C.D. Zeletin - Pictorul George Catargi in aducere aminte
Dumitru Augustin Doman - Un cititor ratat
Florica Bud - Migdale dulci amare - Vineriadele


            Pictorul George Catargi în aducere aminte

        Pe Aleea Patriarhiei 11, la doi paşi de istoricul clopot care ajunge cu dangătul până dincolo de
Herăstrău, îşi trăia viaţa discretă, în deceniul al cincilea, pictorul şi miniaturistul George Catargi. În viteza ei, superficialitatea îl confunda cu celălalt pictor, omonim, Henri, dar cei doi erau diferiţi cât e cerul de pământ. Unul lângă altul reprezentau două concepte antonimice: elaborarea şi spontaneitatea, precizia şi vagul, natura în amiaza desăvârşirii şi în extincţia feluritelor ei kakiuri... Maestrul îşi avea garsoniera şi atelierul ascunse ca două hulubării, în partea de sus a imobilului în cărămidă aparentă atât de aristocratic alambicate, încât te întrebi cum de l-a nimerit Securitatea atunci când, într-o toamnă blândă, l-a smuls definitiv dintre pensulele lui subţiri ca nişte pensete de ceasornicar.
        Era un enigmatic şi un fantast. Când lucra, desfăşurându-şi vocaţiile pentru punctul microscopic,
porumbeii de pe corzile pline de rouruscă ale streşinei se opreau din uguit şi plantele din glastre îşi ţineau respiraţia, concordante cu maestrul pietrificat. În exactitatea ameţitoare, confundai obiectul realităţii cu realitatea obiectului de artă. Academismul, epitet prin care, uneori, îl gratulau contemporanii, era coborâtor, nedrept şi incorect: maestrul nu picta după natură, ci după acea entitate psihică numită reprezentare, adică vederea obiectului în absenţa lui. Geniul îi stătea în memoria vizuală, iar harul în puterea de a pune în coincidenţă punctul de pe carton cu cel din grundul aducerii aminte. Într-un fel, crea din nimic... Un artist subţire ce nu se realiza în tonul major, rămânând maestru al registrelor minore, ca-n muzică Schubert. Matematica fluidă care e muzica el o convertea în ordinea încremenită a picturii. Era adânc nu prin sugestii, ci prin ceea ce ascundea micşorând. Secretul artei lui stătea în excepţionala stăpânire a dimensiunii, de aceea criticii fără pătrundere îl aşezau pe meşteşugar înaintea artistului. L-am văzut lucrând. Un giuvaergiu antic pe care-l supără adierea cea mai slabă şi-l sperie teroarea luminii. N-ar fi putut lucra sub soarele Partenonului. Prefera umbra, alungând din faţa ochilor agresiunea pe care Baudelaire o numea le végétal irrégulier, iar noi, unilateralizând, natură.
        Smead ca un cretan şi scund cum se cuvine a fi catârgiii, avea complicaţiile copilăroşilor şi
naivitatea sufletelor artistice. Picta cu o linişte ce permitea ochiului său cu acuităţi de acvilă să reproducă, fără să aproximeze, milimetrul, micronul, angströmul. În altă viaţă va fi fost tăietor de diamante sau, dacă va fi sosit din viitor, un atomist excelând în măsurarea parametrilor infinitezimalului... Sau un geniu în falsificarea de tablouri, la care nici nu ştiu dacă nu se va fi gândit... Ochelarii îl fixau ca pe un fracturat o atelă, în timp ce