leşinase! În timp ce Camelia îl ajuta să-şi revină, am intrat şi eu în toaletă ca să înţeleg ce anume îl impresionase atât de puternic. Şi am înţeles: era un imens morman de rahat, care depăşea în înălţime colacul de plastic al WC-ului. Hans nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva.
         
                                                                                *
        Acasă, la masa festivă pregătită între timp de soţia mea, Hans, încă marcat de cele întâmplate, încerca să uite episodul punându-mi întrebări în legătură cu viaţa culturală a Bucureştiului. Venind vorba despre Operă, a oftat:
        – Ich mult regret che nu anunţ la tine tinainte cu toua lune, pentru vetem şi noi rumeniş spectacol…
        Cu două luni înainte?! De ce cu atât de mult? Camelia mi-a explicat că aşa procedează ei în Germania când vor să meargă la operă. Telefonează la Opera din Frankfurt cu două luni înainte de spectacolul dorit, ca să fie siguri că mai găsesc locuri.
        Atunci, cu gestul unui scamator, i-am arătat amândouă mâinile lui Hans, am luat telefonul şi, în prezenţa lui, am vorbit cu directorul-adjunct al Operei, pe care îl cunoşteam. În mai puţin de un minut am obţinut bilete pentru un spectacol chiar din acea seară, cu Nabucodonosor.
        Hans zâmbea neîncrezător, închipuindu-şi că totul e un  joc. Iar când şi-a dat seama că nu glumeam s-a bucurat ca un copil.
        Seara, în aceeaşi formaţie (soţia mea rămăsese acasă să se odihnească) ne-am dus la Operă. Biletele ne aşteptau la intrare. Hans s-a mirat – aproape s-a speriat – când a aflat că era vorba de o lojă.
        – La noi – mi-a explicat Camelia – un bilet la lojă costă două sute de mărci (pe atunci încă nu se introdusese euro). Nimeni din familia noastră şi nici dintre cunoscuţii noştri nu a ajuns să stea vreodată la lojă.
        De altfel, Thomas m-a şi rugat să-i dăruiesc tichetele pe care scria „lojă” ca să le arate – ca dovezi ale unei incredibile aventuri – colegilor lui de şcoală la întoarcerea în Germania.
        Le-am spus că îmi fuseseră oferite gratis, dar numai Camelia m-a crezut.
        Instalaţi în loja noastră am urmărit apoi spectacolul. Hans era încântat de tot ceea ce vedea şi auzea:
        – Artişti mari la foi!
        La pauză s-a petrecut însă ceva care l-a încântat şi mai mult, l-a dat pur şi simplu gata. În lojă şi-a făcut apariţia însuşi directorul-adjunct al Operei, însoţit de o bufetieră care aducea o tavă cu prăjituri şi băuturi răcoritoare din partea „direcţiei”.
        – Am venit să vă întreb – a spus ceremonios oaspetele şi, în acelaşi timp, amfitrionul nostru – dacă vă simţiţi bine şi dacă mai aveţi nevoie de ceva.
        Numai un mare scriitor ar putea să descrie uimirea pe care o exprima atunci figura lui Hans.
        A doua zi, am condus familia germano-română la aeroport. Camelia avea lacrimi în ochi. Thomas se uita cu o curiozitate tehnică la avioane. Iar Hans, cu un aer năuc, clătina din când în când din cap. Ultimele lui cuvinte înainte de suirea la bordul avionului au fost:
        – Ich nu inţeles nimic din Rumania.
         
                                                               Alex. ȘTEFĂNESCU


Desene în peniță

                            VRĂJITOAREA


               Stai numai să-ţi povestesc ce s-a întâmplat, mi-a spus Tavi, n-ai deseori ocazia să auzi aşa ceva. Era surescitat, se vedea cât de colo, şi am înţeles de la început că nu se va lăsa până nu-şi va face numărul.
               Tot ce vă spun se petrecea pe vremea când Tavi tocmai terminase facultatea şi aştepta cu înfrigurare să-şi vadă repartiţia. Era pe atunci îndrăgostit de o fetişcană în anul trei de Medicină, ieşiseră de la Gambrinus unde băuseră o bere şi fata, nitam-nisam, îi spune ce-ar fi să mergem la o renumită ghicitoare? Maria Lou avea idei de felul ăsta, era pasionată de zodii, horoscoape, aşezări astrale şi toate celelalte, în fine, auzise de o ghicitoare, adevărată vrăjitoare, care înnebunise Occidentul în anii interbelici cu înzestrarea ei de a citi destinul celor curioşi să-l afle. Tavi era departe de tiparul celor ce credeau în duhuri, miracole şi cititori în stele, se considera un spirit pozitiv, raţional, dar fata nu şi nu, că vrea la vrăjitoare şi după o scurtă opoziţie fără speranţă Tavi a acceptat să o însoţească.
