Adrian Dinu Rachieru - Radar. Dora D Istria prima noastră feministă.
Dumitru Augustin Doman - Spuma zilelor și nopților de lectură. De cuvânt de vorbe multe.
Florica Bud - Migdale dulci-amare. Târguri de carte și târgușoare.


        RADAR

                Dora D’Istria, prima noastră feministă


          Privind cu mefiență proza poeților, suspectată de metaforizare și luxurianță, șubrezind arhitectura narativă, critica / criticii expediază, de regulă, astfel de încercări prozastice („de antrenament”) sub pecetea minoratului sau a amabilităților de circumstanță; excepțiile, câte sunt, vin să întărească regula. O recentă apariție, semnată de o poetă ne procură o veritabilă surpriză.
          Recunoșteam altădată că am străbătut cu încântare Cânt plâns / Canto pianto, o bilingvă antologie de autor (Eubeea, 2016), prin care, învingându-şi sfiiciunile, Viorica Bălteanu, poetă „sub acoperire”, ieșea în lume. Scanându-şi trăirile într-o exortaţie tipic romantică, angajând, în registru celebrator, unda sceptică şi elanurile celeste, poeta îşi mărturisea credinţa şi năzuinţa în „dulcea caznă”, precum în acest Catharsis: „Carnea cuvintelor ţipând sub condei, / plânset, speranţă înghesuite / în straiul metaforei, / susur, zbatere vie în cuget, / scurt junghiul în inimă, / prefaţând un vers fericit: / lacrimă de foc poezia / dezleagă dor călător.” Volumul, respectând cronologia, aduna – selectiv – risipitele „lecţii de suflet”; adică truda poetică întinsă pe vreo patru decenii, evidenţiind, fără efort, devenirea, slujind „lacrima de foc”. Erau acolo, reunite, poeme scrise în româneşte, cu îngrijite versiuni italice (transpuse de autoare) ori texte scrise direct în italiană, tălmăcite „cu destulă trudă”, cum subliniază Viorica Bălteanu, plus cele două secţiuni (ultimele) de Intraductibile, de un interes aparte, compuse în cele două limbi-surori.
          Dacă examinăm, fie şi în treacăt, palmaresul autoarei, ceea ce impresionează, dincolo de travaliul scriitoricesc, este bogăţia manifestărilor, angajând – deopotrivă – cariera universitară şi „frontul civic”. Semnând cărţi, publicând studii, susţinând conferinţe, ocupându-se, de-a lungul a 25 de stagiuni, de Comitetul timişorean Dante Alighieri, înfiinţat în 1991 (cu sute de evenimente culturale), impunând, la Universitatea de Vest, cursul de Limbă, literatură şi civilizaţie italiană, primind, în 2004, titlul de Cavaler al Republicii Italiene pentru merite culturale, Viorica Bălteanu, mereu entuziastă, reputat profesor universitar, păstorind, cheltuind suflet, atâtea generaţii, pregătind un doctorat de ecou (Eminescu şi spaţiul cultural italic) devenit, în 2002, o carte de referinţă, împăcând atâtea preocupări cronofage este, să nu uităm, şi un prestigios traducător. Dar, înainte de toate, un sensibil poet. Un trio poetic (Marin Sorescu, Rolando Certa, Anghel Dumbrăveanu) i-a vegheat începuturile lirice. Şi recunoştea poeta: „e posibil să nu fi greşit tustrei”, sprijinindu-i „întrezăririle”. Tipărise primele producţiuni în 1983, la Impegno 80, însă adevăratul debut fusese girat de Marin Sorescu (în Ramuri, decembrie 1984). O Maladie din acei ani poartă un ecou sorescian: „Ne-am îmbolnăvit, însă, / puţin, / unul de altul / şi toată înţelepciunea lumii / nu ne poate lecui.” Pentru ca, ulterior, în urbea timişoreană, Anghel Dumbrăveanu (la Orizont, Meridianul Timişoara, Rostirea românească) să o încurajeze cu ştiuta-i gentileţe.
           În fine, s-a născut și pomenita antologie de autor, cu splendidele ilustraţii ale lui Gheorghe Văleanu, soţul pierdut, un „făurar de corăbii”. Ea se deschidea cu un text din 1970 (încredinţat revistei Orizont abia în 1985!) şi ne îmbia cu incursiuni peisagistice: ascultăm vuietul mării, din „cupa bolţii de-azur” curge lumină albă, sub un cer văratic pământul „miroase a viaţă” etc. Cităm şi un convingător Autoportret, developând combustia fiinţială, livrată semenilor fără rest: „Amare seve port în sânge: / clocot adânc de lacrimi dace, / un cânt latin în mine plânge, / nu ştiu să mint, nicicând n-am pace.” În totul, sub cupola unui „crepuscul sonor”, umbra melancoliei se întinde, zăgăzuind acest tumult fără istov. Scrutând departele, privind zarea de purpură şi colinele ce dansează sub „lumina de miere”, îngânând un cânt Soarelui, dar şi cântul-pelin, chemând, în lungi rememorări, jinduite „paradisuri de neajuns”, poeta, mistuită de dorul de casă, se poate întreba: „pe care ţărm adastă bucuria?”
