C.D. Zeletin - Pornind de la pesimismul lui Bacovia.
Dumitru Augustin Doman - Spuma zilelor și nopților de lectură. Un schelet cocoșat deasupra unui manuscris.
Florica Bud - Migdale dulci-amare. Vrăjitoare la bord.


                Pornind de la pesimismul lui Bacovia

               Aşezându-l valoric pe Bacovia aproape de Eminescu, observi, nu fără oarecare surprindere, că singurul fluid pe care geniul amândurora îl schimbă e pesimismul. În amândoi palpită plasma lui încercată. Două râuri de altă nuanţă, şi în special de alt debit, se amestecă în sânul amar al aceleiaşi mări. Pesimismul lui Eminescu este însă unul filosofic, pesimismul lui Bacovia unul sufletesc. Ceea ce se exprimă prin ardoare sumbră la primul e formulat prin fatigabilitate la al doilea, ceea ce e stăruinţă la cel dintâi e abandon la cel din urmă... Constructivismului eminescian îi corespunde defetismul lui Bacovia; un univers personal în organizare la unul, un univers personal în corupere la altul, grandorii tonice a prozodiei lui Eminescu, o delabrare a frazei la Bacovia, în al cărei punct terminus se presimte tăcerea. În mod firesc, şi tristeţea fiecăruia va fi alta. Ceea ce la Eminescu e reproş la Bacovia e părere de rău, preciziei eminesciene îi corespunde vagul bacovian, pesimismul de atmosferă. Eminescu trăieşte melancolia zbuciumului în faţa situaţiei afective inconfortabile, dovadă e mustrarea, tema celei mai frumoase poezii a reproşului din lirica noastră, Pe lângă plopii fără soţ: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt...” Părerile de rău îl cuprind şi pe Eminescu, şi încă mult, dar ca un ecou tardiv al dramei, ca o inactualitate a ei. Şi adevărat este că atunci când rolurile se schimbă şi Bacovia dă frâu liber reproşului, ca în Ecou de romanţă („Nu mai veni, e prea târziu, – Nu mai veni!”), el realizează o poezie eminesciană până la parodie.
               Fatalităţii provocate a pesimistului Eminescu îi corespunde fatalitatea acceptată a lui Bacovia. Numai analiza punctuaţiei şi ar fi revelatorie: în lirica bacoviană e rar semnul întrebării, în schimb e mai frecvent cel al exclamării. Nu imputează, nu reproşează. Eşecul i-a alterat topica sufletească şi a gândului, continuitatea exprimării, probă frecvenţa mare a punctelor de suspensie, ce conferă textului o înfăţişare de dantelă cu ochiurile mari. Faptul e izbitor şi chiar paradoxal, deoarece pesimismul lui Bacovia se reazimă pe mişcarea de retracţie a sufletului, câtă vreme pesimismul lui Eminescu se dezvoltă într-o structură psihomentală în expansiune. Dacă opera lui Eminescu e fragmentară, fiindcă timpul nu i-a îngăduit să alcătuiască întregul, opera lui Bacovia degajă impresia fragmentarismului. Ceea ce era la primul accident e la al doilea stil. Şi – culmea! – Eminescu a murit tânăr iar Bacovia bătrân, realitate biografică de natură să valideze observaţia de mai sus. Din punct de vedere psihologic, fragmentarismul se explică şi prin contradicţia dintre inaptitudinea poetului de a trăi viaţa şi înzestrarea lui cu tăria de a o suporta, cu un fel de tenacitate bolnăvicioasă faţă de care suicidul ar fi sănătos. O atestă versul strigat, versul simptom al rănii sufleteşti ce-ţi este semnalată, dar pe care cunoaşterea ta n-o poate cuprinde.
               Aşa se face că Bacovia restabileşte autoritatea substantivului. El îi pune în seamă încărcătura sintaxei din care poate fi extras, putând exista izolat. E o puţinătate embrionară de început al limbii unui neam, unde cuvântul are mai mult ca-n oricare loc valoare de semnal. Succesiunea versurilor e o izbitoare numire la rând a temelor, uneori derutantă catagrafiere a lor, ca-n dificultatea de a construi cu materialele ductile ale limbii. Se întâmplă ca succesiunea de versuri să pară o succesiune de titluri. Şi fiindcă, totuşi, poetul trebuie să edifice, nu o poate face decât mizând pe rigiditatea pe care termenul, scos din context, o capătă. E o poezie a muţeniei forţate să vorbească. Poetul nu excelează în vocaţia elocvenţei; are discontinuităţile proprii celui învăţat să comunice prin geamăt. Transferând în estetică un termen medical, am spune că prezintă o dispnee a prozodiei, însoţită de neconsumarea totală a capacităţii de inspir/expir, o neparcurgere completă a arcului respirator, ceea ce nu favorizează primenirea conţinutului. Comunică însă desăvârşit dificultatea comunicării.
               Lirică enunţiativă, enunţatul bacovian comprimă în el şi fundamentalul şi perifericul, esenţă ce-şi dobândeşte spaţiul de drept abia după ce pătrunde în sufletul cititorului, unde se poate extinde oricât, potrivit sensibilităţii lui receptive. În spaţiul propriu al poetului, mişcarea e redusă, de unde şi aerul de indigenţă, simplism şi relativă imobilitate. În consecinţă, poetul consumă un fel de trăire viciată a reprezentărilor frigului şi a asociaţiilor meteorologice. O frilozitate, ca să folosesc termenul franţuzesc, bine acomodat de Ion Biberi, prin care se înţelege o sensibilitate exagerată la frig, ce-i procură inconştient plăceri, câtă vreme le cântă. Mai curând umbre ale plăcerilor...

