VOCI PE MAPAMOND. BILL WOLAK

        Locuiește în New Jersey și predă Creative Writing la Universitatea William Paterson. Recent Ekstasis Editions i-a publicat a cincisprezecea carte de poezie, intitulată Apărarea Goliciunii/ The Nakedness Defense. Poeziile lui au apărut în peste o sută de reviste. Cea mai recentă traducere, alături de Mahmood Karimi-Hakak, Iubește-mă mai mult decât ceilalți: Poezie aleasă sau Iraj Mirza / Love Me More Than the Other: Selected Poetry or Iraj Mirza, a fost publicată la Editura Cross Cultural Communication, în 2014. Traducerile lui au apărut în revistele The Sufi Journal, Basalt,Visions International, World Poetry Journal și Atlanta Review, iar opera critică și interviurile în Notre Dame Review, Persian Heritage Magazine, Gargoyle, Southern Humanities Review și Prime Numbers Magazine. Dl. Wolak a primit câteva burse de studiu în domeniul științelor umaniste, acordate din Fondul Național de Investiții și două burse Fulbright-Hays pentru călătorii de studiu în India. În 2007, a fost ales membru al Delegației de Prietenie pentru Iran, sponsorizată de cea mai mare și veche  organizație interreligioasă americană pentru pace și dreptate, The Fellowship of Reconciliation. În vara anului 2010, Dlui Wolak i s-a oferit oportunitatea unui studiu de profil, în China și Japonia, grație Consorțiului Național de Instruire în vederea cunoașterii Asiei. A fost invitat special la câteva festivaluri din India: Festivalul de poezie Kritya, 2011, de la Nagpur; Festivalul de literatură Hyderabad, 2013; Tarjuma, 2013: Festivalul Traducătorilor din Ahmedabad; Festivalul de literatură  Hyderabad, 2014; Festivalul de Literatură și Artă din Goa, 2017. Recent a fost invitat la Festivalul Internațional de Poezie „Mihai Eminescu”, Craiova, precum și la Europa in versi, Lacul Como, Italia; The Pesaro International Poetry Festival, Pesaro, Italia, The Xichang-Qionghai Silk Road International Poetry Week, Xichang, China, The Ethnofest, Pristina, Kosovo și The Chengdu International Poetry Week, Chengdu, China.
         
         
         
        PRIBEGIA APEI
         
        Doar o clipă,
        în primul fior al plăcerii fără măsură,
         priveşti lung dintr-un trăznet
        gustând pribegia apei
        când la fiecare şoaptă
        trupul îţi dispare
        într-o lumină pierdută. . .
         
         
        RÂSUL ACELA SĂLBATEC DE DINCOLO DE DISPERARE
         
        Mai devreme sau mai târziu ajungi să îţi dai seama
        că e nevoie să sapi mai adânc
        aşa ca o sămânţă căutătoare de umbre
        să-ţi  întinzi peste tot
        rădăcinile
        înainte de a ajunge să o iei spre soare.
         
        Mai devreme sau mai târziu vei ajunge
        la setea nedomolită a răbdării :
        o dorinţă dezlănţuită arzând fără flacără,
        un vârtej  lovind prin nemişcare
        un trup plutind fără să se arate.
         
        Şi zâmbetul tău cândva
        trandafir azvârlit în foc
        acum neobosit
        ca râsul acela sălbatec de dincolo de disperare.  
         
         
        LUCRURI  TRECĂTOARE
         
        Ai pierdut ceva
        şi de atunci
        tot baţi drumurile astea
        lăturalnice şi fără ţintă.
        Umbletul mai redeşteaptă şi acum
        sentimentul bezmetic
        al aşteptării stăruitoare
        din zilele acelea de demult
        înainte ca lucrurile  trecătoare
        să te tulbure mai mult
decât goliciunea.
         
         
                SĂ NU LE SPUI
         
                      pentru Dileep Jhaveri    
                                                                               
        Să nu le spui dintr-o dată
        şi nici prea curând  să nu le spui
        despre suferinţa de nesuportat pe care trebuie să o îndure,
                 şi cele o mie de chipuri ale  cărnii,
        făcându-ne  exasperant de vulnerabili.
         
                                                       
        Să nu le spui ce ştii atât de bine
        fiindcă după o îndelungă vieţuire
        şi ei ajung să se-ngrozească de trup.
         
         
        Să nu le spui că aşa durere
        e dusă de unul singur,
        că prietenii şi familia nu pot să înţeleagă
        nici să aline aşa o disperare.
                                                                   
         
        Ca un chei bătut  de valuri,
        ţi-ai fixat punctul ştiind că oceanul
        nu se înşeală niciodată.
         
        Fiindcă până la urmă eşti curajos,
          dincolo chiar şi de dragoste, şi de silă,
        să nu le spui cu ce preţ
        ai câştigat încrederea în cânt.
         
        VÂNĂTAIE
         
              Albăstrimea răsună,
        culoarea  întunericului imposibil
        din clopote.
        Albastrul deşteaptă îndemnul  îmbrăţişării
        făcând să zâmbească   
        depărtarea.
         
        Ai făcut-o să fie a ta,
        albia de râu a cărnii mele,
        unde mereu noaptea revine 
        să bea din palmele tale.   
         
        Ai făcut-o să fie a ta,
        urma vie
        în care te simt
         ţinându-mă pe dinăuntru. 
         
         
        CÂNTECUL FIICEI PIERDUTE
         
         Fir de sfoară târât pe pământ,
        şi eu dorm în zdrenţe, chircit într-o cutie din carton,
        visând pantofi, bomboane, şi apă curată.
         
        Tata a dispărut căutând ceva de lucru,
        şi mama, d’ale gurii.
        Acum fratele cel mic îmi aduce apă sălcie,
        şi  îl ţin ca o binecuvântare în timp ce doarme. 
         
        Prea speriat să caut lemne de foc,
        prea vlăguit să cer de mâncare, prea obosit pentru un cântec de leagăn,
        fir de sfoară târât pe pământ,
        trupul meu descărnat prea slab la -mbrăţişare.
         
         
        PLĂCERI NEBĂNUITE 
         
        Eşti cui îndoit
        aşteptând  fulgerul,
        epavă ruginind în nisip.
        Şi ţii oftatul vântului în vele
        chiar când lumea
        pare rece
        ca alba căptuşeală de mătase a sicriului.
         
        Asemenea  scânteilor ,
        plăcerile neaşteptate ale dragostei
        mereu se arată nestatornice.
         
        Cel care cere ardere
        niciodată nu uită de iască;
        mistuitor focul se porneşte de fiecare dată,   
        aprinzând  vreascurile.
        Cel care cere ardere
        niciodată nu regretă mâinile arse.
         
         
        Dacă neobositele flăcări te-mbrăţişează,
        atunci linge arsura  până când limba
        dispare sfârâind în fum.
        Dacă îmbrăţişarea focului ţi se arată, 
        fă-te  sărut al ploii închis în lemn.
         
         
        Traduceri : Olimpia IACOB