Dumitru Augustin Doman - Un succes atrage dupa sine și alt succes.
Florica Bud - Migdale dulci-amare. Cui îi place școala.


Spuma zilelor și nopților de lectură

                  Un succes atrage după sine un alt succes

        Cioran este sunat nopți întregi de E.I. beat (Eugen Ionescu, desigur) dintr-un hotel din Elveția, care se plânge de viață și-i spune mereu că vrea să se sinucidă. Iar Cioran, apologetul suicidului, de altfel, îl calmează și-l încurajează. Iar în această perioadă, ipocritul EMC e întrebat: „Lucrați?” – ”Da, la un articol despre sinucidere”. Nicio legătură cu E.I. Și comentariul lui EMC: „Răspunsul meu le taie oamenilor cheful de a afla mai multe”!
                                                                              *
        Complicitatea tacită (și în fond imorală) dintre scriitorul tămâiat nemeritat și criticul interesat. E similară cu complicitatea dintre dictator și adulator.
                                                                              *
        În literatură, când un succes atrage după el un alt succes, nu intra în panică. Totdeauna se găsește cineva (un critic de ocazie) să întrerupă acest lanț fast.
                                                                              *
        Dor de aforismele poetice ale lui Shakespeare. Caut în fișe pe următorul: „Acela ce-ar avea puterea/ Credința să-și păstreze neatinsă/ Pentru stăpânu-i prăbușit în luptă/ Învinge pe învingător și are/ Loc sigur în istoria mare-a lumii” (din versiunea românească a lui Tudor Vianu)
                                                                              *
        Când Balzac face personaj după editorul său. Bătrânul Doguereau din strada Coq e primul editor al lui Lucien de Rubempré din Iluzii pierdute. Era un „moșneag ciudat”, având „ceva dintr-un profesor de literatură prin fracul, pantalonii și pantofii cu catarame de argint”, dar și ceva de „negustor prin vestă, ceas (cam cât o ceapă) și ciorapi”. Și chipul confirma acest amestec: „Avea înfățișarea profesorală, dogmatică, și fața suptă a dascălului, dar și ochii vioi, gura bănuitoare și neliniștea ascunsă a editorului”. Douguereau citește romanul lui Lucien, vrea să-l publice, dar dacă la început e hotărât să-i ofere o mie de franci pe el, ținând cont și de condițiile precare în care trăia Lucien, scade oferta la patru sute. Așa se face că nu ajung la nicio înțelegere. Modelul real al lui Douguereau a fost Pigoreau-tatăl, fost profesor de greacă veche și latină, librar și editor în Piața Saint-Germain – d’Auxerrois. Acesta a vândut unele din romanele de tinerețe ale lui Balzac. Personaj simpatic, pitoresc prin înfățișarea exterioară, ușor cusurgiu și chițibușar, Douguereau reprezintă primul contact pe care Lucien de R., geniul din Angoulême, îl are cu editorii din Paris și capătă încredere în talentul și forța lui de creație.
                                                                              *
        „A gândi înseamnă a tulbura!” (Cioran)
                                                                              *
        „Vorbele iscusite nu intră în urechea nătângului” (Hamlet). Aici poate că de vină este și oratorul.
                                                                              *
        Unde stă ascuns adevărul: „Dacă ascunzi după un voal alt voal, apoi alt voal, și altul, și altul – nenumărate voaluri unul în spatele celuilalt: doar prin aceasta poți desluși adevărul unui lucru. În spatele unei puzderii de voaluri, mai fine decât pânza de păianjen, vei întrezări adevărul” (Iustin Panța)
                                                                              *
        Portret din nuvela lui Ivan Bunin Sverciok (tradus în românește: greiere), portret al personajului omonim, un curelar dintr-un sat: „Umbla cu stângăcie, gârbovit, încât șorțul se ridica țeapăn, scoțându-i la iveală burta, o burtă scofâlcită, căzută, încinsă, slabă, ca la copii, asta tot de bătrânețe și ca urmare a herniei. Ochișorii lui negri, ca două măsline mici, aveau un aer copilăros, cu vagi licăriri șirete și ironice; avea bărbia adusă înainte, iar de pe buza de sus îi atârnau două fuioare de mustață negre, subțiri, întotdeauna umede. În loc de boierule spunea boiule, ori si în loc de și. Sughița des, ștergându-și cu mâna mare, rece, cu degetul arătăror noduros, nasu-i mic și pleoștit, cu o picătură străvezie atârnându-i veșnic în vârf. Mirosea a mahorcă, a piele și încă a ceva, înțepător, ca toți bătrânii”.
                                                                              *
        „Delirul e mai frumos decât îndoiala, dar îndoiala e mai solidă” (Cioran)

                                                                Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                              Cui îi place școala?
       