               Pe drum, Maria Lou m-a zăpăcit cu vrăjitoarea ei, şi-a continuat amicul povestirea, ţinea să-mi bage în cap ce fiinţă extraordinară e, ce nemaipomenite puteri demonice, premonitorii are, vedea prin tine ca prin sticlă şi tot aşa până am ajuns pe strada Dionisie Lupu, în faţa unei case vechi dar îngrijite, cu grădiniţă în faţă şi pridvor. „Contesa Jeanne Amélie Rameau scria pe cartea de vizită fixată pe cutia de scrisori. Zăpada mare căzută în ultimele zile acoperise curtea largă, cu patru plopi bătrâni în faţa porţii, pe care am străbătut-o cu strângere de inimă. Maria Lou înainte, eu după ea, pierdusem iniţiativa. Sunt om puternic, nu fac pe mine în faţa provocărilor, dar îţi mărturisesc că nu mă simţeam prea confortabil în faţa casei în care locuia contesa.
               În fine, cum-necum, Maria Lou a apăsat butonul soneriei şi după câteva momente ne-a deschis o fiinţă îmbrăcată în rochie de stambă, cu şorţuleţ brodat şi boneţică albă, care ne-a introdus într-o încăpere largă, un fel de living exalând olfacţii de lavandă. Contesa stătea întinsă pe o canapea, picior peste picior, acoperită cu un pled uşor: figură smeadă traversată de o sumedenie de cute abia sesizabile, gravate cu fineţe, bărbie voluntară, păr lins, legat cu o bentiţă, sprâncene încă negre, să fi avut vreo şaptezeci de ani.
               De îndată ce am apărut pe uşă, femeia s-a ridicat cu o nebănuită sprinteneală pentru vârsta ei, desţelenită din starea de aparentă somnolenţă în care o găsisem, s-a apropiat cu paşi mărunţi de mine fără să-şi arunce niciun moment privirea spre Maria Lou şi a rămas deodată nemişcată, privindu-mă cu insistenţă, de parcă ar fi dorit să mă fixeze în locul în care mă aflam, se apropiase atât de mult încât îi percepeam cu limpezime culoarea verde-stranie a irişilor.
               Ca să spun drept, mă încerca un soi de teamă, de disconfort. Fără a mă slăbi din ochi, contesa a desenat în aer cu mâna descărnată un semicerc imaginar şi cu o simplitate mai degrabă familiară decât jucată, mi-a spus cu vocea răguşită: te cheamă Octav dar ţi se spune Tavi, pe tata îl cheamă Stan, pe mama Elisabeta, ai 25 de ani, eşti medic şi ai doi fraţi mai mici. La zece ani de la căsătorie tătână-tău şi-a părăsit soţia şi copiii şi v-a lăsat în plata Domnului. E preşedinte de gospodărie colectivă.
               Cred că-ţi dai seama, a continuat amicul, ce emoţie, mai bine zis teroare m-a cuprins în clipa aia, eram stupid, abia mi-am stăpânit impulsul de a o lua la sănătoasa, de a dispărea din faţa ghicitoarei, nu mă îndoiam că nimerisem în casa unei zgripţuroaice, instinctul mă îndemna să mă evaporez dar mă simţeam lipsit de vlagă, fixat în loc de o putere malefică, paralizasem. „Hai, linişteşte-te”! a bombănit contesa dezgustată de lipsa mea de bărbăţie, „poftim, să stăm de vorbă” şi m-a împins către o masă scundă cu o sumedenie de sertare.
               În vremea asta Lou rămăsese în picioare stingheră, mutându-şi dintr-o mână în cealaltă bereta băieţoasă de lână lucrată cu andrelele de maică-sa, nu îndrăzneam să-i caut privirea babei, de altminteri îmi pierise pofta să mă joc cu vrăjitoarele, să-mi aflu viitorul mai devreme decât s-ar cuveni, prezentul îmi ajungea cu prisosinţă. „Dă-mi mâna stângă!” mi-a poruncit baborniţa, am ascultat-o, mă supuneam comenzilor ca la armată, s-a cufundat apoi într-o meticuloasă descifrare a semnelor din palmă desenând cu degetul arătător traseele misterioase ce ar fi urmat să-mi definească soarta, în timp ce Lou se aşezase la câţiva paşi de mine într-un fotoliu, îi puteam vedea cu coada ochiului profilul de adolescentă şi desenul graţios al nasului.
               După o vreme ce mi s-a părut un secol contesa şi-a ridicat privirea, fără să-mi lase mâna, părea contrariată, îi simţeam înfiorat atingerea de gheaţă, rămăsesem mut, îmi blestemam momentul nefericit când am decis să intru în casa aia blestemată. „Trebuie să-ţi spun, şi-a început predicţiile vrăjitoarea, că te vei însura de două ori”. Vorbea cu glas egal, fără culoare, părea să ducă un mesaj din alte sfere. „Nu vei avea urmaşi. De prima soaţă, mai în vârstă decât tine, pe care o vei iubi fără măsură, te vei despărţi după doi ani. Eşti un ambiţios, un om inconfortabil, mândru, din cauza asta vei avea o sumă de necazuri. Vei suferi, te aşteaptă patru ani de puşcărie apoi vei face drumuri lungi, ostenitoare. Vei depăşi trei praguri existenţiale – mi-a arătat cu degetul o cută în podul palmei cu trei ramificaţii desprinse din linia apăsată a vieţii. Nevasta a doua te va lua în lume şi vei ajunge un medic de succes, în fine te vei sfârşi la 65 de ani într-una din clinicile londoneze. Cam asta este, şi-a încheiat contesa profeţiile şi în clipa următoare a lăsat să-mi cadă mâna şi şi-a aprins ţigara – eram năuc.
