VOCI PE MAPAMOND. STANLEY H. BARKAN

        S-a născut în Brooklyn, in 1936. Ca redactor / editor al cunoscutei reviste The Cross-Cultural Review Series of World Literature and Art in Sound, Print, and Motion, a promovat literatura universală prin propulsarea unui numar de 50 de grupuri etnice. În 1976 si 1978 a reprezentat Statele Unite la evenimentul cultural de notorietate din Macedonia, “Serile de poezie de la Struga”. În 1978, a primit titlul de Fellow, conferit de Fundația pentru promovarea traducerii olandeze si flamande Stichting/Amsterdam, și medalia pentru contribuția la dezvoltarea artelor în Sicilia. În 1987, a fost unul din cei zece editori americani invitați de Teddy Kollek să reprezinte Statele Unite la Târgul Internațional de Carte de la Ierusalim. În 1990 a fost desemnat Director american al Conferinței din Trapani, Sicilia (The World Odyssey Conference). În ultimii 40 de ani, a condus Festivalul Internațional al Artelor, literatura fiind una dintre acestea (The International Literary Arts Festival), aducând în primplan luminători ai literaturii precum Isaac Asimov și Allen Ginsberg. Ca editor de carte (Cross-Cultural Communications, New York) a publicat până în prezent peste 400 de titluri în 50 de limbi, incluzând si ediții bilingve ( Joan Alcover, Isaac Goldemberg, Stanley Kunitz, Harry Mulisch, Vinícius de Moraes, Pablo Neruda, Gabriel Preil, Louis Simpson, Edith Södergran, Henry Taylor și Leo Vroman). A scris 15 carți de poezie :The Blacklines Scrawl (1976, 2004), O Jerusalem (1996); Mishpocheh, etc.) și câteva antologii de autor, în ediție bilingva (Under the Apple Tree).
        Pod jablonia( 1998), Bubbemeises&Babbaluci (2001), Naming the Birds (2002), Pàssuli cu mènnuli / Raisins with Almonds; Crossings; Strange Seasons, etc.). Poemele lui au fost traduse în peste 25 de limbi: araba, bengaleza, catalana, chineza, ceha, olandeza, franceza, spaniola, ebraica, japoneza, coreeana, macedoneana, portugheza, rusa, turca etc. Este câștigatorul multor premii si distincții (The Poetry Teacher ofthe Year Award; the Poor Richard’s Award, a bust of Benjamin Franklin, “for a quarter century ofhigh quality publishing” from the Small Press Center in New York (1996); the Brandeis NationalWomen’s Association award for Poetry (1998) etc.

        I. PE DRUMUL CĂTRE MORIA
                      pentru Elie Wiesel
         
        Să mergem împreună
        să aducem ardere-de-tot,
        luându-ne  
        de mână.
        Vom urca
        muntele sfânt:
        Muntele încercării,
        Muntele făgăduinţei,
        Muntele Milei.
        Dar ce ardere- de-tot?
        mă întrebi,
        Iată cuţitul şi cremenea,
        şi lemnele pentru foc,
        dar oaia unde e ?
        Oh,  arderea-de-tot   
        fi-va pământul.
        Poate văzduhul
        Poate marea
        împresurând  ca o sferă.
        Poate luminile mai mari
        şi mai mici.
        Sau punctele fără număr
        ale nopţii,
        răspândindu-şi misterele.
        Vino, fiule,
        mergem acolo  împreună  
        să înfruntăm
        inevitabilul.
        Să nu te temi.
        Sunt cu tine –
        Hineni!

        II. ŢAP ISPĂŞITOR
        De ce eu?
        De ce soarta mea
        în locul
        fiului lui ?
        Carne sunt eu,
        carne şi el, nu?
        Dacă mă tai
        nu sângerez ?
        Dacă mă rănesc
        nu strig:
        Beheheeee!
        Sunt tatăl
        fiilor mei –
        cine le va duce grija?
        Aud deja
        lemnele
        aşezate
        lângă altar.
        Simt deja  mirosul
        loviturii
        lamei
        pe cremene.
        Aici pe locul ăsta înalt
        deasupra văilor,
        aproape de stele,
        sunt prins de coarne
        într-un rug,
         hărăzite să mă ferească.
        Oh, unde oh unde
        e îngerul meu, păzitorul caprelor?
        Oh când oh când
        eu şi urmaşul meu
        nu vom mai fi jertfa lui?
         
         
        III. ISAAC
         
        Cel ce râde
        îţi defineşte numele.
        Dar de ce astfel de nume
        pentru unul aproape mort
        pe altarul
        visului tatălui lui?
        Pricină să fi fost râsul Sarei
         aflând despre
        naşterea lui
        la vârsta-i înaintată,
        râsul acela batjocorind
        credinţa?
        Răzbunare să fi fost ?
        Oh, răzbunarea asta nu era oare
        mai rea decât singura moarte!
        Toate persecuţiile, măcelurile,
        exilările, uciderile,
        masacrele, autodafeurile,
        catastrofele, crematoriile
        tuturor urmaşilor lui Isaac –
        O jertfă mult, mult mai mare
        decât  cea de pe altar.
        Măscăriciule, râzi, râzi.
        Inima neamului omenesc
        se frânge !
         
        IV. ISAAC ÎI VORBEŞTE LUI IOV
         
        ISAAC : Cum înţelegi tu asta?
         
        IOV :Nu înţeleg,  accept.
         