lavaliera îl trăgea în jos, priponindu-l de paletă cu holţşurubul aripilor ei. Un yoghin, alunecând secundă de secundă în dimensiunea interioară a fiinţei, abandonându-şi trupul nemişcat uscării. Şi totuşi, în vremea aceasta el picta. Printr-un acord perfect, mâna prelua de la ochiul suveran virtutea contemplării, adâncind prin sensibilitatea degetelor spendoarea în timp ce o crea... Dumnezeiesc artist al exactităţii, George Catargi realiza uneori imagini limită, care puteau să pară, antinomic, şi într-un fel şi-n altul, după cum hotăra privitorul şi puterea lui de autopersuasiune. Astfel, un Hristos, achiziţionat de Patriarhie îţi apărea cu ochii deschişi sau închişi, după cum hotărai singur, într-un halucinant efect de operă deschisă, ce-şi găsea echivalent în nourii priviţi prin hublou, care par când munţi, când prăpăstii, după cum decide fantezia... El rămâne unul din cei mai iscusiţi maeştri ai priveliştilor crepusculare, de dimineaţă sau seară, ca să ne exprimăm printr-o accepţiune franţuzească.
        În străinătate, expoziţiile lui erau patronate de regi, şefi de stat ori virtuozi ai muzicii. Acasă, în anii de progresie geometrică a bolşevismului, a fost tolerat – până la un punct – ca o curiozitate, salvat fiind de faptul că era perceput mai mult ca meşteşugar decât ca artist. Le şi picta panourile şi afişele uriaşe, el, miniaturistul...  Artiştii erau suprimaţi, meşteşugarii lăsaţi să se stingă de la sine... Îşi descoperise debuşee în copilării. Astfel, îi plăcea să se imagineze hipnotizator, organizând spectacolul fals al întâlnirii gândurilor în eter. Se interesa de disciplinele paramedicale şi de fiziognomie. În faţa fotografiei unui brun tânăr mediteranean, exemplar al excelenţei virile, spunea: „atins cu-n deget numai, pierde fluidul cel mai bun din el!”, ori, despre colita unei doamne: „dacă-i treci cu mâna deasupra flancului, simţi în gură gust de electricitate”, sau, despre un medic veşnic dezolat, deşirat şi adus de spate: „parcă-i un vânzător oriental de covoare” etc. Toate îl exprimau, de fapt, pe bunul observator ce era. Grav îl aflam numai în întâlnirile cu eminentul geolog, academicianul Gheorghe Murgeanu, unul din cei mai distinşi intelectuali pe care i-am cunoscut, întâlniri cărora nu le disimula aura iniţiatică...
        Născut la Reni, vorbea ruseşte. Se întâlnea cu unii dintre marii artişti ruşi, în trecerea lor prin România, şi nu ştiu dacă nu cumva aici a fost buba... În toamna anului 1959, l-au arestat şi nu peste multă vreme a murit, cu infarct miocardic, în închisoarea politică de la Gherla. Pe şevalet se afla portretul în lucru al tânărului ce eram, sinteza unor schiţe dintre care pe câteva le deţin. Voise să mă reprezinte pe lemn şi-n mărimea icoanelor de casă... Va fi scotocit Securitatea întregii Bucureşti, să afle cine-i tânărul zâmbitor ce-i sfida de pe placajul de-o palmă bărbătească. Bunul, răsăriteanul bogat în resurse sufleteşti şi nobilul George Catargi nu le va fi spus. De altfel, plecasem între timp din Capitală, medic în amestecata Hunedoară.

