Dumitru Augustin Doman - Spuma zilelor si nopților de lectură. Un mistic ratat.
Florica Bud - Migdale dulci-amare. Biblioteca nu implantează cipuri.


Spuma zilelor și nopților de lectură

                              „Un mistic ratat”

          Cum recunoști o proză eșuată? E o ficțiune care de pe hârtie, la un moment dat, devine realitate.
                                                                              *
              Cardinalul Gianfranco Ravasi: “Cuvântul divin, care se află la rădăcina creației înseși, se încredințează cuvântului uman, fragil prin natura sa”. E bine să înțeleagă acest lucru nu doar teologii, dar chiar și ultimul scriitor.
                                                                              *
            De multe ori, o carte e o lume, un univers, iar o bibliotecă – doar un inventar.
                                                                              *
            Poezia, un fapt divers, în ultima vreme chiar prea divers.
                                                                              *
            Se știe despre lupta cu morile de vânt, devenind chiar o sintagmă de fiecare zi. Dar, lupta lui Don Quijote cu leul este cu adevărat senzațională și antologică: „Primul lucru pe care-l făcu leul fu să se răsucească-n cușcă, să ducă laba înainte și să se-ntindă alene, cât era de lung; deschise apoi botul și trase-ncet de tot un căscat, și cu limba, pe care-o scoase de aproape două șchioape, își șterse ochii de praf și se linse pe față; după ce făcu și treaba asta, scoase capul afară din cușcă și se uită în toate părțile cu ochi de jăratic, priveliște și înfățișare în stare să înspăimânte cutezanța însăși. Numai don Quijote cătă țintă la el, dorind ca leul să sară din car și să-i încapă lui pe mâini, pe mâinile între care gândea să-l fărâme bucăți. Pân-aci ajunseră hotarele nemaivăzutei sale sminteli, dar mărinimosul leu, mai curând binevoitor decât obraznic, neuitându-se el la copilării și la înfruntări, după ce-și aruncă ochii și-ntr-o parte și în alta, așa cum s-a mai spus, îi întoarse spatele și-i arătă dosul lui don Quijote și, nepăsător cum nu se mai poate și încet-încetișor, intră pe de-a-ntregul iar în cușcă...”
                                                                              *
            Se spunea marxism-leninism, dar de ce nu marxism-engelsism, Engels chiar lucrând cot la cot cu Marx, iar Vladimir Ilici deloc, deloc?!
                                                                              *
            Un scriitor avid de lene, de anonimat, de a fi nimic.
                                                                              *
            Un text de Karel Capek: „Lupul – Mielul ăla avea un gând ticălos. Voia să se ascundă de mine”.
                                                                              *
            Zice I. M. în visul meu de la miezul nopții: Să ne întâlnim în câmpul muncii literare, unde versu-i vers și proza-proză, după cum cratima-i cratimă și apostroful apostrof, și acolo să bem vinul dezbinării estetice!
                                                                              *
            Cu excepția adevăratului poet, tot românul e poet.
                                                                              *
            Reveria unui bătrân moșier scăpătat, în camera lui rece din casa dărăpănată, în miez de noapte, când afară e zăpada cât casa și viscolul e teribil: „E plăcut să te trezești în nopțile lungi de iarnă, într-o cameră caldă care-ți este dragă, să fumezi, să stai de vorbă, să-ți împrăștii groaza cu ajutorul unei lumini vesele!” (Ivan A. Bunin)
                                                                              *
            „Înjurătura este rugăciunea vie a unei țări concentraționare” (Mihail Șișkin)
                                                                              *
            Un scriitor mort relativ tânăr și uitat, Gheorghe Bogorodea, care știa atât de bine că poezia se scrie cu imagini. Iată: „trupul se clatină prins de febră/iar inima se izbește de marginile nopții/ca o limbă de clopot”.
                                                                              *
            Socotit cel mai mare stilist din literatura franceză, Cioran e tot paradoxal: „Din instinct de conservare sau din milă pentru viitorul său, scriitorul ar trebui să se ocupe numai de cuvinte, nu de limbaj și mai puțin încă de lingvistică”.
                                                                              *
            Romanul Comisia specială de Ion Iovan. Caracterizările unor personaje făcute de alte personaje: „...din punct de vedere moral era necăsătorit”; „...un tânăr conștiincios, dar vesel”; „...acesta e un om prost, joacă la loto pronosport...”; „Robert se trage dintr-o familie de foști plutonieri, tatăl lui a posedat ceva teren aici în Moghiloaia, astfel că e asociat de locuitori cu un element scandalagiu, fiind foarte provocator cu cuțitul...”; „Revenind la președintele nostru Magdalin, vă reproduc răspunsul său scurt și concis: natura este materialul statului, trebuie să-l folosim, dacă nu, înseamnă sabotaj”; „...deși nu-i cunosc părinții, recapitularea sa îl arată a fi de origine burgheză, mâna a doua – desigur clocotește în el vocea Americii...”; „...e o înțelegătoare în tot felul de situații, atât duminica, cât și în restul familiei”; „...este o fire foarte bună de gură pentru acte de mahalagism...”
                                                                              *
            Autorul de haiku îndoindu-și degetele ca numărător de silabe.
                                                                              *
            Ideile fixe, ceea ce convenim că ar fi idei fixe, nu ne-ar deranja atât de mult dacă n-ar fi, în esență, și niște idei lamentabile, aproape non-idei.
                                                                              *
            Sentință: „Scepticul e un mistic ratat” (Cioran)