        ISAAC :Să fie faptele   
         Atotputernicului, ale Atotcunoscătorului,
        ale Atotmilostivului. . . ?
         
        IOV :  EL e ce e.
         
        ISAAC : Ce tertip! Ştii
        ce speriat am fost? Tata era nebun.
        M-a dus cu el ca ardere de tot,
        şi când l-am întrebat, tot ce a putut să-mi spună a fost :
        Are Domnul grijă.
         
        IOV : Şi nu a avut?
         
        ISAAC : Ba da, însă nu s-a arătat.
        A trimis un înger. Să se fi ruşinat prea tare
        ca să vină El ?
         
        IOV : Nu contează. Adevărul e  că El
        a oprit totul.
         
        ISAAC : Altfel stau lucrurile. Tot restul vieţii
        m-am temut de tata. Ce ar fi putut să mai facă? Nu el, de pildă, a zădărnicit  
        treaba Bunicului?
        Oh, ştiu, erau idoli. Dar aşa îşi ducea traiul. Apoi, doar pentru că  Domnul îi spune să facă aşa, el mă ia pe mine,
        fiul lui ales, pe vârf de munte
        Să  mă jertfească , de parcă aş fi unul dintre acei copii amărâţi
        Aruncaţi în flăcări pentru Baal sau
        Ashtoreth de către triburile alea păgâne.
         
        IOV : Care-i pricina plângerii tale?
        Am avut şapte fii şi trei fiice şi
        fel de fel de cornute şi o mare gospodărie.
        Am avut sănătate şi o casă mândră.
        Am fost sevitorul Lui cel mai bun. Cu trup şi suflet i-am stat alături.
        Chiar şi atunci când mi-a luat totul: nevastă, copii,
        animale, gospodărie, casă –  chiar şi sănătatea.
         
        ISAAC: Da, şi ai primit înapoi totul, dublu.
        Cum ai putut, totuşi, să aştepţi atâta ca să-L provoci?
        La urma urmei, una e să înlocuieşti turma, casa, sănătatea.
         Dar cum înlocuieşti tu fiii şi fiicele,
        de parcă ar fi nişte lucruri, obiecte care trebuie  reparate
        ori înlocuite? Dar vieţile lor ?
        Dar lumile pe care le reprezintă?
         
        IOV : Ştiu.Mi-am ţinut gura. Chiar şi atunci când
        toţi prietenii mei au încercat să mă aline
        cu soluţiile lor. Ah, da, în final am stat înaintea Lui.
        Ce poţi să faci ? E Domnul.
         
        ISAAC : Da, ştiu. Şi, totuşi, de ce nu acţionează
        El, Unul?

        V. SOARTA SAREI
         
        Mi-a luat fiul!
        Singurul meu fiu.
        Bruma mea  de râs.
        Huh, a ieşit râzând,
        o bucurie să păşeşti în lumină.
        El a fost lumina mea.
        N- am visat vreodată
        aşa o bucurie.
        Îndeosebi după
        toţi anii aceia goi,
        învinuită de servitorii mei,
        luată peste picior  de ei,
        dispreţuită de toţi.
        Şi după aceea, fără nicio vorbă,
        El pleacă cu el,
        Îl duce în vârf de munte,
        de parcă ar fi un miel sau un copil
        luat pentru arderea de tot
        asemenea acelor triburi păgâne
        El, lepădat.
        Oh ! cum să mă împac cu gândul?
        De mi-ar fi făcut-o mie,
        tovarăşa lui, comoara lui,
        m-a pus, la urma urmei,  la încercare,
        cu  Domnul lui, Unul,
        întorcând orice faţă
        de la noi,
        şi chiar minţind
        că eu sunt sora lui,
        expunându-mă
        la fel şi fel de avansuri.
        Asta e !
        Sunt sfâşiată.

        VI. SINGUR
         
        În fond,
        Fiecare e singur.
        Tata m-a luat de mână
        şi am crezut în el.
        Apoi, pe vârful muntelui,
        m-am uitat în jur  şi nu am văzut
        nicio oaie şi nicio capră,
        doar lemnele,
        cremenea, cuţitul
        . . . şi eu.
        Fără nicio vorbă, Tata
        m-a legat strâns
        şi m-a înclinat peste altar,
        şi tot ce am putut să văd era lemnul stivuit
        şi mă gândeam la flăcările  care aveau să ardă.
        “Tată!”  doream să strig
        dar ceva m-a făcut să amuţesc.
        Cuvântul nu reuşea să capete formă.
        Gâtul mi s-a uscat şi s-a închis.
        Chiar şi după aceea, când Tata
        vorbea singur   
        (mai târziu, a spus că îi vorbea unui înger),
        Nu-mi venea să cred, pur şi simplu. 
        Cum putea să se gândească la asta?
        Apoi, când ne-am întors,
        Am aflat că mama murise,
        zdrobită
        de ce avea să se întâmple 
        Eram cu totul singur.
        Asta-i treaba  la urma urmei,
        că suntem cu adevărat singuri?
        Doar Domnul poate să ne ajute.
        Domnul însă , chiar El, a vrut, de fapt,
        să mă piardă.
        Suntem, aşadar, singuri.
         
        Prezentare şi traduceri: Olimpia IACOB
            (Stanley H. Barkan. The Sacrifice *A Mideash Of Origins*. Drawings by Alfred Van Loen. Layout and design Joan and John Digby. Reprinted from the first edition published by Cross-Cultural Communications. Oyster Bay, New York, 2018)