Dumitru Augustin Doman-Spuma zilelor si nopților de lectură. Un poem ca un cimitir de mănăstire.
Florica Bud-Migdale dulci-amare. Arta spălatului.


Spuma zilelor și nopților de lectură

          Un poem ca un cimitir de mănăstire

        Cititorul este pentru autor ca Dumnezeu pentru credincios: e găsit când nu e căutat, dar e mereu prezent și nevăzut.
                                                                              x
        Portret cinic din Caragiale, chipul Tarsiței Popeasca: „Femeie de cincizeci de ani destul de bine ținută; cam prea dreasă la obraz; sprâncenele ca niște lipitori; dinții cam negriți de ristic și de tutun; foarte veselă și vioaie, vorbește și gesticulează degajat...”
                                                                              x
        Poeta X. care frământă hălci de realitate pentru a scoate poeme spumoase, ca fecioara care calcă struguri în bute pentru a scoate mustul roșu ca sângele din ei.
                                                                              x
        Poetul, precum chirurgul care uită un pansament în măruntaiele pacientului, lasă de izbeliște o metaforă uzată în burta poemului.
                                                                              x
        Deschizi la întâmplare o carte oarecare din raft. Dai peste un poem religios și vetust, cu metafore absconse, ca un cimitir de mănăstire plin de oseminte.
                                                                              x
        Scriitorul Y e convins în credința cea mai revelatoare că nu va muri atâta timp cât va fi mediocru și tot amână consacrarea. După ce va ajunge sus de tot în ierarhie, abia atunci Dumnezeu îl va chema, deplin încununat de lauri. Hm! A murit în perioada de deplină mediocritate a creației sale.
                                                                              x
        Scriitorul, „ficționarul” (apud Radu Cosașu) este blestemat să trăiască într-o schizofrenie permanentă: una simte și trăiește și alta clădește pe hârtie. E și mai grav când scriitorul e autoficționar, sau când mai ratează ficțiunea și decade în calomnie și minciună. Asta e muchia de cuțit a omului și ficționarului.
                                                                              x
        Criticul nu-l explică pe scriitorul comentat; se explică pe sine, cum ar fi scris el dacă era scriitor.
                                                                              x
        De aproape patruzeci de ani tot citesc/recitesc în fiecare zi...o noapte din O mie și una de nopți, toate volumele din BPT fiindu-mi oferite chiar de traducător, de regretatul Haralamb Grămescu. Le recitesc pentru asemenea portrete, în primul rând: „Gingășia gâtului ei și lumina ochilor cei negri erau mai presus decât al gazelelor; iar mijlocelul ei înalt și subțire îmbăta mai tare decât arakaua. Părul ei de neguri era o noapte de iarnă, deasă și întunecată. Gura-i aidoma cu un trandafir era gemma pecetei lui Soleiman. Dinții-i de fildeș tânăr erau o salbă de mărgăritare, ori niște pietricele de grindină croite pe-o măsură. Gâtu-i era un stâlp de argint; pântecele avea unghere și cotloane, iar spatele gropițe și caturi; buricul ei era atât de larg încât ar fi putut cuprinde o uncie întreagă de mosc negru; coapsele-i erau voinice și deopotrivă de tari și de mlădioase, ca niște perne umplute cu puf de struț; iar deasupra lor, în cuibu-i cald și vrăjitor, aidoma unui iepuraș fără urechi, sta o istorie plină de slavă, cu terasa și cu bătătura ei, și cu vâlcelele ei ca pâlnia, în care să te tot lași să luneci, ca să uiți negrele amaruri...” S-ar putea ca Balzac, cred că cel mai mare portretist din literatura universală, a murit de ciudă că povestitorul din O mie și una de nopți de multe ori îl întrecea.
                                                                              x
        Romanul se scrie cu personaje puternice, extreme, radicale. Nici romancierii geniali n-au putut impune romane cu personaje șterse, cuminți. Dacă Rastignac ar fi fost un tânăr ospătar la un han cu popas de diligență, de Balzac n-ar fi auzit nici fecioarele de la un pension de mânăstire. Dacă Don Quijote ar fi citit romanele cavalerești sub cireșul în floare din grădina casei și ar fi murit de bătrânețe în singurătate în dormitor împărtășit de preotul satului, Cervantes ar fi îngroșat rândurile veleitarilor din literatura universală...
                                                                              x
        Minunat, în sensul de exact, portret al lui Țuțea făcut de Cioran: „P. Ț. - Un geniu desăvârșit. Frenezie orală din silă sau neputință de a scrie. Risipite prin Balcani, mii și mii de vorbe de duh pierdute pentru vecie. Cum să dau o idee despre verva și nebunia lui? „Ești un amestec de Don Quijote și Dumnezeu”, i-am spus într-o zi. Pe moment a fost măgulit, dar a doua zi, dis-de-dimineață, a venit să-mi declare: „Povestea asta cu Don Quijote să știi că nu mă încântă.”
                                                                              x
        Unii au niște lecturi esențiale mai devreme, alții mai târziu, alții niciodată. Între aceste trei categorii există distanțe psihologice mai mari sau mai mici. Avansații îi ajută sau nu pe începători, iar aceste două categorii îi ajută pe cei ce n-au citit niciodată sau îi ignoră total.
                                                                              x
        Hemingway, într-o povestire: „Primul lucru pe care-l afli despre morți e că, loviți de-ajuns de grav, mor ca animalele. Unii foarte repede, în urma unei mici răni care n-ai crede că poate omorî un iepure. Mor în urma unor mici răni așa cum iepurii mor uneori loviți cu două-trei alice care par că abia le zgârie pielea. Alții mor ca pisicile; cu craniul sfărâmat și un glonț în creier, ei zac încă în viață vreo două zile asemeni pisicilor care se târâie în lada cu cărbuni cu un glonte în creier și nu mor până nu le taie capul. N-am văzut niciodată o așa-numită moarte naturală și am reproșat acest lucru războiului și, asemeni acelui călător neobosit, Mungo Park, am știut că există și altceva; acel altceva întotdeauna absent și am văzut și aceasta...”