                                                                Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                  Biblioteca nu implantează  cipuri
         
                                                          Pamflet de Florica Bud
         
        – Nu? Da? Nu încă? De ce nu? Cum, unde și când să o facă? Care bibliotecă? Cui să le implanteze? Ce fel de cipuri? Câte și în ce loc să le poziționeze? Ar fi câteva din întrebările-picături la care pot să mă aștept. Ele ar putea să vină zglobii din partea unor membri cotizanți ai Organismet Nonpluto Grundvive.  Să vină, să vină, pot să și curgă, doar să nu ne înece, dându-le bătaie de cap celor de la „112” cu prim-ajutorul pe care ar trebui să ni-l acorde.               
        – Să fie vorba de un desen animat?, se întreabă trenulețul tudordariusian.  De unde până unde să le fi venit ideea animației lui TudorS și Darius A.B.C.&C.? Imposibil de răspuns. Mai mult ca sigur i-am deranjat din fața tabletei cu jocuri nesfârșite și desene pe săturate, traduse din mai toate limbile Pământului. Să pară titlul, mai degrabă, potrivit cu scenariul unui film de groază? Unul dintre miile de filme destinate luptei împotriva violenței. Nu înțeleg cum poți să lupți împotriva violenței, aducând-o în plin plan.
        Acestea fiind spuse, se înțelege că este departe de mine gândul să alimentez ori să mă conectez la violența universală, nici acum că este în floare și nici în „Veacul Veacurilor”! Cu cât se vorbește mai mult de îngrădirea ei, de eradicare nu poate fi vorba, cu atât mai multe filme înfricoșătoare și pline de cruzime se toarnă în studiouri căptușite cu milioane de dolari ori euro. Milioane care vor alimenta apoi conturile vedetelor de toate mărimile, actrițe și actori care joacă în ele, striviți de greutatea talentului. Recunosc că pe la diferite gale ce promovează „Acțiunea”, își spală din păcatele săvârșite, oferind, cu surle și tobe, câte un cec, mai gras ori mai slab, organizațiilor ce se ocupă cu adolescenți care au probleme de comportament. Acțiunea din ghilimelele de mai sus, fiind de fapt violență în toată regula. Un adevărat cerc vicios! Cât despre cuvântul bibliotecă, putem spune că este cât se poate de liniștit și binefăcător. Imaginația țese scenarii doar la auzul cuvântului cip. 
        Rulează pe la televiziuni un serial care se cheamă „Bibliotecarii”, un titlul ce pare pașnic, demn de urmărit. Nici pomeneală să fie așa, este tot unul dintre serialele  de acțiune. Este  drept că implantarea de cipuri nu înseamnă neapărat un lucru rău. De exemplu la câini este chiar o acțiune binevenită, dacă îți pierzi prietenul poți să îl salvezi din mâinile hingherilor hapsâni pe baza microcipului, mai bine zis a numărului imprimat.
        – Și uite cum iarăși ai ajuns să ne plictisești, aducând pe tapet diverse viețuitoare, deși ai promis că le vei lăsa anul acesta în plata Domnului. Ce să ne mire pe noi, Editionari  Yarmunzi Zgribuandri Antiomi? Grămada celor ce își calcă promisiunile în picioare face concurență petelor solare. Este de-a dreptul „cool” să se facă promisiuni în spațiul public ca apoi ele să fie uitate ori călcate în picioare cu nonșalanță. De ce ai fi tu mai bună, mai altcumva decât prietenii, vecinii, colegii, neamurile, visătorii, creatorii, oamenii simpli ori conducătorii lumii… pe scurt locatarii  acestui veac turbulent?