          Iată că avem bucuria de a ne însoţi cu aceste poeme repertoriate cu sfiiciune, „mesaje vrednice”, negreşit, de a fi încredinţate cititorilor. Admirabila italienistă, o fiinţă inimoasă şi bătăioasă, slujind cu har romantismul etern, bemolat, nu putea ocoli calea literaturii. Antologia Cânt plâns / Canto pianto, aducând la lumină o parte din zestrea-i lirică, apărată „cu străşnicie”, era un aşteptat „autodenunţ”, poeta avertizându-ne: „Nimic de făcut: / m-am născut în Zodia / Vărsătorului de lacrimi”.
          Și acum, întregindu-i profilul, semnalăm – tot cu încântare – un roman-surpriză. Fiindcă Domnița valahă (Editura Eubeea, 2019) reconstituie, cu pasiune arheologică și indiscutabil har narativ, destinul tragic al unei „personalități poliedrice”, precum fascinanta Elena Ghica (adică, sub numele literar, misterioasa Dora d'Istria), cea care însoțindu-se cu un ofițer țarist, devenită Koltsova-Massalskaia, părea, într-o lume potrivnică, menită suferinței. Acest destin marital nefericit nu-i frânge ambițiile. O răzvrătită, în fond, mistuită de dor, cu vocația prieteniei, bolnavă de enciclopedism, lansând mesaje pacifiste printre atâtea sfâșieri, vitregii și trădări, învingând conveniențele epocii, condamnată, părelnic, la uitare. Or, gestul restitutiv al d-nei Bălteanu înfrânge o tăcere nemeritată. Desigur, despre Dora d'Istria s-a scris, de la Isabella Santi (1917) la Roberta Fidanzia (2013),  și însăși scrierile ei (în franceză) sunt o piedică în calea uitării. Să mai amintim că la noi, în țara de obârșie a domniței, putem alătura numele lui Victor Papacostea și, mai încoace, Liviu Bordaș, interesați de o personalitate cu „voce celestială”, publicând în marile reviste apusene, pledând pentru pace, libertate, justiție socială. Dar meritele d-nei Bălteanu sunt uriașe. Evident, se ține de document, atentă la contexte și conexiuni, investigând empatic meandrele sufletești ale eroinei. Să nu uităm că a tradus, în 2017, eseul Robertei Fidanzia, convinsă că figura impunătoare a Dorei d'Istria (1828-1888) trebuie readusă „în plină lumină”; că uriașa ei lecție se cuvine reînviată, recuperând „adevăruri întregi”; știind că „pentru marii înaintași nu există prea târziu” (p. 280).
          Astfel, Dora d'Istria, cea coborâtoare din influenta familie Ghica, se reîntoarce învingătoare, dovedind că prin această risipire de sine n-a trăit degeaba, că a trudit la „bunul rost al neamului”. Un neam pe care îl voia „adunat, puternic, învățat, liber”. Într-o utilă mărturisire (v. O încheiere altfel), inimoasa Viorica Bălteanu recapitulează eforturile unor devoți (între care, la loc fruntaș, se prenumără) pentru a cinsti memoria celei pe care Iosif Vulcan nu ezita a o numi „brava română”. Un copil minune, o cosmopolită cu vederi liberale, trecută printr-o căsătorie nefericită (pe care n-a rupt-o, totuși), o primă feministă împărțind și împăcând gloria binemeritată cu amărăciunea solitudinii. Florentină prin adopțiune, ea rămâne, scria Angelo De Gubernatis, „un melanj de spirit frondeur și un înalt idealism umanitar”. Și, din păcate, doar „o insulă exotică a culturii române”, observa Liviu Bordaș. S-a stins în „patria de elecție” (Italia) și a fost incinerată. Abia la 25 octombrie 2018, tot prin strădania neobositei Viorica Bălteanu, au fost săvârșite funeraliile ortodoxe românești la cimitirul Trespiano. Iar romanul, provocând o lectură gânditoare, dovedește nu doar incoruptibilul devotament al autoarei, ci îndeamnă, prin accentele meditative, aducând în prim-plan o figură luminoasă la recâștigarea trecutului, recuperând scrierile celei pe care contemporanii (ignari, de regulă) o considerau „cea mai inteligentă româncă a secolului”. Dincolo de această surpriză romanescă, dizolvând tristețile unei luptătoare, cu inevitabile alunecări în trecut, Dora d'Istria (adică geniala principesă româno-italiană Elena Ghica) rămâne, scrie ferm Viorica Bălteanu, „un eclatant model” (p. 271), legând – prin devotamentul față de Creștinism, Latinitate, Cultură – Orientul și Occidentul european, oferind o avizată „privire feminină” asupra frământatului său veac.

