Dumitru Augustin Doman - Spuma zilelor si nopților de lectură. Pasărea albastră de aer.
Florica Bud - Migdale dulci-amare. Arta de a conversa.


Spuma zilelor și nopților de lectură

                              Pasărea albastră de aer

                  Pentru cronicarul X, cartea comentată n-are nici o importanță. E doar un pretext pentru a-și etala el forța creator-estetică. Doar din când în când, în cele peste 3000 de cuvinte, pare a-și aduce aminte despre cine/ce vorbește și mai dă câte un citat, ba chiar catadicsește a repeta titlul cărții, mai rar și numele autorului.
                                                                              *
                    Două imagini...bucolice din poezia Poveste din sat de Adrian Maniu: „În vatră lemnele țiuiau, strănutând scântei” și „Toamna venea de la munte pe oi...”
                                                                              *
                    Imagine din povestirea Noaptea târziu de Ivan Bunin: „Ferestrele priveau în afară negre, ca niște ochi care nu văd.”
                                                                              *
                    Scrie o poezie încifrată, aluzivă, ermetică. Și asta numai pentru a le pune la încercare inteligența artistică și capacitatea de receptare criticilor. De grija față de cititori cititori nu se mai pune problema.
                                                                              *
                    Gabriel Garcia Marquez despre Hemingway („al meu”), ce portret!: „L-am recunoscut pe neașteptate, plimbându-se cu soția sa, Mary Welsh, pe bulevardul Saint-Michel, la Paris, într-o zi de primăvară ploioasă a anului 1957. Mergea pe trotuarul celălalt spre grădina Luxemburg și avea niște blugi foarte uzați, o cămașă în carouri scoțiene și o șapcă de jucător de pelotă. Singurul lucru ce nu părea să fie al lui erau ochelarii cu ramă metalică, rotunzi și minusculi, care-i dădeau un aer de bunic prematur. Împlinise 59 de ani și era enorm și prea vizibil, dar nu dădea impresia de forță brutală pe care neîndoios și-ar fi dorit-o, pentru că avea șoldurile înguste și picioarele cam slabe. Părea atât de viu printre tarabele cu cărți vechi și torentul tineresc de la Sorbona, încât era cu neputință să-ți imaginezi că mai avea doar patru ani până să moară.”
                                                                              *
                    Zice: E poet adevărat. El vede pasărea albastră de aer și știe să ne-o și descrie.
                                                                              *
                    Portret de rusoaică de la 1900 din povestirea Merele antonovka de Ivan Bunin: „...tânăra primăriță borțoasă, cu fața ei lată și adormită, fudulă, ca o vacă de Holmogorî. Poartă pe cap „coarne” – cosițele sunt așezate în jurul creștetului și acoperite cu câteva basmale, încât capul îi pare uriaș. E încălțată în cizmulițe joase cu potcoave, picioarele, cu vârfurile înăuntru, calcă cu nădejde; are un ilic de catifea, zavelca e lungă, iar catrința neagră-liliachie cu dungi cărămizii e cusută în poală cu fir lat auriu...”
                                                                              *
                    A descoperit motivul poetic după 75 de volume publicate, l-a descoperit la senectute și, deodată, nu mai invocă moartea – cum o face de un sfert de veac. Acum, se roagă pentru zile multe pentru că e neobosit în a exploata în exces motivul poetic tocmai revelat.
                                                                              *
                    Iată ce personaj complex a creat Cervantes: „Don Quijote înșira la bazaconii numai când era vorba de cavaleria rătăcitoare, pe când în celelalte rostiri ale sale se arăta înzestrat cu o minte atât de limpede și de cuprinzătoare, încât la tot pasul faptele îi dezmințeau judecata și judecata, faptele”.
                                                                              *
                    Oblomov al literaturii. După luni de zile, se ridică în capul oaselor, scrie zece rânduri, se uită apoi în oglindă, apoi peste literatura contemporană, ca din vârful muntelui. Zărește niște oi, acolo jos, în valea dintre cei doi munți de 3000 de metri altitudine.
                                                                              *
                    Dialog din O mină de aur, povestirea lui Bunin, „mina de aur” fiind niște sate  pustii și terenuri agricole lăsate în paragină de la 1900, dialog între narator și vizitiu:
                    „ - Cum puteți trăi aici, nu pot pricepe.
                    Cu ochii în pământ, Kornei își răsucește o țigară, și multă vreme nu scoate o vorbă. Apoi, răspunde cumpănit:
                    - Iac-așa...până una, alta...
                    - Cum adică până una, alta?... Dar, mai târziu ce-are să fie?
                    - Mai târziu, ce-o da Dumnezeu. Ceva tot are să fie...”
                                                                              *
                    Sentință marca inconfundabilă Cioran: „Cel care n-a murit de tânăr merită să moară”.
                                                                              *
                    Portret de șef de editură din Iluzii pierdute, unde Balzac îl zugrăvește probabil cu reminiscențe de aversiune față de editori în general, de editori care l-au hăituit și îndatorat până la sfârșitul vieții: „Fendant era un omuleț firav, cu o mutră înfricoșătoare: arăta ca un calmuc, având fruntea mică, nasul turtit, gura strânsă, doi ochi mici, negri și vioi, liniile feței chinuite, tenul stricat, o voce de clopot dogit, în fine toată aparența unui pungaș înrăit; el însă îndulcea aceste neajunsuri cu mierea din vorbele lui și își atingea ținta fiind bun de gură. Casa de editură fusese constituită cu fonduri de căpătat, Cavalier (asociatul lui) aducând priceperea, iar el, Fendant – șiretenia.