               Ce a urmat nu are importanţă, a conchis amicul. Am fost poftit să stau pe un divan acoperit cu o cuvertură franjurată în timp ce Lou, cutezătoare, dezinvoltă, îmi luase locul pe scaunul de tortură. Din punctul unde mă aflam aveam o bună perspectivă asupra salonului în care ne primise ghicitoarea. Ce m-a frapat au fost pereţii încăperii tapetaţi cu tăieturi din presă şi afişe de spectacole potenţând (în maniera cabaretelor pariziene din anii interbelici) traseul unei prodigioase şi pasionante cariere : „Jeanne Amélie Rameau à Nice”, „Avec la grande Rameau à l’Opera”, „La fascinante Rameau en récital”, „Ce soir, la sorsière de l’Orient”. Pe o măsuţă de mahon zăceau într-o dezordine trucată un vraf de tăieturi din presă în care erau elogiate eclatantele spectacole ale contesei în diverse metropole europene şi fotografii reprezentând o tânără femeie în toalete albe, vaporoase, coafată a la Asta Nielsen, participând la o recepţie în saloanele marchizei l’Enclos sau la lansarea unui film cu Rudolph Valentino sau în costum de baie pe plaja de la Saint Tropez sau la Lausanne, într-o ambarcaţie cu pânze alături de un bărbat atletic, grisonant.
               Încetul cu încetul am început să-mi vin în fire, să mă dezmeticesc, intrasem într-un ritm de viaţă tolerabil, respiram, ba chiar mă familiarizasem într-un fel cu atmosfera exotică în care nimerisem. Contesa, între timp, îşi încheiase reprezentaţia, s-a ridicat, îşi dezmorţea ciolanele artritice, era înaltă, atrăgătoare încă sub aura brumată a senectuţii, şi-a încasat cu demnitate onorariul şi am ieşit conduşi de aceeaşi subretă îmbrăcată în stămburi.
               Afară începuse să se lase întunericul. Ningea uşor. Maria Lou m-a luat de braţ, am mers tăcuţi o vreme, tăcerea ei mi s-a părut suspectă. În colţul străzii ne-am oprit, plângea uşor, cuminte. „Ce proastă sunt, am întrebat-o pe contesă dacă mă voi mărita cu tine” mi-a spus şoptit, în timp ce se ştergea pe faţă cu batista”.
                                                                                x
               Deunăzi, am avut surpriza să-l întâlnesc la Ateneu, în pauza unui concert de Gustav Mahler, pe Tavi, fostul meu amic din tinereţe. Sosise în ţară pentru zece zile, fusese învitat la un congres de cardiologie. Amicul îmbătrânise, era cărunt, de nerecunoscut. Mi-a prezentat-o pe nevastă-sa, o englezoaică înaltă, venerabilă, cu părul platinat.
               Am evocat cu el momente din tinereţea noastră zbenguită, ne-am amintit de eminenţii noştri dascăli de la Medicină, de nebunaticele vacanţe de pe litoral, de fetele pe care le iubisem. Îţi mai aduci aminte de Maria Lou? l-am întrebat. Şi de contesa Jeanne Amélie Rameau, la care ai fost cu ea ca să vă desluşească viitorul?
               În foaier tocmai se dădea semnalul că pauza s-a sfârşit şi lumea se îndrepta spre scările de marmură care duceau în sala de concert. „Jeanne Amélie Rameau?” a ridicat din umeri Tavi. „Nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată la o ghicitoare. În ce-o priveşte pe Maria Lou, s-a măritat cu un grangur din C.C. şi după câte am auzit s-a prăpădit acum vreo zece ani în timpul unei misiuni umanitare în Uganda”.
              O luase pe nevastă-sa de braţ, m-a salutat şi în câteva momente a dispărut în valul de mulţime ce se îndrepta spre sală.
         
                                 Constantin MATEESCU


              Dan Culcer – Vatra. Surprize colegiale.
                           Informatorii – VIII


        A luat apoi cuvîntul tovarășul Cornel Moraru:
        Nu voi mai repeta ceea ce s-a spus. Pentru mine este bine venită această ședință, pentru că este un fel de test pentru modul în care lucrăm. Simțeam nevoia să mă edific înainte de a lua unele măsuri pentru a intra în normalitate. Din afară‚ mediul nostru de aici nu este văzut bine. Impresia este de haos și dezordine. Va trebui să fiu mai exigent. Există o campanie de deliberare [denigrare?] care se face. M-a surprins și că s-a ajuns și în mediile maghiare și chiar în climatul de la București. Mi-am dat seama că se pleacă pe o filieră interioară. Nu aș putea să dau exemple concrete. Munca noastră are secretul ei. Trebuie să rămînă aici în redacție. Am să încerc să apăr pe toți cei care lucrează aici. Referitor la Radu Ceontea și Nicolae Băciuț și chiar și Ion Calion, sunt obligat să spun că sunt foarte mulțumit de munca lor. Muncesc mai mult decît ceilalți, să-i privim cu multă încredere și să-i ajutăm. Referitor la unele aspecte: sunt multe lucruri echivoce. Vorbește de relații de colaborare. Eu însumi sunt pentru colaborare. Trebuie să nu uităm că există și o ierarhie în redacție, care trebuie respectată. Aceeași ierarhie este și a semnăturilor pe materiale. Formula: abuz de putere‚ nu e cazul. Pe Mihai Sin vă rog să-l luați în serios, pe funcția pe care este. Nu eu depind de voi, ci voi de mine. Amenințarea cu fondul de apel nu-mi place. Referitor la materiale, la cenzurarea lor: Aspectul ideologic e în răspunderea Consiliului Culturii. Nu-i așa. Problema cea mai grea este problema ideologică.