                                                                                 Adrian Dinu RACHIERU



Spuma zilelor și nopților de lectură

                      De cuvânt, de vorbe multe

        Inscripție pe-o carte închisă într-un raft de bibliotecă precum pe o casă părăsită: „Deși are ușile și ferestrele înschise și țintuite cu scânduri în crucea Sfântului Andrei, casa e deschisă!”
                                                                              *
        Romanul lui Dostoievski: după câteva sute de pagini de sfâșieri sufletești paroxistice, vine liniștea din final, ca-ntr-o zi de vară toridă, dar cu o ploaie  măruntă în amurg, cât să răcorească plăcut aerul.
                                                                              *
        Scriitorii, ca și oamenii în general: unii sunt de cuvânt, alții sunt de vorbe multe.
                                                                              *
        „Așa cum pauza e o parte a muzicii, la fel tăcerea e o parte a textului. Poate că cea mai importantă” (Mihail Șișkin).
                                                                              *
        Orice propoziție despre suflet e un roman rusesc. Sau mai curând invers: orice roman rusesc este o propoziție despre suflet.
                                                                              *
        Vanitatea maximă a autorului X: să-și publice cărțile în câte un exemplar.
                                                                              *
        O dimineață toridă din Douăsprezece scaune: „Se făcuse atât de cald, încât primii trecători simțiră junghiuri în picioare. Vrăbiile își spuneau una alteia tot felul de nerozii. Până și o găină, care ieșise din bucătărie în curtea hotelului, simți un iureș de forțe noi și încercă să-și ia zborul. Cerul era presărat cu petice de nori ca niște găluște, iar dinspre lada de gunoi venea un miros de violete și de ciorbă a la paysanne. Vântul abia adia pe sub cornișe...”
                                                                              *
        Straturi peste straturi de fraze ermetice în cartea atât de stufoasă. După fiecare strat ești convins că vei găsi marele înțeles. Dar, după fiecare strat vine un altul, și mai ermetic, și mai savuros în ermetismul lui. Și tot așa, iar marele înțeles: praf și pulbere! Lectura ca o vânare de vânt.
                                                                              *
        Ca și Fericitul Augustin, când nu e întrebat, Mihail Șișkin știe ce e timpul: „Timpul este atunci când te uiți în oglindă și te minunezi: cum de mi-au ieșit firele astea cărunte? De unde pielea asta ridată, străină?”
                                                                              *
        Dintr-o idee filosofică mai abstractă decât un bloc compact de beton armat, iese deodată, timid, e adevărat, o tulpină de magnolie înflorită.
                                                                              *
        Totdeauna există oamenii vremurilor lor. Asta era și dentistul lui Cehov din povestirea Cultură generală: „Neamțul Osip Franțâci a urmat școala județeană și e prost ca un gânsac, dar grăsimea, îmbuibarea și casele sale îi dau o mare doză de încredere în sine. Socotește un drept al lui inalienabil să vorbească sentențios, să filozofeze și să rostească maxime”. Iată cum îl dăscălește pe un coleg de breaslă sărac că abia se întreținea: „Clienții n-au de unde să știe că tu și cu mine am fost la universitate. Pentru ei, toți suntem doctori (...). De aceea trebuie să te și porți ca un doctor. Pentru a părea cât mai savant și a arunca praf în ochi, scoate o broșurică despre întreținerea dinților. Dacă nu știi s-o scrii singur, comand-o unui student. Pentru zece ruble îți scrie și o prefață, îți trântește și câteva citate din autori francezi...”
                                                                              *
        Lux și mister într-un portret de fetișcană „călare pe o catârcă înfozată în zarpale și cu scări de aur” din O mie și una de nopți: „era acoperită cu un izar de mătase trandafirie, pe care îl strângea peste mijloc o centură înhorboțită cu aur, lată de cinci degete și bătută în mărgăritare mari și în năstrăpate. Chipu-i era învăluit cu un iașmac străveziu, prin care ochii i se întrezăreau minunați. Pielea mâinilor ei se înfățișa vederii precum însăși mătasea, și odihnitoare în albeața ei; iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât și mai măiestrite. Cât despre boiul și nurii ei puteau fi prepuși minunați, judecând după puținul ce se putea zări”.
                                                                              *
        Îi e atât de rușine că l-a prins revoluția cu sertarul gol, că se gândește să scrie niște poezii cenzurate.