                                                                Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                            Arta de a conversa
         
                                                        Pamflet de Florica Bud
         
        Să fie vorba de arta de a conversa ori arta de a bate apa în piuă? Plutește în aer această întrebare. Aflată și ea într-o sfântă derută ca toată suflarea anului 2020, nu prea știe în mintea cui să se cuibărească. Poate se strecoară în  mințile celor din Pipermint Dlavac Orsoni, ori poate în cele încă nebăute ale celor din Alcoo Buestri Mintau. Parcă, totuși, ar fi mai în siguranță în capetele celor ce se întâlnesc în The Club Cititi Murivc Nudsier.
        Pe de altă parte, arta de a conversa/ori arta de a bate apa în piuă, ar putea fi versurile unui cântecel ce se strecoară dintr-un chioșc plin de flori, cântat fiind în surdină de o orchestră de viori. Cu bunăvoință pot fi acceptate ca niște versuri nici mai bune nici mai proaste decât cele ce curg prin bolta palatină a noilor cântăreți. Nu vezi pe cer și în lac e lună plină/ broaște își fac siesta schimbând păreri/ să-o prindă ar vrea ca pe-o bulină/ medicament perfect pentru dureri/. Le-am făcut pentru voi la minut. Vi le ofer cu drag și versurile și „medicamentul”… lună.
        Nu este vorba nici de arta de a conversa nici de cea de bătut apa în piuă. Vă amintesc, este vorba despre romanul „Arta Conversației” de Ileana Vulpescu. Mă țin de promisiune și mă întorc la el, deși sunt puțin derutată în ceea ce privește anul apariției. Pe pagina a doua jos, sunt cu exemplarul în față, scrie mare  „1980”.  Pe ultima pagină, bunul de tipar apare dat în anul 1981. Rațiunea și oarecare experiență ar trebui să mă facă să iau de bun anul 1981. Poate, anul 1980 este anul când autoarea a pus punctul final  manuscrisului.
         – Doamne Sfinte, dă-ne putere să ajungem fără violențe, la sfârșitul articolului sau ce biata lui o fi fiind ori și-ar dori să fie. Femeie! Ce importanță are anul, după patru decenii de la apariție? Pentru numele Domnului! Nimic nu se schimbă în stele, pe pământ, în aer, în apă, sub pământ și nici măcar în bucătăria plantei otrăvitoare, plantă ce poartă numele Mătrăguna. Peștii își depun icrele și lapții ca de obicei, iar mierlele își fac cuibul în același mod, fie că romanul a apărut în anul 1980, fie în anul 1981. Poate vreun pui de arici să stea, pentru un minut cu burtica în sus, simțind ce pericole imense se desprind din mintea ta cuprinsă de febra creației.
        Vă repeziți la mine odihniți, fără urmă de discernământ și deloc originali. De la Domniile Voastre, Preptori Munici Wanteet Versus Daan, am așteptări mai mari. Pentru voi, acel an poate să nu aibă nicio importanță. Dar eu nu îmi permit luxul! În funcție de anul apariției, pot să știu când am citit-o și mai ales cât timp a stat exilată pe raft, necitită. Pot să spun exact doar că trebuie să fi fost disperată și dornică de lectură, dacă am luat-o în mână și în sfârșit am răsfoit-o. Am deschis-o, vrând-nevrând, în așteptarea următorului lot de cărți cumpărat de același soț, tot pe sub mână.  Mai ales că citisem ce aveam prin casă, nu ajunsese în mâinile mele nimic nou din librăriile cam golașe ale Borșei, cea aflată la capătul lumii. Am locuit în Baia Borșa din 1981, după stat, până în 1982, când ne-am mutat în Baia Mare, mai aproape de locurile de baștină, Ulmeni, al meu și Dăneștii Chioarului al jumătății mele. Și apoi Darius A.B.C.&C are un interes sporit. Ar vrea să știe când am citit-o, înainte ori după ce a apărut tatăl său pe lume.