        Nu doresc să fiu nici „cool”, nici „trendy” de dragul nimănui. Nu văd de ce aduceți în prim-plan, criticând, oamenii pe care nu îi cunoașteți. Și mai ales nu vreau să mă îndepărtez de subiect. Am vrut să adun la un loc, sintetizându-le, sfaturile  îmbietoare ce curg din toate părțile. Este vorba de cele legate de lectură. Ar fi minunat, beautiful, mirabolant, ideal, perfect, comod, liniștitor, practic, dar aproape ireal… dacă timpul liber universal ar fi dedicat lecturii. Dar la urma urmei pământenii fac ceea ce doresc cu timpul lor. Poate cei de pe Tărâmul Zmeilor sunt constrânși să citească povești de tot felul.
        – Și Domniile Noastre vom face ce ne taie capul  și ce ne vor vrea sufletele sau creierele. Nu am fi noi, Sburătorici Vuiet Kalin Cucerittori, dacă nu am face lucru acesta, răspicat și din toții rărunchi. Chiar dacă avem un neuron-doi avans față de trenul tudordariusian, vom face ceea ce face și el, adică exact ceea ce credem de cuviință.
        Gata, nu voi mai răspunde provocărilor. Am spus bibliotecă, atunci haidem să pornim la drum! Mă plimb prin fața cărților ce se odihnesc în rafturile familiei. Cedez în fața unui titlu cunoscut, „Arta Conversației” de Ileana Vulpescu. Scot din raft nu unu ci două exemplare, corespunzând a două ediții, prima apărută în 1980-1981, a doua în anul 1993. Prima ediție  este apărută la Editura „Cartea Românească”. Cea din anul 1993 a apărut tot în București, la „Editura & Imprimeria Arta Grafică”. Amintirile mele sunt legate de prima apariție. De altfel îmi place coperta, mi se pare mai reușită decât cealaltă, postdecembristă.
        Ciudățenia care mă sâcâie însă încape în întrebarea: cum a stat pe raft atâta amar de vreme, fără să mă ispitească la lectură. Acum să nu cădeți în ispită. Ar fi vorba doar de câteva luni, nu decenii ori ani. Când am scos-o din pachetul de cărți, m-am întrebat: De ce o fi cumpărat-o Nicolae, soțul meu? Cu atât mai mult cu cât cumpărăturile se făceau pe sub mână la librăria din Borșa, ca de altfel în toate librăriile din țară. Ce vremuri!                    
        – Ne interesează pe noi, Aptiti Durerot Kenry, mărunțișurile tale existențale cât îi interesează pe conducătorii planetei topirea ghețarilor, cu dispariția habitatului urșilor polari… cu tot! Dădeai impresia că vrei să spui ceva. Dacă da, așteptăm cu sufletul în gât, dacă nu, întoarce-te mai bine la… laboș și la linguroiul de ciorbă!
        Răbdarea voastră trebuie să țină o lună, altfel voi tăcea pentru întotdeauna! Faptul că nu pot să mă opresc are o explicație coerentă. Chiar nu aș vrea să dau impresia că lectura romanului „Arta Conversației”, semnat de Ileana Vulpescu, – lectură începută fără chef – nu mi-a adus o gramadă de surprize nesperate. Și apoi vouă, Cocoloși Diuticambi Xeramici Nuntoepici, vi se potrivește de minune zicerea sătească: „Sari în sus că-n jos îi mere”. Această zicere se pliază ca o mănușă pe conturul vostru psihologic, mai ales că suportă și pluralul săritorilor. Iar „mere” nu înseamnă mere, pere sau capere, ci merge!