                                                                                 C.D. ZELETIN


Spuma zilelor și nopților de lectură

                            Un cititor ratat

        Când filosoful care „promitea” eșuează în publicistică partinică, cititorul care-l aprecia în prima fază se consideră el însuși ratat în mare măsură, un cititor ratat.
                                                                                *
        Din citatele poetice din cronicile dintr-un număr de revistă, ca și din paginile de poeme ale
aceleiași gazete, ar trebui să poți alcătui o mică antologie de versuri, metafore, imagini, poezii întregi. Din păcate, nu se prea reușește. Îmi asum vina și ca redactor-șef de publicație literară.
                                                                                *
        Turism imaginat de Mircea Horia Simionescu. Vizita în Baterya – „principat brazilian cu statut
special”: „După o călătorie de două zile, incomodă și extrem de plictisitoare, printr-un peisaj dezolant, ajungem în sfârșit în capitală. Trenul trage în fața unei băltoace. Un miros greu pătrunde prin ferestrele compartimentului. Cineva ne arată cu degetul câțiva porci urâți și cinci rațe care se bălăcesc în mocirla sulfuroasă de lângă terasament. Nici urmă de peron. Ne întâmpină o bătrână cerșetoare. Dăm să-i punem în palmă câțiva franci. Mulțumește și refuză. Ne lămurește, sâsâind cuvintele, că este reprezentanta societății locale de turism și că a primit dispoziții de la direcție să ne însoțească prin oraș. O face cu plăcere, deși e în proastă dispoziție, din cauză că acum o oră i-a murit soțul într-un accident. Îi prezentăm sincerele noastre condoleanțe”.
                                                                                *
        Clanul Heidegger. Era odată un președinte cu apucături de dictator zglobiu. Printre alte teze
fistichii emise de la pupitrul Palatului Cotroceni era și aceea că școala românească este proastă pentru că produce mai mulți filozofi decât tinichigii, de aceștia din urmă fiind însă mult mai mare nevoie. Filozofii neamului nu păreau deloc deranjați de  teza președintelui, ei erau susținătorii lui necondiționați și direct interesați, beneficiind de călătorii cu elicopterul la întâlniri de taină la Marea Neagră, de conferințe plătite cu mulți euro la Berlin sau la Viena, de publicarea cărților în țară și străinătate pe cheltuiala statului tocmai aflat în criză financiară, de scutirea de taxe și impozite a afacerilor proprii... Și, cum tocmai apăruse o grupare de interlopi numită Clanul Sadoveanu, fără nicio legătură cu marele prozator, gruparea filozofilor a primit titulatura – neoficială, e adevărat – de Clanul Heidegger, cu oarecare legătură totuși cu filozoful german.
                                                                                *
        Doi chelneri despre clientul lor permanent, surd și bătrân, din povestirea lui Hemingway Un loc curat și bine luminat: „- Săptămâna trecută a încercat să se sinucidă”, spuse un chlener.
                    - De ce?
                    - De disperare?
                    - De ce era disperat?
                    - Așa, fără nici un motiv.
                    - De unde știi că n-avea nici un motiv?
                    - E plin de bani”
                    Așadar, să luăm aminte: dacă ai bani, nu poți fi disperat.
                                                                                *
        E un cititor fericit. De la ferestruicile turnurilor de fildeș îi fac cu mâna și-i zâmbesc poete
decrepite, dar pe fețele cărora se mai văd încă urmele frumuseții de odinioară și prospețimea inspiratoare de versuri senzuale.
                                                                                *
        „Unii scriu atât de mult, încât, spunea un nordic, nici Dumnezeu nu e în stare să citească totul. Alții scriu atât de iute, de repede, adică, încât, uneori, din viteză, cuvintele li se răstoarnă cu tălpile în sus!” (Leo Butnaru)
                                                                                *
        Se întunecă. Șeherezada intră deja în schimbul de noapte pregătită să înșire povești de adormit sultanul altfel veșnic insomniac.
                                                                                *
        „Cum mergeam în afara mea/am văzut un sunet rece/care pieptena aleea:/clopoțeii atârnați de
tavanul cerului/corbi uneori – mușcau secunde” (Dimitrie Stelaru). 