                                                                                 C.D. ZELETIN



Spuma zilelor și nopților de lectură

               Un schelet cocoșat deasupra unui manuscris

                    Portretul cititorului absolut? Un schelet cocoșat, deasupra unei cărți cu un strat gros de praf și cu fragmente mici de file de hârtie zburând prin aer ca puful de păpădie primăvara.
                                                                              *
                    Nou-născutul este un înger. Viața îl pervertește, făcându-l om, cu toate calitățile și cusururile lui. Așa se întâmplă și cu cititorul. Când buchisește la șase ani „Ana are mere”, el e un cititor inocent ca un înger din Paradisul literaturii. Pe urmă, ajunge la Dostoievski, la Nietzsche, la Marchizul de Sade... Și Ana nu mai are mere...
                                                                              *
        „...ce să-i faci, fără nițică bătaie nu se poate. Cine nu bate un prost, își încarcă sufletul cu un păcat!” (Majurul Prișibeev de Cehov)
                                                                              *
        Îngrijorat de vârstă și de „timpul care fuge, săptămânile care se ciocnesc, (care) intră unele în altele ca niște expresuri care se tamponează”, Julien Green face următoarea rugăciune: „Doamne, fă ca săptămâna care începe să aibă într-adevăr șapte zile! Nu îngădui ca, prin nu știu ce șiretlic care-mi scapă, lunea să se îmbine de-a dreptul cu vinerea și să mă pomenesc, sâmbătă dimineața, întrebându-mă unde s-au dus marțea, miercurea și joia!”
                                                                              *
        Proza lui X, cursivă precum un autotren pe pilot automat pe-o autostradă germană de 500 de kilometri.
                                                                              *
        Când chipul din oglindă e cel adevărat, și nu al tău, trebuie să intri în panică. Când personajul din carte e cel adevărat, și nu tu, cititorul, e bine să-ți amintești de Doamna Bovary, de Don Quijote.
                                                                              *
        În Insulele lui Thomas Hudson, romanul postum al lui Hemingway, sunt pasaje emoționante  cu inițierea în pescuit a lui David, o adevărată parabolă. E vorba de un pește foarte mare cu care, când te lupți, trebuie s-o faci cu bună creștere și cu înțelepciune, fără nervi și fără să fii rău de gură. Pilduitoare este relatarea băiatului după ce a ratat peștele: „În momentele cele mai grele, când eram cel mai obosit, nu mai știam care era el și care eu. /.../Apoi am început să țin la el mai mult decât la orice pe lumea asta. /.../ Puțin îmi pasă că l-am pierdut. Nu-mi pasă de recorduri. Doar am crezut că-mi pasă. Mă bucur că n-a pățit nimic nici el și că n-am pățit nici eu nimic. Nu suntem dușmani”.
                                                                              *
        Poetul X, care a preluat o metaforă, o sintagmă din Nichita Stănescu via Adam Puslojic, dar care n-a citit nicio carte în viața lui. Macină în gol de ani buni și e aplaudat de coafeze și barmanițe. Poetul de face book.
                                                                              *
        Câți oameni citesc și studiază nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a mări micul lor eu!”  (Julien Green)
                                                                              *
        „Adevărata eleganță morală e arta de a-ți deghiza victoriile în înfrângeri!” (Cioran). Se vor bucura în primul rând dușmanii!
                                                                              *
        Imagine: „mestecenii tac înveliți în păianjeni lunari” (Dimitrie Stelaru).
                                                                              *
        „Atât de prăfuit izvorul înțelepciunii: cartea”. (Leo Butnaru)
                                                                              *
        Marin Preda: „Dispariția iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiți zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni”.