                                                                Dumitru Augustin DOMAN



Migdale dulci-amare

                                Arta spălatului
         
                                                        Pamflet de Florica Bud

        În vremurile de restriște – este prinsă în definiția omului și adânc bătută în cuie datoria să treacă prin toate și prin bune și prin rele – aveam două refugii: cartea și spălatul rufelor cu mâna. Asta este, asta a fost! Când eram tristă ori în derivă, mă refugiam în baie, în fața ligheanului. Unul din momentele peste care am trecut greu a fost despărțirea de colegii de facultate. Cinci ani sunt lungi ori au fost tare lungi atunci, acum trec în goană, ca mâncați de un căpcăun flămând. Au trecut greu și au ținut până la întâlnirea de zece ani. Poate că în urmă cu câțiva ani m-aș fi rușinat să vorbesc de acest act rudimentar, spălatul hainelor cu ajutorul mâinilor și nicidecum cu ajutorul mașinii de spălat haine.
         – Să nu te rușinezi prea tare, tanti inginer, pentru că peste tot în lumea bună se întâmplă lucruri de acest gen. Par exemple (S.A.L.F*), fermierii nu mai ară cu tractorul, un utilaj greoi și extrem de poluant, ci cu ajutorul plugului de lemn, tras de un bio-cuplu-bovin, adică de doi boi. Bio se poate citi și interpreta așa după cum este scris. Dar vreun cititor cu puteri imaginative și umor poate să citească în loc de bio, bionic. Noi, Analist Umo Programeri, așa am făcut-o, mod de citire ce ne-a adus mari satisfacții imediate. Satisfacții pe termen lung caută doar cei cu capul pierdut în nouri.
        Sentimentul apăsător că nu este deloc bine să mă laud cu această acțiune manuală a dispărut ca prin farmec, într-o zi de vineri. A dispărut și nu  s-a mai întors nici într-o zi, oricât de banală, a săptămânii. Zilele de luni nu aduc nimănui prea mult confort psihic, ca să folosesc un cuvânt ce definește contemporaneitatea. Ziua de luni nu aduce niciun bine, ci celor mai mulți le aduce doar muncă. În schimb, de la o zi de vineri te poți aștepta la lucruri uimitoare, mai ales dacă faci efortul să nu mănânci „de dulce” într-o asemenea zi… adică în care ar fi tare primit să postești.
         – Doamne, cât poți să te ostenești! Relaxează-te, fată dragă! Orice pro-fan-sărac cu duhul știe ce înseamnă postul și implicit postul unei zile de vineri. Cu atât mai mult noi, Voevodali Supimet Cristhici Kruche. Nu trebuie să ne dădăcești atât, pierzându-te în detalii lungi și inutile. Te zbați asemenea unui  greiere ce și-a propus să își construiască o cămară în care să adune și să adune și să adune. Dorește în felul acesta cumincios să pună punct pentru totdeauna cerșitului hibernal. Și apoi cu toții cerșim ceva, unii iubire, alții înțelegere, unii ambele. Ce să mai conteze un greieraș într-o lume hibernală, veșnic nesățioasă de soare.
        Mă grăbesc să mă limitez. În curând o să îmi scrieți voi textele, dându-mă la o parte, fără milă. Așadar, Cel de Sus mi-a trimis îndemnul să deschid, într-o zi de vineri, o revistă exact la pagina unde erau înșirate calitățile unui scriitor înnăscut. Regret că nu am decupat acel articol, ca să-l pun în ramă. Să îl am la îndemână, dovada mea scrisă negru pe alb. Am păstrat mult ziarul până l-am rătăcit. Din păcate nu am reținut toate calitățile care consfințesc talentul unui scriitor. Mi-au rămas două cerințe bine înfipte în minte.