                                           Dumitru Augustin DOMAN


Migdale dulci-amare

                                    Vineriadele


        Am promis, nu de multă vreme, că voi spune câteva cuvinte și despre Aldo. A venit ziua să mă țin de cuvânt. Este rândul ca Aldo să își depene povestea sau cum poate schimba iubitorul de animale viața tristă a celor neglijați.
        – Aldo Moro? Întrebarea ar veni de la sine și dacă am fi picați din avion. Am crezut că personajul și-a găsit liniștea. Se pare că tulburi apele și pe alte tărâmuri. Noroc cu cei din cercul celor care au pus bazele organizației, Prado Lunatici Gomei, cu noi cei ce stăm bine cu psihicul. Trăim cu convingerea că nu ne-am născut astăzi și nici nu ne-a adus barza la picioarele tale.
        Mă găsiți pregătită pentru această întrebare. Nu este vorba de acel Aldo, este vorba despre Aldo-Baldo de pe strada Luminiței. Cel care a trăit într-o mizerie de nedescris, de fapt în propria mizerie. Asta până au pus piciorul în prag Mamaridele Ani. Aldo își duce existența ceva mai departe de mine, îi văd doar cireșul plin de cireșe, în luna binecuvântată. Și totuși mi-a întristat multe dimineți care, fiind de vară, se anunțau a fi vesele și zgubilitice. Mai ales când mă aflam afară sau pe terasă, bucurându-mă de răcoare alături de familia mea canină .
        – Dar vai! Starea de bine durează atât de puțin. Vei fi făcând parte din încrengătura nefericitelor. Dar lasă-te pe mâna noastră. Îți vom explica noi, Nobili Feriformi Drumen, cauza tristeții tale bruște. Dacă cumva nu te-ai născut tristă. După cântarul nostru, dimpotrivă te-ai născut binedispusă și cu înscrisul că ar fi bine să nu superi pe cei din jur.
        Cauza întristării era nimeni altcineva decât Aldo, ce troncănea vasul de apă gol. Un vas care, după gălăgia pe care o făcea, trebuia să fi fost din tablă sau inox. Îmi rămânea cafeaua și micul dejun în gât când îmi închipuiam că Aldo nu numai că nu are apă, dar nu are nici după ce să o bea. Stăpânii lui Aldo plecau la sfârșitul săptămânii și în vacanțe, la țară, Aldo rămânând în grija unei rudenii și a cerului.
        – Asta-i bună! Te vom repezi noi, Luppo Homimi Morares, preț de o frază lungă și încărcată. Oamenii fac ce vor în timpul liber, iar Domnia Ta, Vineriada ce ești, ar trebui să faci la fel. Dacă nu ai unde pleca, atunci să faci bine să nu urmărești vecinii pe stradă și nici să nu te mai uiți în curțile oamenilor, adulmecând mirosuri și interceptând tot felul de sunete.   
        Nici nu știți câtă dreptate aveți. Vedeam cum trece o rudenie de a lor cu un ibricel. Cum ar alinta Darius ABC&C recipientul liliput. Era containerul cu mâncarea lui Aldo, constând în ceva zeamă rezultată din spălarea vaselor, Aldo fiind un Labrador tânăr și în forță.
        Într-o zi eram la Pichy și Rochy. În timp, mă mai plânsesem în dreapta și în stânga de problema mea matinală, suspiciunea că acel cățel care-și trântește blidul nu primește mâncare. Desigur nu a prins nimeni esența spuselor mele. Mai degrabă se bucurau tăcut de neodihna mea, în loc să li se facă milă de cățelul flămând. Am bătut șaua, ca unii să priceapă, în van. Așadar aflându-mă la Ma Nicu, în vecini de gardul lui Aldo și luptându-mă cu smochinul lui Ma Nicu, m-am apropiat de țarcul lui Aldo, care avea staulul de partea cealaltă a gardului.   
        – Nepacea poate să fie sub orice pom, nu doar sub măslin. Așa că smochinul este un arbust perfect în care să îți anini nemulțumirile. Am sesizat imediat intenția ta. Suntem trecuți prin multe, dar noi, Samri Gherti Oui, nu ne plângem.  
        Sunt copil crescut la țară. Am trăit în preajma diferitelor animale: porci, vaci, găini, cai și oi. M-am obișnuit cu tot felul de miresme și miasme. Dar ceea ce mi-a fost dat să văd și să miros m-a dat peste cap. Pe cimentul țarcului lui Aldo se așternuse un strat compact și gros de subproduse, marca Aldo.
        Fiind cald, mirosea înfiorător. Cum stăpânii nu îl scoteau din țarc niciodată, Aldo își făcea necesitățile acolo. Cum nu curăța nimeni după bietul animal, ele se transformaseră într-un adevărat covor.
        Toți cei de pe strada mea și de pe strada Luminiței sunt oameni de treabă, la locul lor, nimeni nu se ceartă cu nimeni. Relațiile noastre de vecinătate, puteți să le dați și o aura diplomatică, sunt excelente. Poate de aceea Ma Ani nu a avut curajul să intre în acea curte să-i facă curat lui Aldo și să-l hrănească, fără să ceară încuviințare.
        În schimb făceam presiuni asupra lui Ma Nicu, cel care a copilărit cu stăpânii lui Aldo, să facă ceva. Aldo nu avea de multe ori nici apă. Îi aruncam peste gard una-alta, în acea mizerie de nedescris. Până la urmă Ma Ani i-a prins pe stradă pe stăpâni și i-a întrebat dacă poate să se ocupe de Aldo. Primind încuviințare, i-a făcut curat, iar Aldo și-a recăpătat respectul de sine. Și noi!
        Nu înțeleg de ce era solid Aldo, după amărâta de zeamă pe care o primea cu ibricelul model Darius ABC&C. Dar dormea tot timpul, ce să facă altceva, închis, flămând și amețit de mirosul propriilor excremente. Ma Ani a dus tratative cu stăpânii care au închis partea de curte, cea unde florile erau în pericol. Acum Aldo se plimbă de la gardul lui Pichy și Rochy până la gardul Lindei. Unde vine, când mă aude, să îi arunc bețe de bivol, biscuiți și bețe colorate. Mănâncă rapid și apoi vine și la gardul lui Ma Nicu, unde ajunge înaintea mea.
        – Baloane nu primește Aldo? întrebăm și noi, Grant Huricani Jaibici, de parcă nu am ști că nu este ziua lui Aldo. El a devenit șmecher, când termină de ronțăit în zona Lindei merge la gardul celălalt, uitând că i-ai dat. Înțelegem că primește o masă, zilnic. Să îi dea Domnul sănătate Mamei Ani!

                                                                                Florica BUD