        Radu Ceontea: Dan Culcer mi-a spus că nu este treaba mea să vă povestesc pozele‚ ci [a celui] de la Consiliul Culturii care este un cenzor cu 5.000 lei pe lună. Mi-a spus să nu mă erijez într-un cenzor. Cenzorul trebuie educat‚ a spus Dan Culcer.
      Cornel Moraru: Vă rog să fiți implicați în problemele revistei. Aici apărăm o instituție. În legătură cu dreptul de a publica la o altă revistă: Suntem 4 redactori care am publicat în Supliment‚ ceea ce nu este bine. Fiecare dintre noi are dreptul de a publica. Contează ce publici și nu unde publici. Prezența noastră în Supliment [SLAST] ar dăuna revistei‚ m-a șocat această afirmație. Se poate publica oriunde, contează ceea ce scrii. Nu mi-a plăcut că în material îl pomenește pe Lăncrănjan. D. Culcer are opinia lui despre Lăncrănjan. Vatra să fie o creație colectivă. Pentru ca fiecare să poată contribui la revistă, am luat hotărîrea ca să nu mai avem rubrici fixe și nici răspunderile pe sectoare să fie nelimitate. O să primiți o fișă de sarcini, ca să aibă fiecare exact scrise pe fișă sarcinile. Nu vreau să pară că fiecare are feuda lui.
        – Ideologie, sociologie, filozofie: Cornel Moraru, Dan Culcer
        – Proză: Mihai Sin, Ioan Radin
        – Poezie: Nicolae Băciuț, Dumitru Mureșan
        – Critică: Dan Culcer și Anton Cosma
        – Documentele continuității: Moraru, Cosma, Culcer
        – Babel și Antologie S.F.: D. Culcer, Ion Calion
        – Vatra dialog: Mihai Sin, Ion Calion
        – Istorie literară: Anton Cosma, C. Moraru
        – Publicistică: N. Băciuț și D. Mureșan
        – Viața artistică: Ion Calion și Radu Ceontea (de copiat restul deciziei din seria Vali Gherghescu)
        – Galeriile Vatra: R. Ceontea
        Calificativele se vor da în funcție de îndeplinirea sarcinilor primite de fiecare. Vă rog să respectați programul fixat. Deplasările în interes de serviciu să fie bine motivate. Nu pun restricții, e bine să ne deplasăm, dar cu socoteală.
        [Este interesant de observat că nu mi s-au luat atribuțiile vechi, la care se ajunsese de altfel în mod tacit, pe vremea lui Guga, fiindcă nu era alt redactor capabil să le îndeplinească. Sin nu cunoștea nici o limbă străină curent, nici nu avea cunoștințele de literatură străină europeană necesare pentru rubrici de genul Biblioteca Babel. Lipirea lui Ion Calion pentru rubrica S.F. era pur formală. Ar fi fost mai potrivit Anton Cosma, care scrisese proze s.f. Și era deci implicit un cititor de s.f.]
        De fapt, Cornel Moraru, pe care îl propusesem ca redactor-șef, perfect competent pentru domeniile la care se angajase direct, era probabil influențat de cineva din redacție, care îi explicase că îi doream locul. S-a simțit deci atacat, de aceea ține să precizeze că «revista nu merge mai rău decât înainte.» Chiar așa era. Dar ceea ce nu mergea pentru mine, și o simțeam ca o excludere, era nesolicitarea opiniei mele în prelabil, nu neapărat luarea ei în cosiderație. Conciliabulele se organizau de către Sin, între patru ochi cu Moraru, în biroul acestuia. Moraru nu știa că fusese promovat redactor-șef la propunerea mea, luase de bune insinuările că aș fi frustrat că nu am fost numit. Culmea că principalul său inamic era de fapt Mihai Sin, cel care organizase ridicola tentativă de lovitură de palat din Crâșma Ardealul, la care mă invitase într-o noapte de pomină, dar la care nu acceptasem să particip tocmai fiindcă îl consideram pe Moraru capabil să ducă revista la «bon port», în vreme ce despre Sin știam că e periculos pentru Vatra, fiind interesat de cariera sa de prozator și de destinul colectiv al redacției și de aplicarea programului cu greu decantat sub conducerea lui Romulus Guga, dar sub presiunea continuă pe care i-o aplicam acestuia.]