                                                   Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                     Târguri de carte și târgușoare


        Din păcate sunt nevoită să întrerup gândurile despre prietenii nevorbitori  de limbă engleză, limba la modă acum. Nevorbitori sau nelătrători? îmi veți pune degrabă întrebarea în coastă, moștenirea de la Adam, voi, Preaodihniți Postveerici Fărăgriji Prefigurat Tomnatice. Și una și alta, bifez la întâmplare unul din răspunsurile posibile. Nu este greu de sesizat intenția Domniilor Voastre de a mă îndepărta de subiectul ce nu îmi dă pace, cam trecut și el, dar nu cu mult, cu vreo trei-patru lunișoare. Hai că am rimat involuntar cu titlul, cer iertare pentru asta voluntarilor seci.
        Fac întreruperea pomenită, aruncată  de valul ultimelor zvâcniri onor-politico-hormonale, val ce mă apropie periculos de creaturile politice. Bipezi sau patrupezi? Așteptam întrebarea voastră  firească, dar tot mă prinde nepregătită. Așa purced eu în lumea aceasta, cu multe goluri, lipsind la multe cursuri pregătitoare. Dar am aflat de pe Facebook, că trebuie să mă iubesc așa cum sunt și mai ales, să nu îmi pese de ceea ce cred și simt ceilalți. Bun și sănătos îndemn psihologico-facebookist, într-o lume plină de egoiști!
        Miriapozi, răspund alegând un răspuns de pe alt chestionar – aflat și el pe masa de lucru, contribuitor  la dezordinea generală – unul pentru cei care vor să se mute pe altă planetă. Nici bipezi de ar fi, tot nu mi-ar face plăcere să scriu despre ei, îmbrăcând o rochie ce mă deprimă. Cum așa, tanti dragă? mă vor întreba vacanțierii, Tudor’S și Darius A.B.C.&C.? La urma urmei, cine te silește să o îmbraci? Noi nu și nici cei din grupul Perfect Amușinatd Tarbs. Vă aprob, desigur, „Noi, nu, niciodată...”(Nicolae Labiș).
        A mai trecut un Iohannisfest, pardon, Bookfest, cândva un benefic târg de vară al cărții. Ediția din anul în curs, 2019, mi-a provocat tristețe și o stare de neputință, poate căldura anotimpală a fost necuviincioasă și neavenită. Dar ce ai pățit, subiectule F.B.? vă veți grăbi să mă înringurați voi, Boxici Cetățean Atrofieni, dornici de a devansa blocul tudorsdariusianic al puerilor. Ce să mi se întâmple? Cât pe-aci să dau nas în nas cu suita bățoasă a Președintelui, domn care a mai scos o carte ce trebuia degrab lansată. Foarte ocupat cu scriitura Domnul Președinte. Ce loc binecuvântat! Mai ales ne simțim aleși, trăind într-o țară cu toate problemele rezolvate, operațiuni ce dau libertate Președintelui să își scrie cărțile. Dacă Domnul Președinte ar fi fost scriitor și înainte de a fi ales, aș fi înțeles hemoragia ideilor și șuvoiul literelor. Dar să nu mă osândesc! Poate că, și-a făcut mâna cu mult înainte, scriind culegeri de probleme de fizică. 