        Prima datorie pe lista cu niscaiva calități scriitoricești era una de-a dreptul ciudată. Viitorului aspirant ar trebui să îi facă plăcere să spele rufele cu mâna. Al doilea punct era și mai neașteptat, sentimentul de nesiguranța generală ce poate face, dintr-un simplu autor, unul cu certificate, adevărat și nu făcut. Adică omul cu înclinații scribnice iese din casă și se întoarce de câteva ori înapoi de la ușă ca să vadă: dacă a închis apa, gazul, geamurile, dacă a stins toate becurile și a scos electrocasnicele din priză. Când am citit toate acestea, m-a pufnit râsul. Un râs prietenos ce îmi făcea bine, dar îmi strecura în suflet și o anumită îndoială. Mă gândeam că prea mi se potriveau toate aceste cerințe. Prea îmi veneau ca o mănușă ca să fie adevărate. Rațiunea îmi spunea că ar putea fi o farsă dedicată mie și numai mie. Cât despre celelalte calități ce nu mi-au rămas în minte se refereau poate la operația „pusul” pe iarnă ori măturatul cu mătura vegetală, nu cu poluantul aspirator.
         – Etete! Ce lucruri interesante aflăm într-o zi de luni. Când te gândești că aspirantului i s-ar fi putut cere să îi placă fotbalul. Parcă sună mai intelectual, să ai înclinații fotbalistice decât să speli haine. Pe unii scribalnici ar putea să îi sperie cele două cerințe. Nu tu număr de cititori, milioane de exemplare ori premii numeroase. Bănuim, noi, Ochio vultarnici Feet Ner, că nici Nobelul nu contează. De ce să conteze la urma urmei? El este important pentru cel ce îl primește ori îl refuză. Deducem, spre ușurarea noastră, că niciun premiu pământean nu te poate face scriitor, dacă nu te naști. Aveam o curiozitate, articolul respectiv nu pomenea și de săpunul cu care ar trebui să spele murdăria trupească individul aspirant la înnăscăciune literară.
        Vă ignor ironia, de data asta, întorcându-mă la ale mele. Desigur că prefer „Moromeții” școlari, ce mi-au făcut cu ochiul de la prima întâlnire din manualul școlar. Este adevărat că am citit, în perioade diferite ale vieții, romanele lui Marin Preda, dar sufletul mi-a rămas la Moromeți în defavoarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, spre deosebire de Nicolae. Dar asta nu schimbă cu nimic răspunsul la întrebarea cât timp ar fi nevoie să speli haine cu mâna ca să ajungi un scriitor măcar onorabil.
         – Poate au pomenit și de forma lavoarelor. Nouă, Nasta Plata Jor Murin, ne-ar conveni ca ele să fie din ceramică ori metal, nicicum din blasfemicul plastic. Să fie împodobite cu flori, cele din porțelan, la fel și cele metalice? Cele din plastic să fie de culoare roșie, verde, galbenă ori gri?
        Gri nu, protestez cu vehemență. Nu poate fi vorba de gri în jurul meu. Gri-ul este culoarea leneșilor, a se citi a celor slabi de înger, a comozilor. A celor ce preferă să stea tolăniți savurând, savurând orice. Poate o carte, poate o prăjitură. Cu mâna pe inimă pot afirma că operația de spălare cu mâna nu i se potrivește griului nici cât negrul sub unghie! Și apoi ar fi cazul să facem o bine meritată pauză!
         
        P.S. 1. (S.A.L.F*) Suspect Afon Limba Franceză.