        Ar fi necesare prea multe pagini de note pentru a explica, preciza faptele, contracara afirmațiile, temerile și ipotezele netemeinice pe care le emiteau participanții la aceste două ședințe, pe care le-am fi uitat dacă nu rămâneau înscrisurile. Pentru documentul produs de mine, garantez autenticitatea. O copie s-a păstrat și se află în arhivele donației mele de la BCU – Cluj. Pentru procesele verbale, se vede că frazele sunt uneori incoerente, nu din vina vorbitorilor, deși oralitatea este greu de «stăpânit» de stenograme și procese verbale. Revista este martoră vorbăreață, dacă o știm citi. Ea poate răspunde, dacă mai există curiozitatea de a o face să vorbească despre vremuri vechi și oameni care au dispărut. Am avantajul față de unii din foștii mei colegi de a fi supraviețuit și de a mai putea lovi cu vîrful degetelor claviatura computerului. Romulus Guga, Ioan Radin, Mihai Sin, Radu Ceontea au dispărut. Nu au apucat să citească dosare vechi, ca mine. Nici să afle că o parte din faptele lor, reale sau imaginate de Securitate, o parte din opiniile lor, necazurile și intimitățile au fost consemnate în dosarele noastre de urmăriți (Cornel Moraru, Romulus Guga, Dan Culcer). Până și vajnicul «denunțător» al păcatelor mele, N. Băciuț, de complicitate cu «inamicul» Ioan Petru Culianu, de la Europa Liberă, scria Băciuț, deci, are la CNSAS un dosar de urmărire informativă, pentru vremea când încerca să intre în relații cu niște asociații de aromâni emigrați. Cât privește suspiciunea mea privitoare la colaborarea lui N.B cu Securitatea, cariera ulterioară a colegului, prietenii pe care și-a bazat cariera ascensională postdecembristă și mai ales lipsa de scrupule cu care și-a creat o rețea de relații și dependențe, o activitate al cărei scop esențial este monumentalizarea persoanei sale, mă mențin în suspiciune. Un DUI nu e o probă de non-colaborare, Securitatea își suspecta și controla colaboratorii prin foc încrucișat. Aștept dosarul de rețea al lui Nicolae Băciuț sau fișa sa de cadre pcr. Vor apărea ele cândva.
        Trăiam sub o presiune care venea din toate părțile. Unii se țineau drepți în opinci, alții stăteau în poziție de drepți, alții erau drepți, mulți se chirceau de teamă sau făceau slalom ca să nu fie striviți.
         
                                                                                      Dan CULCER


            Ce a schimbat Ion Ghica în O noapte furtunoasă

        La 18 ianuarie 1879 – sunt de atunci exact 140 de ani -, pe scena Teaterului Naţional din Bucureşti, se juca pentru întâia  dată “comedia în două acte O noapte furtunoasă sau Numărul 9” de I. L.Caragiale. Piesa nu este numai prima compoziţie dramatică originală, în ordine strict cronologică, a marelui clasic, dar şi debutul său absolut ca dramaturg pe podeaua de scânduri geluite. Sigur, pe afişul spectacolului (la rugămintea tânărului  autor sau, poate, din cine ştie ce “capriciu” al comitetului teatral : C. A. Rosetti, G. Sion, I. Stăncescu, Ed. Wachmann, V. A Urechia,  numele autorului nu apărea, dar se spune că, publicul chemându-l  insistent la rampă, dramaturgul a trebuit să-şi deconspire până la urmă identitatea.
        La doi ani de la Războiul de Independenţă I. L. Cragiale nu mai era pentru lumea gazetărească şi artistică a Bucureştiului un ilustru necunoscut. Sub pseudonime precum Car sau Policar semnase cronici în revista satirică Ghimpele (1874); scosese singur, în lunile mai şi iune 1877,  şase numere din săptămânalul  umoristic Claponul; în acelaşi an, a colaborat la România liberă şi a întemeiat împreună cu Frédéric Damé ziarul Naţiunea română. Din 1878, începe alături de Eminescu, Ranetti Roman şi Ioan Slavici colaborarea la ziarul Timpul. Să nu uităm o clipă nici faptul că numele tânărului dramaturg (prea bine ştiut, desigur, apropiaţilor teatrului) şi care, cum se ştie,  desemna pe cel mai nou reprezentant al clanului Caragiale (veche famile de profesionişti ai teatrului), el însuşi  făcând stagii importante de formare atât cu Iorgu Caragiale cât şi cu primul director al Teatrului Mare, Costache Caragiale, constituia  el însuşi o provocare.