                                                            Pamflet de Florica Bud
       
        V-aș rămâne îndatorată dacă mi-ați da voie să mă întorc în trecut, să mă pot bucura de iluziile zilei amintite. Care zi? Care iluzii? vor întreba, având dreptul să o facă, Leilarii Gonstrolurt Hurici. Mai bine să nu mă fi întrebat! Nici eu nu știu care au fost. Și, presupunând prin absurd, că ele au existat, tare îmi este frică că au fost doar simple copilării, orice variantă ați alege voi, Domniile Voastre Apompicese. Fie că le-am cărat după mine, fie că le-am făcut uitate într-o altă viață, efectul ar fi același. „That is”, aș spune dacă aș cunoaște limba lui Shakespeare pe cât… nu cunosc limba lui Publius Ovidius Naso. Și uite cum, „id est”, „O tacă face cât o vacă” chiar și în crizele inspirative, nu doar în zilele lungi ale unei crize financiar-morale cu care suntem amenințați de către mai marii lumii! De parcă noi am fi de vină pentru ele, nicidecum „sfințiile lor”!
        – O viață poate fi o zi? ar întreba într-un glas Tudor S și Darius A.B.C.& C., dacă ei s-ar afla în starea binecuvântată ce poartă numele simplu, vacanță. Mai bine să nu căutați cuvântul în DEX! Faceți o pauză, voi, Certific Onisiforichib Tudorilici! Dați un mic concediu motorului de căutare!
        Vacanța? Cea care a trecut, infama, ca o clipită, iar supersonicul tudordariusian a fost nevoit să poposească la porțile școlii. Ei, școlarii fiind ispitiți să intre fiecare în clasa lui. Chiar dacă volumul „Cui îi place școala?” lasă impresia că nu am fost o școlăriță convinsă, să nu mă credeți, nu este adevărat. Nu vă lăsați înșelați de un biet titlu bombastic. Am iubit școala, singura ușă ce se deschidea cu ușurință spre un univers promisoriu, spre care am urcat treaptă cu treaptă în timp ce îmi potoleam foamea cunoașterii. Un loc permisiv, de unde am putut aduna micile mele satisfacții intelectuale.
        – „Na-ți-o frântă că ți-am dres-o”, ar exclama în cor postnostalgicii târzii ori poate neonostalgii devremici. Ești hăpt pe gustul nostru lozincic, al celor din O.N.G.-ul Mijlocul Ducestic Evîncins! Suntem mândri de tine!
        Vă las în plata Domnului, nu voi juca rolul de gubă! Sper că nici voi nu vreți să vă transformați în scaieții de pe marginea șantului, idilicul șanț de la țară. Cine să îl cosească? Flăcăii din „Sălile de Forță”! Vor fi tentați să ne dea sfaturi, unii prinși în rândurile Mormor Ralizatot Habgurcic Unitar și Tostos.
        Să rămână sănătoși și ei și sfaturile lor cele bune! Noi știm că „ce e val ca valul trece”, doar comoditatea rămâne veșnică. Și apoi vă las cu Domnul, am lipsurile mele nerezolvabile și, de ce nu, mici satisfacții. Nici nu am tastat bine cuvântul satisfacții că m-a și anunțat computerul că ar fi timpul potrivit pentru o vacanță în insulele Caraibe.
        – Cum așa? întrebați, de data asta scurt, voi, Cornueri Silvarici Orsiți. Vă prefaceți că nu știți nimic despre imixtiunea tehno-info-patologică din viața noastră. De câte ori mă lovesc de „destinația de vis” Caraibe – și nu știu cum mă lovesc de ea la tot pasul – mă gândesc, neînțelegând nici eu confuzia, la Insulele Canare și la romanul Gran Canaria al lui Cronin. Și uite cum, fără să am sânge spaniol prin vine, din senin toată ciorba insular-spanică începe să fiarbă, bolbocind povești. Mă retrag din câmpul de acțiune al stropilor, nu aș vrea să mă aleg cu arsuri. Trec în grabă peste ultimul cuvânt, adică arsuri de spaima că vor năvăli peste mine reclamele făcute din plin cremelor de protecție solară. Trebuie să mă obișnuiesc și eu cu ideea că tastatura, terminalul și mouse-ul, adică tot ceea ce desemnează în mod simplificat universul meu computerial, știe totul despre mine și ca atare vine în întâmpinarea dorințelor mele celor mai nevăzute, din cauza micimii lor, nu din alte motive absconse.
        Mai bine să mă îndepărtez de subiectele info-calculo-laptoviste și să mă întorc la lucruri pământești, răspunzând la întrebări nepuse, gen, „Cum ai fost îmbrăcată în acele clipe?” Am fost!
        – Ai fost? Asta da lapidaritate. Ne uimești chiar și pe noi, Concentro Buberi Ynter. Haide, treacă de la mine! Să fi fost o rochie, una dintre rochiile ce îmi produc bună dispoziție. Un exemplar bubi barșon, ar putea întreba, doar Tudor’S. Nu, cele bubi sunt pentru zilele de iarnă. Fiind totuși o zi rece și fără soare, bănuiesc că mi-am îmbrăcat începutul de depresie cu rochița roșie ori poate galbenă, galben-gălbenuș, nu galben-lămâie, un exemplar împodobit cu crețuri și cu fodorele.
        Mă bucur că după atâția ani mi-am adus aminte de acea rochie, exclamând: Slavă Domnului! Este adevărat, nu mi-a spus nimeni în acea zi că aș fi frumoasă, nici că nu aș fi, nici că aș fi talentată nici că nu, cu atât mai mult și una și alta sau, mai rău, nici una nici alta. Dar nicio supărare nu mi-a întunecat cerul din acest motiv, el fusese deja întunecat prin lipsa soarelui. Dintotdeauna mi-au fost antipatici complimentatorii. De obicei sunt de meserie. Ar fi bine să te obișnuiești, pentru că în zilele noastre complimentul înlocuiește „Bună ziua”. Curg pe Facebook complimentele între prieteni, mai dihai ca sloiurile pe Dunăre. Nu, că noi, Explozivi Statutar Impozitnici, am fi mai cu moț.
        Că veni vorba despre sloiuri, se mai anunță „Cotele apelor Dunării” la Radio? Dacă da, m-ar interesa cota Dunării pentru astăzi la Călărași.
        Din păcate nu o știm decât pe cea de la Turnu Severin, vă simțiți obligați să mă sprijiniți, ca de obicei, unii dintre voi, cei ce vâslesc vârtos în O.N.G.-ul Dunărenii Valsevici Navlomari. Nu pot decât să vă mulțumesc pentru această informație, menită să îmi lărgească câmpul informațional. Bogdaproste!