                                                   Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                             Vrăjitoare la bord

                                                          Pamflet de Florica Bud
         
        – Auziți oameni buni și vă minunați. Rețineți și luați notițe. Și noi, Sprutici Ovoizi Xentași, vom face la fel! Este vorba de o vrăjitoare în carne și oase. Probabil că noaptea zboară pe mătură, dar ziua, când noi suntem, vrem nu vrem, părtași la faptele sale, zboară doar cu mașina. Este vorba de o mașină, marcă germană. Sănătoase mașini! Veți fi dorind să știți, bată-vă norocul să vă bată, dacă și vrăjitoarea este de marcă. Acum nu veți fi vrând să vă spun totul dintr-o suflare. Vom trăi și vom vedea!
        Nu vă voi putea întrece niciodată, specialilor! Toleranță! După ce m-am obișnuit cu spaima de a face comerț și mi-am cunoscut vecinii și ne-am cunoscut cu personalul, am intrat în normalitate. Ne-am făcut vreme să privim pe fereastră, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Se petreceau multe lucruri pe afară, mai mari ori mai mărunte. Vecinii erau și ei ca restul oamenilor, unii iubeau animalele, alții le acceptau. Din păcate, erau printre ei exemplare sinistre care nu le agreau de loc. Pe scara noastră, adică scara de lângă magazinul meu, majoritatea le agreau, fie că aveau sau nu animale de companie în apartamente.
        În bloc aveam, din fericire, o singură vrăjitoare. Voi începe cu partea urâtă, ca apoi să putem să o dăm degrabă uitării. Norocul nostru, al iubitoarelor de animale, a fost, că suspomenita era mai mult plecată din țară. Când revenea tanti vrăjitoarea, discursul său începea invariabil cu minunata expresie: „La noi, în Germania”. Noi ar fi trebuit să picăm leșinați de invidie. Dar nu se întâmpla așa. Nu aveam niciun motiv să o invidiem. Era o tanti, pur și simplu, tare nefericită.
        Cunoaștem și noi, Litera Beret Ivank, genul acela de români, plecați în străinătate, care, după un an sau chiar mai puțin, când se întorc acasă sau doar în concediu, nu își mai aduc bine aminte cum se pronunță un anumit cuvânt, uneori chiar fraze întregi, în limba română. Să îi iertăm, la urma urmei credem că nu este prea ușor traiul departe de casă, departe de țară.
        Aveți dreptate! Ducă-se toate relele cu gândurile neprietenoase pe apa Săsarului! Nu pot să mă plâng. Aveam o relație bună cu vrăjitoarea cea rea, cel puțin așa credeam eu. Mai ales că intra să ne salute și să ne anunțe că a venit în concediu.  Dar se pare că relațiile cu genul acesta de persoane sunt efemere și durează cât durează interesele lor. Ce interese să aibă vrăjitoarea? Poate faptul că nu o agrea nimeni de pe această minunată stradă, George Coșbuc. Noi totuși ne purtam bine cu ea, chiar dacă știam ce fel de om este.
        La un moment dat, magazinul era păzit nu mai mult nici mai puțin decât de trei câini, ce nu voiau să plece de la noi. Pe unul dintre ei, Nero, un exemplar negru cu piept alb și cu o privire grea, l-am dat de mai multe ori. Nu l-aș fi dat, dar lătra pe fiecare client în parte, pe unii mai tare pe alții mai puțin. Și erau unii dintre ei atât de sperioși, vai, vai, vai!