        Pentru cunoscătorii repertoriului Teatrului Naţional  la acea vreme, de bună seamă, I. L. Cragiale era în primul rând strălucitul traducător al piesei lui Alexandre Parodi, Roma invinsă, cu un incredibil număr de reprezentări pe scena Naţionalului  şi un succes de casă absolut nescontat. În spiritul adevărului, e cazul să precizez că nu  se ştie încă nici astăzi dacă faimei de traducător al Romei învinse, piesă ce adusese un adevărat reviniment finaniciar Teatrului Naţional sau vâlvei fără de precedent stârnite de lectura în cenaclul Junimea a Nopţii furtunoase, petrecută în seara zilei de 12 noimbrie 1878 (vezi Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea), îi datorează Caragiale bunăvoinţa comitetului teatral care, neîntârziat, o propune pentru a fi jucată în stagiunea 1879 a Naţionalului. În această chestiune s-au formulat în epocă două ipoteze mai cunoscute. V. G. Morţun, remarcabil om politic liberal dar şi excepţional animator cultural (pe lângă inestimabila colecţie de artă pierdută odată cu Tezaurul României încredinţat Rusiei în 1916 a fost şi primul editor al operelor lui Eminescu şi Creangă!) a lansat într-un articol apărut în Contemporanul din 1887 ideia potrivit căreia  “Comitetul însărcinat cu citirea Nopţii furtunoase a respins această piesă, ea a apărut (s-a jucat, n.n.) întâia dată la Orfeu (sală de teatru în Bucureştiul Războiului de Independenţă, n.n.), şi în urma reuşitei a atras atenţia domnilor din Comitet, cari s-au grăbit să o ieie şi să o joace mai apoi, siliţi poate de junii societari, întrevăzând un succes bănesc, iar nu valoarea literară a scrierei”. A doua ipoteză apare în Bucureştii de altădată ai lui Constantin Bacalbaşa, celebrul ziarist afirmând ritos că piesa a fost acceptată şi jucată pe scena Naţionalului graţie “stăruinţelor lui Vasile Alecsandri, care era membru în comitetul teatrului”. Din câte se ştie astăzi, poetul Doinelor şi lăcrămioarelor  nu a făcut parte din numitul Comitet la vremea aceea!
        Întâmpinat cu mare curiozitate de un public destul de numeros, format în principal cam din aceleaşi categorii sociale ce erau înfăţişate cu un realism  necruţător pe scenă de către I. L. Caragiale (vezi cronica lui Slavici din 21 ianurie 1879, în ziarul Timpul, apud I. L. Caragiale, Opere I, E.S.P.L.A., 1959), O noapte furtunoasă  a stârnit încă de la prima reprezentare un imens scandal. Un scandal simptomatic din toate punctele de vedere, apreciem noi, pentru întregul proces tortuos de înţelegere şi recunoaştere a valorii teatrului şi harului de dramaturg fără pereche al lui Caragiale. Fiindcă, orice s-ar spune, până la Caragiale, teatrul românesc nu mai cunoscuse un dramaturg de o atât de accentuată creativitate şi valoare artristică.  Într-un interviu cu actorul Constantin I. Nottara, luat în 1931 (la peste 50 de ani, totuşi, de la premiera comediei lui I. L. Caragiale!) de către binecunoscutul istoric al începuturilor teatrului românesc Ioan Massoff, fenomenalul actor, în vârstă pe atunci de 72 de ani, îşi amintea: “La premieră, piesa a fost fluierată pe motiv că ar fi fost imorală. În tabloul care reprezenta interiorul locuinţei lui jupân Dumitrache, era un pat şi în scena când Titircă Inimă-Rea  trecea să inspecteze rondurile şi vedea lumină la fereastră întreba: - Chiriac, băiatule, nu te-ai culcat încă? Chiriac, care-i ţinea nevasta în braţe, răspundea: - Mă culc, jupâne! Şi se îndrepta spre pat ţinând-o strâns pe coana Veta. Tot pe pat, jupân Dumitrache găsea, pe la sfârşitul piesei, cravata lui Chiriac.
        Pe vremea aceea, aprecia cu francheţe, în continuare, Constantin I. Nottara, publicul nu prea era obişnuit cu piesele realiste şi considera piesa lui Caragiale fără perdea.
        Prinţul Ghica (directorul Teatrului Naţional, n.n.) a scos piesa de pe afiş şi în urma acestui lucru, a vut loc în cabinetul său o vie altercaţie cu Caragiale, care i-ar fi spus cuvinte grele şi l-ar fi ameninţat”. Că violentând cu mijloacele comicului aristofanesc, să concedem, gustul unui public pudibond şi filistin, Caragiale era întâmpinat cu vociferări şi eventuale fluierături (voi reveni imediat asupra câtorva amănunte) n-ar fi un capăt de ţară, au mai păţit-o şi alţii în Bucureştiul acelor ani.  În toamna lui 1878, ne spune presa vremii şi găsim amănunte chiar şi în arhiva Teatrului Naţional,  cupletistul I. D. Ionescu, directorul grădinii Union Suisse (Unionul unde Rică Venturiano şi  Ziţa se zgâiesc unul la altul şi se înamorează subit) păţeşte cam acelaşi pocinog. Mutându-se el cu trupa, odată  cu apropierea sezonului rece, din grădina de vară la teatrul Dacia, I. D. Ionescu alege să joace acolo o comedioară franceză  cu doi interpreţi (soţ şi soţie) aduşi chiar din Cartierul Latin... Când la un moment dat bărbatul a început să se dezbrace pe scenă, scoţându-şi mai puţin maioul şi indispensabilii şi apoi chemându-şi în pat soţia, “publicul din parterre” a început “de-a arunca cu scaunele şi sticlele pe scenă” (vezi I. L. Caragiale, Opere, ed. cit). În urma scandalului, cu contractul reziliat, actorul  francez  se plânge imediat à son Excellence le Prince Ghika,  director general al teatrelor, arătând, en croix, că  sumara sa ţinută era cu totul în regulă: un maillot en cotton recouvert d’un caleçon neuf acheté par moi le jur mȇme, dans un magasin prochede l’hôtel et fermé jusqu’a la ceinture.