         – Urechile noastre ciulite ale Nostradimici Mio Gup Tipos sorb fiecare cuvințel și toate datele memorabile din viața ta. Haide, toarce mai departe!
        Spre rușinea mea nu m-am gândit să merg la bibliotecă, să împrumut cărți. Motivul era atunci, așa cum este și acum, cât se poate de banal. Nu prea îmi place să ies fără motiv din casă. Așadar întrebarea ar fi putut fi: de ce să citesc o carte despre cum să ții o conversație, când mie îmi ardea buza după niște romane întortocheate, chinuitoare, ori după proze bine scrise, acaparante, dacă se poate, care să mă facă să râd. Că lacrimi au curs din belșug pe pagini, de-a lungul anilor, lacrimi stoarse fără milă pentru hârtia, uneori  de proastă calitate, ce se degrada sub stratul de sare.
         – Și pe deasupra nici nu te pregăteai să intri în diplomație, să ai nevoie să te instruiești în ale conversației. Gândim cu voce tare, noi, Imparți Nunici Anter Odarfi, sperând că nu ți-ai propus idealuri atât de înalte.
        Da, acesta este adevărul. Eram ferm convinsă că este vorba despre o carte îndrumătoare în ale vorbitului. Or, mie nu prea îmi plăcea nici să vorbesc neîntrebată, nici să ascult pe alții vorbind prea mult. Deschizând-o nu mi-a venit să cred ce comoară ascundea acest titlu, ușor didactico-pedagogic. Nu numai că am citit-o pe nerăsuflate ci imediat ce am terminat-o, am și luat-o de la capăt. Ce vremuri nesățioase am trăit!
        Am recitit multe cărți, dar nu imediat după ce am sorbit ultimele  cuvinte.  Poate că mi se va fi întâmplat în copilărie, când nu aveam prea multe cărți acasă și alergam la bibliotecă fără să fiu văzută de cei de acasă. Am avut ocazia să recitesc mulți autori, în anul 1984, an în care am urmat, la Cluj, un curs de inițiere în informatică. Îmi terminasem stagiatura în preparare, având șansa să particip la un concurs organizat de Centrul Teritorial de Calcul Baia Mare. Reușind, a trebuit să urmez acel curs. Atunci s-au aliniat trei factori, ca trei planete benefice: bibliotecă, timp și poftă. Am avut timp să trec în revistă biblioteca surorii mele, care fiind alcătuită cam în aceeași perioadă cu a mea, avea  nucleul cărțifer pe care îl aveam și eu. Acest curs mi-a dat ocazia, ca după- amiezile să recitesc o mulțime de cărți. Am făcut-o cu mare plăcere!.
        În acei ani nu intrasem încă în lumea literară. Așadar nu știu nici până în ziua de azi cum a fost primit de critică ori de cititorii de atunci romanul „Arta conversației”. Parcă nici nu aș dori să știu. Nu vreau să îmi tulbure nimeni clipele minunate, urmate  descoperirii unei cărți interesante. Totul a fost simplu pentru mine atunci. Îmi plăcea cartea, săream într-un picior, nu îmi plăcea, mă întristam. Nimeni nu îmi sugera ce să citesc, nici nu mă disprețuia că nu am gusturi. Adevărat, aveam un obicei greu de înțeles și repetat. Îmi plăcea ori nu, citeam cartea până la capăt, Domnul știe de ce! Poate din respect față de autor, poate din frica că nu voi avea altceva la îndemână de citit.
         – Din păcate ori din fericire nu aveai legături literare. Nu putem să nu picurăm din pipeta cu venin un strop, cât să dea zilei izul realității. Gata despre arta cititului pentru azi! Noi, Dirijat Vupex Uritmic, am primit sarcina de a pune punct. Punct!