        Primul loc în care l-am dus pe Nero a fost Muzeul de Etnografie și Folclor. Era un loc superb pe deal, unde s-ar fi putut plimba, alerga și juca printre căsuțe vechi. L-am oferit cu o cușcă și cu un sac de mâncare.  Dar s-a reîntors. Mi se rupea sufletul de fiecare dată când se întorcea și trebuia iarăși să îi caut stăpân. Abia a șaptea oară i-am găsit o gazdă iubitoare, la care a rămas. Noi îl iubeam, dar clienților le era cam frică de privirea lui. Ca un biet câine să aibă această privire trebuie să fi suferit mult.
        – Probabil a fost alungat și lovit cu pietre. Se cunoaște modul de operare al celor care își fac un țel în viață din a chinui animale. Atâta îi duce mintea și noi, Korin Theni Portici, desconsiderăm genul acesta greu de înțeles și motivat.
        Deja le aveam pe cele două cățelușe, Lia și Nana. Când a apărut Nero, el s-a tot învârtit pe lângă noi și pe lângă magazin. I-am dat să mănânce și l-am lăsat să se odihnească. Credeam că va mânca și va pleca la fel cum făceau ceilalți. Dar Nero nu s-a dat dus. A venit cu unul dintre angajații mei. Tot cu Mircea au venit și Lia și Nana. Avea lipici atât la pisici cât și la câini.
        Nu știu dacă v-am spus că în anii aceia, mai răi sau mai buni, treceau zilnic chiar și zece, cincisprezece câini pe strada noastră. Desigur că se opreau și la magazin, unii mai sfioși în stradă, alții mai îndrăzneți pe scări.
        – Cum să nu dai faliment, cucoană? Da, chiar ne  pare rău pentru tine, nouă, Costima Oloponi Vassalt  Crictomani. Nu atât pentru tine, cât pentru bietele animale care au pierdut un prieten bun. Aveai  vase cu apă și vase cu lapte afară și sacul cu mâncare în baie. Dar nu erai singura care îi hrăneai. Multe dintre vecinele de pe această stradă se ocupau de ei. Dragii de ei, după ce mâncau, plecau mai departe. După Revelionul fiecărui an își dublau numărul. La începutul lunii ianuarie erați cel mai asaltați de bietele creaturi.
        – Din cauza artificiilor fug câinii de acasă? întreabă într-un glas Darius ABC&C și Tudor’S. Sunt și ei iubitori de animale. Din fericire sunt mulți copii și adulți care au grijă de câinii lor și când pot au grijă și de câinii străzii. Cei doi copii mă privesc cu tristețe, gata să se lase pradă lacrimilor. Nu pot să îi ajut cu nimic. Sunt și eu la fel de neputincioasă  ca ei.            
        Da, așa este. Zgomotul infernal al artificiilor este unul dintre motivele pentru care câinii fug de acasă. Se sperie atât de tare, încât unii rămân spânzurați de lanțurile lor, în încercarea disperată de a sări gardul. În momentele de panică nu judecă nici mulți dintre noi, oamenii. Ce pretenții putem să avem de la niște necuvântătoare? Ele nu vor decât puțină hrană și multă iubire.
        De aceea, alături de alți iubitori de animale, sunt de părere că așa-zisele focuri de artificii nu își au rostul, orice eveniment ar marca ele. Vor mai fi fiind și alți semeni care au aceeași părere. Dar sunt mulți locuitori ai planetei, care adoră spectacolele oferite de „magicienii” focurilor bengale. Știm că muritorii adoră să aprindă cerul pentru orice fleac.
        – Și noi și noi, Opsit Puninti Lerdasti, îți ținem isonul. Ce atâta tevatură că a mai trecut un an? Anii trec și fără hărmălaia făcută de oameni. Hărmălaia ca hărmălaia, dar poluarea care rămâne după ce ultima scânteie se stinge pe cer, cine o curăță ? Cine să o facă? Nimeni. Toată lumea este obosită după noaptea de pomină. Petrecăreții sau doar urmăritorii de pe geam ai artificiilor se întorc de unde au plecat, la tristețea zilelor, pe care au lăsat-o la sfârșitul anului.  Qui prodest!