        Revenind la premierea Nopţii furtunoase şi la amintirile lui Nottara, astăzi se ştie cu precizie că Noaptea furtunoasă  a fost scoasă de către Ion Ghica de pe afişul Naţionalului  de-abia după a doua reprezentaţie şi cearta acestuia,¸într-adevăr, cu Caragiale, însă, cum vom vedea, din cu toate alte motive decât cele pe care le invocă marele actor.  Caragiale însuşi a făcut într-un număr din Universul apărut în  1899 (vezi I. L. Caragiale, Opere, vol. IV, Ediţia Zarifopol - Şerban Cioculescu) următoarele precizări: “Mi-aduc bine aminte de când s-a jucat pentru prima oară Nopatea furtunoasă la teatrul din Bucureşti. Ce indignare din partea patrioţilor! Un ziar patriotic, a doua zi, mă denunţa bunilor români ca pe un trădător, care denunţ străinilor micile noastre mizerii. La a doua reprezenţatie, am fost fluierat, huiduit şi ameninţat de o droaie de patrioţi din garda civică cu bătaie în piaţa teatrului. Nişte tineri ofiţeri m-au scăpat de furia poporului. Piesa a fost scoasă din repertoriul teatrului”. Primită deopotrivă cu apaluze  dar şi cu un val  de ură şi indignare de către falşii apărători pudibonzi ai moralei şi presa de partid, care-i reproşa autorului lipsa simţului patriotic (oare cei mai importanţi clienţi ai satirei caragialeşti de moravuri, Jupân Dumitrache cherestegiul şi sluga sa Chiriac, nu purtau însemnele şi nu erau, primul, căpitan, şi al doilea, sergent în Garda civică?),  taifunul Nopţii  furtunoase  nu putea trece neobservat şi cu atât mai puţin neamendat, fie chiar şi pueril. “Un anonim”  atrăgea atenţia că “a-şi alege subiecte nu comice, ci scandaloase – care se prea pot bine găsi – e o greşeală din partea autorului; a le admite pe scenă, a le oferi publicului, e o nepermisă greşeală din partea comitetului.  Într-adevăr, ce-nsemnă înamorarea Vetei, scenele şi atitudina lui Chiriac, lăsarea cortinei în momentul când Chiriac şi Veta sunt îmbrăţişaţi, găsirea «cravatei»  chiar în patul femeii lui Titircă, chiar de Titircă? Sunt acestea situaţiuni decente şi pudice (s.n.)? Din contra”. Cu şi mai mult năduf, dar şi lipsit cu totul de orice competenţă literară, fostul coleg de gazetărie, Fr. Damé, îşi instigă colegii de-a dreptul la revoltă. “De-aceea sper că confraţii noştri, care au pus atâta zel în trâmbiţarea piesei şi care s-au făcut, fără ştire-le, oarecum complicii mistificării de-aseară, se vor uni cu noi pentru a protesta în contra unei piese care n-are nimic comun cu arta dramatică, decât o pretinsă diviziune în scene şi în acte (s.n.)”.
        Constantin Nottara îşi amintea, am văzut, de o altercaţie petrecută în biroul lui Ion Ghica între Caragiale şi directorul general al teatrelor. O atestă şi documentele păstrate în arhiva teatrului naţioanl, numai că obiectul ei îl constituie cu totul altceva, şi anume intervenţia făcută de Ion Ghica, fără acordul autorului, în textul Nopţii furtunoase la a doua ei reprezentare, intervenţie, pe bună dreptate,  netolerată sub nici o formă şi sancţionată dur de către I. L. Caragiale. Acesta şi nu altul este adevăratul motiv al certei celor doi şi, în consecinţă, al scoaterii comediei, până la urmă,  de pe afişul Naţionalului  de către directorul teatrului, somat expres în chestie de dramaturg. În volumul I.L.Caragiale, Opere I, 1959, ediţie critică alcătuită de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin, găsim o scrisoare a lui Caragiale către Ion Ghica şi către membrii Comitetului teatral  care lămureşte pe deplin episodul. O reproducem in-extenso. “Domnule Director general,/ Domnilor Membri,/ La a doua reprezentare a comediei mele «O noapte furtunosă», duminică în 21 ianuarie curgător, am văzut, spre marea mea surprindere, că partea ei finală a fost schimbată şi jucată altfel decât este în manuscrisul meu, primit odată de dumneavoastră, şi de cum s-a jucat în prima reprezentare, joi 18 c. Această schimbare s-a făcut nu ştiu de cine, fără o prealabilă înţelegere cu mine.
