Voci pe mapamond. REBECCA COOK
         
        Scrie poezie, proză scurtă, eseuri și romane. Predă creative writing și literatură la Universitatea din Tennessee, Chattanooga,TN,SUA. Publică în revistele:The Georgia Review, Antioch Review, New England Review, Southeast Review, Sliver of Stone, Atticus Review, Wicked Alice, The Rumpus, Pank, The Nervous Breakdown, Northwest Review, Southern Humanities Review, New Orleans Review, Quarter After Eight, Wicked Alice, Barrelhouse, Orchid, Midwest Quarterly. A fost nominalizată de două ori la premiul Pushcart, şi declarată în 2012, cîștigătoarea distincției “Margaret Bridgman Scholar in Fiction”. Eseul ei liric, Flacăra/Flame, publicat de către Southeast Review, în 2012, a fost selectat și inclus în ‘Best American Essays, 2013. Volume publicate: CLICK (roman);  Promisiune cîștigată  /I Will Not Give Over/; Copilul teribil/ The Terrible Baby. Studiază tainele Scripturii  (“Holy Scripture and Preaching through Sewanee’s Licensure Program for Lay Ministry”).
         
        Vremea minunilor demult apuse
         
          Marcu:5:1-20
         
        Sunt bărbatul,
        bărbatul care își poartă urletul prin cimitir,
        și mintea în țipătul durerii,
        gonind necontenit.
         
        Fără odihnă.
        Încontinuu.
         
        Sunt omul petrecînd printre pietre,
        oprindu-se cît să lase un semn
        pe gravurile lor.
        Ce rămîne din familie,
        un prieten al meu cîndva.
         
        Sunt omul sfîșiat,
        învolburat, numai aripi
        tari și bîte cu dinți.
         
        Furci.
        Teme-te, teme-te, teme-te. 
         
        Sunt omul acela,
        omul pierdut,
         cu creier plin de viespi,
        cu roi necontenit de voci.
         
        Tată,
        Sunt omul necurat,
        alungat,
        ascuns.
        Omul acela sunt.
         
        Tată, Tată,
         
        Sunt acest cap
        fără viață,
        întors pe dos,
        aplecat, mare cît Templul,
        mare cît inima Stăpînului meu.
        Cîndva vocile astea  le-am luat drept îngeri,
        zei, pînă cînd
        m-au lăsat liber aici,
        printre pietre,
         și păsări cu aripi negre,
        drept mîngîiere, să fiu auzit
        doar de morți
        și de cerul amar, atîrnînd cît mai aproape
        să mă poată ține.
         
        Tată, Tată,
         
        Eu sunt  omul ăsta.
        Și cînd vii
        spre temnița mea din stînci,
        ies alergînd să te întîmpin.
         
        Mă plec înaintea ta,
        și fereastra pieptului meu
        se deschide făcîndu-se țăndări, și vocile din mine
        strigă –
         
        te rog, te rog, nu ne răni,
        nu răni omul.
        Mulți suntem, mulți
        și loc e destul pentru toți.
         
        În lanțuri să ne pui, Te rugăm,
        să fim din nou ale zidurilor staulului,
        închide-ne bine din nou în colivie, Te rugăm,  
        să vină copiii la noi,
        să ne ia peste picior,  Te rugăm,  nu răni
        casa omului,
        mereu am trăit aici.  
         
        Atunci, Tată, Stăpîne al meu,
        adună vocile toate,
        fidele  capului meu
        și ridică  paharul ăsta. 
         
        Paharul ăsta al omului
        îl ridici și atunci
        părți din creier bolnave se adună
        într-o minge  lovită și intră într-o turmă de porci
        care o devorează,
        și care aleargă apoi mîncînd pămîntul, urlînd peste deal...
        și liniștea  coboară în sufletul omului,
        spălat de păcate.

        Eu sunt omul
        acestei zile de luni,
        din acest an al Domnului Nostru, 2018.
        Nu mie mi se cade aruncarea.
        Nu  eu sunt dat apei
        spre a fi curățat.  Nu eu sunt prins, oricîtă 
        boală aș duce cu mine, nu, nu eu sunt aruncat de pe stîncă.
        Minuni nu există.
        Vremea minunilor demult e apusă.
         
        Poate  nu a fost niciun miracol.
        Iisus, poate, l-a ridicat pe el, omul prăbușit la pămînt,
        sărutîndu-i fruntea.
        Poate l-a privit  drept în ochi
        pe omul ăsta, pe  nebunul ăsta
        prihănit,
        rău mirositor,
        disperat de singur
        și l-a apropiat de pieptul Lui.
         
        Un piept cît să adune în el suferințele toate
        ale omului ăsta, nebuniile trăznite,
        grozave, smintite,
        pe care fiecare le duce cu el.

        Poate că a fost chiar iubire,
        scoțîndu-l  din mormînt,
        aducîndu-l  înaintea prietenilor lui,
        zicînd:
        „Vino, mănîncă împreună cu noi.
         Aici toți suntem unul.”
         
        Femeia domnului  
         
        după ce a urmat-o
        după ce ea a provocat o scenă
        după ce a plîns patruzeci de zile și nopți
        după ce i-a tăiat acestuia părul
        după ce i-a legat picioarele laolaltă
        după ce i-a cercetat șirul de strămoși
        după ce i-a otrăvit supa
        după ce i-a ciopîrțit copiii
        după ce i-a întors pe ceilalți împotriva lui
        după ce a fost tîrîtă lovind cu picioarele și țipînd pe străzi
        după ce încheieturile mîinilor i s-au infectat
        după ce i-au smuls unghiile
        după ce i-au smuls limba
        după ce unghiile i-au crescut la loc
        după ce limba i-a crescut la loc
        după ce el a umplut-o cu o coastă de bărbat
        după ce aceasta i-a deschis ochii bărbatului
        după ce a savurat miezul
        după ce aceasta  i-a mîncat copacii
         
              el a lăsat-o să plece.
         
                     Prezentare şi traduceri:
         
                                Olimpia Iacob