        Dar tușika Kerkel  întreabă în cor cei doi eroi de bază ai trenulețului tudorsdariusian, încurcând și mai mult ițele. Să nu uiți cumva de dânsa. Cum aș putea să uit vreunul dintre cei care ne dirijează, aruncându-ne viața în derivă? Oricine s-ar ascunde sub acest pseudonim are puterea să îi promită Președintelui, că, dacă va fi cuminte va primi... multe acadele. Una cu Premiul Nobel pentru ceva, el putând fi pentru Pace ori pentru Literatură, una cu „...UIE Partid”, una cu …„U.I.E Tutin” și unele cu foițe nescrise pe care actualul Președinte să inscripționeze tot ceea ce își dorește, multe gânduri dragi pentru toți și pentru toate. I-a mai promis tușa Kerkel și câteva ghenunghiere cu fir de aur pentru tanti Prima Doamnă, să nu capete vreun junghe, bisericos iarna-vara, la gerunghi, cu greu am evitat rima ce a vrut să mă încalțe. Apropo, un taximetrist bucureștean, nu prea dus la biserică, se întreba și mă întreba în timpul cursei, „Oare Papa vine că i s-a fi făcut dor de gerunghii primdomnești?”. Nu am răspuns, Papa chiar nu merită să fie ironizat.
        Mare conducător, mare scriitor! Doar Mircea Sântimbreanu l-ar  fi putut întrece cu cei doi metri și cinci centimetri. Președintele are și alte calități, își iubește soția. Să dea Domnul, măcar în al doilea mandat, să își iubească la fel de mult și țara pe care o păstorește. Ca urmare a iubirii pe care i-o poartă și de teama că distinsa doamnă ar putea să se plictisească și anul acesta școlar, Domnul Președinte i-a făcut cadou primei Doamne un summit. A populat Sibiul cu multe personalități care au făcut „mumos”, să vadă vecinii de la toate casele ce prieteni de seamă are concetățeanul lor. Desigur și bucureștenii ar fi putut face „mumos”. Dar asta este, capitala țării va fi mereu acolo unde fuge inima Președintelui.

                                                   Pamflet de Florica Bud

        Acum urmează o salbă de P.S.-uri fără nicio legătură cu textul și cu epoca în care trăim:
        P.S.1. Am o mică propunere, sper să fiți în asentimentul meu. Toți cei care au terminat liceul și au
luat bacalaureatul să fie chemați să îl dea din nou, din patru în patru ani. Desigur cei care mai sunt în viață, deși nu le-ar strica o mică revizuire a cunoștințelor nici celor plecați dintre noi. Domnul să-i odihnească și să-i aibă în paza Sa cerească!
        P.S.2. Nu știu care dintre copii, Tudor’S ori Darius A.B.C.&C., m-a întrebat, ce înseamnă dospău?
        P.S.3. Desigur, unii ar putea afirma că vreau să fac reclamă mascată Domnului Președinte și
implicit celor trei cărți. Pot să duc și această piatră.
        P.S.4. Dospău este un om din vechime, care avea un singur țel, să mănânce, să bea și să doarmă
fără să miște un deget ori, Doamne Ferește, să muncească.
        P.S.5. Singura gheață de pe planetă, ce nu este amenințată cu topirea este cea din paharele cu
șampanie ale participanților la summit-urile pentru Pace, Pro Lupta Împotriva Încălzirii Globale, Pentru... și Pentru... . Normal toate întâlnirile sunt organizate numai și numai pentru binele omenirii!