        Neputând admite ca piesa mea – odată primită şi reprezentată  în forma în care am scris-o – să fie schimbată la teatru fără ştirea mea, şi fiind aici în joc o importantă cestiune de princip pentru orice autor, care-şi respecteză munca intelectuală, am onoarea a vă invita să restabiliţi, la reprezentarea ei viitoare, piesa mea aşa cum este scrisă de mine. La caz contrar, vă invit să binevoiţi a formula în scris încheierea d-voastră, fiind eu decis a întrebuinţa mijloacele indicate de legea pentru organizarea şi administrarea teatrelor, îndeosebi la art. 6 şi 26, spre menţinerea drepturilor de autor./ Binevoiţi a primi, vă rog, asigurarea consideraţiei mele,/ I. L. Caragiale/ (Str. Armenească 23)”. La capitolul de Note şi Variante, autorii citatei edţii a  Operei caragialeşti dau şi un bruion (rămas între hârtiile dramaturgului) al scrisorii pregătită şi poate transmisă de Caragiale lui Ion Ghica în urma incidentului: Domnule,/ Ieri, Dumenică seară, îndată după representarea comediei mele: «O noapte furtunoasă», văzând că s-a schimbat partea ei finală, fără o prealabilă înţelegere cu mine, am intrat în cabinetul, ce-l aveţi la edificiul teatrului ca Director general, pentru a vă cere explicarea acestui fapt. D-vostră m-aţi întâmpinat cu cuvintele «Eşi afară!»/ Aunci eu V-am răspuns prin expresii insultătoare la adresa D-voastră. /  Vârsta D-vs. mă împiedică de a da din partea mea acestui incident urmarea lui obicinuită în societate. Mă mărginesc dar a menţine  prin scrisoarea de faţă ofensa şi insulta ce V-am făcut-o oral./ Bucureşti, 22 Janurie 1879/ D-sale/ D-lui Ion Ghica, Directorul General al Teatrelor”.
        Am putut observa în articolul lui Caragiale din Universul, datat 11 septembrie 1899,  că dramaturgul  făcea caz acolo, cu privire la scoaterea de pe afiş a Nopţii furtunoase,  mai cu seamă de conjunctura  politică în care s-a produs debutul acesteia. Confuzionând realitatea şi arta, presa  aşa-zis patriotică  a mers până înt-acolo încât l-a acuzat pur şi simplu pe Caragiale de “trădare”,  în timp ce cohorte întregi de adepţi ai  gărzii civice l-au ameninţat cu bătaia şi chiar agresat pe autor în piaţa teatrului. Ridiculizată şi pusă în cauză de către tânărul autor, e cazul să subliniez că  gvardia civică tocmai atunci  făcea obiectul unui scandal în mijlocul căruia se pare că se afla chiar fratele directorului general al teatrelor, Pantazi Ghica, comandant demisionar al legiunii a IV-a al  acestei înstituţii, cu grad de colonel. De altminteri, asemeni lui Titu Maiorescu sau Duiliu Zamfirescu, Caragiale a  avut un permanent conflict cu instituţia respectivă, pe care a trebuit să o mituiască constant pentru a scăpa de corvezile ambarasante ale  serviciului ei ordonat. Căpitanul său, domnul Guţă Cotoi (“odinioară sergent la pompieri, era un tip de haidamac, care fusese apoi, pe rând, cârciumar, biangiu, samsar de slugi, spion de poliţie, bătăuş, şi-acum (…) un agent propagandist rabiat”) e una dintre figurile cele mai pitoreşti ale schiţei Baioneta inteligentă, publicată în Epoca din 19 februarie 1897. Subiect dezvoltat, sub acelaşi titlu, şi în nr. din 27 februarie al aceluiaşi ziar.
        Ce va fi schimbat Ion Ghica în textul Nopţii furtunoase la a doua reprezentaţie este greu de apreciat cu exactitate. În protestul adresat comitetului teatrului naţional şi directorului său, am văzut că dramaturgul se  declara nemulţumit de schimbarea finalului piesei... Ameninţat de adepţii zgomotoşi ai gvardiei, pe de o pare, şi de-a dreptul speriat de presa care-l acuza pe autor de imoralitate, în mod logic, Ion Ghica va fi renunţat, probabil, la ultimile 25 de replici din scena IX-a, actul doi, cu care se încheie piesa, în varianta textului pusă în circulaţie de revista Convorbiri literare, numerele 7 şi 8, din 1 octombrie şi 1noiembrie 1879, unde textul a văzut lumina tiparului pentru prima dată. Nu e deloc exclus, însă, având în vedere episodul scandalos al debutului, ca dramaturgul să mai fi “îndulcit” pentru tipar câte ceva, pe ici, pe colo, ceea ce face de-a dreptul  împosibilă, cum mai spneam,  o estimare cât de cât exactă. Foarte probabil ca varianta ciuntită de Ion Ghica, după placul gazetarilor (şi unde momentul descoperirii de către “mitocanul” “pe  pernele patului dumneaei” a “legăturii de gât” a lui Chiriac  va fi fost sacrificată) să se fi încheiat fie cu replica lui Rică: “Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii”, fie cu cea atât de  împăciuitoristă şi tăiată la mijloc a Vetei: “Ei!, toate bune, frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta?”. Simple ipoteze!
        Spre deosebire de alţi comentatori, care consideră cel puţin discutabile, în viziunea lui Nottara (prezent în sală la premieră),  atât scena  săvârşirii adulterului pe care am reprodus-o şi noi textual cât şi episodul focului izbucnit la cherestegia lui jupân Dumitrache în ultimul act, despre care mai vorbesc şi alţi gazetari, eu, personal, înclin să cred că  dramaturgul însuşi le-a eliminat, din textul nefinisat, în varianta finală. Dacă nu care cumva sunt – şi nu este exclus deloc -  “urme” ale unor variante regizorale ce au rămas atât în memoria unui actor de talia lui Nottara, cât şi a altor “tâlcuitori”.    

                                                                          Ștefan Ion GHILIMESCU